Subiectul 7.

Discuţii şi controverse în jurul clasificării propoziţiilor după structură

1. Propoziţiile analizabile şi neanalizabile (particularităţi semantice şi sintactice)

2. Propoziţiile analizabile: simple şi dezvoltate (caracterizare generală)
3. Propoziţiile monomembre şi tipurile lor
4. Propoziţiile monomembre nominative şi felurile lor
5. Propoziţiile monomembre verbale (impersonale). Trăsături semantico-gramaticale
6. Propoziţiile bimembre şi tipurile lor;
● bimembre personale cu subiect definit;
● bimembre personale cu subiect nedefinit;
● bimembre personale cu subiect generalizator.
7. Propoziţiile bimembre complete şi eliptice
Obiective:

● să definească criteriile de clasificare a propoziţiilor după structură;

● să argumenteze opiniile controversate despre clasificarea propoziţiilor după structură;
● să evalueze critica curentului raţionalist (logist) privind structura propoziţiei;
● să distingă propoziţiile monomembre şi tipurile lor;
● să descrie propoziţiile bimembre şi tipurile lor;
● să identifice, în diverse contexte, diferite tipuri de propoziţii monomembre şi bimembre.

2
 Un criteriu important ce se ia în considerare la clasificarea propoziţiilor după structură e prezenţa sau subînţelegerea părţilor de propoziţie
(principale şi secundare). Dacă propoziţia include una ori mai multe părţi, ea posedă (ori reproduce) o anumită structură, fiind analizabilă. Atunci când
elementele din componenţa propoziţiei nu se pot identifica cu niciuna dintre părţile de propoziţie cunoscute, ea se consideră neanalizabilă sub aspect
sintactic.
De regulă, în propoziţiile inanalizabile nu se pot distinge părţi de propoziţie, acestea nu se pot analiza. Ele se reduc, în mod obişnuit, la cuvinte
sau la îmbinări de cuvinte cu valoare de propoziţii, sunt constituite din interjecţii (Ei? Ei! Na! Ah! ş.a.), din adverbe de afirmaţie ori de negaţie (da, nu,
ba). Acestea reprezintă comunicări ce pot apărea singure, pot însoţi alte propoziţii analizabile ori pot fi subordonate ale unor propoziţii. [GA, II,
1966, p. 64] În comediile lui I.L. Caragiale sunt foarte frecvente propoziţiile neanalizabile, alcătuite din interjecţii: Ei! Ei? Na! (1) Farfuridi: Ei!… ţi-a
plăcut venerabilul? (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, p. 104); (2) Caţavencu: Ei?... dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă
combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura… (Idem, p. 116); (3) Trahanache: Ei! ai puţintică răbdare! (Idem, p. 123).
Este demonstrat că asemenea propoziţii, formate, de obicei, din adverbe, apar mai mult în dialog. Ele sunt o structură adecvată ca răspuns la
propoziţiile interogative totale. Ilustrăm printr-un dialog între Caţavencu şi Tipătescu din aceeaşi comedie a lui I. L. Caragiale:
Caţavencu (naiv): Cum, nu ştii?
Tipătescu (asemenea): Nu.
Caţavencu (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând?
Tipătescu (asemenea): Nu… d-aia întreb…
(Idem, p. 115)
Iată o altă mostră din drama „Apus de soare” de B. Delavrancea, p. 27:
Petru Rareş (ieşirea din castel): Ce, fugi, Oană?
Oana: Nu, Rareş.
Petru Rareş: De ce-ţi sunt ochii roşii? Ai plâns?
Oana: Nu.

3
 Petru Rareş: Ba da… Ochii tăi sunt tulburi…
Conform GA (II, 1966, p. 65), unele adverbe şi locuţiuni adverbiale de afirmaţie ori de negaţie, dacă se folosesc separat, fie în dialog ca răspuns
la întrebări, fie în alte circumstanţe (d.e., ca propoziţii incidente), prezintă situaţii diferite. E vorba de adverbele / locuţiunile adverbiale de afirmaţie ca:
desigur, neapărat, negreşit, fireşte, într-adevăr, cu siguranţă. Acestea trebuie considerate, mai degrabă, propoziţii analizabile, în care adverbul sau
locuţiunea poate avea o anumită funcţie sintactică (predicat sau complement circumstanţial de mod), decât structuri neanalizabile. Iată un microdialog
improvizat:
– Doreşti să te odihneşti vara la munte?
– Desigur.
– Cred că e nevoie de un anume echipament?
– Cu siguranţă.
Există şi propoziţii ce conţin adverbe /locuţiuni adverbiale de negaţie: nicidecum, deloc, defel. Ele se pot socoti ca o fază de trecere între
propoziţiile analizabile (de regulă, complemente circumstanţiale de mod) şi cele inanalizabile, în care funcţia lor sintactică nu se poate recunoaşte:
– Nu-ţi pare rău de cele întâmplate în viaţă?
– Deloc. Nu te deranja: aşa trebuia să fie!
M. Avram opinează că propoziţiile neanalizabile sunt într-un număr limitat şi mai puţine ca frecvenţă în limbă. Acestea se atestă, în special, în
limbajul vorbit, fiind circumscrise şi chiar la anumite varietăţi stilistice (limbajul familiar) şi la anumite împrejurări marcate de afectivitate.
Comunicarea prin propoziţii neanalizabile, este, în general, un mod de exprimare rudimentar, de care nu trebuie să se facă abuz. Utilizarea lor
exclusivă sau dominantă într-un dialog, accentuează M. Avram, poate fi considerată un semn de nepoliteţe ori chiar de ostilitate. Prezenţa acestora, în
vorbirea personajelor şi în stilul indirect liber, în literatura beletristică, este un element de marcare a oralităţii. [p. 316-317] Comediile lui I.L. Caragiale
sunt o dovadă elocventă că personajele sale întrebuinţează asemenea propoziţii neanalizabile în exprimarea lor neevoluată.
Propoziţiile analizabile au o structură determinabilă a unităţilor. În calitate de elemente componente esenţiale pentru identificarea tipului lor,
se iau doar părţile de propoziţie ce sunt, sub aspect gramatical, independente (subiectul şi predicatul). Chiar dacă din punct de vedere formal-

4
gramatical, acestea, spre deosebire de cele secundare, constituie fundamentul ei predicativ, un minimum predicativ, nucleul ei, nu înseamnă că ele sunt
întotdeauna autosemantice. Părţile principale, uneori, necesită o complinire, dictată de valenţele lor lexico-gramaticale pe axa sintagmatică. În astfel de
exemple: Noi dorim; Savantul a afirmat; Arta aparţine; El a constatat sunt prezente părţile principale, însă ele se caracterizează printr-o insuficienţă
semantică şi funcţională. Aşadar, ar fi logic să vorbim de caracterul facultativ al unor părţi secundare şi de caracterul obligatoriu al altora la realizarea
în vorbire a tipului structural bimembru. [LMLC, Sintaxa, p. 49]
În acest context, e necesar să ne reamintim de principiile curentului raţionalist privind definirea propoziţiei. Conform reprezentanţilor acestui
curent, se afirma că de vreme ce judecata este bimembră, dar propoziţia este o formă de redare a judecăţii, şi ea trebuie să includă în mod obligatoriu
cei doi termeni: subiectul şi predicatul. În temeiul unui şir de exemple, am constatat însă că nu orice propoziţie este o judecată (desigur, există
asemănări, dar şi deosebiri evidente). S-a demonstrat deci că structura propoziţiei poate să difere de cea a judecăţii: în unele cazuri, chiar într-o
propoziţie cu subiect şi predicat, acestea pot să nu coincidă cu termenii logici ai judecăţii pe care o exprimă. De asemenea, s-a precizat că, în
comparaţie cu judecata, propoziţia mai poate să conţină şi părţi secundare. Cercetătorii susţin că, deşi până acum subiectul şi predicatul sunt numite
părţi principale, totuşi aceasta nu e un tribut plătit tradiţiei (curentului logicist), ci e o realitate lingvistică. Potrivit criteriului formal-gramatical, anume
subiectul şi predicatul sunt elementele constitutive independente, iar celelalte se subordonează lor. [LMLC, Sintaxa, p. 50]
În funcţie de prezenţa sau de absenţa anumitor părţi de propoziţie, GA (1966, p. 65) clasifică propoziţiile analizabile în simple şi dezvoltate.
Aceeaşi tipologie e recunoscută şi de A. Avram, Gh. Constantinescu-Dobridor, R. Nagy ş.a. [p. 317; 279; 58]
Propoziţiile analizabile sunt simple, dacă au doar părţi principale de propoziţie (subiect şi predicat): Copacii înfloresc.; Copiii nu-şi fac griji.;
Fructele sunt coapte., fie numai una dintre părţile principale: Navigăm. (subiect inclus – predicat verbal); Erau veseli. (subiect subînţeles – predicat
nominal); Primăvară. (numai cu subiect); Tună. (numai cu predicat).
În viziunea lui Gh. Constantinescu-Dobridor, se consideră simple şi următoarele categorii de propoziţii:
● au un subiect exprimat printr-un substantiv compus (Coada-calului este o plantă.; Drobeta-Turnu Severin este un oraş.);
● cele cu subiect ori cu nume predicativ multiplu (Victor şi Ioana sunt colegi şi amici.);

5
 ● includ un nume predicativ exprimat prin adjectiv la gradele comparativ ori superlativ (Victoria este mai inteligentă.; Părinţii sunt foarte
tineri.);
● cele cu un vocativ însoţit sau nu de o interjecţie fără funcţie sintactică (Măi copile, fii prudent!; Tu, Maria, eşti studentă?);
● conţin un predicat exprimat printr-un verb la imperativ, însoţit sau nu de o interjecţie fără funcţie sintactică (Vino măi!);
● cele cu un predicat verbal exprimat printr-un verb la diateza reflexivă şi pasivă (Voi vă gândiţi.; Ei îşi aduc aminte.; Problema a fost
soluţionată.);
● cele cu un predicat verbal exprimat printr-o construcţie perifrastică de viitor (Ion are să se oprească.; Ea o să revină.);
● cele în care subiectul este subliniat cu ajutorul unor adverbe de mod fără funcţii sintactice (Chiar el a venit.; Doar el e prezent.; Şi Alexandru
pleacă.).
Propoziţiile dezvoltate, pe lângă subiect şi predicat, au şi părţi secundare de propoziţie (fie şi una singură): Vine trenul nostru.; Circulă zilnic
trenul? Ninge fără întrerupere.; Frunzele pomilor sunt uscate. etc. După Gh. Constantinescu-Dobridor, dezvoltate sunt şi propoziţiile cu un singur
complement direct ori indirect, exprimat prin formele neaccentuate ale pronumelui personal: Îl susţine. (deci cineva); I-a dăruit. etc. (adică cineva.).
M. Avram face o precizare: între o propoziţie simplă şi una dezvoltată deosebirea nu este neapărat de ordin cantitativ: în această clasificare
contează natura (felul) părţilor de propoziţie, dar nu numărul lor. Bunăoară, propoziţii formate numai din două cuvinte pot fi dezvoltate (Ninge
întruna.; Toamnă târzie.), iar unele alcătuite din trei şi mai multe lexeme pot fi simple (Trenul este accelerat.; Elevii şi studenţii învaţă.; Vacanţa este
plăcută.).
Nu încape nicio îndoială că propoziţiile dezvoltate au dimensiuni mai mari decât cele simple. Ele pot depăşi chiar multe fraze, în special, când
cuprind părţi de propoziţie dezvoltate. Tipul curent de propoziţii în orice stil al limbii, în accepţia M. Avram, îl reprezintă propoziţiile dezvoltate de
amploare medie. [p. 317]
După absenţa ori prezenţa ambelor părţi principale ale propoziţiei, propoziţiile analizabile sunt de două tipuri: monomembre şi bimembre.
Propoziţiile monomembre conţin doar o parte principală de propoziţie: sau subiect, sau predicat, fără ca cealaltă parte să fie presupusă – inclusă
sau subînţeleasă (Fulgeră. ori Fulgeră zilnic.; Vară. ori Vară târzie.). Alţi lingvişti cred că această parte nu e nici subiect, nici predicat, în sensul

6
adevărat al cuvântului: prezenţa uneia din ele implică, fireşte, prezenţa ori subînţelegerea alteia. E vorba doar de o asemănare după formă cu una din
părţile principale ale structurilor bimembre. De aceea ar trebui numită, pur şi simplu, parte de propoziţie gramatical-independenţă – parte principală.
Acestei părţi de propoziţie din structurile monomembre îi sunt subordonate aşa-numitele părţi secundare. [LMLC, Sintaxa, p. 56]
M. Avram concretizează că această clasificare nu vizează numărul total de cuvinte ori de părţi de propoziţie, ci doar numărul părţilor principale
de propoziţie, de aceea nici nu există decât două specii (e greşit să se vorbească, de exemplu, de propoziţii trimembre). [p. 317]
Referindu-se la structura propoziţiilor monomembre, Gh. Constantinescu-Dobridor arată cum sunt ele construite:
● cu un predicat exprimat prin verb impersonal (activ sau reflexiv): Plouă.; Ninge mereu.; Se înserează.; Se înnoptează devreme.;
● cu un predicat exprimat prin verbul a fi, folosit ca verb impersonal: Era într-o primăvară.; Mi-e dor de el. (popular)
● cu un predicat exprimat printr-un verb activ, utilizat ca verb impersonal: Îi zice Popescu.; Îl cheamă Victor.;
● cu un predicat exprimat printr-un verb reflexiv, întrebuinţat ca verb impersonal: Acolo se lucrează bine.; Se vorbeşte foarte mult.:
● cu un predicat exprimat printr-o locuţiune verbală sau printr-o expresie verbală impersonală: Îmi pare rău.; E rău de el.;
● cu un subiect exprimat printr-un substantiv: Sâmbătă.; Toamnă târzie. [p. 280-281]
În viziunea R.Nagy, propoziţia monomembră are identitate sintactică, când se poate materializa într-o singură parte de propoziţie principală cu
funcţia sintactică de predicat, ce poate fi exprimat ori eliptic. Predicatul acestui tip de propoziţie poate avea diverse realizări, fiind concretizat frecvent
prin verbe sintetice suficiente semantico-gramatical, avalente (ce nu posedă valenţe obligatorii: plouă, ninge etc.) ori prin verbe perifrastice
suficiente/insuficiente semantico-gramatical (expresii verbale impersonale: e rău, e bine, e uşor etc.). Verbele insuficiente, în corespundere cu intenţia
comunicativă a vorbitorului, sunt regente pentru propoziţiile subiective [p. 59]: Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume / Prin frumoasă stihuire
să pătrundă al meu nume, … (M. Eminescu, Scrisoarea II, p. 120)
Aşadar, majoritatea lingviştilor consideră că propoziţiile monomembre conţin un singur element principal: sau subiectul, sau predicatul, având
plenitudine semantică, deoarece vorbitorul nu simte nevoia de cel de-al doilea component. Lingvistul rus A. Şahmatov numea aceste propoziţii
existenţiale. Ele sunt nedezvoltate (simple): Primăvară.; Plouă. şi dezvoltate: Plouă întotdeauna.
În general, se pot delimita două tipuri de propoziţii monomembre: nominative şi impersonale.

7
 Propoziţiile ce conţin un element constituent obligatoriu (parte principală), exprimat printr-un substantiv în cazul nominativ cu sau fără
determinative, sunt monomembre nominative. Ele, de asemenea, pot fi simple: Vară. sau dezvoltate (indicăm o secvenţă din nuvela „Sărmanul
Dionis” de M. Eminescu, p. 82): O negură deasă, cenuşie şi sclipitoare… apoi un cer de un etern şi albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopţii,
cu nouri încreţiţi, cu aerul cald… şi iarăşi, iarăşi, oraşul vechi cu stradele strâmte, cu casele închircite, cu streşinile mucegăite în lună…
Observăm, în acest microcontext, mai multe substantive însoţite de determinative. Pronunţate cu o anumită intonaţie, având o valoare
conotativă şi un deosebit potenţial stilistic, el redă o idee, o judecată, deci realizează un act comunicativ, adică devine o propoziţie dezvoltată, amplă.
În funcţie de scopul comunicativ, de nuanţele de sens suplimentar, ce le obţin în situaţii comunicative concrete, se disting în mod convenţional
câteva tipuri de propoziţii nominative:
● existenţiale (descriptive);
● numitoare;
● demonstrative;
● evocative;
● calificative.
Diverse propoziţii nominative apar în piese, de obicei, la începutul unui act (în didascalii).
Să ne referim succint la fiecare dintre ele.
Propoziţiile nominative existenţiale (descriptive) arată existenţa unui obiect ori a unui fenomen: O sală a castelului din Suceava îmbrăcată
în stejar vechi. Tavanul, cu grinzi groase. Policioare de jur-împrejur cu lucruri din ţară, din Italia, din Persia şi din Arabia… (B. Delavrancea, drama
„Luceafărul”, p. 184). Acest microcontext conţine trei propoziţii nominative existenţiale, în care se conturează o imagine amplă a unor obiecte utile,
pentru a „se produce actul IV al dramei indicate; de asemenea, e precizat locul unde va avea loc acţiunea.
În general, astfel de propoziţii pot să specifice locul ori timpul în care se desfăşoară alte evenimente; ele constituie un fel de introducere la o
temă mai largă. De regulă, autorii le folosesc la început de povestire, capitol, alineat, în scopul de a prezenta cadrul spaţial şi temporal existenţial al
realizării altor fapte, întâmplări: este, de bună seamă, un procedeu stilistic, explorat, în special, de artiştii cuvântului. Prin intermediul lor, se face o

8
descriere, de aceea se mai numesc şi descriptive: Trei culori şi-o singură iubire / Românească, / Trei culori şi-o singură vorbire / Românească!/ Trei
culori şi-o singură credinţă / Românească, / Trei culori şi-o singură fiinţă / Românească! (Gr. Vieru, Trei culori)
Propoziţiile nominative demonstrative, în comparaţie cu cele existenţiale, conţin o indicaţie specială, o reliefare în mod expres a obiectului
existenţial dat, obiect despre care fie că a fost vorba, fie că este aşteptat. Această evidenţiere se datorează particulei demonstrative iată, iaca. De
exemplu, în pastelul „La gura sobei” de V. Alecsandri, p. 160, primele trei versuri din catren încep cu acest tip de propoziţie : Iată-o pasăre măiastră
prinsă-n luptă c-un balaur; / Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur; / Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi / Care-ascund în
mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.
Am remarcat că în creaţia poetică a Bardului de la Mirceşti asemenea propoziţii se atestă frecvent.
Propoziţiile nominative numitoare se utilizează în calitate de denumiri de cărţi, reviste, tablouri, instituţii, organizaţii ş.a. Menirea lor e de a
releva un obiect, a arăta natura lui existenţială, destinaţia acestuia: „Ciocoii vechi şi noi” (roman de Nicolae Filimon), „O noapte furtunoasă”, „O
scrisoare pierdută” (comedii de I.L.Caragiale), „Învăţătorul modern” (revistă), „Zi de toamnă” (tablou de pictorul M. Grecu), „Meşterul Manole”
(tablou de pictorul Igor Vieru), „Golgota Basarabiei” (producţie a studioului „Moldova-film”). Desigur, caracterul comunicativ al unor astfel de
denumiri nu întotdeauna poate fi clar sesizat: trebuie totuşi să fii familiarizat, într-o oarecare măsură, cu textul, pentru a pricepe de ce sunt denumite
aşa, şi nu în alt fel.
Propoziţiile nominative evocative reflectă ideea unor reprezentări în conştiinţă ale obiectelor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare, ce se
manifestă deja ca existente, obiecte şi fenomene cunoscute, văzute, ştiute cândva şi pe care vorbitorul într-o anumită situaţie şi le aminteşte, le
reprezintă, le evocă: Pădure, verde pădure… Mai stă ea şi azi, / pădurea ceea de stejari, la locul ei vechi, nu departe de Ciutura. (I. Druţă, Povara
bunătăţii noastre, p. 67)
Propoziţiile nominative calificative exprimă o constatare a existenţei unui obiect ori fenomen, totodată, includ şi o apreciere din partea
vorbitorului a celor relatate: (1) O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca veşnice făclii. (V. Alecsandri,
Miezul iernii, p. 158); (2) Ce frumuseţe!; (3) Ce mai freamăt! / Ce mai zbucium!; (4) Ce frumoasă petrecere!; (5) Harnici băieţi!; (6) Frumoase fete!

9
 Lingviştii au semnalat unele dificultăţi în identificarea unor propoziţii nominative. Din neatenţie, în categoria nominativelor se includ şi
propoziţiile stimulatoare. Acestea redau un act de voinţă, poruncă, urare, dorinţă ş.a.: Bună ziua!; Noroc!; Foc!; Noapte bună!; Călătorie sprâncenată!
etc. De fapt, ele sunt structuri bimembre eliptice, dar substantivele din componenţa lor întotdeauna se află în cazul nominativ: „O mie”! – zice unul
menind cu veselie./ „Noroc şi roadă bună!” – adauge un alt. (V. Alecsandri, Semănătorii, p. 171)
A se reţine că între propoziţiile nominative şi cele bimembre sunt unele afinităţi, diferenţiindu-se de acestea, doar prin forma lor. Să comparăm:
Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la plimbare (V. Alecsandri, Sania, p. 157) cu În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! (V.
Alecsandri, Miezul iernii, p. 158). În această privinţă, se evidenţiază, după cum argumentează cercetătorii, mai ales propoziţiile nominative existenţiale
şi calificative. Ele sunt intermediare între structurile bimembre şi cele monomembre. Cele demonstrative, evocative, numitoare nu admit, de regulă,
introducerea unui verb cu sens existenţial în structura lor, de aceea ele se consideră structuri monomembre prin excelenţă. [LMLC, Sintaxa, p. 59]
GA (1966) identifică propoziţii nominale (calificative şi existenţiale). [p.71] Aceeaşi clasificare o face şi Gh. Constantinescu-Dobridor. [p.282]
Propoziţiile monomembre impersonale
Acest tip de propoziţii conţin un verb impersonal sau un verb personal cu semnificaţie impersonală. Acestea, prin conţinutul şi forma lor, nu
admit prezenţa unei persoane gramaticale (exprimate printr-un substantiv ori printr-un substitut al acestuia în cazul nominativ), căreia i s-ar atribui o
acţiune, o stare ori o caracteristică. Deci, în asemenea structuri, nu se poate distinge persoana. Exemple: (1) Viscoleşte!; (2) Miroase a busuioc!; (3)
Înserează!; (4) Afară ninge liniştit!; (5) Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! / Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară... (V.
Alecsandri, Iarna, p. 155); (6) Începe a bura, apoi o-ntoarce în lapoviţă, pe urmă dă în frig şi ninsoare… (I. Creangă, Amintiri din copilărie) E lesne
a ne da seama că acţiunile propoziţiilor date nu se pot atribui vreunei persoane logice ori gramaticale.
Se consideră impersonale veritabile acele propoziţii ce au în structura lor un verb impersonal (acesta indică fenomene ale naturii): a se
întuneca, a se însenina, a se lumina, a se desprimăvăra, a ninge, a ploua, a bureza, a însera, a amurgi, a tuna, a fulgera ş.a., în forma
morfologică a persoanei a III-a, numărul singular. Exemple: (1) Burează.; (2) Se face ziuă. În calitate de predicate, în astfel de propoziţii, apar şi
verbele reflexive impersonale totale: se pare, se întâmplă, se cade, se face ş.a. (Se cade să scoţi cuşma când intri.) Există unele verbe, la origine
active şi personale, în anumite ambianţe, fiind precedate de pronumele se, care se utilizează doar la persoana a III-a cu sens impersonal în propoziţii

10
impersonale: se doarme, se moare, se merge, se şade, se stă, se suspină, se trăieşte (se trăieşte greu acum.); se mănâncă (Se mănâncă bine în casa
lor.); se intră (Se intră pe uşă.); se iese (Se iese pe uşă.); se dansează (Se dansează până târziu la această discotecă.). Un exemplu din stilul
beletristic: Când se intră într-o casă, întâi şi întâi, se zice „bună ziua!” (A. Şalari)
În unele limbi, propoziţiile monomembre pot fi bimembre. Să comparăm:

latina franceza italiana spaniola rusa româna

Ninguit Il neige Cade la neva Nieva Идет снег Ninge
Pluit Il pleut Egli pliove Lluvid Идет дождь Plouă

Lingviştii remarcă, pe bună dreptate, că reminiscenţa acestui formant gramatical al persoanei, dar în alte limbi – chiar şi a unui cuvânt
(desemantizat) la nominativ, în funcţie de subiect gramatical (comp. rus.: Гром гремит; Дождь идет; Дождик моросит; franc. Il neige), e o
dovadă elocventă că la origine (atunci când lumea credea în existenţa unor forme supranaturale – agenţi ai unor asemenea acţiuni) structurile de acest
gen erau bimembre. [LMLC, Sintaxa, p. 60]
Trebuie să menţionăm că atunci când verbele impersonale se utilizează cu sens figurat, când acţiunile lor port fi atribuite unor subiecte,
propoziţiile devin bimembre personale: Vântul urlă. /Cerul tună. (Gr. Vieru)
Faptele de limbă demonstrează că, prin analogie cu verbele impersonale propriu-zise, unele verbe ce au forme corelative opoziţionale pentru
toate persoanele, în anumite situaţii, îşi schimbă, într-o măsură oarecare, semnificaţia. În acest caz, ele se folosesc doar la persoana a III-a singular,
neadmiţând utilizarea în propoziţie a unui pronume ori substantiv în nominativ în funcţie de subiect gramatical: a mirosi, a şedea, a merge etc. Aceste
verbe se numesc personale cu sens şi funcţie impersonală, iar propoziţiile ce le conţin – monomembre impersonale. De exemplu: (1) În camera lui
mirosea a busuioc.; (2) Călătorului îi şade bine cu drumul. (proverb)
În limba română se atestă propoziţii ce includ în structura lor construcţii nominale, constituite dintr-un verb de relaţie şi un substantiv, adjectiv
ori adverb ce exprimă o stare psihică sau fiziologică a unui agent logic redat prin forma de dativ a pronumelui personal. Acestea, la fel, pot fi
11
considerate impersonale: ele nu admit folosirea unui cuvânt în cazul nominativ cu funcţie de subiect gramatical. De exemplu: Nu mi-i foame, / Nu mi-
i sete,/ Dar mi-e dor / De codru verde. (Folclor)
E vorba de o contradicţie între formă şi conţinut: forma impersonală (imposibilitatea existenţei unui subiect gramatical) şi conţinut „personal”
(existenţa în conştiinţă a unui agent logic, ce se află într-o stare dată). Aceste propoziţii redau o stare, ce, într-o măsură oarecare, i-ar fi impusă
agentului logic, contrar voinţei şi dorinţei lui. [LMLC, Sintaxa, p. 61]
Propoziţiile în care se găsesc ambele părţi principale (ori se subînţeleg uşor) sunt bimembre. Ele pot fi dezvoltate: Oraşul copilăriei mele este
cunoscut tuturor., şi nedezvoltate: Aerul e viu şi proaspăt!... (V. Aşecsandri, Balta. p. 180)
Se afirmă că subiectul unor asemenea propoziţii se poate exprima prin multiple mijloace. Chiar dacă el poate fi redat printr-un cuvânt care să
denumească ori să ţină locul unei persoane animate şi printr-un cuvânt ce indică ori substituie un obiect inanimat, el întotdeauna este indicatorul
persoanei gramaticale, indiferent de caracterul ei: concretă – hotărâtă, nehotărâtă – nedefinită sau generalizatoare. Din această perspectivă, toate
propoziţiile cu subiect gramatical, la care se referă un predicat verbal, nominal ori verbal-nominal, vor fi considerate personale. Exemple de propoziţii
bimembre personale cu subiect definit: (1) Săptămâna Patimilor începuse cu post, cu vreme frumoasă şi cu presimţiri. (George Mihail Zamfirescu,
Maidanul cu dragoste, p. 9); (2) Flăcările mistuiau magaziile de mărfuri de lângă depoul de maşini. (Idem)
Exemple de propoziţii bimembre cu subiect nedefinit: (1) La război, spune lumea, şi mai multe poţi vedea. (I. Druţă); (2) Cine trece valea
seacă / Cu hangerul fără teacă / Şi cu pieptul dezvelit? (Folclor); (3) A trăi înseamnă a munci. Observăm că în exemplul (1) subiectul este exprimat
printr-un substantiv în cazul nominativ, în cel de-al doilea – prin pronume interogativ, în al treilea – prin verb la infinitiv. Aceste subiecte ţin locul
persoanei a treia gramaticale, însă niciuna dintre ele nu arată exact cine săvârşeşte acţiunea. Cu toate acestea, asemenea propoziţii urmează a fi
considerate bimembre personale.
Bimembre personale cu subiect definit ori nedefinit vor fi şi propoziţiile ce includ în structura lor verbe la origine, active, însă, în anumite
contexte, sunt însoţite de pronumele reflexiv în acuzativ se: se zice, se spune, se crede, se anunţă, se vede, se ştie, se afirmă, se presupune, se
consideră, se observă, se constată, se cunoaşte etc. Acestea se folosesc doar la persoana a treia (sunt unipersonale) şi pe lângă un subiect gramatical,
care, deseori, nu poate fi agent logic, adică o persoană concretă animată ori inanimată. De exemplu: (1) Se aude un zgomot puternic.; (2) Ziua bună

12
se cunoaşte de dimineaţă. (Folclor); (3) În depărtare, se auzeau clinchete de zurgălăi. Constatăm că cuvintele evidenţiate sunt subiecte gramaticale
(dacă se va modifica numărului lor, evident, va suferi schimbări şi numărul verbelor-predicate). Deci, aceste propoziţii sunt bimembre personale cu
subiecte inanimate (ele arată obiecte ce suportă acţiuni realizate de alte subiecte logice). Verbele din propoziţiile respective sunt reflexive
impersonale, ele având un sens pasiv: Se consideră o plantă de leac, → O plantă e considerată de leac.
Propoziţiile ce cuprind verbe reflexive de genul: se pare, se năzare, se întâmplă, se cuvine, se cade, se nimereşte, se face ş.a., de asemenea, sunt
bimembre cu subiect definit ori nedefinit. La primea vedere, le-am putea identifica drept impersonale: se întrebuinţează doar la persoana a treia
gramaticală şi care nu pot avea persoane animate, agenţi logici, în sensul strict al cuvântului, ci numai cuvinte ori propoziţii subordonate, ce ţin locul
subiectului gramatical: (1) În vremea discuţiei aprinse dintre cei doi amici, s-au întâmplat lucruri neprevăzute; (2) S-a întâmplat că fetica n-a mai
venit pe la ei. (V. Roşca). În cel dintâi exemplu, substantivul lucruri se acordă cu predicatul s-au întâmplat, dar în enunţul (2), propoziţia introdusă
prin conjuncţia subordonatoare că serveşte ca subiect gramatical nedefinit pe lângă verbul reflexiv impersonal total s-a întâmplat. Astfel, indiferent de
natura subiectului – mai definit ori mai puţin definit –, aceste propoziţii trebuie socotite bimembre personale.
Propoziţii bimembre personale generalizatoare. În aceste structuri, subiectul reiese din desinenţa verbului-predicat, care, de obicei, este la
aceeaşi persoană (a II-a sau a III-a, ce apare în mod general). De exemplu: (1) Bine faci, bine găseşti. (deci, oricine, fiecare); (2) Nu te amesteca în
tărâţe, că te mănâncă porcii. (adică tu, ce poate fi orice persoană). Ele, de regulă, apar în proverbe, deşi se întâlnesc şi în creaţia artistică. La M.
Eminescu, în „Scrisoarea II sau în poezia „Glossă”, pronumele tu nu indică şi nici nu substituie o persoană concretă, hotărâtă, un anumit interlocutor,
ci doar o persoană logică, presupusă. Subiectul tu, exprimat prin pronumele personal, poate suplini orice substantiv ce ar apărea în ipostaza de
conlocutor al persoanei întâi, el fiind generalizator. Fireşte, sub aspect gramatical, el e la persoana a doua singular. A se vedea: (1) Însă tu îmi vei
răspunde că e bine că în lume / Prin frumoasă stihuire să pătrundă al meu nume,… (Scrisoarea II, p. 120); (2) Tu rămâi la toate rece, / De te-
ndeamnă, de te cheamă… (Glosă, p. 167); (3) Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi. (Epigonii, p. 44). În ultimul enunţ,
pronumele nehotărât toate nu înlocuieşte un substantiv anumit. El, la fel, generalizează diverse obiecte, lucruri etc. şi ţine locul persoanei a III-a
singular. Deci, toate cele trei exemple sunt propoziţii bimembre, cu subiect generalizator.

13
 De menţionat că unii lingvişti credeau că propoziţiile personale generalizatoare şi personale nehotărâte sunt monomembre. Acad. L.V. Şcerba
sublinia că orice clarificare lingvistică este incompletă, deoarece reflectă un principium divisionis al clasificatorului. [Apud: p. 79] În acelaşi context,
prof. A. Ciobanu adăuga că acest „principium” poate avea un grad diferit de obiectivitate. [p. 79] Reamintim că în gramaticile vechi din sec. XVIII-
XIX, nu se vorbea de propoziţii monomembre, căci toate erau bimembre. Se pornea, după câte se ştie, de la Gramatica generală şi raţională de la Port
Royal, în care se confunda propoziţia cu judecata. Chiair şi şcoala neogramaticienilor considera că propoziţia trebuie să fie bimembră. În accepţia
reprezentanţilor acesteia, verbul este regele propoziţiei, iar el îşi subordonează şi un subiect.
I. Iordan spunea că un grup de cuvinte fără predicat nu constituie o propoziţie, chiar dacă sensul e identic cu o propoziţie: Toamnă.; Trecere pe
jos.; Linişte. [p. 332] Această idee venea din şcoala germană, fiindcă W. Meyer-Lübke zicea că în structura Să fii sănătos sunt două propoziţii: una în
minte (Eu doresc ca tu să fii sănătos), când rostim Vise plăcute (avem în vedere: eu doresc ca tu să visezi numai vise plăcute).
În sec. XX, alţi lingvişti, bunăoară, Ch. Bally, A. Sechehaye au subliniat că la determinarea propoziţiilor trebuie să se ţină cont de intonaţie,
ceea ce este în presupoziţie (ceea ce ştie omul) şi atunci nu vom căuta numaidecât să identificăm două părţi principale de propoziţie şi s-a propus o
recunoaştere a clasificării propoziţiilor în monomembre şi bimembre.
Propoziţiile bimembre complete şi eliptice
Propoziţiile în care sunt exprimate direct ambele părţi principale, de asemenea, şi părţile secundare obligatorii pentru plenitudinea lor semantică
se numesc bimembre complete: Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părţi de dealuri păduroase. (I.L. Caragiale, O făclie de Paşti., p.
215)
Dacă din componenţa unor propoziţii se omit sau subiectul, sau predicatul, sau ambele părţi principale, sau o parte secundară, însă sunt lesne
subînţelese din context, atunci avem bimembre eliptice: (1) – Tu ai fost la teatru? – Am fost.; (2) Mă mândresc cu tine, fiica mea.; (3) De la plopii tăi
învăţ mersul semeţ. (Gr. Vieru); (4) De la spicele tale – gestul plecăciunii destoinice. (Gr. Vieru)
În exemplu (1), lipseşte subiectul eu, la fel, e şi în exemplele (2) şi (3), în enunţul (4), sunt omise ambele părţi principale, însă ele sunt uşor
sesizate din context. Aceste propoziţii deci reproduc un model structural bimembru. Ele se consideră bimembre eliptice.

14
 Adesea, lipsesc şi unele părţi secundare, necesare pentru plenitudinea semantică a propoziţiei. Astfel de structuri se atestă, îndeosebi, în
replicile din dialog. De exemplu, în dialogul dintre Baiazid şi Mircea din Scrisoarea III de M. Eminescu, p. 125, în propoziţia (2), nu sunt prezente
predicatul şi complementul direct, iar în (3) – subiectul şi predicatul. Ele sunt propoziţii bimembre eliptice: (1) – Ce vrei tu? (2) – Noi? (3) Bună pace!
Fireşte, de cele mai multe ori, se omite subiectul, care poate fi, după cum am constatat, diferit: personal hotărât, personal nehotărât ori personal
generalizator. Deşi un asemenea subiect omis se va subînţelege mai dificil, totuşi propoziţia va rămâne bimembră eliptică. De exemplu: Nu e carte să
înveţi / ca viaţa să aibă preţ/, ci citeşte, chinuieşte şi ai să vezi cum iarba creşte. (M. Eminescu) În penultima propoziţie (6), este omis subiectul
generalizator tu (subînţeles). El nu substituie o anumită persoană animată concretă. Astfel, această propoziţie (6) este bimembră personală eliptică de
subiect generalizator. Structuri similare se întâlnesc în diverse proverbe: Bate fierul cât e cald; Nu şedea, că-ţi şade norocul etc.
O situaţie asemănătoare o avem şi la propoziţiile bimembre cu subiect nedefinit de genul: Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl
cetluiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşi, să-l trimită la Piatră… (I. Creangă, Amintiri, p. 224). Acest enunţ frastic cuprinde 4 propoziţii în care
lipseşte subiectul, se subînţelege. Rezultă că propoziţiile sunt personale, raportând acţiunea la un subiect gramatical, fie el şi nedefinit. Aşadar,
propoziţia este bimembră cu subiect nedefinit omis. Credem că subiectul este omis în mod intenţionat. Aici, autorul evidenţiază acţiunile. Din punct de
vedere gramatical, el este echivalentul persoanei a treia plural (ei). Ne dăm seama cine e subiectul din contextul precedent: Iar vornicul Nic-a Petricăi,
cu paznicul, vătămanul şi câţiva nespălaţi de mazili, se purtau printre oameni de colo până colo… (I. Creangă, Idem, p. 224). E vorba, în cazul dat, de
un subiect compus. Fraza examinată cuprinde propoziţii personale bimembre eliptice.
Este, credem, o apreciere adecvată că în propoziţiile bimembre personale generalizatoare cu subiectul neexprimat (eliptice) predicatul, de
obicei, este la persoana a treia singular ori plural. Ele redau idei, constatări, adevăruri, ce ar putea fi atribuite nu doar unei singure persoane (ca ceva
specific doar ei), ci oricărei persoane în postura de interlocutor al celui care le anunţă. De aceea, aceste propoziţii posedă caracter de sentinţe, maxime,
adevăruri valabile pentru momente diferite, condiţii diverse şi indivizi diferiţi, concepuţi ca participanţi la un dialog cu vorbitorul. [LMLC, Sintaxa, p.
54]: Nu da vrabia din mână pe cea de pe gard.; Ai carte, ai parte.; Nu lăsa lucrul de azi pe mâine. etc.
În contexte concrete, astfel de propoziţii pot face referire şi la persoane concrete. În acest caz, din propoziţii generalizatoare ele pot deveni
propoziţii bimembre persoanele hotărâte: Victoria, cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.

15
 În propoziţiile bimembre personale nehotărâte cu subiect nehotărât (eliptice), predicatul stă la persoana a treia singular sau plural.
Macrocontextul ne ajută să identificăm subiectul: În colectiv îl cunoşteau de om cumsecade. E uşor să deprindem subiectul – lipsă (adică ei, colegii
săi).
Lingviştii susţin că structurile bimembre ce au subiectul exprimat şi cele cu subiectul neexprimat reprezintă mijloace stilistice veritabile.
Acestea ajută la redarea acţiunilor, a calităţilor, a însuşirilor ce aparţin unei persoane concrete, hotărâte, actualizate ori unei persoane imprecise,
nehotărâte sau generalizatoare. [LMLC, Sintaxa, p. 55]
M. Avram apelează la termenii: propoziţii analizabile complete (când sunt toate părţile de propoziţie necesare pentru organizarea internă a
comunicării date, bunăoară, Copilul a venit astăzi) şi incomplete ori brahilogice (dacă se limitează la părţi de propoziţie principale ori secundare, fiind
considerate esenţa – în situaţia dată: ele aduc o informaţie nouă, părţile absente pot fi, într-o măsură oarecare, uşor de întregit). După M. Avram,
propoziţiile incomplete sunt de două tipuri: fragmentare (părţile-lipsă se restabilesc lesne, se subînţeleg din context ori din situaţia în care se produce
comunicarea. De exemplu: – Cine a intrat? – Profesorul. – Când? – Acum.) şi eliptice (când părţile absente se reconstituie mai greu şi numai
aproximativ, deoarece nu se află în context şi nu sunt cunoscute din circumstanţa de comunicare. De exemplu: Noi atunci – după el, există mai multe
variante, căci nu ştim cu exactitate ce se are în vedere – ne-am luat, am pornit, am fugit etc.). Propoziţiile incomplete, de fapt, constituie un mijloc de
economie în comunicare. Totodată, prin propoziţiile fragmentare, cu subînţelegere din context, părţile de propoziţie la care se reduce comunicarea sunt
intens relevate. Prin intermediul propoziţiilor eliptice, se redau şi diferite stări afective. Propoziţiile fragmentare caracterizează, pe de o parte, vorbirea
în dialog (nu doar răspunsurile, dar şi întrebările), iar, pe de alta, coordonarea. Propoziţiile eliptice se folosesc mai des în vorbire, deşi apar şi în
naraţiunile scrise, ca procedeu de dinamizare a acţiunii. Înţelegerea elipsei este ajutată în vorbire de intonaţie, pauză, gesturi şi mimică, pe când în
scris, doar parţial, de punctuaţie. [p. 318]
Credem că este justificată şi această terminologie, de aceea ea este aplicabilă în funcţie de contextul examinat, de persoana ce o percepe pentru
a o folosi adecvat.
Cele expuse cu privire la clasificarea propoziţiilor după structură se pot sintetiza în următoarea schemă:

16
 Propoziţii după structură

bimembre
monomembre

dezvoltate nedezvoltate dezvoltate nedezvoltate

complete eliptice verbale nominale

personale personale personale impersonale nominative

nehotărâte generalizatoare

17
 Din bibliografie:

1. Avram Mioara. Gramatica pentru toţi. Bucureşti: Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Humanitas, 1997.
2. Constantinescu-Dodridor Gheorghe. Gramatica limbii române. Bucureşti: Editura Didactică şi Enciclopedică, 2001.
3. Ciobanu Anatol. Sintaxa şi semantica (Studiu de lingvistică generală). Chişinău: Lumina, 1987.
4. Gramatica limbii române. Vol. al II-lea, ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1966.
5. Iordan Iorgu. Limba română contemporană, ed. a II-a. Bucureşti: Editura Ministerului Învăţământului, Bucureşti, 1956.
6. Limba moldovenească literară contemporană. Sintaxa (Sub red. prof. A. I. Ciobanu). Chişinău: Lumina, 1987.
7. Nagy Rodica. Sintaxa limbii române actuale. Unităţi, raporturi şi funcţii. Iaşi: Institutul European, 2005.

18