Universitatea ,,Vasile Alecsandri” din Bacău

Facultatea de Litere, specializarea Engleză-Română

Cazuri speciale ale exprimării

predicatului simplu

Conf. univ. dr. Ecaterina Creţu Studentă: Rebegea Cristina

Asist. univ. dr. Mihaela Hriban Anul al doilea

Grupa: Engleză-Română

1
 Structura predicatului simplu

Distincţia predicat simplu vs. predicat complex priveşte, pentru un predicat canonic
(unul de tip verbal), modul de încorporare a MP şi, implicit, structura internă a predicatului. În
cazul predicatului simplu, MP sunt incluse în componentul semantic al acestuia, amalgamându-
se, ca atare, într-un unic component, informaţia lui semantică, sintactică şi pragmatică; în cazul
predicatului complex, MP sunt preluate de un complex exterior celui semantic, un operator
verbal (numit şi predicator), informaţia predicaţiei semantic separându-se de cea sintactică şi de
cea pragmatică.

1. Schema generală a expansiunii unui predicat (canonic) simplu este:

(Negaţie) [(Cliticreflexiv/ personal)/ (Semiadverb) +V+MP]

schemă din care reiese obligativitatea, pentru un predicat (canonic) simplu, a prezenţei
morfemelor de predicativitate, deci a morfemelor unei forme verbale personale (morfeme de
mod, timp, persoană, număr), şi, respectiv, caracterul facultativ al cliticului, al mărcii de negare a
predicatului sau al semiadverbului.

2. Cazuri speciale ale exprimării predicatului simplu

2.1. Predicatul interjecţional

Componentul predicativ verbal, prezent în majoritatea enunţurilor, lasă uneori acest rol
intejecţiei, care poate constitui, ca şi verbul, centrul semantic, sintactic şi pragmatic al unui
enunţ. Inaptă morphologic de a primi MP, interjecţia îşi îndeplineşte rolul de predicat al enunţării
în două tipuri de construcţii, absenţa morfemelor de predicativitate fiind suplinită în alte două
moduri;

(a)O clasă o constituie interjecţiile deictice prezentative (iată, uite) şi cele imperative
(Hai la masă!, Na-ţi cartea!, Poftim cartea!), care, în absenţa MP, marchează predicativitatea prin
intonaţie, apărând în construcţii de tip imperative.

−Iată, fraţilor, o probă mai mult că astăzi opoziţiunea este considerată ca afară din
naţiune… Foarte bine… Vom lua act şi vom protesta!

(I.L. Caragiale, 25 de minute, p.46)

Iată ce bănuim noi.

2
 (I.L. Caragiale, High-life, p.75)

Ca şi verbele, se disting prin restricţii de formă, impunând, în funcţie de regimul tranzitiv

sau intranzitiv, nominalelor subordinate forma de acuzativ, de dativ sau prepoziţională; puţine au
posibilitatea de a se combina cu clitice (iată-l, uite-l, na-ţi-o!) şi participă, ca şi verbul, graţie
cliticelor (atunci când acceptă clitice), la fenomenul de dublare (Iată-l pe profesor!, Uite-l pe
elev!, Pe asta na-ţi-o ţie!).

−Iată-l! Pieptul lat al locomotive s-arată la cotitura liniei.

(I. L. Caragiale, 25 de minute, p.43)

−Aide, soro! aide, nene, pentru numele lui Dumnezeu, că-i târziu!

(I. L. Caragiale, 25 de minute, p.44)

Spre deosebire de verbele-predicat, intejecţiile din această clasă, deşi primesc

complemente şi chiar complemente realizate prin clitice pronominale, nu primesc, în mod curent,
subiect. Excepţie fac hai-rar, na-care pot primi subiect pronominal postpus emfatic (ex: Hai şi
voi la plimbare!).

(b)Altă subclasă o constituie intejecţiile onomatopeice, care numai accidental îndeplinesc

rolul de predicat, substituind un verb pe care îl sugerează şi preluând toate caracteristicile
verbului înlocuit, şi anume: construcţia acestuia (inclusiv posibilitatea de combinare cu un
subiect), precum şi trăsătura predicativităţii. Spre deosebire de interjecţiile din clasa (a),
interjecţiile din clasa (b) nu apar în enunţuri imperative, ci în enunţuri assertive. Vezi substituţii
ca: Iepurele [sare] ţuşti! În tufe., Copilul [dă] pleosc! o palmă., Copilul [rupe] hârşti! o foaie.
Deşi preiau grila sintactică a verbului sugerat, nu acceptă însă şi construcţia cu clitice: Copilul
*o hârşti!.

A voit dama să ne servească cu ştiri din alte izvoare; dar au început să plouă
dezminţirile, şi confraţii s-au pornit să-şi verse focul asupra Revoltei, care, ,,fără nici un
scrupul”… oamenii ,,huoa! huoa!”…,,mincinoşii! infamii!” (…)

(I. L. Caragiale, Reportaj, p.118)

2.2. Predicatul verbal la formă nepersonală

3
 În mod excepţional, formele verbale nepersonale (nonfinite) de infinitive sau de supin pot
dobândi, contextual, asociate şi cu o intonaţie special imperativă, funcţia de predicate ale
enunţării.

Infinitivul apare ca mijloc nespecific de acualizare a unui act directiv ,,de recomandare”.
Spre deosebire de realizările caracteristice enunţurilor imperative, care se disting prin natura
adresată a construcţiei, specific tiparului sintactic cu infiniv ,,predicativ” este, conform
particularităţilor morfologice ale formelor nepersonale, neexprimarea alocutorului, ceea ce
înseamnă, implicit, pierderea naturii deictice a enunţului. Efectul îl constituie creşterea valorii
genetice a construcţiei, ,,recomandarea” fiind valabilă pentru orice alocutor şi pentru orice
moment al enunţării: A nu se rupe florile!, A nu se face zgomot!.

Referindu-ne la adresa noastră de luna trecută octombre cu No. 597 asupra necesităţii
de lemne pe care o simte şcoala, rugăm ca de urgenţă a se trimite cantitatea prevăzută (…)

(I. L. Caragiale, Urgent, p.112)

Aşadar ne adresăm cu cel mai profund respect d-voastre spre a se lua urgent orice
măsuri veţi crede de cuviinţă pentru a face să înceteze barbaria prezentă.

(I. L. Caragiale, Urgent, p.114)

Astfel, în toate vagoanele noastre de călători, citim:

pe uşi:,,A nu se deschide până trenul opreşte”;

pe ferestre: ,,A nu se pleca în afară”;

(…)

În clasa III: ,,A nu se scuipa pe covoare.”

(I. L. Caragiale, Ţal!…, p. 265)

Supinul apare şi el în enunţuri imperative, fiind un mijloc rar şi nespecific de exprimare a

actului directive de ,,ordin/ recomandare”. Se utilizează în condiţii limitate de recuperare
contextuală, din situaţia de comunicare, a alocutorului: De rezolvat primele exerciţii!, De
observat procedeele folosite!.

2.3. Există un predicat adverbial?

4
 Întrebarea priveşte adverbele şi grupurile propoziţionale echivalente cu un adverb, care
aparţin clasei construcţiilor modalizatoare (de atitudine propoziţională), exprimând atitudinea
locutoruluin(certitudine/ incertitudine; aproximare, apreciere, modalizare deontică) în legătură
întreagă secvenţă propoziţională şi realizând tipul de structură modalizator + propoziţie: Fireşte
că P, Negreşit că P, De bună seamă că P, Cică P, Realmente P, Într-adevăr P, Pasămite P,
Parcă P, Poate că P, Din fericire/ nefericire P, Din păcate P, Musai P etc.

În structurile cu autonomie enunţiativă, ,,atitudinea modală” a locutorului este dublu

exprimată: o dată, prin MP, care, ca mărci modale modale, sunt încorporate în forma verbului-
predicat sau a operatorului predicativ şi privesc predicatul/ grupul predicatului, iar, suplimentar,
prin modalizator, care, obligatoriu lexicalizat, adduce alte informaţii de modalizare privind
ansamblul propoziţiei/ frazei: Poate că o fi plecat. În structurile fără autonomie enunţiativă,
,,atitudinea morală” se exprimă o singură dată, cu ajutorul modalizatorului (Studenta, sigur
şocată, mi-a vorbit realmente deschis.).

PROFESORUL: (…) No! acuma… noi, românii, musai doară să şkim pe cum că: ghe
unghe ne trajem noi?....

(I. L. Caragiale, Un pedagog de şcoală nouă, p.62)

Dar pentru asta, fireşte că savantul nostrum, bărbatul ingenious, patriotul neobosit, care
a descoperit această luminoasă idee, trebuie să călătorească (…)

(I. L. Caragiale, Moftangii-Savantul, p. 55)

Statutul construcţiilor modalizatoare, deşi omogen din punct de vedere funcţional şi

semantic, este extrem de eterogen din punct de vedere sintactic.

Funcţional, toate aparţin clasei largi a modalizatorilor, modalizând fie o predicaţie

verbal-propoziţională: Fireşte [că a învăţat], fie una adjectivală: o imagine [fireşte şocantă],
adverbială: Mi-a vorbit [fireşte deschis] sau prepoziţională: Mă întorc [fireşte/ negreşit după
Crăciun], dar nu înainte.

Semantic, toate au calitatea de predicat semantic, primind drept argument întreagă

propoziţie [sigur (faptul că)], [incert (faptul că)], [aproximativ (faptul că)] sau se raportează la
alt predicat [sigur (frumoasă)]. În primele apariţii, adverbele au utilizări de predicate prototipice
cu un actant/ argument, singurul element specific constituindu-l calitatea propoziţională a
argumentului (Fireşte că a învăţat). În celelalte context, se utilizează ca predicate ale altor
predicate (o fată fireşte frumoasă, o întrebare poate incomodă).

(…) dar vrând s-o iee socie legitimă, care reclamat restituţiunea dotei şi parafernei di 2
mii lei obţinând titlu executoriu, iar opoziţia fireşte că a promis răzbunare (…)

5
 (I. L. Caragiale, Telegrame, p. 93)

(…) biletul era în pamblica pălăriei, şi, dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu
pamblică şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet… .

(I. L. Caragiale, D-l Goe, p. 170)

Sintactic, clasa este însă extrem de eterogenă:

- Unele adverbe, care au şi corespondent adjectival, acceptă copula (Este) sigur

că, (Este) neîndoielnic că, (Este) probabil că, (Este) adevărat că, (Este) bine
că.

−Bine că eşti dumneata subţirel!... Pe mine m-a făcut Dumnezeu voluptoasă!...

Cui i plaţe… cui nu… .

(I. L. Caragiale, La Moşi…, p. 177)

Destul să constatăm cum se petrec lucrurile, şi din constatare să tragem

învăţătura(…).

(I. L. Caragiale, Repausul duminical, p.271)

- Altele nu acceptă copula, fie că sunt adverbe de provenienţă verbal (Poate că

a greşit., Trebuie că e bolnav., Parcă ne-am mai întâlnit., Cică nu mai sunt
împreună.), fie că sunt create cu sufixe adverbial specifice, care nu le permit şi
uzul adjectival (fireşte P, realmente P, literalmente P).

Parcă văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o

săptămână a stat o zi şi o noapte o condică enormă deschisă.

(I. L. Caragiale, Grand Hȏtel ,,Victoria Română”, p. 295 )

- Unele acceptă în variaţie liberă, construcţia conjuncţională şi cea juxtapusă,

neconjuncţională (Poate că e bolnav/ Poate e bolnav., Fireşte că am respectat
recomandările/ Fireşte, am respectat recomandările,. Negreşit că va pleca/
Negreşit va pleca.).

Poate e posibil, te cunosc ce om eşti, fac orice pentru sfinţia-ta.

(I. L. Caragiale, Păcat…, p. 327 )

6
 −Parol, domnule şef, mâine viu negreşit.

(I. L. Caragiale, Două loturi, p. 376)

- Pentru unele dintre ele, prezenţa conjuncţiei este obligatorie, fie că îl

selectează pe să (Posibil să P, Obligatoriu să P,), fie pe că, selecţia unei
anumite conjuncţii fiind, pentru unele, semnul conversiunii formei verbale
într-una adverbială (Trebuie că e bolnav./ Poate că e bolnav.).

−Trebuie că-i mai cald acolo, zic eu şi trec, printr-o săliţă din cârciumă în
bucătărie…

(I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală, p. 359 )

−Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui! Zise hangiul şi dete să se apropie de

pat (…)

(I. L. Caragiale, În vreme de război, p. 397 )

- Altele nu accept deloc construcţia conjuncţională, ci numai pe cea juxtapusă,

fie că au încorporat conjuncţia în forma lor internă (cică, parcă), fie că apar cu
această restricţie de construcţie (Realmente este oboist., Literalmente am
spus tot ce ştiam., Într-adevăr s-au separate., Din păcate au dat faliment.).

Se-necase? Îl răpusese careva? Nici urmă nu lăsase, parcă intrase-n pământ.

(I. L. Caragiale, În vreme de război, p. 387 )

În clasa componentelor modalizatoare este atrasă şi o interjecţie cu rol de modalizator de

certitudine, interjecţie care poate apărea fie alăturată direct (Zău l-am văzut plecând!), fie legată
conjuncţional, prin conjuncţia că (Zău că l-am văzut plecând!).

−Nu ştiu… Zău că nu ştiu. M-a luat prietenul cu el aşa, tovarăş de drum (…)

(I. L. Caragiale, În vreme de război, p. 397 )

2.4. Elipse totale / parţiale ale predicatelor simple şi recuperarea lor

7
 (a)Elipsa predicatului verbal este recuperată, de cele mai multe ori anaforic, recuperarea
fiind integrală şi numai în puţine cazuri, cu intenţie stilistică, parţială, urmărindu-se în acest
ultim caz, păstrarea ,,vagului” asupra procesului, ceea ce se marchează printr-o intonaţie special
de suspensie, iar, graphic, prin punctele de suspensie(este cazul ultimului exemplu):

O dată supează cu un ,,amic”, pe urmă √ cu un curtezan (…)

Aşa, după îngheţată, mănâncă iar icre moi, şi după Pomery extra-sec frappé, iar √
ciucalată fierbinte…

(I. L. Caragiale, Moftangii-Rromânca, p. 54 )

Ei muncesc asiduu, ceilalţi fraţi √…! (context în care se pot subînţelege diverse predicate:
[,,pierd vremea”], [,,lenevesc”] etc., toate aflate într-o relaţie de opoziţie cu predicatul anterior.

PROFESORUL (cu siguranţă): Că-z ăsta-i ghintre cei bunişori! ăilanţi √… No! la
geografie acum…

(I. L. Caragiale, Un pedagog de şcoală nouă, p. 60)

În anumite structuri, elipsa este obligatorie; este cazul structurilor adversative introduse prin
ci sau şi nu:

Un călător care se vede cât de colo că vine de departe, că nu face călătoria pentru vreun
câştig sau pentru afaceri, ci numai de plăcere√ (…)

(I. L. Caragiale, Poveste de contrabandă, p. 68 )

(b)Elementele absente sunt recuperate anaforic şi deictic; anaforic, prin trăsăturile de

construcţie şi selecţionare ale restului enunţului, iar deictic, prin situaţia de comunicare. Sunt
avute în vedere mai ales construcţiile imperative sau exclamative, în care absenţa verbului (şi
deci incapacitatea de ataşare a MP) este suplinită prin alte mărci de predicativitate, de obicei prin
intonaţie.

- Se cuprind aici enunţuri imperative, de tipul: Jos!, Sus!, Dreapta!, Stânga!,

Drept înainte!, unde adverbul, locuţiunea adverbial sau grupul de adverbe,
prin natura imperativă a enunţului şi prin compatibilităţile selecţionale verb-
adverb, ,,sugerează” verbul-predicat absent(,,stai!”, ,,aşează-te!”, ,,mergi!”,
,,aleargă!”), ca în următoarele situaţii de comunicare: la intrarea profesorului

8
 în clasă; în sala de gimnastică; într-un cadru de instrucţie militară; la o
demonstraţie etc.

După el! (…) Reporterul la drepta… După el!

(I. L. Caragiale, Reportaj, p. 122-123)

- Se cuprind aici şi enunţuri exclamative de tipul: Ce casă!, Ce idee!, Ce copil!,

unde intervine decodarea situaţională şi, de aici, variabilitatea de semnificaţii:
Ce casă are/ a pierdut/ şi-a cumpărat!.

−Ce pungaşi √!

(I. L. Caragiale, Accelerat No. 17, p. 109)

- În enunţuri exclamative de tipul: Hoţii!, Apele!, predicatul absent este

recuperat din situaţia de comunicare.

−Ce mai spun gazetele, nene?

−√ Mofturi!

(I. L. Caragiale, ,,Moftul Român”, p. 47)

- În enunţuri imperative nominale de tipul: Valea!, Roiul!, Fleanca!, cu

utilizare puternic argotică, predicatul absent este decodat, prin conexiuni
contextuale, ca echivalent semantical al lui ,,Şterge-o!” sau ,,Tacă-ţi gura!”.

−Gura, măgarule! Şi sărută mână Măriei sale: dumneaei s-a rugat să te iert!

(I. L. Caragiale, 25 de minute, p. 45)

- În enunţuri nominale existenţiale (Ploaie, vânt, frig), absenţa predicatului este

recuperată contextual, din trăsături generale ale textului/ ale fragmentului de
text.

A doua zi, √ o zi de toamnă încântătoare… soare…

(I. L. Caragiale, Reportaj, p. 122)

9
 - În enunţuri asertive structurate este posibilă recuperarea imperfect a
predicaţiei, în condiţiile în care grupul prepoziţional sau cel adverbial, aflat
într-o relaţie semantică strânsă cu predicatul, serveşte la limitarea
posibilităţilor de alegere a unui anume predicat: S-a strâns tot satul. Unii, √ cu
cazmale, alţii √ cu târnăcoape, alţii, √ cu mâna goală.

−Băiete! √ încă trei!

(I. L. Caragiale, Mici economii, p. 215)

−√ La o parte, domnilor! zice grav şeful gării potrivindu-şi bine şapca roşie.

(I. L. Caragiale, 25 de minute, p. 43)

(c) Elipsa predicatului este parţială, adverbul negativ sau afirmativ preluând anaforic
informaţia verbului absent şi adăugând propria informaţie:

−Numai noi doi am fost: recomandaţie ai, caligrafie ba…

(I. L. Caragiale, Triumful talentului, p. 231)

Faţă de verbul absent şi recuperat integral, adverbul de afirmaţie/ de negaţie adaugă

informaţia asupra aspectului pozitiv sau negativ al verbului-predicat. Un adverb ca dimpotrivă,
anaforic în orice apariţie, contrazice forma afirmativă sau negativă a predicatului anterior.

(d) Elipsa predicatului este uneori totală, unele adverbe (mai des, aspectuale şi modale)
preluând rolul unor pro-declarative, adică substitute pentru verbele dicendi, trăsătură de
construcţie care apare frecvent în comunicarea orală sau în stilul indirect liber:

,,Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul şi iar √ ,,dragă-n sus! dragă-n jos!” Puiule şi
suflete!”

(I.L. Caragiale, Kir Ianulea, p. 431)

unde adverbele mereu, iar suplinesc, într-un dialog narat, unul dintre verbele de declaraţie a zice,
a spune.

10
 Bibliografie

1. Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan-Al. Rosetti, Gramatica Limbii Române,

volumul al II-lea, Enunţul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008;

2. Creţu, Ecaterina, Limba Română Comremporană. Sintaxa, Casa Editorială

Demiurg, Iaşi, 2007;

3. Caragiale, Ion Luca, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, Biblioteca pentru toţi,
Jurnalul naţional, Bucureşti, 2010.

11