ENUNȚUL. ASPECTE DEFINITORII. CLASIFICARE.

PUNCTUAȚIA ENUNȚULUI

Enunțul este o comunicare cu înțeles deplin, construită în jurul unui predicat.

Enunțul poate fi:

 simplu, când este alcătuit dintr-o propoziție;

 complex, când este alcătuit din mai multe propoziții.

În funcție de scopul comunicării, enunțurile sunt:

 asertive, când comunică o informație despre o stare de lucruri: Afară plouă. Elevii au intrat în clasă.
 interogative, când cer informații despre o stare de lucruri: Ai făcut tema? Cine nu a venit?
 imperative, când comunică un ordin, o cerere, o rugăminte: Te rog, ajută-mă!
 exclamative, când comunică emoții, sentimente în legătură cu o stare de lucruri: Am citit o carte foarte
interesantă!

Sfârșitul enunțurilor asertive este marcat prin punct: La spectacol, au participat elevi din capitală. Uneori,

întreruperea intenționată a unui enunț asertiv este marcată prin puncte de suspensie: Nu te-am văzut, credeam…
Finalul unui enunț interogativ este marcat prin semnul întrebării: Cum v-ați descurcat la școală?
Sfârșitul enunțurilor imperative este marcat prin semnul exclamării: Puneți-vă vestele de salvare!
Enunțurile exclamative sunt marcate la final tot de semnul exclamării: Te-am prins!

FRAZA

Fraza este un enunț complex alcătuit din două sau mai multe propoziții.
Numărul de propoziții dintr-o frază este egal cu numărul de predicate exprimate sau subînțelese.
Fraza poate fi alcătuită fie numai din propoziții principale, fie atât din propoziții principale, cât și din
propoziții secundare. O frază trebuie să aibă cel puțin o propoziție principală.
După rolul în frază, propoziția este:

 propoziție principală, când este o propoziție cu autonomie sintactică, inclusă în frază;

 propoziție secundară sau subordonată, când depinde sintactic de un cuvânt dintr-o altă propoziție,
care pentru aceasta constituie un centru.

Într-o frază, între propozițiile acesteia pot să apară:

 relații de coordonare – stabilite între propoziții de același fel, principale sau secundare;
 relații de subordonare – stabilite între propoziții secundare și regentele lor.

Într-o frază, predicatele verbale pot fi subînțelese. În această situație, în locul predicatului se pune virgulă
sau linie de pauză. De exemplu: Anca stă la birou1/ și Cătălin, în fotoliu.2/
Dacă predicatul celei de-a doua propoziții este exprimat prin același verb la forma negativă, acesta se poate
realiza doar prin adverbul care este marcă de negație, fie că este predicat verbal, fie că este nominal. De
exemplu: Ea citește,1/ iar el, nu.2/ Ea este cuminte1/ și el – nu.2/
În cazul verbelor pasive, predicatul din a doua propoziție poate fi exprimat doar prin participiul care intră în
structura verbului. De exemplu: Bluza a fost spălată de bunica 1/ și călcată de mama.2/. Predicatul nominal din a
doua propoziție poate fi exprimat doar prin numele predicativ. De exemplu: Ea este blondă1/ și el, brunet.2/
 RELAȚII DE COORDONARE

Relațiile de coordonare din frază se realizează prin:

 juxtapunere, care constă în alăturarea unor propoziții de același fel; este marcată de virgulă și de punct
și virgulă;
 joncțiune, care constă în marcarea relației sintactice prin anumite cuvinte de legătură numite conectori
sau elemente de relație.

Elementele de relație prin care se realizează coordonarea sunt conjuncțiile coordonatoare:

copulative (și, nici), disjunctive (sau, ori, fie, ba), adversative (dar, iar, însă, ci, or), concluzive  (deci,
așadar, carevasăzică, vasăzică).
Conjuncțiile coordonatoare adversative cer înaintea lor virgulă: Am învățat, dar n- am știut.
Se pune virgulă între propozițiile coordonate disjunctiv (ca și între părțile de propoziție coordonate astfel),
când amândouă încep prin conjuncțiile perechi sau, ori, fie, ba: Sau înveți, sau mergi la plimbare. Conjuncțiile
coordonatoare disjunctive sau și ori nu cer virgulă înaintea lor când apar singure: Mergi sau mai
rămâi? Conjuncția coordonatoare nici cere virgulă înainte și când apare singură: Nu vorbește, nici nu cântă.
Conjuncția coordonatoare concluzivă  deci așezată în interiorul propoziției nu se desparte prin virgulă, spre
deosebire de conjuncția coordonatoare așadar care, așezată în interiorul propoziției, se desparte prin virgulă: A
învățat, știe deci bine. A învățat, știe, așadar, bine.
Locuțiunea conjuncțională este grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o conjuncție.
Locuțiunile conjuncționale coordonatoare pot fi:

 copulative: precum și, cât și;

 adversative: numai că, doar că;
 concluzive: prin urmare, ca atare.

RELAȚII DE SUBORDONARE

Relațiile de subordonare din frază se realizează prin joncțiune, marcată prin conjuncții

subordonatoare sau alte părți de vorbire cu rol de elemente de relație. Conjuncțiile subordonatoare apar doar în
frază, spre deosebire de cele coordonatoare care pot să apară atât în frază, cât și în propoziție.
Locuțiunile conjuncționale subordonatoare pot lega numai propoziții secundare de regentele lor. De
exemplu: cum că, precum că, până când, până să, până ce, în timp ce, cât timp, ori de câte ori, după cum, ca și
cum, fără să, pe măsură ce, pentru că, din cauză că, din moment ce, odată ce, pentru ca să, în caz că, cu toate
că, măcar să, chiar dacă etc.
Propozițiile subordonate pot fi introduse și prin:

 pronume și adjective pronominale relative și nehotărâte, care îndeplinesc funcție sintactică în

propoziția pe care o introduc: Pomii1/ care cresc lângă fereastra mea2/ sunt plini de zăpadă.1/
 adverbe relative (unde, când, cum, cât), cu rol de a lega propoziția subordonată de regenta ei; uneori,
aceste adverbe sunt precedate de prepoziții: Merge1/ până unde l-ai trimis.2/
 ELIPSA

În limba vorbită, există o libertate mai mare în construirea frazelor decât în limba scrisă, unde fraza este
mai elaborată, bazată pe o subordonare amplă. Structura frazelor este mai simplă în exprimarea orală,
construită mai ales prin juxtapunere. În vorbire, apar frecvent construcții eliptice. Elipsa reprezintă omisiunea
unor secvențe recuperabile din context, ca urmare a faptului că au fost exprimate anterior.
Există mai multe feluri de elipsă. Elipsa verbală reprezintă omiterea completă sau parțială a predicatului
exprimat anterior: Eu am fost în parc și tu, la film. Elipsa nominală reprezintă omiterea unui substantiv
(eventual, însoțit de cuvinte subordonate), recuperabil din context:  Anca are o bluză de bumbac, iar Ioana, de
mătase.
Propozițiile fragmentare constituie o formă de elipsă specifică exprimării orale. Există mai multe feluri de
structuri în care apar: când în a doua propoziție se păstrează doar partea diferită, care conține o informație
nouă (Ea desenează frumos, el, nu.), când răspunsul la o întrebare se substituie prin adverbele  da, nu sau
reprezintă doar partea de vorbire ce corespunde cuvântului interogativ (— Ce citești?/— Un roman.; — Când
pleci?/— Mâine).
În scris, elipsele se marchează prin virgulă sau linie de pauză, iar în vorbire, printr-o pauză.