ASCULTAREA ACTIVĂ

Ascultarea activă este o strategie esențială în comunicare, reflectând interesul și

respectul față de opinia interlocutorilor.
Practicarea ascultării active presupune:

 putere de concentrare, de menținere a atenției față de cele spuse de interlocutor pe tot

parcursul unei intervenții, pentru a înțelege ce comunică acesta;
 capacitate de a evalua cele spuse de interlocutor, prin raportare la propriile idei sau
prin raportare la opiniile unor experți în tematica abordată;
 capacitate de amânare a propriei intervenții până ce vorbitorul își termină ideea;
 capacitate de a interacționa cu ceilalți și de a le oferi feedback, reformulând ideile
interlocutorului și împărtășindu-i acestuia părerea ta despre ceea ce a spus.

Un ascultător activ este capabil să-și exprime în mod clar și civilizat punctul de vedere
față de ideile interlocutorilor sai, chiar dacă nu este de acord cu părerile exprimate. Este
important ca, în susținerea propriilor idei, acesta să evidențieze punctele comune și
diferențele dintre opiniile sale și cele exprimate de vorbitor, arătând ce apreciază și ce i se
pare discutabil.
Atunci când tema abordată este dintr-un domeniu specializat (literatură, științe etc.),
comportamentul de ascultator activ este posibil doar după o documentare prealabilă, care îi
ajută pe participanți să înțeleagă la ce se referă intervențiile celorlalți. În acest caz,
ascultătorul care oferă feedback unui vorbitor poate face referiri la opinii ale unor autorități
în domeniul abordat, pentru a demonstra că vorbește în cunoștință de cauză și că are
informațiile necesare pentru a face o evaluare a ideilor celorlalți.

STRUCTURA TEXTULUI NARATIV ORAL

Narațiunea orală reprezintă una dintre cele mai frecvente modalități de comunicare folosite în
interacțiunea socială. Deși divers ca formă, textul narativ oral are câteva elemente de bază, care
rămân neschimbate:

 prezentarea împrejurărilor acțiunii servește la a oferi informații ascultătorului despre

persoana implicată, locul, timpul și situația relatată („Cine? Când? Unde? Ce a făcut?“);
 desfășurarea întâmplărilor cuprinde evenimentul/seria de evenimente povestite („Apoi ce s‐a
întâmplat?“);
 deznodământul întâmplării relatate („Cum s‐a terminat?“);
 evaluarea exprimă atitudinea, implicită sau explicită, a povestitorului față de situația narată,
semnificația pe care o atribuie întâmplării („Ce semnificație are această întâmplare?“). Fiind bazate
pe experiența personală, narațiunile orale sunt povestite, în general, pentru a da un sens întâmplărilor
trăite, nu pentru a relata o succesiune de acțiuni.

Uneori, povestitorul folosește anumite modalități pentru a întoarce perspectiva în prezent: „Cam
așa a fost.“, „Atât.“, „Asta e tot.“
 STRATEGII DE CONCEPERE ȘI DE COMPREHENSIUNE A TEXTULUI ORAL
Părțile componente ale unui act de comunicare trebuie să fie unitare. Legătura dintre enunțurile care
alcătuiesc un text oral se poate asigura prin mai multe procedee:

 repetare integrală sau parțială a elementelor lexicale (Am așteptat în același

loc. Așteptarea n‐a durat mult.) sau repetare a unor structuri sintactice (Lucian a citit mult și a
reflectat, David a citit mult și a aplicat).
 reformulare, adică repetare într‐o formă diferită a unui conținut identic, prin:
› folosirea sinonimelor: Stăteau într‐o casă dărăpănată.→ Locuința lor era dărăpănată.
› transformarea adjectivului în substantiv: Orașul nostru este cunoscut pentru patrimoniul
cultural bogat. → Orașul nostru este cunoscut pentru bogăția patrimoniului său.
› transformarea verbului în substantiv: Este interzis să traversezi pe roșu. → Traversarea pe roșu
este interzisă.
› schimbarea formei verbului: Echipa școlii noastre a câștigat medalia de argint. → Medalia de
argint a fost câștigată de echipa școlii noastre.
 prezența unor cuvinte sau grupuri de cuvinte care realizează legătura de sens între enunțuri și
contextul în care are loc comunicarea. Acestea se numesc conectori și pot exprima: confirmarea
(într‐adevăr), explicația (pentru că, de aici, de aceea), concesia (totuși, cu toate acestea), rectificarea
sau clarificarea (de fapt, în fine, mai bine zis), obiecția (dar, păi), dezacordul (dimpotrivă, însă),
concluzia (așa că, așadar, deci), adaosul (în plus, mai mult, de altfel, și), schimbarea temei de
discuție (în schimb, iar) etc. De exemplu: La muzeu am învățat multe. În plus, ne‐am simțit foarte
bine.

REGISTRELE LIMBII
Registrele limbii sunt varietăți de utilizare concretă a acesteia în funcție de situația de
comunicare, ce implică trei componente: relația dintre participanții la interacțiunea
comunicativă în funcție de statutul acestora, locul și timpul în care aceasta se desfășoară.
În funcție de relația dintre participanții la comunicare, într-un anumit context, registrul
poate fi:
 solemn (oficial); apare în situațiile oficiale (relații diplomatice, ceremonii în fața unui
public, discursuri, prezentări etc.) sau între persoane cu poziții sociale sau culturale față de
care se marchează respectul în vorbire, folosindu-se adresări precum:  maestre, domnule
academician, domnule profesor etc.; vocabularul are termeni pretențioși, căutați, rari; se
respectă cu strictețe regulile gramaticale și enunțurile sunt ample, cu numeroase subordonări;
pronunția este foarte îngrijită (de exemplu, se aude articolul hotărât l, ceea ce nu se întâmplă
în limbajul curent, în care funcția lui a fost preluată de vocala  u);
 standard (curent); reprezintă varianta literară a uzului general, folosit în condiții
obișnuite, între emițător și receptor păstrându-se o distanță; are un vocabular uzual și
respectă regulile gramaticale, având enunțuri scurte; pronunția este îngrijită;
 familiar (colocvial); este folosit pentru a vorbi cu persoanele apropiate sau între care
nu există o diferență de statut; are un vocabular cu termeni mai puțini pretențioși  (profu în
loc de  profesorul); regulile gramaticale nu sunt respectate cu strictețe, enunțurile fiind scurte
și construite mai mult pe baza coordonării, cu încărcătură afectivă dată de interjecții,
exclamații etc.; pronunția nu este foarte îngrijită, apărând căderi de sunete  (domne, s-aud,
cuvântu’) și fiind preferate variantele mai scurte ale cuvintelor (e în loc de  este).

În funcție de mijloacele de comunicare a discursului, toate cele trei registre pot

fi orale sau scrise (cel familiar fiind folosit în scris doar în literatură, cu intenții expresive,
sau în comunicările scrise moderne dintre prieteni).
Nu este recomandabil amestecul de registre, fiindcă acesta generează efecte comice.
Registrul solemn și cel standard sunt limbaje cultivate și formale, păstrând o politețe
negativă între vorbitori, iar cel familiar este mai puțin cultivat (putând fi chiar popular sau
regional) și informal, între vorbitori manifestându-se o politețe pozitivă.

ÎMBINĂRI LIBERE DE CUVINTE ȘI LOCUȚIUNI. TERMENI ȘTIINȚIFICI.

LIMBAJ POPULAR. VARIAȚIE REGIONALĂ A LIMBII
Locuțiunile sunt grupurile de cuvinte cu sens unitar în cadrul cărora termenii componenți își
pierd sensul inițial, grupul funcționând ca un singur cuvânt. Locuțiunile au valoarea morfologică
a cuvintelor cu care sunt sinonime.
Îmbinările libere de cuvinte, care pot trimite la un sens unitar, au tendința de a se transforma
în locuțiuni, fiind dificilă delimitarea de acestea. De exemplu, aurul negru este o îmbinare liberă
de cuvinte cu sensul de „petrol“.
Termenii științifici sunt cuvinte folosite în diferite domenii științifice: în arheologie (sit),
biologie (citoplasmă), fizică (densimetru), lingvistică (substantiv), matematică (ecuație),
medicină (incizie) etc.
Limbajul popular  (NONSTANDARD) este limbajul vorbit cotidian în zonele rurale. De
exemplu: coșcogeamite – „foarte mare“, a umbla lela – „a umbla fără rost“. În sens larg,
limbajul popular se referă și la limbajul urban nonstandard. Limbajul popular se realizează prin
variante regionale. Variația regională se realizează prin pronunții regionale (șinși  – „cinci“), prin
forme gramaticale (o făcut – „a făcut“, ei mersese – „ei merseseră“), construcții sintactice (ei s-a
dus – „ei s-au dus“), prin cuvinte specifice unei anumite zone: laibăr (vestă) –
Ardeal, blagă  (bogăție) – Banat etc.

ARGOUL. JARGONUL

Argoul este un limbaj codificat elaborat de un grup social relativ închis, cu intenția de a

se diferenția de ceilalți vorbitori.
Este utilizat de categorii restrânse: delincvenți (care spun album pentru „cazier“) sau
elevi și studenți (care spun  blană pentru „frumos, bun“). Vocabularul argotic se modifică
frecvent, pentru că multe cuvinte își pierd repede caracterul secret și pentru că au numai
circulație orală.
Termenii argotici apar prin:
  folosirea metaforei (ecologist pentru „vagabond“,  mansardă pentru
„cap“,  vrăjeală pentru „prosteală“);
 împrumuturi din alte limbi (mișto pentru „bun“ și baftă pentru „noroc“ din
rromani/țigănească, bișniță pentru „afacere“ și bos pentru „conducător“ din
engleză,  fraier pentru „prost“ din germană etc.);
 derivare (tunar, „autor al unor furturi mari“ de la tun, cu sensul de „furt, spargere,
înșelătorie de mari proporții“, bengos cu sensul de „formidabil, excelent“ de la
țigănescul  benga, cu sensul de „drac“);
 trunchiere, adică suprimarea părții finale a unui cuvânt (bac pentru
„bacalaureat“, nașpa din „nașparliu“ cu sensul de „ciudat, urât, rău“);
 utilizare de cuvinte vechi sau regionalisme (aprod, în trecut „dregător al curții
domnești“, pentru „infractor tânăr“,  pârnaie, regional „oală mare de pământ în care se
păstrau alimentele mai mult timp“ pentru „închisoare“).

Jargonul este un limbaj de specialitate în care apar mulți termeni tehnici sau științifici
sau un limbaj cu multe cuvinte din alte limbi, uneori chiar deformate, folosit de anumite
persoane care vor să se distingă printr-o exprimare pretențioasă.
Există numeroase jargoane de specialitate, medical, lingvistic, matematic etc. și este
recomandabil ca acestea să fie folosite doar între specialiști.

FIGURI DE STIL
Metafora este figura de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvânt la
o altă semnificație, trecerea făcându-se pe baza unei comparații subînțelese.
Tradițional, este considerată o comparație prescurtată. Mecanismul de producere a
metaforei presupune folosirea celui de-al doilea termen în locul primului care se elimină.
Sensul metaforei depinde de context și implică devieri de la sensul normal pe care un termen
îl are în limbajul comun.
Comparația este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între
două persoane, obiecte sau acțiuni, cu scopul de a evidenția unul dintre termeni. Între
termenii comparației apar prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: ca, precum, cât, la fel ca,
asemănător cu, întocmai ca  etc.
Epitetul este figura de stil care constă în determinarea unui substantiv sau a unui verb
prin cuvinte ce evidențiază însușiri deosebite ale obiectului sau ale acțiunii. Epitetul poate fi
exprimat prin adjectiv, adverb sau substantiv ce indică nume de metale prețioase, pietre
prețioase, materii (pata de argint) etc.
Personificarea este figura de stil prin care se atribuie însușiri și comportamente omenești
unor ființe necuvântătoare, unor lucruri, unor fenomene ale naturii. Personificarea se obține
combinând un substantiv cu un verb care arată o acțiune omenească, cu un adjectiv care arată
o însușire omenească sau punând substantivul inanimat la cazul vocativ.
Figurile de stil se pot combina, existând epitete personificatoare sau metaforice, repetiții
de metafore, de epitete etc. Având un limbaj figurat, lectura repetată este obligatorie pentru
înțelegerea textului poetic în multiplele sale semnificații, pentru că, în final, acesta poate
căpăta alt sens decât cel de la prima lectură.
 Aliterația este figura de stil care constă în repetarea unei consoane sau a unui grup de
consoane pentru a crea un efect imitativ al unor sunete din realitate.
Enumerația este figura de stil realizată pe baza înșiruirii mai multor termeni de același
fel (substantive, adjective, verbe etc.), pentru a atrage atenția asupra aspectelor descrise,
pentru a accentua ideea exprimată sau pentru a detalia imaginea prezentată.
Hiperbola este o figură de stil care constă în exagerarea intenționată a însușirilor unei
ființe sau a caracteristicilor unui obiect, a unei întâmplări, cu scopul de a-l impresiona
puternic pe cititor.
Prin hiperbolă, trăsăturile pot fi mărite sau micșorate în mod exagerat, fiind rezultatul
unui impuls puternic de admirație sau, dimpotrivă, de indignare, dispreț sau revoltă. Ea apare
atât în vorbirea curentă (de exemplu, în expresii precum „fuge mâncând pământul“,
„frumoasă/urâtă foc“), cât și în limbajul poetic.
Hiperbola este construită întotdeauna cu ajutorul altor figuri de stil, cel mai adesea cu
ajutorul comparațiilor („e urâtă ca muma pădurii“) și al metaforelor („Fețișoara lui/spuma
laptelui“, balada Miorița).
Antiteza este figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni (fenomene, idei,
obiecte, personaje, situații, planuri narative etc.) cu scopul sublinierii opoziției dintre aceștia.
Antiteza se poate constitui la nivelul unor enunțuri, prin alăturare de aspecte concrete (alb –
negru, înalt – scund, sus – jos etc.) sau poate fi constituită la nivelul întregii opere literare,
din planuri narative opuse, din personaje aflate în opoziție sau din ansambluri de acțiuni, de
ipostaze, de opinii etc.

STIL: NATURALEȚE, ARMONIE, VARIETATE, ORIGINALITATE, CONCIZIE

Stilul (cuvânt provenit din grecescul stylos, însemnând „condei“, dar și „mod de a scrie, de a
vorbi“) reprezintă ansamblul particularităților de limbaj prin care un text capătă, cum spunea Tudor
Arghezi, „relief, culoare și însuflețire“, astfel încât cititorul este cucerit și citește cu plăcere. Stilul
reprezintă felul în care ideile sunt îmbrăcate în cuvinte și relevă personalitatea autorului. Este celebră
ideea că „stilul e omul însuși“ (Buffon) sau cea conform căreia stilul este o „imagine a gândirii“ (M.
Cressot).
Există cerințe generale ale stilului , care trebuie respectate de toți vorbitorii și de toți cei care
scriu. Acestea sunt: limpezimea sau claritatea (obținută prin succesiunea logică a ideilor și prin
evitarea termenilor vagi sau a formulărilor confuze), corectitudinea (sau respectarea normei limbii
literare), precizia (utilizarea riguroasă a mijloacelor lingvistice – cuvinte, sensuri, forme, structuri –,
prin organizarea clară și logică a enunțurilor, fără repetiții), proprietatea (folosirea cuvântului celui
mai potrivit în context, în funcție de intențiile de comunicare) și puritatea (evitarea abuzului de
cuvinte foarte noi, învechite sau de regionalisme și a combinării elementelor de limbă scrisă cu
acelea de limbă vorbită în lucrările școlare, de exemplu).
Stilul are și calități particulare. Între acestea, se numără:

 naturalețea, care constă în exprimarea firească, curgătoare/cursivă, necăutată a ideilor, bazată

pe o bună cunoaștere a sensurilor limbii și a uzului limbii în diverse contexte;
 concizia, care se concretizează într-o exprimare concentrată, bazată pe folosirea mijloacelor
lingvistice strict necesare pentru exprimarea ideilor și a intențiilor de comunicare;
 armonia, eufonia sau muzicalitatea, ce rezultă din combinarea sau repetarea sunetelor și a
cuvintelor care generează o sonoritate care încântă auzul; este valorificată mai cu seamă în poezie,
prin rimă;
 varietatea, efect obținut prin folosirea unui vocabular divers și nuanțat;
 originalitatea, care constă în folosirea expresivă a limbajului, în construirea unor imagini
surprinzătoare, astfel încât ideile să aibă impact asupra cititorului/ascultătorului.