INTERDEPENDENTA DINAMICA DINTRE COMUNICAREA VERBALA, NONVERBALA SI PARAVERBALA

Tinand cont de natura semnelor utilizate în codarea informatiei si, de asemenea, tinand cont de canalul
pe care este transmisa informatia in cea mai mare parte a timpului, putem considera comunicarea
umana pe trei paliere de analiza: a) comunicare verbala; b) comunicare paraverbala; c) comunicare
nonverbala. a).

Comunicarea verbala

Reprezinta cea mai studiata forma a comunicarii. Este specific umana si are forma orala sau scrisa. Prin
intermediul acestui tip de comunicare se realizeaza formularea, transmiterea si stocarea continuturilor,
cu variate grade de dificultate. Vorbind despre comunicarea verbala in cadrul comunicarii didactice,
literatura de specialitate contureaza cateva principii: · emiterea determina receptia; · mesajul circula de
la un pol preponderent activ (profesorul), spre un receptor relativ pasiv; · desfasurarea lantului
comunicativare directie liniara; etapele prezente le conditioneaza automat pe cele viitoare; · daca in
codare si decodare (repertoriul educatorului si repertoriul educatului) se foloseste aceeasi cheie
lingvistica, mesajul isi atinge tinta.

Indiviualizarea comunicarii verbale este determinata de prezenta urmatorilor tipuri de stimuli:

Stimuli de natura interna:

· experientele personale, mentale, fizice, psihologice etc; · atitudinile personale datorate educatiei,
statutului profesional etc.; · perceptia si conceptia noastra despre lume, despre noi insine etc.; ·
deprinderile proprii de comunicator precum si nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimuli de natura externa:

· tendinta de abstractizare

retinerea doar a unei însusiri, a unei relati etc.; · tendinta deductiva

impunerea unei concluzii ce rezulta din elemente evidente; · tendinta evaluarii

de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori, la alte sisteme, la alte persoane. O
comunicare didactica eficienta presupune satisfacerea unor conditii, operand-se atat cu vorbirea, cat si
cu ascultarea, fiind la fel de importante si predarea dar si invatarea. Care sunt caracteristicile ce tin de
personalitatea
vorbitorului

? Intr-o prezentare succinta, ele se refera la: · claritate

organizarea riguroasa a continutului, pentru a usura intelegerea acestuia;

· acuratete

folosirea unui vocabular adecvat pentru a putea exprima sensurile dorite; · empatie

vorbitorul trebuie sa fie capabil de deschidere catre interlocutori, sa inteleaga si sa adopte perspectiva
celuilalt; · sinceritate

mentinerea intr-o situatie naturala, fireasca; · contactul vizual

este o proba a credibilitatii si a disponibilitatii pentru dialog; · postura

pozitia corpului, a mainilor, a picioarelor trebuie controlate in timpul vorbirii etc.; · voce

volum, intensitate; · pauzele de vorbire

necesare pentru a pregati auditoriul pentru o idee importanta.

Care sunt calitatile unui bun

ascult

tor

? Într-o prezentare succinta, ele se refera la: · disponibilitatea pentru ascultare; · manifestarea
interesului; · ascultarea în totalitate; · ascultarea critica; · concentrarea atentiei; · luarea de notie; ·
sustinerea vorbitorului. Daca stilul sau mesajul verbal al profesorului nu sunt corespunzatoare, ele au
efecte relativ scazute asupra scolarilor inteligenti si performanti si, în acelasi timp, au efecte negative
asupra celor cu inteligenta medie si sub medie

aceasta pentru ca scolarul este deosebit de receptiv la manifestarile profesorului, de multe ori
imitându-l (mai mult sau mai putin constient), stiut fiind si faptul ca întotdeauna comportamentul verbal
este usor manipulabil

b)

Comunicarea paraverbal

a Se refera la transmiterea informatiilor prin intermediul elementelor vocale care insotesc vorbirea, in
general. Este vorba despre: - caracteristicile vocii; - intensitatea vorbirii; - particularitatii de vorbire, de
pronuntie; - debitul vorbirii; - intonatia vorbirii; - pauzele. Trebuie constientizata importanta si impactul
tuturor acestor elemente pentru claritatea, si eficienta comunicarii. Componenta paraverbala are un
impact deosebit asupra aspectului atitudinal al comunicarii. Nu exista, ca forma a comunicarii decât
concomitent cu comunicarea verbala; daca luam în calcul continutul, comunicarea para si comunicarea
verbala, nu pot fi separate, acelasi mesaj verbal putându-si modifica sensul si semnificatia în functie de
implicarea paraverbalului si devenind altceva (exemplu: un DA pronuntat/intonat mormait ca un NU).

În privinta comunicarii paraverbale se impune luarea în calcul si valorizarea comunicationala a tacerii.

Orice elev si/sau profesor apeleaza sistematic la tacere, care poate fi: tacerenedumerire; tacere-
vinovatie; tacere

protest (fronda); tacereaprobare; tacere provocatoare; tacere laborioasa (se gândeste intens), tacere
simulativa; tacere încapatânata; tacere obraznica; tacere-pedeapsa etc. c).

Comunicarea nonverbala
 Se refera la transmiterea informatiilor printr-o multime de semne: miscari, gesturi, expresia faciala,
privire, zambet, postura, vestimentatie, culoare, proxemica. Trebuie sa retinem un lucru foarte
important: vorbim cu ajutorul organelor vocale; dar comunicam cu intregul nostru corp, si chiar mai
mult de atat. Sa explicam cateva din elementele cel mai des intalnite in comunicare:

Expresia fetei

: fata este cea mai expresiva parte a corpului, este un mijloc de comunicare de maxima importanta si
intensitate. Se considera, de exemplu, ca ceea ce exprima ochii e mult mai relevant, decât ceea ce
exprima cuvintele.

Mimica:

este partea fetei noastre care comunica. De exemplu: ochii larg deschisi, sprancenele ridicate semnifica
mirare; buzele stranse, ezitare, fruntea încruntata, suparare etc.

Privirea

: este oglinda sufletului. Chiar si simplul fapt de a nu privi, are un inteles, capata o semnificatie. O privire
directa, neclintita poate insemna onestitate, curaj, sau intimitate, privirea in jos inseamna tristete,
modestie, timiditate, ascunderea emotiilor, evitarea privirii inseamna ascunderea sentimentelor,
vinovatie etc.

Zambetul

: exprima o gama larga, extinsa de emotii: placere, bucurie, surpriza, ironie, deznadejde, cinism, jena,
satisfactie, promisiune etc.

Comunicarea tactil

a: Chiar daca stim faptul ca statele cele mai avansate din lume nu

sunt “societ

at

i tactile”, atingerea reprezint

a un important liant social.

Proxemica

. Este vorba despre limbajul spatiului. Proxemica studiaza toate tipurile de relatii spatiale, ca mod de
comunicare. De exemplu, în majoritatea culturilor europene nu se apreciaza apropierea cu mai mult de
40

–
 50 cm. Decat in cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; aceasta defineste spatiul intim.
Apropierea exagerata poate comunica amenintare sau relatii strict personale; departarea excesiva poate
comunica aroganta, statut social superior.

Limbajul culorilor

. Culoarea, dincolo de perceptia afectiva, reflecta personalitatea noastra. Culoarea este si o cale de
comunicare. Culorile calde stimuleaza comunicarea, in timp ce culorile reci inhiba comunicarea. De
asemenea, monotonia dar si varietatea excesiva de culoare, inhiba si ii distrag pe comunicatori.
Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvântul, clasificându-le în
gesturi substitutive, completive si de însotire a discursului verbal (dupa Mihai Dinu). O alta clasificare
mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman si W. Friesen, potrivit carora gesturile sunt de urmatoarele
feluri: 1.

gesturi mimice sau corporale

(expresori)

însotesc o traire organica cu tenta afectiva (tresarire, roseata, crispare de durere);

au valoare comunicativa

marcând exprimarea (ne bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori);

au valoare culturala

(tristetea, durerea, dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste
tot în lume (încruntarea, dispretul, surâsul, semnul V pentru victorie sau O pentru triumf). Faciliteaza
relatia profesor-elev; adult-copil, deoarece comunica starile sufletesti ale emitatorului. Ele sunt mai mult
indicii decât semnale. 2.

gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbal dintre interlocurori

(regulatori), care dirijeaza,

controleaza si întretin comunicarea verbala; exemple:

apropierea de partener, pozitia de ascultare, schimb de

priviri reciproc, cererea cuvântului, ridicarea în picioare, cresterea / încetinirea debitului verbal etc. Se
apeleaza la ele atunci când:

se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc.

apar doar în prezenta partenerului cu care se comunica. Daca partenerul nu este de fata (convorbire
telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic. Au functie expresiva si fatica deoarece releveaza
atitudinea participantilor fata de interactiune. 3.

miscari care sustin si completeaza exprimarea verbal

(ilustratori):

sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se dobândesc prin învatare

indica

directia

(sus/jos, acolo/aici, departe, înainte/înapoi);

forma

(dreptunghi, spirala, cerc etc.);

dimensiunea

(mare, mic);

persoana

(tu, mie, lui);

modul de actiune

(încet/repede)
 au rolul de a accentua/întari/explica cuvântul, îndeplinind functia de însotire si completare a
comunicarii verbale. 4.

gesturi cu semnificatie speciala

(embleme)

înlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea
de substituit al cuvântului (exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul
la tâmpla

pentru nebunie; palma pe obraz si tâmpla

pentru somn; degetul la buze

pentru liniste etc.) 5.

gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu

(adaptorii); sunt de cele mai multe ori ticuri:

au rol de descarcare si de echilibrare psihica

sunt de doua feluri: - manipulari de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului,
aranjarea în timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv

automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul unghiilor,
suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund unor nevoi intime)

sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) în momente de concentrare, de tensiune psihica, de
singuratate etc.
sunt o „supapa” pentru detensionare

pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin
legata de comunicare. La rândul lor, si elevii recurg la nonverbal (NV) în reactia lor la clasa. Aceste

miscari de instruire ale elevilor

au valoare de feed-back pentru profesor, dar numai în conditiile în care profesorul le interpreteaza
corect. În cele ce urmeaza, exemplific cu o suita de miscari de instruire ce au frecventa deosebita în
comportamentul elevilor la clasa: · ridicarea mâinii; · balansarea capului (fata -spate) în timpul predarii; ·
încretirea fruntii în timp ce profesorul explica; · privirea repros îndreptata spre un coleg; · privirea spre
fereastra; agitatie în banca. Atentie însa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului
de sus în jos

spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea

capului de la dreapta la stânga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta în
Thailanda si absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca
nepoliticoasa în multe tari, dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul în
care americanii îsi încruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al
europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va
pune picioarele pe masa daca aceasta înseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze
controlul asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul în care fac acest gest si
îl asociaza în moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bâtâitul picioarelor denota
plictiseala, nerabdare sau stres. Postura/pozitia comunica în primul rând statutul social pe care indivizii
îl au, cred ca îl au, sau vor sa îl aiba. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se raporteaza
unii fata de altii atunci când sunt împreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre
atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu
relatia dintre ei atunci când sunt împreuna se pot clasifica în trei categorii: 1.

de includere/neincludere

, postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare si se limiteaza accesul în
cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot sa se întoarca/aplece spre centru,
sa -si întinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicând prin toate acestea ca accesul la
grup este limitat. 2.

de orientare corporala
–

se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata -n fata (vis-avis) sau alaturi (paralel). Prima
situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua

neutralitate.

3.

de congruenta/necongruenta,

postura care comunica intensitatea cu care o perosoana este implicata în ceea ce spune sau face
interlocutorul. Participarea intense conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului);
schimbarea posturii interlocutorului declanseaza în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat
în comunicare. În cazul în care exista între comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau
opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici
o forma. Îmbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile
care acced la o functie manageriala înalta vor tinde sa se îmbrace într-un mod particular (costum sobru
din doua piese), purtând accesorii similare celor barbatesti (servieta diplomat). Îmbracamintea non-
conformista comunica faptul ca purtatorul este un original, razvratit social, posibil creator de probleme
sau artist. Pentru situatiile didactice este apreciata îmbracamintea decenta. Interdependenta

1. Vorbim apelând la coardele vocale, dar comunicam cu întregul corp pe care îl facem si mai expresiv
cu ajutorul:

-l controlamsi cu ajutorul distantei la care ne plasam fata de auditoriu. Asadar, comunicarea para si
nonverbala, constituie canalul predilect al comunicarii afective, atitudinale, contribuind la stabilirea
dimensiunilor relationale ale actului comunicational si fiind esentiale în începerea, sustinerea si oprirea
comunicarii. Ajutati de para si nonverbal oamenii se comporta ca si cum în permanenta ar avea de jucat
un rol la scena deschisa, pentru care asteapta aplauze sau recompense. La modelarea comunicarii
extraverbale sunt antrenati factori biologici (genetici si constitutionali), psihologici (îndeosebi cei
emotionali), socioculturali (nivelurile de instruire, modele culturale), socioprofesionali (modele
socioprofesionale). 2. Într-o comunicare didactica

care este preponderant verbala

–
 comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala nu vin în completare, ci formeaza un întreg bine
structurat, complex si convergent. Desi nu au aceleasi regimuri si ritmuri de codare, transmitere si
decodare, lipsa uneia sau alteia saraceste si îngreuneaza comunicarea, cu atât mai mult cu cât
comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala sunt de 4,5 ori mai rapid decodificate
(interpretare, înteles) decât comunicarea verbala; de multe ori

mentionez

comunicarea nonverbala este cea care da sens mesajului (un gest, o clipire, o mimica etc.). De
asemenea, un mesaj informational caruia i se adauga

voit

latura paraverbala, îsi schimba cu 180 grade semnificatia (un accent, o pauza/tacere, o anumita
inflexiune a vocii, un anumit ritm

poate sa treaca mesajul de la seriozitate la persiflare/interogare/amenintare/indiferenta/stupoare/

angoasa/etc.).

3. Trairile afective si atitudinile

indispensabile pentru dimensiunea relationala a comunicarii

se transmit mult mai usor si mai bine prin comunicare paraverbala sicomunicare nonverbala (55% prin
comunicare nonverbala; 38% comunicare paraverbala).

Exemplu:

interziceti vorbitorului (profesor/scola r), gestica si mimica atunci când transmite mesajul informational
si întreaga comunicare va suferi ca ritm, coerenta, intensitate, sugestivitate, spectaculozitate si chiar
relevanta.
Atentie, va rog!

spus ca atare, monoton, linear

nu obtine rezultate (elevii continua sa faca ceea ce faceau pâna atunci).

însa,

Atentie, va rog!

cu un ton ridicat (nu tipat), hotarât, ferm, sprâncene îmbinate, saltând pe vârfuri

atunci cel putin pentru câteva secunde elevii tresar, se mobilizeaza, se uita la profesor si se pregatesc sa
retina/sa se conformeze . 4. Tot în comunicarea didactica, când avem de prezentat continuturi implicite,
comunicarea para si nonverbala

trebuie

sa fie concordante pentru a sustine comunicarea verbala si a-l ajuta pe scolar sa descopere si sa
înteleaga (exemplu: nu poti sa faci o afirmatie dura cu o voce vesela, dar având o mina trista). În acelasi
timp, între: comunicarea verbala si comunicarea paraverbala

pe de o parte, comunicarea verbala si comunicarea nonverbala

pe de alta parte, pot apare discordante, în functie de continutul mesajului si de intentia vorbitorului.

Exemplu:

o ironie ca o lauda, dar pe un ton dispretuitor, având o mimica zeflemista sau chiar dispretuitoare poate
induce în eroare interlocutorul, care nu mai stie ce sa creada. Logic, ca sens, comportamentele
paraverbale si nonverbal

luate împreuna sunt concordante pentru ca presupun constie nta, voluntarism si spontaneitate.
Cuplarea comunicarii verbale cu comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala, interactiunea si
interconditionarea acestora dau acuratete comunicarii umane, respectiv dau autenticitate si integritate,
ale caror beneficii sunt multiple. Acuratetea comunicarii

implica întregul „EU” în comunicare: si mintea, si trupul, si spiritul si inima (sufletul) (si

biologicul, si psihologicul, si socialul si culturalul); si constientul si subconstientul; si gândirea rationala, si

adâncurile sufletului. Acuratetea comunicarii presupune ca ceea ce a fost spus

„curge” de la vorbitor ca sincer si complet, iar ceea ce e auzit de

ascultator e primit în întregime. Acuratetea comunicarii = echilibrul între minte, intellect (spirit) si inima.
Acuratetea comunicarii genereaza si sustine autodesavârsirea. Între cele trei tipuri de comunicare, cu
comportamentele corespunzatoare, se instituie relatii temporare si de sens. Simultaneitatea este
obligatorie în cazul celei verbale si paraverbale, în timp ce comportamentul nonverbal poate fi simultan,
anticipativ sau succesiv.