UNIVERSITATEA ,,NICOLAE TITULESCU” din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI

ADMINISTRAȚIE

PROGRAMUL DE STUDII DE MASTERAT:

MANAGEMENTUL ORGANIZAȚIILOR ȘI SERVICIILOR
PUBLICE

REFERAT
SPECIFICUL ȘI TIPURILE COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAȚII

COMUNICAREA VERBALĂ ȘI NONVERBALĂ

DISCIPLINA: FUNDAMENTELE ETICE ȘI PSIHO-

SOCIOLOGICE ALE COMUNICĂRII ORGANIZAȚIONALE

1
 Prin „comunicare”se înţelege orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de
la o entitate sociala ( persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor.

Comunicarea poate fi:

 Verbală – Informaţia este transmisă prin limbajul articulat ( scris sau oral);
 Nonverbală – Când nu folosim acest limbaj.1

Comunicarea verbală priveşte doar cuvintele, verbalizarea, limbajul simbolic şi nu vocea

care le rosteşte, tonul, modulaţia şi ritmul vorbirii. Comunicarea verbală este o componentă a
comunicării orale. Comunicarea scrisă este tot o comunicare verbală, pentru că se bazează tot
pe limbajul cuvintelor, doar ca expresia sonoră din oralitate este înlocuită cu expresia grafică
a cuvântului scris.2 Astfel, comunicarea verbală este ceea ce se comunică prin rostirea şi
descifrarea înţelesului simbolic al cuvintelor.

Comunicarea nonverbală implică suma stimulilor ( cu excepţia celor verbali) prezenţi în

contextul unei situaţii de comunicare, generaţi de individ şi care conţin un mesaj potenţial.
Definiţia include componenta intenţională şi neintenţională ca parte a evenimentului de
comunicare.3

În timp ce vorbeşte, omul dezvăluie o cantitate imensă de informaţii despre sine, dar nu
atât prin cuvinte ( comunicare verbală), cât prin voce ( limbaj paraverbal) şi prin limbajul
trupului, gestică, mimică etc ( comunicare nonverbală).

Se cere astfel o definire şi a conceptului de limbaj paraverbal. Limbajul paraverbal

constituie ceea ce se comunică prin voce ( volum, intonaţie, ritm, accent, pauze etc.) şi prin
manifestări vocale fără conţinut verbal: dresul vocii, râsul, tusea, râgâitul, geamătul, oftatul,
ţipătul ş.a.

Albert Mehrabian susţinea că din totalul mesajelor emise de un individ 7% sunt verbale,
exprimate prin cuvinte, 38% sunt mesaje vocale, adică inflexiunea, tonalitatea vocii, iar 55%
sunt mesaje nonverbale.

De asemenea în cadrul unei conversaţii 35% reprezintă componenta verbală, pe când

comunicarea nonverbală ocupă 65%.

Majoritatea cercetăriilor conferă procentaje asemănătoare, comunicării verbale fiindu-i

acordată o pondere de maxim 10% în comunicarea mesajelor.

Există o multitudine de asemănări şi diferenţe între comunicarea verbală şi cea

nonverbală, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

E.T. Hall afirma că limbajul nonverbal constituie „dimensiunea ascunsă a comunicării”,

D. Vasse spunea „corpul este asemenea unui text care vorbeşte”, un text ca sursă de informaţii
şi interacţiune, a cărui voce trebuie interpretată.
1

2
 Conştient/inconştient, intenţionat/neintenţionat, trimitem şi primim mesaje nonverbale,
emitem judecăţi şi luăm decizii. Această observaţie este cu atât mai relevantă cu cât, în
proporţie de 90%, impresia despre interlocutor se formează pe baza informaţiilor nonverbale,
în primele 10 secunde ale unei intrevederi, astfel că primele mesaje, preponderent nonverbale,
colorează şi determină percepţia ulterioară.4

Similitudini:

 Şi comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală, poate fi modelată în termenii:

emiţător-mesaj-receptor, canal de comunicare, efect, feedback şi context al acteor de
comunicare;
 Amandouă au componente emoţionale si raţionale;
 Atât comunicarea verbală cât şi cea nonverbală se bazează pe un set de simboluri
acceptate cultural;
 Ambele feluri de comunicare sunt produse de indivizi, sunt mesaje subiective,
personale;
 Preponderent, semnificaţiile ataşate indicilor verbali şi nonverbali sunt similare.

Diferenţe:

 Comunicarea verbală uzează de facilităţile limbajului, ca formă de relaţionare

specifică umană; comunicarea nonverbală uzează de mişcări faciale, posturale,
corporale mai mult sau mai puţin conştiente, comune relaţionării;
 Comunicarea verbală foloseşte limbajul oral, limbajul scris; comunicarea nonverbală
se reprezintă prin tonul vocii, pauzele în rostirea cuvintelor, caracteristicile vocale,
gesturi, mişcările, prezenţa fizică, expresiile faciale etc.;
 Comunicarea verbală are un caracter voluntar, pe când cea nonverbală este
involuntară, în cele mai multe cazuri;
 Limbajul nonverbal este învăţat înaintea celui verbal ( înnăscut, prin imitare etc.) şi
este de asemenea practicat pe o scară mult mai largă decât comunicarea verbală;
 Comunicarea verbală este strâns legată de manifestările existente la nivelul creierului
uman, centrii vorbirii fiind situaţi în emisfera cerebrală stânga (cam deasupra
sprâncenei stângi); pe când emisfera cerebrală dreaptă joacă un rol în
comprehensiunea verbală dacă răspunsurile sunt date prin mijloace nonverbale sau
mesaje scrise/grafice;
 Comunicarea nonverbală este generată de factori biologici, fiind în consecinţă mai
dificil de controlat ( în legatura cu caracterul involuntar al acestui tip de comunicare);
 Comunicarea nonverbală este continuă; pe când comunicarea verbală este compusă
din unităţi segmentate: orice propoziţie are un început şi un sfârşit, distincte;
 Mesajele nonverbale au impact emoţional mai puternic, decât cele verbale ( ex.
Prezenţa lacrimilor versus exprimarea verbală – „ sunt trist”).

3
 Deşi există atât asemănări, cât şi diferenţe între cele două tipuri de comunicare, ele
sunt dependente una faţă de cealaltă, condiţionându-se, completându-se sau chiar
contrazicandu-se.

Intervenţia mesajului paraverbal peste conţinutul mesajului verbal provoacă

intensificarea, slăbirea, distorsionarea sau anularea semnificaţiei cuvântului, asemenea
limbajului nonverbal în relaţie cu mesajul transmis verbal. Mesajul paraverbal obţine sau
pierde cu uşurinţă autoritatea, controlul, aprobarea sau refuzul. El încurajează,
intimidează, menţine presiunea sau cedează controlul.

Experiment

Mark Twain care şi-a justificat întârzierea la o petrecere cu fraza „ Îmi cer scuze,
dar a trebuit să o înjunghii pe matuşă-mea şi treaba asta mi-a luat ceva timp!”.
Pentru că a zis acest lucru pe un ton serios şi natural, în timp ce oferea buchetul de
flori, gazda i-a răspuns firesc : „Nu face nimic. Bine aţi venit!” şi totul a decurs
normal. 5

Allan Pease preciza: « Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt poate
avea mai multe înţelesuri. Perspicace este acel om care poate citi „propoziţiile” trupului »,
ceea ce este foarte adevărat în cazul unei înţelegeri cât mai exacte a relaţiei dintre
comunicarea verbală şi cea nonverbală. Limbajul trupului transmite mesaje mai uşor şi
mai rapid decât cuvântul, o face prin postură, fizionomie, mimică, gesturi, voce, distanţe
etc. (de exemplu, întâlneşti o persoana antipatică pe stradă şi în loc să îi vorbeşti, cobori
privirea în pământ şi treci pe lânga aceasta...prin asta comunicându-i exact lipsa
disponibilităţii tale faţă de respectivul individ). Limbajul trupului este asemănător cu
funcţia conotativă a cuvintelor, prin care se exprimă emoţii, atitudini şi afecte, faţă de
funcţia denotativă prin care se transmit concepte şi idei.

Susţinerea discursului verbal cu elemente nonverbale ce ţin de limbajul trupului şi de

mimică este o altă problemă ce merită atenţie. În timp ce vorbeşte, oratorul are o anumită
mimică şi pantomimă: se mişcă, dă din mâini, din corp, pune în mişcare muşchii feţei,
scimbă poziţia picioarelor ş.a.. Mimica poate desconspira, simula sau masca emoţii,
sentimente şi atitudini. Ea poate divulga mesaje contradictorii cu cele verbale. Limbajul
nonverbal subliniază şi dă un înţeles mai clar cuvintelor. Mesajul trupului şi mimica fac
parte din discurs. Totul este OK când mesajele trupului se corelează cu cele verbale.

De exemplu, un vorbitor spune ceva de genul: „Avem trei obiective importante...”.

Elocinţa sa creşte dacă ridică braţul, într-un gest elegant, arătând trei degete. Ulterior va
putea descrie obiectivele, indicând ordinea acestora prin număru degetelor ridicate.

Gesturile din timpul discursului sunt ca „semnele de punctuaţie” care ajută lectura
unui text.6 Nu putem disocia semnele comportamentale de interacţiunea verbală,
semnificaţiile primite fiind dependente reciproc.

4
 Prin urmare, funcţiile exercitate de comunicarea nonverbală şi disfuncţiile inerente
sunt abordate în relaţie cu indicii comunicării verbale.

Limbajul nonverbal are următoarele funcţii:

1). De repetare a ceea ce a fost comunicat verbal, de clarificare sau accentuare a ceea
ce dorim să exprimăm.

Exemplu : Întinderea mâinii în faţă semnifică „STOP”.

2). De completare – relaţionată cu repetarea. Mesajele de repetare pot funcţiona de

sine stătător pe când cele de completare adaugă un ceva cuvintelor.

Exemplu : Aprecierea verbală poate fi însoţită de o bătaie uşoară pe umăr.

3). De substituire a ceea ce ar fi putut comunica verbal.

Exemplu : La întâlnirea cu un bun prieten, deschiderea braţelor pentru îmbrăţişare

înlocuieşte cuvintele care ar exprima sentimentele de afecţiune.

4). De regularizare, care ajută la clarificarea situaţiei.

Exemplu : Mişcarea capului pentru exprimarea acordului sau tăcerea semnificând

faptul că nu suntem pregătiţi pentru a lua cuvântul.

Disfuncţiile limbajului nonverbal faţă de cel verbal sunt:

1).Limbajul nonverbal parazitează mesajul: interesul pentru ceea ce se spune poate

trece în planul secund, deoarece gesturile şi atitudinile sunt primele percepute de auditoriu.

Exemplu : Dacă cineva ţine un discurs, dar şade pe un scaun şi poziţia trupului său este
înclinată pe spate, cu mâinile la ceafă şi o privire absentă, se traduce prin dezinteres, absenţă
faţă de auditoriu.

2). Limbajul nonverbal susţine, dar de asemenea poate întrerupe comunicarea.

Exemplu : Privirea, surâsul, anumite gesturi de deschidere ale mâinii asigură şi menţin
contactul, prezenţa vie. Dimpotriva, ridicarea privirii înspre tavan, mimica sau postura de
închidere marchează ruptura în comunicare.

Apreciem că sfera nonverbală a discursului nu trebuie să prejudicieze mesajul, ci

dimpotrivă, să îl pună în valoare. Prin urmare, având în vedere că inevitabil completează
comunicarea verbală, trădând emoţiile sau sprijinind argumentarea, gestica trebuie să fie:

- Spontană: naturală, fără efecte teatrale;

- Suplă: încercaţi să evitaţi crisparea şi rigiditatea, mişcările stereotipe sau stângace;
- Adaptată: sincronizaţi atitudinea cu ideea sau cu opinia emisă verbal;
- Limitată: nu exageraţi şi optaţi pentru sobrietate.

Totodată evitaţi gesturile de:

5
 - Autocontact: atingerea nasului, scărpinatul, ducerea mâinii la gură etc.;
- De substituire: îndepărtarea şuviţeor de păr, tragerea mânecilor hainei etc.;
- De acompaniere: pumn strâns, index indreptat către cineva;
- De reacţie: a căsca, a ridica din umeri etc,
deoarece acestea pot trăda emoţii,nesiguranţă, agresivitate, ameninţare, dezinteres,
indiferenţă, insolenţă şi alte mesaje decât cele dorite în contextul ţinerii unui discurs sau
captării atenţiei unui auditoriu.7

Comunicarea este realizaţă între indivizi cu scopul de a determina atitudini, trăiri şi

schimbări de comportamente. Fie că vorbim despre comunicare verbală, nonverbală,
cromatică, paraverbală, proxemică etc., toate aceste tipuri ne ajută la sugerarea cât mai
elocventă, precisă şi concretă a mesajului pe care dorim să îl transmitem cuiva. De aceea este
necesar să cunoaştem atât asemănările, cât şi diferenţele dintre tipurile de comunicare, tocmai
pentru a evita neconcordanţele şi a pune în valoare beneficiile pe care şi le pot aduce un fel de
comunicare, celeilalte.

De exemplu:

„TE IUBESC”- comunicat verbal, poate fi exprimat prin modul de a privi ( contact vizual-
nonverbal), prin tremurul vocii ( paralimbaj), prin îmbrăţişare şi sărut ( atingeri, comunicare
tactilă, formă a nonverbalului), sau chiar prin semne chimice ( comunicare olfactivă).

BIBLIOGRAFIE:

 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea – Comunicarea nonverbală:

gesturile şi postura: cuvintele nu sunt de-ajuns, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,
2005.
 Ştefan Prutianu – Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Vol.: Comunicarea,
Editura Polirom, Iaşi, 2000.
 Irena Chiru – Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.
 Irena Chiru – Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.
 Ştefan Prutianu – Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Vol.: Comunicarea,
Editura Polirom, Iaşi, 2000.
 Ştefan Prutianu – Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Vol.: Comunicarea,
Editura Polirom, Iaşi, 2000.
 Irena Chiru – Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.