CURS 5

COMUNICAREA VERBALĂ ȘI NONVERBALĂ

Comunicarea reprezintă schimbul de mesaje între cel puţin două persoane, din care
una emite (exprimă) o informaţie(cod) şi cealaltă o recepţionează (înţelege). Instrumentul
comunicării este limbajul, atât cel verbal cât și cel nonverbal, iar o bună comunicare presupune
combinarea armonioasă ale celor două(mesaje transmise oral, scris şi citit, dar și limbajul
exprimat prin semne, gesturi, desene). Fiind ființe sociale, prin comunicare ne exprimăm
gândurile, sentimentele, dorinţele, intenţiile, experienţele trăite, primim şi oferim informaţii,
iar din dinamica acestor schimburi, prin învăţare, omul se construieşte pe sine ca personalitate.
Capacitatea de a comunica reprezintă o premisă a procesului de construire a relaţiilor
interpersonale şi de integrare socială. Mulţi oameni consideră procesul comunicării ca fiind un
proces simplu, deoarece la majoritatea persoanelor el decurge uşor. Dacă ne gândim totuşi ce
anume reprezintă comunicarea, vom fi surprinşi de cât de complex este acest proces în
realitate.

Comunicarea are cinci scopuri esențiale:

 decoperirea personală – comunicarea ne ajută să învățăm despre noi și despre alții, să
ne descoperim (în special prin intermediul comunicării sociale) și să ne evaluăm
 descoperirea lumii externe – comunicarea oferă o bună înțelegere a realității exterioare,
a obiectelor și a evenimentelor
 stabilirea relațiilor cu sens – comunicarea oferă posibilitatea de a stabili și de a
menține relații strânse cu alte persoane
 schimbarea atitudinii și comportamentului – se referă în special la comunicarea
realizată prin mass-media, cu rol semnificativ în schimbarea atitudinilor și
comportamentelor noastre
 joc și distracții – comunicarea reprezintă un mijloc de a ne distra, de a râde și de a ne
simți bine.
 COMUNICAREA VERBALĂ

Se referă la comunicarea prin intermediul rostirii cuvintelor și poate fi:

 orală – cea pe care o folosim pentru a ne exprima în relațiile cu ceilalți, în viața de zi cu
zi, lalocul de muncă, la magazine, la telefon etc

 scrisă – cea care are loc printr-un mijloc de comunicare indirect, cum ar fi sms-ul, e-
mail-ul, documente scrise, cărți, reviste, ziare, social media etc.

Comunicarea verbală reprezintă transferul de informații prin intermediul limbajului oral,

între un emițător și un receptor. Emițătorul trebuie să transmită mesajul clar și organizat,
pentru a păstra și promova interesul receptorului. Ascultătorul este interesat de informație
doar dacă cel care comunică dovedește încredere în sine, gesturi convingătoare și blăndețe. Cea
mai importantă funcție a limbajului verbal este aceea de comunicare, iar actul comunicării
implică existența următoarelor elemente:
 emițătorul - cel care transmite mesajul
 cod - mesajul propriu-zis
 canal de comunicare - față în față, prin intermediul unor instrumente de comunicare
 factori posibil perturbatori - limbă, zgomot, instrumentul de comunicare folosit, ș.a.
 receptor - cel ce primește și decodează mesajul

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Aptitudinile expresive sunt cele mai importante în cadrul comunicării, deoarece

jumătate din semnificația mesajului este transmisă prin comunicare non verbală sau limbajul
corpului și 40% prin limbaj paraverbal, adică tonul și inflexiunile vocii, ritmul de vorbire,
modul de accentuare al cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale, etc. Doar 10% din
mesaj este transmis, respectiv receptat, prin ceea ce spunem de fapt.
Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale precum
corpul uman, spaţiul sau teritoriul şi imaginea. Informaţiile sunt codificate şi transmise printr-o
diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea
partenerilor. Comunicarea nonverbală este precoce comunicării verbale şi se bazează în mare
măsură pe elemente înnăscute: diverse comportamente expresive primare ale afectelor şi
emoţiilor, dar şi învăţare, la început imitativă. Ea însoţeşte comunicarea verbală şi este mai
uşor de decodificat decât aceasta. Conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit în proporţie de
55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7% verbal, astfel, un mesaj verbal neînsoţit de
componenta nonverbală şi paraverbală, va fi mai greu de decodificat.
 Expresia feţei
Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea.
Mimica este definită ca fiind arta de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin gesturi sau
prin modificarea expresiei feţei, ansamblu de gesturi şi de modificări ale fizionomiei care
însoţeşte sau înlocuieşte limbajul verbal. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu
nevoile noastre de aprobare, de acceptare, de încredere în sine şi prietenie. În legătura cu
privirea, se studiază contactul vizual, expresia facială.
Contactul vizual este probabil, cel mai important indiciu nonverbal. Multe dintre
aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se bazează pe durata şi tipul contactului
vizual pe care îl avem cu acestea. Cu cât contactul vizual durează mai mult cu cineva, cu atât
ne vom simţi mai apropiaţi de acea persoană. Evităm contactul vizual cu o persoană care ne
displace şi dacă avem contact vizual, adoptăm o privire lipsită de emoţie decât prietenoasă.
Contactul vizual are trei funcţii importante în comunicare:
 reglarea fluxului conversaţiei - când începem o conversaţie deseori ne uităm la acea
persoană pentru a stabili contactul vizual, când dorim să spunem ceva aşteptăm până
persoana care vorbeşte se uită la noi iar cănd încheiăm o remarcă, ne uităm la celălalt
pentru a-i spune că este rândul
 furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat - s-a constatat că în
timpul unei conversaţii, dacă nu există contact vizual, emitentul are senzaţia că
destinatarul nu este atent la mesajul său
 exprimarea emoţiilor - "ochii sunt oglinda sufletului"

Expresiile faciale se pot modifca foarte rapid. Se ştie că există cel puţin opt poziţii
diferite ale sprâncenelor şi frunţii – fiecare cu propria sa semnificaţie, mai mult de opt poziţii
ale ochilor şi pleoapelor şi cel puţin zece pentru partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite,
acestea dau un număr uriaş de expresii posibile. Există, în principiu şapte grupuri principale
de expresii faciale (categoriile Osgood), deşi fiecare grup are mai multe variaţii. Acestea sunt:
fericirea, surpriza, teama, tristeţea, furia, curiozitatea şi dezgustul/dispreţul. Deoarece
aceste grupuri de expresii par să reprezinte semnale recunoscute în toate societăţile umane, se
crede că acestea ar fi înnascute, unele variaţii ale expresiilor faciale pot ajunge să fie dezvoltate
din punct de vedere cultural. Zâmbetul, de exemplu, este un gest capabil să exprime o gamă
largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie la cinism, jenă. Interpretarea sensului
zâmbetului variază de la cultură la cultură, chiar subcultură, fiind strâns corelată cu
presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acestei culturi.
 Mişcarea corpului
Corpul comunică prin gesturi, poziţia şi modul de mişcare al acestuia, atingere şi
îmbrăcăminte. Gesturile sunt, de asemenea, o modalitate de comunicare de informaţii
suplimentare. De cele mai multe ori utilizăm gesturile deliberat, pentru a sprijini şi evidenţia
ceea ce spunem. Uneori însă, utilizăm gesturi fără să ne dăm seama că ne trădează, le facem
fără vreo intenţie. Semnale cum ar fi bătaia nervoasă din picior sau mâinile neastâmpărate îi
comunică interlocutorului nostru cum ne simţim, fără să ne dăm seama. Multe din gesturile pe
care le utilizăm sunt învăţate datorită interacţiunilor specifice culturii în care trăim, acestea
însoţesc, mai mult sau mai puţin, limbajul şi interacţiunea socială în societatea în care evoluăm.
Poziţia şi gesturile sunt utilizate într-o conversaţie pentru a reflecta ceea ce ne spune
interlocutorul: asculătorul tinde să facă gesturi mai puţin ample decât vorbitorul, dar le face.
Acestea, împreună cu ecoul poziţional pe care îl prezintă multe persoane, imitând poziţia celui
cu care comunică, alcătuiesc un semn de atenţie şi empatie faţă de emitent.
 Clasificarea gesturilor
Cea mai utilizată clasificare a gesturilor este aceea care împarte gesturile în:
 embleme - sunt mişcări care au o traducere verbală directă, ţin locul cuvintelor şi pot să
se constituie într-un limbaj de sine stătător (ex. semnul din mână OK)
 manifestări afective - mişcări ale corpului care ne dezvăluie starea afectivă, indicii
faciali sunt primii care ne „trădează” sentimentele nonverbal (ex. tremuratul mâinilor,
picioarelor)
  gesturi de reglaj - dirijează, întreţin şi controlează comunicarea, funcţia lor este
expresivă relevă atitudinile participanţilor faţă de interacţiune. De asemenea, oferă
asigurări receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţătorului îi permit
ajustarea, prin feedback, în funcţie de reacţiile interlocutorului
 Comunicarea tactilă
Un canal important al comunicării nonverbale îl reprezintă comunicarea prin atingere.
Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea tactilă poate fi circumscrisă vieţii intrauterine
când fătul recepţionează vibraţiile inimii mamei. Ea se dezvoltă încă din primele momente de
viaţă ale copilului, din modul în care acesta este atins de mamă, mai ales în momentele de
alăptare şi de întreţinere a igienei corporale
 Tipologii ale atingerii
1. atingerea funcţional-profesională – include comportamente ocazionate de îndeplinirea
unor sarcini de natură profesională (ex. relaţia dintre asistent şi pacient)
2. atingerea social-politicoasă – în cadrul acestui tip de comportament, nu există o anume
relaţie între interlocurori, ci există mai mult un sens ritualic, un exmplu în acest sens este
strângerea de mână
3. atingerea călduros-prietenoasă – iniţiatorul acestui comportament îşi exprimă afecţiunea
faţă de persoana cu care interacţionează( ex. îmbrăţişarea sau sărutul, care pot ajunge la
un nivel de stereotipizare
4. atingerea intimă din iubire – investiţia afectivă este mult mai mare şi se poate întâlni în
cadrul interacţiunii dintre părinţi şi copii lor, îndrăgostiţi, soţi etc. Atingerile de acest tip
au un grad mai mic de stereotipizare
5. autoatingerea - pe lângă atingerile implicate în interacţiunea umană, individul dezvoltă şi
comportamente de autoatingere, care se obiectivează în particularităţi nervoase cum ar
fi: rosul unghiilor, jupuirea pieliţelor, răsucirea unui fir de păr.
 Proxemica
Apropierea pe care ne-o permitem faţă de alte persoane este o altă modalitate de a
comunica. Limbajul spaţiului trebuie interceptat în funcţie de mărime, grad de intimitate,
înălţime, apropiere-depărtare, înăuntru-în afară. Fiecare societate are, ca specifică o distanţă
considerată optimă pentru a purta o conversaţie, iar membrii fiecărei societăţi ţin cont de
această distanţă. Comunicarea prin spaţiu trebuie cunoscută pentru a înţelege semnificaţiile
acesteia şi pentru a putea valoriza maximal acest canal de comunicare. Proxemica este
disciplina care studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a
percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice ale
comunicării ţin de această ramură.
Spațiul din jurul unei persoane se împarte în 4 zone:
1. zona intimă - aprox. 45cm (rude, soț/soție, copii)
2. zona personală - între 45cm și 1,5m (petreceri între prieteni, evenimente sociale)
3. zona socială - între 1,5m și 3,5m (distanța păstrată față de necunoscuți sau persoane pe
care le vedem pentru prima oară)
4. zona publică - peste 3,5m (distanță păstrată față de auditoriu)
 Elemente de paralimbaj
Elementele de paralimbaj constituie o altă componentă de bază a limbajului nonverbal.
Ele presupun utilizarea modalităților de exprimare vocală pentru a da anumite ințelesuri
cuvintelor din discurs.
 timbrul vocii - fiecare persoană comunică prin timbrul vocii sale. S-a constatat că în
afaceri femeile cu voce mai joasă sunt considerate mai inteligente, mai autoritare și mai
demne de încredere. Timbrele subțiri pot declanșa un comportament de ocrotire din
partea celorlalți
 intesitatea vocii (tonul) - este inflexiunea vocii pe care o folosește un vorbitor. El poate
fi calm, agresiv, pedant, nervos, cald, rece etc. Persoanele care ridică vocea, în general,
sunt considerate agresive. În alte cazuri de exemplu, reducerea intensității sonoare a
vocii poate fi realizată pentru a se atrage atenția
 ritmul vocii - reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele
neaccentuate și frecvența acestora fiind ales în funcție de ceea ce se dorește să se
comunice. Pentru accentuarea ideilor importante din cadrul unui discurs se folosesc
ruperile de ritm. Spre exemplu, se poate folosi în expunere un ritm alert, pentru ca
înainte de introducerea unei idei importante ritmul să se reducă, și să se reia la aceeași
intensitate în explicarea ideii
 pauzele din actul vorbirii - Pauzele pot fi inconstient realizate dar și intenționate. Unii
 oameni doresc să atragă atenția asupra a ceea ce spun ridicând tonul, alții o fac mai
subtil prin întreruperea comunicării, făcând pauze înaintea cuvintelor pe care vor sa le
sublinieze. Totodată pauzele subliniază diferența de statut social dintre interlocutori sau
nevoia persoanelor de a reflecta înaintea formulării răspunsului.

Așadar, în concluzie, comunicarea permite stabilirea și menținerea relațiilor cu ceilalți,

și, dacă aceasta este deficitară, poate duce la neînțelegeri pe toate planurile, atât personal,cât și
profesional. De aceea este important să ținem cont de câteva idei pentru o comunicare cât mai
eficientă cu cei din jurul nostru:
 învățați să stăpâniți arta de a asculta – este foarte importantă în comunicarea verbală iar,
ascultarea activă este o abilitate foarte importantă, ascultarea cu atenție a
interlocutorului fiind vitală pentru o bună comunicare
 păstrați-vă mintea deschisă și evitați să generați prejudecăți
 păstrați obiectivitatea
 ton cald si prietenos
 autenticitate
 transparență și sinceritate (în limita spațiului intim și al contextului)
 folosiți un limbaj comprehensiv și flexibil în funcție de interlocutor

Comunicarea îndeplinește una dintre nevoile psihologice fundamentale ale ființei

umane, este vorba despre nevoia de interacțiune, iar îmbunătățirea abilităților de comunicare
verbală și non-verbală necesită o conștientizare constantă, eforturi susținute și dorința stabilă de
autoîmbunătățire. Singurul mod prin care se poate obține aceasta creștere este practica. La fel
de importantă în interacțiunile cu ceilalți este și „prima impresie” – pe care ne-o formăm atunci
când întâlnim o persoană pentru prima dată, pe baza felului în care arată, vorbește și se
comportă, precum și pe baza a ceea ce am auzit despre aceasta. Prima impresie ghidează
comunicările viitoare, într-o oarecare măsură. Ea poate fi revizuită ulterior și chiar trebuie
constant actualizată cu noi informații despre persoana respectivă, pe măsură ce o cunoaștem
mai bine.