Comunicarea este o caracteristica fundamentala a existentei ca un proces de intelegere intre oameni

cu ajutorul transferului de informatie printr-un mesaj de la un deținător de informație numit

emițător, către un destinatar al acesteia numit receptor printr-un mijloc de comunicare în baza unui
anumit limbaj. Limbajul de comunicare poate fi: 1. verbal, cu cuvinte, oral sau în scris; 2. non-
verbal prin limbajul corpului, timpului, spatiului, lucrurilor, imbracamintelor; 3. paraverbal, prin
folosire tonalitatii, accentuarii, ritmului de vorbire.

În ceea ce privește limbajul verbal, cultura vorbirii nu se reduce doar la respectarea normelor limbii
literare, dar şi la iscusinţa de a găsi cele mai expresive mijloace de a expune gândul, cele mai exacte,
cele mai potrivite pentru situaţia dată. Probleme de etică pot să apară, însă, şi în procesul de
ascultare în sensul în care trebuie respectat dreptul omului de a fi scutit de revărsarea de informaţii
asupra lui. Oamenii au dreptul să cunoască, dar ei au şi dreptul să nu cunoască.

Atributele în jurul cărora se concentrează etica în procesul de comunicare sunt: claritatea, precizia şi
corectitudinea, integritatea, discreţia şi oportunitatea. Cultura vorbirii unui specialist îl obligă să fie
atent, să nu repete nejustificat unele formule, să evite utilizarea expresiilor necunoscute colegilor.
Expresiile trebuie să fie libere de formulele de serviciu de tipul: cum se spune, să zicem aşa, înţelegi,
fii atent, mai în scurt, sau de cuvintele-parazite: deci, aşa, bine, nu-i aşa... Cauza acestor exprimări
este gândirea prea lentă - vorbitorul caută să zică ceva până va relua ideea vocabularul sărac -
vorbitorul nu găseşte cuvântul potrivit şi umple acest gol cu un cuvânt-parazit.

În urma studiilor, s-a constatat că 7% din conţinutul mesajului este transmis pe cale verbală, 38% -
pe cale vocală, iar 55% din informaţii se transmit prin intermediul limbajul corpului. În general,
comunicarea nonverbală se referă la modalitatea prin care oamenii comunică, intenţionat sau
neintenţionat, fără a uza de limbaj şi derivatele sale (scrisul, limbajul surdomut). Prin aceste
exprimări nonverbale se repetă, se contrazice, se înlocuieşte, se completează sau se accentuează
mesajul transmis prin cuvinte. Uneori gesturile, mimica şi exprimările corporale pot spune mai
multe decît cuvintele exprimate verbal, în special atunci cînd persoanele se cunosc foarte bine
(colegi, prieteni, soți) şi pot să decodifice cu o mai mare acurateţe nonverbalul exprimat de Celălalt.

Comparativ cu comunicarea verbală, care are un început și un sfîrșit clar delimitat prin cuvinte,
comunicarea nonverbală este continuă (de exemplu: în timpul pauzei, studenții aflați în sala de ore
pot avea mai multe comportamente prin care se comunică ceva – unii citesc o carte, alții discută,
cineva scrie, cineva priveşte absent pe geam etc.); comunicarea verbală este conștientă și controlată
în majoritatea cazurilor, pe cînd comunicarea nonverbală este aproape în totalitate inconștentă și
necontrolabilă; comunicarea verbală este învățată, structurată și organizată, pe cînd cea nonverbală,
cu anumite excepţii, este înnăscută, iar unele gesturi sunt achiziționate prin imitare. În literatura de
specialitate sunt delimitate cîteva funcții ale comunicării nonverbal: comunicarea nonverbală
accentuează mesajele transmise prin comunicarea verbală;  comunicarea nonverbală poate să
completeze mesajul transmis pe cale verbală; comunicarea nonverbală poate să contrazică anumite
aspecte ale comunicării verbale;  comunicarea nonverbală repetă sau regularizează înțelesul
comunicării vebale; comunicarea nonverbală poate să substituie, în unele cazuri, anumite aspecte
ale comunicării verbale 

Fără îndoială, comunicarea nu se bazează exclusiv pe exprimarea orală, ea fiind un sistem cu multe
canale. Gesturile, mimica, poziția corporală și chiar tăcerea sunt acte de comunicare ce vehiculează
o anumită semnificație. Baron și Byrne prezintă cîteva canale care stau la baza comunicării
nonverbale: expresiile feţei, limbajul ochilor, limbajul trupului, limbajul tăcerii, teritoriu personal
şi distanţe sociale, vestimentaţia şi accesoriile etc.
1. Expresiile feței. Studiul expresiilor faciale a debutat încă din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. S-au efectuat multe cercetări în care s-au adunat numeroase fapte de observație. Astfel, încă
Charles Darwin aprecia că „rîsul” pare să constituie, în primul rînd, expresia simplei bucurii sau
fericiri, ajungînd la concluzia că aceeași stare psihică este exprimată în toată lumea la fel, ca o
dovadă a strînsei asemănări a structurii corporale și a dispoziției mintale a tuturor oamenilor. Mai
tîrziu, într-un alt studiu din 1938, psihologul american Otto Klineberg a contestat teza universală a
expresiei faciale a emoțiilor, înaintînd ipoteza că expresiile emoțiilor au o specificitate culturală
distinctă. Astfel, expresia feței ar exprima emoții diferite la popoarele din Orient, comparativ cu cele
din Occident (de exemplu, pentru un european zîmbetul înseamnă buna dispoziție, plăcere, ironie, pe
cînd zîmbetul unui japonez poate să semnifice și acordul cu o pedeapsă administrată). În societatea
noastră, putem menționa ferm că „chipul este oglinda sufletului”, astfel oamenii au expresii similare
atunci cînd exprimă diferite emoții: bucurie, tristețe, frică, supărare etc. Mimica este arta de a
transmite prin intermediul mişcării muşchilor feţei diferite stări sufleteşti, dispoziţii, sentimente,
gânduri. Astfel, expresia feţei trebuie să corespundă caracterului vorbirii, esenţei şi sensului celor
expuse.

2. „Limbajul” ochilor. Este important de menționat faptul că contactul vizual dirijează feedbackul.

Este important să se păstreze mereu contactul vizual, după principiul ascultării interactive. Am
aminti aici disconfortul pe care îl resimţim în cazul discuției cu cineva care poartă ochelari cu lentile
întunecate. Astfel se pierde accesul la informațiile care parvin prin intermediul contactului vizual.
De asemenea, atunci cînd comunicăm o informație căutăm feedbackul, reacția celorlalți, la cele
relatate de noi. Este importantă şi orientarea privirii – sus, jos, stînga, dreapta. Spre exemplu,
persoanele îşi îndreaptă, de obicei, privirea în partea dreaptă, atunci cînd încearcă să-și amintească
ceva.

3. „Limbajul” trupului. Mişcarea poate capta sau, dimpotrivă, distrage atenția. Mișcarea către cel
care vorbește poate să provoace implicare și interes, pe cînd îndepărtarea produce pierderea sau lipsa
interesului. Specialiștii ne comunică despre ecoul pozițional – ce se explică prin faptul că o persoană
care ascultă o altă persoană, tinde să imite, într-o anumită manieră specifică, poziția celui care
comunică. Atunci cînd acest ecou pozițional nu există, putem interpreta aceasta, mai degrabă, drept
o lipsă a interesului pentru cele relatate. Alte gesturi – mîinile ascunse în buzunare, acoperirea gurii
cu mîna, încercarea de a tuși, atingerea nasului etc. pot sugera că persoana ascunde un adevăr, iar
mîinile încrucișate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără
etc. Totuși, în activitatea practică nu trebuie să absolutizăm valoarea de adevăr a informațiilor date.
Ele trebuie interpretate în funcţie de context, deoarece același mesaj poate fi interpretat în moduri
diferite. Spre exemplu, un student care stă cu mîinile încrucișate poate sugera o poziție de închidere
față de interlocutor, dar poate sta cu mîinile încrucișate, deoarece este pur și simplu frig în sala de
curs.

Cind mergem pe strada sa ne amintim ca nu o putem face la intimplare ci ca exista si in acest

domeniu niste reguli de care trebuie sa tinem seama. Un mers armonios necesită paşi siguri, mâini
angajate în ritmul mersului. Daca omul scund doreşte să-şi dea importanţă, va merge cu capul şi
umerii ridicaţi, cu paşi uriaşi. Aceasta creează impresia că acest om se află în situaţia înfruntării cu
sine însuşi. Mersul cu capul în jos, cu umerii sau braţele balansându-se, cu mâinile în buzunare, sunt
dezagreabili celor din jur. Sa nu ne facem un obicei din a alerga mereu pentru ca suntem in intirziere
sau sa mergem incruntati pentru ca avem necazuri. Sa ne supraveghem in permanenta tinuta - sa nu
miscam exagerat bratele si coatele, sa facem pasi nici prea mari, nici prea mici. Cind ne oprim sa
stam de vorba cu cineva pe strada nu ne vom sprijini de zid, pentru ca putem sa ne tinem si pe
propriile noastre picioare.
Gesticulaţia reprezintă un component al cultului personalităţii umane. Prin gest omul pune accent pe
limbajul comunicării. Prin intermediul gestului: ridicarea degetului arătător care simbolizează pauza,
clătinarea capului în stânga sau în dreapta - se poate exprima expresiv gândul. Gesticulaţia exagerată
cu mişcări abundente trădează caracterul coleric. Un gest lipsit de eleganţă şi sens este la fel de
dăunător ca şi un cuvânt spus nelalocul lui. Dintre gesturile urâte fac parte şi scărpinatul în cap,
scobitul unghiilor, pocnirea degetelor, mişcarea umerilor. În diferite zone geografice unul şi acelaşi
gest este interpretat diferit. În America un cerculeţ alcătuit din degetul mare şi cel arătător unite la
vârf înseamnă OK, în Franţa înseamnă zero, iar în Japonia bani.

Domnii nu au niciodata voie sa-si tina miinile in buzunare. In casa nu ne vom sprijini de spatarul
scaunului si nici nu ne vom juca nervos cu diferite obiecte. Unii au chiar obiceiul insuportabil de a
bate tactul unei muzici auzite numai de ei , cu un creion, o bricheta, un cutit, nefiind constienti ca-i
enerveaza pe cei din jur. Chiar daca ne-am antrenat intr-o discutie aprinsa, nu-l vom lua pe
interlocuitorul nostru de un nasture nici nu-l vom aproba batindu-l energic pe umar sau ghiontindu-l
cu cotul in coaste.

4. Teritoriu personal şi distanţe sociale

Unii cercetători menționează că pentru o interacționare potrivită și eficientă contează modul cum
este aranjat mobilierul în sala, ceea ce poate încuraja sau descuraja interacțiunile. Nu doar teritoriile
condiționează modul în care comunicăm, dar și distanța interpersonală, în interiorul căreia ne aflăm
confortabil. Edward T. Hall a făcut o difernțiere între distanțe, atunci cînd interacționează două sau
mai multe persoane: distanța intimă, personal, socială și distanța publică. La rîndul lor, aceste
distanţe pot fi apropiate sau îndepărtate (a se vedea tabelul).

Tabel.Zonele de distanţã

  Publică Socială Personală Intimă

Îndepărtată 7,50 m 3,60-2,10 m 1,25-0,75 m 0,45-0,15 m
Apropiată 7,50-3,60 m 2,10-1,25 m 0,75-0,45 m 0,15-0,00 m
 

Distanţa intimă apropiată permite contactul cutanat, receptarea mirosului corporal al celuilalt, a

căldurii corpului său. Comunicarea verbală se face în şoaptă, folosindu-se chiar un limbaj
nearticulat. De la această distanţă (0-0,15 m) pot fi observate în detaliu expresiile faciale. Este
distanţa dintre mamă şi nou-născut, dintre iubiţi, dintre sportivi (la box, lupte etc.) sau dintre
indivizii care călătoresc împreună într-un vehicul supraaglomerat.

Distanţa intimă neapropiată este cea care le permite persoanelor să se ţinã de mână, să-şi simtă

reciproc mirosul corporal. O astfel de distanţă (0,15-0,45 m) este caracteristică discuţiilor în familie,
dar şi în unele locuri publice (de exemplu, în aeroporturi).

Distanţa personală apropiată“ este distanţa propice confidenţelor (0,45-0,75m). Se disting foarte

bine trăsăturile feţei, se simte slab căldura corporală a celeilalte persoane.
Distanţa personală neapropiată asigură percepţia exactă a celuilalt, fără a fi simţită căldura sau
mirosul emanat de corpul interlocutorului.

Distanţa socială apropiată. De la această distanţă discutăm cu străinii. Le vedem bine şi faţa, şi

corpul. Este distanţa dintre vânzător şi client, dintre colegii de birou.

Distanţa socială neapropiată impune comunicarea cu voce tare, estompează diferenţele de status.

La această distanţă au loc discuţiile formale, ca şi discuţiile în grupurile mici. În discuţiile de salon,
comunicarea verbală este susţinută adesea de gesticulaţie.

Distanţa publică apropiată impune să se vorbească foarte tare şi rar, accentuîndu-se fiecare cuvînt.

O astfel de distanţă se menţine între oamenii politici şi alegători în cadrul mitingurilor electorale,
între liderii sindicali şi manifestanţi. De la o atare distanţă nu se mai pot distinge expresiile faciale
sau culoarea ochilor celui care vorbeşte. Se văd însă constituţia corporală, îmbrăcămintea etc. În
sălile de conferinţă şi în amfiteatrele universitare se fac expuneri păstrîndu-se distanţa publică
apropiată (3,60-7,50 m).

Distanţa publică neapropiată solicită puternic vocea celui care vorbeşte. Este distanţa scenică, a

oamenilor politici, a actorilor. În aceste situaţii, comunicarea este puternic controlată.

S-au realizat mai multe experimente sociale pentru a observa reacţiile oamenilor atunci cînd li se
încalcă spațiul personal. Într-o bibliotecă, o persoană pătrundea nepermis, în mod intenționat, în
spațiul personal al altor cititori (se așeza în fața unui alt cititor, atunci cînd în sală erau multe alte
locuri libere, apropiindu-și scaunul la aproximativ 30 de cm). Concluziile au specificat că, 70%
dintre subiecţii vizați s-au îndepărtat într-o jumătate de oră, alții și-au schimbat poziția în direcția
opusă. Deși toți participanţii la experiment au fost într-o stare de disconfort, totuși doar un student
din opt i-a cerut colegei să plece.

Aceste distanțe de cele mai multe ori determină tipul de interrelații între persoane (discuția dintre
doi prieteni va presupune o distanță personală mai apropiată, comparativ cu discuția dintre un
profesor și student, ce presupune o relație formală). Cercetările au evidenţiat o serie de factori care
influenţează distanţa pe care o menţinem în cadrul unei situaţii de comunicare.

a) Statutul – persoanele care au statuturi egale (colegi, prieteni, parteneri, manageri) mențin o
distanță mai apropiată comparativ cu persoanele cu statuturi inegale (șef-subaltern, lector-student
etc.).

b) Contextul – cu cît spațiul general în care interacționează două persoane este mai mare, cu atît
distanța între ele va fi mai redusă (de exemplu, în stradă, în pădure) și, dimpotrivă, într-un spațiu
mai mic, mai închis (de exemplu, într-un apartament), distanța între persoane va fi mai mare. Un
director de instituţie, aflîndu-se la serviciu, într-un context formal, va menține o distanță mai mare în
comunicarea cu un subaltern, ca mai apoi, întîlnindu-se la o petrecere a unor prieteni comuni, un
context informal, să interacționeze, aflîndu-se la o distanță mai mică unul faţă de celălalt.

c) Cultura. Este cunoscut faptul că spațiul folosit diferă de la o cultură la alta. Spre exemplu, dacă
un englez va păstra un spațiu cît mai extins comunicînd cu cineva, atunci un latin sau un  arab se va
apropia tot mai mult de interlocutorul său.
d) Atitudinea. Persoanele care se percep pozitiv vor păstra o distanță mai apropiată și dimpotrivă,
personele care se percep negativ, se distanțează tot mai mult atunci cînd comunică.

5. Vestimentaţia şi accesoriile. Bunul gust constă în alegerea vestimentaţiei care îi stă bine omului,
nu neapărat ca aceasta să fie la modă. Îmbrăcămintea şi coafura este cartea de vizită a omului şi
arată cine este el. Trebuie să luăm aminte că îmbrăcămintea sau haina este oricum corpul omului şi
ne dă o idee despre dispoziţia lui sufletească. Cu toate acestea, ea nu poate fi supusă unor reguli fixe,
pentru că nu toţi au aceeaşi stare materială, acelaşi rang şi nici gusturile nu sunt aceleaşi în toate
ţările.

Pentru o interacțiune cît mai pozitivă și eficientă, profesionistul trebuie să dea dovadă de încredere
în sine. Elementele nonverbale enumerate mai jos vehiculează neîncrederea în sine dar și în ceilalți:
neastîmpărul, zîmbetul exagerat, tonul prea grav, lipsa emoției, lipsa contactului visual, atitudine
prea tăcută. În final, putem menționa, cu certitudine, că într-o comunicare eficientă nu sunt
suficiente doar cuvintele, ci și mimica, gesturile, privirea, distanța etc., care au prioritatea de a
confirma, de a completa pe cea verbală, uneori chiar oferindu-ne mai multe informații.