Sunteți pe pagina 1din 6

Încă din Antichitate, definiţiile omului au cuprins întotdeauna o

menţiune obligatorie la aptitudinea acestuia de a utiliza limbajul


articulat. Cu toate că nu s-a pus niciodată în îndoială apartenenţa la
umanitate a surdo-muţilor, a existat ş există un consens asupra
principiului că fiinţa umană nu poate fi concepută în absenţa capacităţii
de a-şi formula şi exprima verbal gândurile. De altfel, mulţi cercetători
s-au îndoit de însăşi posibilitatea existenţei unei gândiri total dezbărate de cuvinte, cu toate că nu
puteau ignora faptul că întregi domenii de creaţie şi comunicare umană nu datorează, în fond, nimic
expresiei lingvistice.
Astfel, de exemplu, gândirea muzicală, care atât în procesul elaborării mesajului, cât şi în
cel al transmiterii lui, se poate dispersa perfect de cuvinte, nu rămâne prin aceasta cu nimic mai
puţină gândire decât cea îmbrăcată în veşminte verbale. Ba chiar dacă luăm în considerare
procedurile sale puternic algoritmizate, putem considera activitatea compozitorului apropiată de
tiparele unei gândiri ştiinţifice dintre cele mai riguroase.
Dar, cum bine se ştie, nici aceasta din urmă nu excelează prin verbalizare (Einstein nu ezita
să afirme că în elaborarea teoriilor sale vorbele nu au jucat niciodată niciun rol!), iar în forma sa
cea mai pură, care este matematica, ea ajunge să se poată lipsi, aproape în totalitate, de cuvinte.
Fiinţa este astfel, caracterizată nu prin capacitatea sa de a utilize limbajul articulate ci prin
aptitudinea generala de a crea şi manipula limbaje simbolice, vorbirea prezentându-se numai ca un
simplu caz particular al acestora.
Un scurt citat din Dominique Lestel spune totul despre preponderenţa non-verbalului în
raporturile interpersonale: “Se spune că orice om poate vorbi despre relaţiile sale, poate spune
cuiva te iubesc. Fără îndoială. Această persoană va acorda însă mai multa atenţie celorlalte semen
kinestezice şi paralingvistice, care exprimă mai bine relaţia.(…) discursul nu se referă la relaţie ci
o însoţeşte, este unul din elementele ei, cu siguranţă nu cel mai important ”. (D. Lestel, op. cit., pag
172). Experienţa ne învaţă că o îmbrăţişare sau un sărut valorează întotdeauna mai mult decât o
declaraţie de dragoste. În plus, credibilitatea gesturilor este sistematic superioară celei a cuvintelor,
despre care se ştie că pot fi mincinoase. De fiecare dată când manifestările non-verbale vin în
contradiţie cu mesajul verbal, tendinţa noastră naturală este să ne încredem în cele dintâi.
Cercetătorii au inventariat , de altfel, o serie întreagă de manifestări mimico-gestuale şi
vocale non-verbale caracteristice individului care minte. Printre ele, cele mai frecvente par sa fie:
acoperirea frecventă a gurii cu sprijinirea policelui pe obraz (unii mincinoşi maschează gestul
prefăcându-se că tuşesc), atingerea sau mângâierea nasului, scărpinatul gâtului şi tragerea de
gulerul cămăşii pentru a diminua mâncărimea apăruta în acea zonă, reducerea debitului vocal,
creşterea numerică a greşelilor în exprimare, pause mai lungi înainte de a răspunde la întrebări.
Modul în care clasificăm gesturile depinde tocmai de acceptarea sau nu în sfera
comunicării a indiciilor involuntare.
Richard Epstein şi Alex Raffi clasifică gesturile astfel:
▪ Gesturi convenţionale – mişcări simbolice efectuate deliberat, denotă intenţia expresă de
a comunica;
▪ Expresii stilizate ale emoţiilor – modalităţi standardizate de a exteriorize stari sufleteşti,
ce pot fi folosite pentru a le comunica, dar adeseori nu implică intenţie.
▪ Gesturi illustrative – mişcări nestandardizate cu ajutorul cărora susţinem cuvintele şi le
completăm înţelesul .
▪ Postúri communicative – acestea nu presupun mişcare şi, de obicei nu sunt adoptate cu
scopul de a comunica, dar au înţelesuri perceptibile pentru un eventual observator.
▪ Marcatori ai discursului verbal – aceştia reglează procesul comunicării, indicând, de
exemplu, partenerului de dialog când este momentul să intervină. Se asociază, de obicei, cu
contururi intonaţionale specifice, precum în cazul punerii întrebărilor, când cel care întrebă îşi
încheie replica pe un ton mai înalt şi concomitant, ridica uşor capulcu privirea îndreptată către
interlocutor spre a-i da a înţelege acestuia că este invitat să ia cuvântul. Contactul visual în sensul
privirilor de control reprezintă un aspect esenţial al succesului unei discuţii purtate.
Clasificarea manifestărilor kinestezice se poate face şi în funcţie de ce parte a corpului este
implicată în transmiterea informaţiei respective. Practic orice element anatomic vizibil poate servi la
comunicare. Astfel:
▪ Fruntea poate exprima diferite stări de spirit, prin mobilizarea unor muşchi ce dau naştere
la cute cu diverse orientări. Cutele verticale indică un nivel ridicat de concentrare, o atitudine critică,
de nemulţumire sau chiar, la valori extreme, mânie şi furie. Cele orizontale se asociază cu
deschiderea largă a ochilor, semn de mirare, neînţelegere, sperietură sau chiar frică.

▪ Sprâncenele – sunt un element extreme de mobil al fizionomiei. S-a dovedit că ele pot lua
peste patruzeci de poziţii diferite. Salutul prin ridicarea sprâncenelor este unul din semnalele cele
mai răspândite de pe întregul glob. La r6ndul ei, coborârea sprâncenelor, asociată cu ridicare
pomeţilor şi micşorarea ochilor ca pentru a-i proteja apare deopotrivă din cauza râsului, al plânsului
şi al exprimării dispreţului. Atitudinea critica şi scepticismul se exprimă prin ridicarea unei singure
sprâncene.

▪ Ochii – dispun de posibilităţi de comunicxare practice nelimitate. Sintagme


precum “ferestrele sufletului” subliniază faptul că rolul lor principal este acela
de a asigura comunicarea afectivă dintre oameni. Impactul privirii este atât de puternic încât sunt
necesare precauţii în utilizarea acesteia. O privire insistentă adresata unei personae necunoscute
poate fi interpretată ca un act de agresiune, ca o formă de reproş, de sfidare sau ca o invitaţie de
natură sexuală, dar niciodată nu îl lasa indiferent pe cel privit.
O serie de evenimente demonstrează cât de puternic ne impresionează până şi formele care se
aseamănă vag cu conturul ochilor. Astfel, dacă pe o foaie de hârtie sunt reprezentate două cercuri
concentrice, iar cel interior are suprafaţa înnegrită sugerând o pupilă, se constată că persoanele
cărora li se prezintă alăturat două asemenea desene reacţionează printr-o dilatare semnificativă a
pupilei, pe când cele cărora li se arată numai un desen sau trei nu au nici o reacţie.
Strategia schimbului de priviri dezvăluie natura relaţiei dintre interlocutori. În cadrul rasei
albe receptorul este cel care îl priveşte mai mult pe emiţător, dovedindu-I astfel că îl ascultă cu
atenţie. Totuşi atunci când există o diferenţă sensibilă de statut social între colocutori situaţia se
inversează: şeful care îşi cheamă subalternul la raport se preface că are de lucru şi răsfoieşte diverse
hârtii fără importanţă tocmai pentru a evita să-şi privească interlocutorul. El îi dă astfel de înţeles
acestuia că nu pune mare preţ pe spusele lui, fiind preocupat de probleme mult mai importante. În
schimb subordonatul, deşi în calitate de emiţător ar trebui să-şi ferească privirea, stă cu ochii ţintă la
şeful lui ca să poată sesiza toate reacţiile faciale ale acestuia şi să se poată adapta la situaţie în timp
util.
Un indicator util al sentimentelor care îi animă pe interlocutori este dimensiunea pupilelor,
care creşte când nutrim interes, simpatie sau dragoste faţă de partenerul de dialog şi scade atunci
când acesta ne trezeşte afecte negative.
▪ Nasul – Cine nu ştie că “strâmbatul din nas” denota o stare de
numulţumire, aversiune sau dezgust? La persoanele veşnic indispose, cutele care
apar atunci când este arborată o asemenea expresie se pot adânci şi permanentiza.

▪ Gura – O putem ţine mereu întredeschisă, dar cu riscul de a fi consideraţi


“gura cască”, ceea ce nu constituie o caracterizare de invidiat şi duce mai degrabă
cu gândul la imaginea “prostului satului”. Diverse expresii ale gurii închise
corespund unor poziţii pe care o adptă buzele atunci când ne confruntăm cu un gust
plăcut sau, dimpotrivă, dezagreabil. Nu întâmplător vorbim despre figura “acră” a cuiva sau
spounem că altcineva zâmbeşte “dulce” sau “amar”.Apărut încă din a cincea săptămână de viaţă,
zâmbetul constituie un indiciu că sugarul a depăşit un stadium important în procesul de individuaţie.
Că zâmbetul ne atrage atenţia mai mult decât alte manifestări mimico-gestuale ne-o demonstrează şi
faptul că poate fi perceput de la o distanţă la care nu observăm încă trăsăturile feţei unui individ (90
de metri). Forma extremă a zâmbetului este râsul care presupune şi o emisie sonoră. Specialiştii
clasifică râsul în funcţie de vocala dominantă: există un râs în “a”, al oamenilor sinceri , lipsiţi dse
ascunzişuri, un râs şmecheresc în “e” al celor ce se bucură de necazul sau de paguba altora, un râs
chicotit în “i” care nu este destinat exteriorului, denumit fiind şi ca “râsul in pumni”, un râs în “o”, al
individului care a avut o păţanie neplăcută şi în “u” – expresie a fricii intense.

▪ Capul - ▪ Ţinut plecat exprimă descurajare, lipsă de élan sau de voinţă,


deznădejde. În cadrul salutului este un semn de bunăvoinţă: micşorarea simbolică
a staturii sugerează supunerea, subordonarea, renunţarea la voinţa proprie în
favoarea celuilalt. Dimpotrivă, individul care îşi înalţă capul se prezintă ca o
persoană sigură pe sine, infatuată sau arogantă. Înclinarea capului spre dreapta dezvăluie un
sentiment de simpatie faţă de interlocutor, pe când înclinarea spre stânga enotă spirit critic şi
scepticism.
▪ Mâinile – Cu cât mişcările lor au loc mai aproape de corp, ele exprimă mai
multă reţinere, modestie, cumpătare şi obiectivitate. Din contră fluturate amplu
prin faţa interlocutorului încercă să impresioneze şi să se impună acestuia, chiar
cu forţa, celui ce gesticulează. Pentru sublinierea unui mesaj este suficientă o
singură mână, dar cel care vorbeşte cu pasiune foloseşte amândouă mâinile.
Orientarea în sus a palmelor indică bunăvoinţă, iar poziţia opusă – voinţa de afirmare, autoritate,
dorinţa de a ţine sub control situaţia. În poziţie verticală, mâinile exprimă preocuparea pentru propria
persoană atunci când palmele şi mai ales degetul mare se orientează către corp, în timp ce aşezarea
inversă, cu palmele înainte, exprimă refuzul, respingerea, renunţarea.

▪ Degetele – Cel mare (policele) semnifică forţa de dominare a personalităţii.


Indivizii cu voinţă slabă şi o bună parte din copii îl ascund în podul palmei.
Ridicarea sa exprimă satisfacţia şi poate fi un semn de încurajare, o urare de
success. Degetul arătător funcţionează ca un substitute de săgeată. El se îndreapta
ameninţător spre un adversar sau ameninţă atunci când sugerează printr-o mişcare
repetată o acţiune de lovire. Ridicat în sus şi balansat dintr-o parte în alta, exprimă negaţia sau
refuzul. Uşor curbat poate servi la invitarea cuiva de a se apropia sau la atragerea atenţiei, dacă se
bate cu el în tăblia mesei. Degetul mijlociu s-a specializat în exprimarea de semnificaţii obscene.
Inelarul este pasiv şi se asociază cu interioritatea cu sentimentele intime. Degetul mic informează cu
privire la calitatea relaţiei cu interlocutorul: îl retragem în podul palmei când dorin să întrerupem
relaţia, dar în caz contrar putem ajunge chiar până a-l atinge cu el pe partener.

▪ Picioarele – Dat fiind că sunt plasate cel mai departe de creier, se pare că
picioarele sunt şi cel mai puţin controlate în mod conştient. De aceea poziţiile
şi mişcările lor exprimă mai bine starea sufletească a individului. Întinderea
picioarelor arată că persoana este relaxată, liniştită, nu se simte ameninţată de
nici un pericol. În schimb, dacă stă pe scaun cu genunchii mult îndoiţi dă
dovadă că este pregatită pentru acţiune. Poziţia şezând cu coapsele îndepărtate denotă dorinţa de a
sta comod indifferent de impresia pe care o faci celorlalţi. Lipirea genunchilor indică timiditate şi
nesiguranţă, este poziţia elevului şi a subordonatului neajutorat. Când stau picior peste picior,
bărbaţii îşi plasează de obicei unul dintre picioare în poziţie orizontală, conferindu-I astfel o funcţie
de barieră. Femeile stau picior peste picior în poziţie strânsă şi dacă simultan, ţin şi braţele
încrucişate dezvăluie faptul că nu doresc să converseze. Împletirea gambelor este semn de timiditate
şi poate arăta că se încearcă un semn de frustrare. La bărbaţi un înţeles asemănător îl are încrucişarea
gleznelor, gest de reprimare a unei atitudini negative.
După cum s-a putut uşor constata, marea majoritate a manifestărilor mimico-gestuale trecute
sumar în revistă în cele de mai sus nu sunt semnale, ci indicii. Relativ puţine gesture şi expresii ale
noastre sunt deliberate şi, oricum, nu acestea sunt cele mai importante pentru succesul comunicării
interpersonale.Ponderea principală o au, cu certitudine, mesajele neintenţionate care îi parvin
interlocutorului fără voia noastră şi care, adesea, ne străduim să le ascundem cu grijă.

Bibliografie:
▪ Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, 2008, pag. 211 – 291;
▪ Cezar Caluschi, O nouă frontieră: Comunicare directă, Editura Polirom, 2006, pag. 40 –
46;
▪ Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare – limbaje ascunse, Editura
Polirom, 2005, pag. 253 – 271;