Bîtca Lucia, coordonator științific Rusnac Svetlana

LIMBAJUL TRUPULUI ÎN COMUNICAREA NONVERBALĂ

BODY LANGUAGE IN NONVERBAL COMMUNICATION
Rezumat
Limbajul trupului poate influența mai mult decât ne dăm seama, mai ales că impresia finală
este dată de fapt de dialogul nonverbal. Comunicare nonverbală este formată din tot ceea ce
facem, în afară de comunicarea verbală. Mai mult decât atât, comunicarea verbală este însoțită
permanent de comunicarea nonverbală. Comunicarea nonverbală cuprinde mai multe
modalități de exprimare și este necesară într-o multitudine de contexte psihologice și sociale.

303
Limbajul nonverbal variază semnificativ în funcție de persoană sau grup social, astfel încât
este dificil să se pună în evidență corespondențe precise între mesaje nonverbale și gânduri sau
emoții. Fiecare persoană are stilul propriu de a comunica nonverbal, iar acesta este legat de
personalitatea individului. Adoptând normele de comunicare verbală și nonverbală, individul
își precizează, într-o manieră implicită, poziția pe care o adoptă în interacțiunea socială și
dorința sa de a fi tratat în conformitate cu această poziție de către ceilalți participanți la
comunicare.
Cuvinte-cheie: limbajul trupului, comunicare nonverbală, embleme, ilustratori, manifestări
afective, gesturi de reglaj, adaptatori.
Abstract
Body language can influence more than we realize, especially when that the final impression is
actually nonverbal dialogue. Nonverbal communication is made up of everything we do, apart
from verbal communication. Moreover, verbal communication is permanently accompanied by
nonverbal communication. Nonverbal communication includes several different ways of
expression and is necessary in a multitude of psychological and social contexts. Nonverbal
language varies significantly depending on the person or social group, so it is difficult to
highlight the concrete correlation between nonverbal messages and thoughts or emotions. Each
person has his own style of communicating nonverbally, and this is linked to the individual's
personality. By adopting rules of verbal and nonverbal communication, the individual states,
in a manner implicit position that it adopts social interaction and desire to be treated according
to this position by the other participants in the communication.
Keywords: body language, nonverbal communication, emblems, illustrators, emotional
manifestations, gestures setting, adjust.

Limbajul trupului – limbajul nonverbal este o temă foarte vehiculată în ultimele decenii
în domeniul psihologiei. Este aproape incredibil că în decursul evoluției umane de mai bine de
un milion de ani, aspectele nonverbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens
abia în anii '60, iar publicul a luat cunoștință de existența acestora numai în 1970, o dată cu
apariția cărții lui Julius Fast despre limbajul trupului. Ea a fost un rezumat al muncii depuse
până atunci de savanții behavioriști în domeniul comunicării nonverbale, dar mulți dintre
semenii noștri nu au aflat nici astăzi de existența limbajului trupului și cu atât mai puțin de
importanța acestuia în viața lor.
Preocupările pentru a cunoaște modul cum comunicăm nonverbal au o preistorie
îndelungată și o istorie foarte scurtă. Cele mai vechi încercări de abordare sistematică a
acțiunilor expresive, atât în scrierile din Grecia și, mai târziu, din Roma, gesturilor li s-au
acordat, într-un fel sau altul, o mare importanță [8]. Cei care au pus bazele științei comunicării
nonverbale de până la jumătatea secolului XX au fost Ch. Darwin, D. Efron, E. Kretschmer,
W. H. Sheldon, iar mai apoi, între anii 1950 și 1980, comunicarea nonverbală a fost abordată
de către R. L. Birdwhistell, J. R. Davitz, P. Ekman, L. K. Frank, E. T. Hall, R. Rosenthal [3, p.
19]. Termenul de comunicare nonverbală a fost utilizat pentru prima dată într-o lucrare
științifică în 1956 de către Jurgen Ruesch și Weldon Kees.
Charles Darwin aduce importante contribuții la metodologia cercetării comunicării
nonverbale. Darwin susține că exprimarea emoțiilor este înnăscută sau instinctivă, iar dacă
acest lucru nu ar fi așa, expresiile sau gesturile pe care un individ le dobândește în perioada
timpurie a vieții s-ar fi deosebit probabil de la rasă la rasă, precum limbile pe care le vorbesc.
De asemenea, Charles Darwin demonstrează că exprimarea emoțiilor antrenează numeroase
semne. Astfel, el analizează exprimarea unei emoții în corelație cu alte semne. De exemplu,
când vorbește despre mâhnire, analizează schimbarea poziției sprâncenelor cu fața care devine

304
palidă, mușchii care se relaxează, ochii care coboară, capul care atârnă pe pieptul contractat,
buzele, obrajii și maxilarul inferior care se lasă în jos, toate trăsăturile fiind alungite.
Fondatorii sintagmei de „comunicare nonverbală” a apărut la jumătatea secolului trecut,
iar primii care au inclus acest concept în titlul unei cărți – Nonverbal Communication: Notes
on the Visual Perception of Human Relations –au fost Jurgen Ruesch și Weldon Kees.
Tot cercetările au arătat că prin limbaj nonverbal se transmit atitudini și sentimente. În
cazul în care mesajele transmise de limbajul verbal intră în contradicție cu cele ale limbajului
trupului, oamenii au tendința să dea crezare ultimului.
Se consideră că unele semnale sunt înnăscute (zâmbetul), iar altele sunt dobândite prin
culturalizare. Se pune adesea întrebarea dacă este posibil să falsificăm limbajul trupului nostru.
Răspunsul este în general „nu”. Dificultatea constă în aceea că acțiunile subconștiente ale
creierului sunt involuntare și independente de minciunile verbale, așa că limbajul trupului ne
dă de gol. Putem deci să descifrăm atitudinile și sentimentele persoanelor prin observarea
gesturilor și pozițiilor lor, dacă dispunem de experiența și condițiile necesare pentru asta.
După părerea unor cercetători, limbajul corpului trebuie învățat și variază de la o
societate la alta, respingând ideea universalității unor semnale. Ray Birdwhistell consideră că
„nu există nici un singur semnal al limbajului corpului care să poată fi considerat drept un
simbol universal valabil” [13].
Paul Watzlawick subliniază diferențele culturale în interpretarea unor gesturi prin
exemplul: „a-ți curăța sau chiar a-ți tăia unghiile în prezența altor persoane decât cele din
familie este un comportament acceptabil în SUA, dar la noi o persoană care își face toaleta
unghiilor în public este considerată lipsită de educație” [după 3, p. 34].
Din punct de vedere cultural, forma și semnificația gesturilor care însoțesc sau nu
vorbirea sunt diferite de la un cadru cultural la altul. Această diferență explică și preferințele
diferite ale indivizilor și grupurilor de a interacționa cu partenerii lor. În unele culturi – de
exemplu în Italia – se încurajează utilizarea gesturilor pentru susținerea comunicării verbale pe
când în alte culturi – cum ar fi Japonia sau Thailanda – se recomandă controlul asupra
gesticulației.
Există mai multe clasificări menționate în literatura de specialitate, cele mai des
menționate sunt cele propuse de Paul Ekman și Wallace V. Friesen [după 3]. Potrivit celor doi,
gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj și adaptatori.
Emblemele sunt elemente nonverbale al căror înțeles este cunoscut de către
majoritatea membrilor grupului, și sunt folosite intenționat pentru a transmite mesaje. Datorită
faptului că au caracter intenționat, emițătorului i se atribuie responsabilitatea pentru cele
transmise având control aproape total asupra utilizării lor.
Acestea sunt gesturi substitutive, țin loc de cuvinte și pot alcătui un limbaj – limbajul
surdo-muților. Se consideră că reprezintă o traducere directă a cuvintelor, propozițiilor și
frazelor în semne, atunci când comunicarea verbală nu este posibilă, de exemplu distanța prea
mare dintre emițător și destinatar, suprapunerea unui bruiaj puternic, necunoașterea limbii
celeilalte persoane.
Ilustratorii sunt elemente nonverbale care îndeplinesc atât funcția de însoțire cât și cea
de completare a comunicării verbale. De ei suntem doar parțial conștienți, par naturali,
universali, cu o semnificație mai puțin flexibilă decât emblemele. Aceștia nu sunt folosiți
independent de limbajul verbal, astfel unesc comunicarea verbală cu cea nonverbală.
Manifestările afective comunică stările sufletești prin care trece emițătorul. Se
prezintă mai mult sub formă de indicii și secundar ca semnale.
Blocarea pornirii dezvăluirii stărilor lăuntrice prin mișcări afective este modalitatea
cea mai răspândită de ascundere a reacțiilor emoționale. Însă nu toți parametrii fizici sunt la fel
de ușor de stăpânit. Putem controla mușchii feței, dar ne dezvăluim adevăratele sentimente
prin indicatorii corporali rămași nesupravegheați datorită atenției acordate celor dintâi.
305
 Gesturile de reglaj evidențiază atitudinea participanților față de interacțiune, din partea
receptorului se oferă asigurări privind continuitatea contactului, iar emițătorului îi asigură un
feedback care îl ajută să-și ajusteze parametrii enunțării în funcție de reacțiile interlocutorului.
Adaptorii reprezintă gesturi stereotipe pe care le realizăm în spații publice sau private, în
momente de concentrare sau tensiune psihică (răsucirea unei șuvițe de păr, mișcarea ritmică a
picioarelor în poziția șezând). Astfel de gesturi ne satisfac nevoia de confort, ne relaxează sau
mențin comunicarea interpersonală. Au o funcție comunicativă scăzută.
Barou și Byrne prezintă patru canale de bază în comunicarea nonverbală:
• expresia feței; se pornește de la cuvintele oratorului roman Cicero: „chipul este oglinda
sufletului”;
• „limbajul” ochilor (contactul vizual). Se susține ideea potrivit căreia contactul vizual
servește la patru funcții majore: regularizează fluxul informațional; monitorizează feedbackul;
exprimă emoțiile; indică natura relațiilor interpersonale;
• „limbajul” trupului (gesturi, mișcări, poziții) reprezintă o sursă importantă de informații
și de feedback;
• contactul fizic poate să sugereze un evantai extrem de larg de factori care conduc la
afecțiune, dependență, agresivitate, dominanță în interrelaționările personale cu care venim în
contact. În același timp, și alte caracteristici exterioare limbajului trupului pot să facă parte
integrantă din comunicarea nonverbală (ex. îmbrăcăminte, machiaj, parfumul folosit, etc.);
• unii cercetători includ în aria nonverbalului și oferirea unor daruri.
Alți autori consideră că expresiile faciale ale emoțiilor sunt similare, trecând de bariera
diversității culturale. Pentru exprimarea emoțiilor, în cadrul fiecărei culturi este folosită
aceeași mimică de bază, la fel și în cazul expresiilor zâmbitoare ale copiilor născuți orbi sau
surzi ceea ce duce la concluzia că aceste gesturi sunt înnăscute.
După Judith A. Hall, persoanele de sex feminin au o capacitate expresivă (de codificare)
și una receptivă (de decodificare) mai mari decât persoanele de sex masculin, iar această
diferență de gen este determinată de influențele biologice și sociale [3].
Fiecare persoană are stilul propriu de a comunica nonverbal, iar acesta este legat de
personalitatea individului. Astfel, cercetările au arătat că persoanele anxioase, introvertite
folosesc comunicarea nonverbală la un nivel scăzut, față de cei extravertiți, dar factorii
situaționali și așteptările îl fac pe individ să-și gestioneze mai atent limbajul corporal – de
exemplu în timpul unui interviu.
Despre alte gesturi încă se discută dacă sunt însușite cultural, devenind astfel obișnuințe
sau sunt moștenite. De exemplu, majoritatea bărbaților își îmbracă haina băgând mâna dreaptă
în mânecă, în schimb cele mai multe femei procedează exact invers. „Multe dintre
comportamentele noastre nonverbale de bază le-am deprins și înțelesul multor mișcări și
gesturi este determinat din punct de vedere cultural” [11, p. 16], este de părere Allan Pease.
Albert E. Scheflen susține că „în ceea ce privește comportamentul social al oamenilor, el
nu este nici universal, nici individual și unic pentru fiecare persoană [...]. Abilitatea de a
vorbi este universală, dar limbajul este determinat cultural. Deci, pentru a înțelege
semnificația gesturilor, posturilor, inflexiunilor vocii și expresiilor afective, este necesar să
privim critic transcultural, dincolo de clase și instituții” [11, p. 16].
Teoria lui Ray Birdwhistell se fondează pe asumpția potrivit căreia comunicarea prin
mișcările corpului este sistemică și învățată social. Meritul principal al acestei concepții este
de a fi relevat că nici un semnal corporal nu are semnificație separat de alte semnale și de
context.
De-a lungul timpului, de la folosirea termenului de comunicare nonverbală, s-au propus
diverse clasificări ale comunicării nonverbale pe baza semnelor și canalelor de transmitere.
Una dintre cele mai vechi clasificări ale comunicării nonverbale propuse de J. Ruesch și W.
Kees în 1956, cuprinde trei categorii, și anume [11, p. 35]:
306
 1. limbajul semnelor, incluzând gesturile;
2. limbajul acțiunilor, incluzând mișcările corpului implicate în diferite activități – de
exemplu hrănirea, alergarea etc.;
3. limbajul obiectelor, care încorporează dispunerea intenționată sau neintenționată a
obiectelor în spațiu în vederea utilizării lor.
Judee K. Burgoon, David B Buller și W. Gill Woodall sunt de părere că această
clasificare nu este mulțumitoare deoarece lasă deoparte modalitățile de comunicare importante
precum paralimbajul sau cronemica.
R. P. Harrison în 1974 împarte comunicarea nonverbală în patru categorii:
1) coduri de executare, asociate mișcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii
și activităților vocale.
2) coduri spațio-temporale, referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării
spațiului și timpului.
3) coduri artefact, utilizate în mesajele primite de la obiecte.
4) coduri mediatoare, referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între
emițător și receptor – de exemplu unghiul camerei de luat vederi în transmisiile TV [11, p. 35].
O clasificare rezultată din combinarea codurilor și mediilor de transmitere a mesajelor
este acceptată de cei mai mulți cercetători [3, p. 37]. Aici se include:
• Kinezica – limbajul corporal – include mișcările corpului, expresiile faciale și privirea.
• Oculezica cuprinde studiul privirii.
• Paralimbajul sau vocalica alcătuiesc activitățile vocale.
• Proxemica se ocupă de studiul percepției și al modului de utilizare al spațiului.
• Cronemica studiază percepția și modul de utilizare a timpului.
Un alt punct de vedere pentru clasificarea comunicării nonverbale este cel al lui Mark L.
Knapp conform căruia, comunicarea nonverbală include:
1. cum privim – caracteristicile fizice și îmbrăcămintea.
2. cum auzim – tonul vocii
3. cum mirosim
4. cum ne mișcăm – individual sau în corelație cu alții, gesturile, postura, privirea,
expresiile faciale, atingerile corporale și proximitatea
5. cum afectează mediul înconjurător interacțiunile umane și cum afectează acestea, la
rândul lor, mediul înconjurător – dispunerea spațială a mobilei, temperatura, prezența altor
oameni, zgomotele etc [7].
Aspectul fizic, artefactele: îmbrăcăminte, podoabe, lucruri create de oameni și semnalele
olfactive sunt considerate categorii separate ale comunicării nonverbale, chiar dacă se
recunoaște că oamenii transmit semnale simultan prin mai multe canale, ceea ce face necesară
abordarea integrată a comunicării nonverbale.
Importanța comunicării nonverbale
Canalele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor și atitudinilor.
Conform lui Mark Knapp și Ray Birdwhistell, din totalul procesului de comunicare, 35% îl
ocupă canalul verbal, restul de 65% fiind ocupat de cel nonverbal [7].
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Jill Woodall, sunt unii dintre specialiștii care
prezintă importanța comunicării nonverbale pentru relaționarea dintre persoane [1].
Așa cum s-a precizat mai devreme, 65% din mesajul pe care îl transmitem este comunicat
prin canalul nonverbal, ceea ce înseamnă că este foarte important ceea ce transmitem prin
comunicarea nonverbală.
Dacă fiecare țară are o anumită limbă prin care se exprimă, și fără de care nu se poate
comunica la nivel verbal, prin comunicarea nonverbală se poate forma un sistem lingvistic
universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geografice.

307
 Comunicarea nonverbală însoțește în permanență comunicarea verbală. Iar, în ceea ce
privește credibilitatea comunicării nonverbale, specialiștii susțin că aceasta a întrecut-o pe
aceea a comunicării verbale. Mesajele nonverbale pot să fie în conflict cu cele verbale.
Mark L. Knapp, consideră că transmitem semnale nonverbale pentru a comunica cine
suntem, pentru a arăta ce tip de relații am stabilit cu ceilalți, ce sentimente avem față de
aceștia, pentru a-i influența și pentru a înțelege mai bine ce vor ei să ne comunice [8].
Comunicarea nonverbală nu se face doar prin intermediul unui singur canal, ci din contră,
comunicăm prin diferite canale nonverbale: gesturi, postură, păstrarea distanței, cine suntem și
în ce relație ne aflăm cu interlocutorii înainte de a spune un cuvânt.
Cercetătorii specializați au descoperit că oamenii tind să privească partea dreaptă a feței,
ceea ce este o manieră greșită dacă se dorește perceperea mai intensă a emoțiilor, precum
bucuria, surpriza, supărarea, frica, dezgustul sau tristețea, care se presupune că se arată mai
intense pe partea stângă a feței.
Prin intermediul comunicării nonverbale se poate realiza influențarea altora și propria
noastră influențare. Experimentele conduse de Albert Mehrabian și M. Williams [după 3, p.
161] au demonstrat că, în general, cu cât se apelează mai mult la gesturi care au funcția de a
păstra și consolida bunele relații interpersonale cu atât probabilitatea de a-i persuada pe alții
este mai mare.
Comunicarea nonverbală este ontogenetic primordială, datorită faptului că încă de la
naștere, și chiar înainte de naștere, copiii transmit semnale nonverbale mamelor. Prin
comunicarea nonverbală ființele pot exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate
exprima.
Mark L. Knapp, apreciază că fiecare dintre emoțiile fundamentale – surpriza, teama,
furia, dezgustul, fericirea, tristețea – poate fi exprimată printr-o anumită parte a feței, care
identifică respectiva emoție, de exemplu, încrețirea nasului, reprezintă dezgust [8].
Concluzii:
Comunicare nonverbală este formată din tot ceea ce facem, în afară de comunicarea
verbală. Mai mult decât atât, comunicarea verbală este însoțită permanent de comunicarea
nonverbală.
Dacă prin comunicarea verbală transmitem doar ceea ce ne dorim să transmitem, prin
comunicarea nonverbală se transmit informații în mod involuntar. Limbajul trupului poate
influența mai mult decât ne dăm seama, mai ales că impresia finală este dată de fapt de
dialogul nonverbal. Este foarte important pentru vorbitor (emițator) să știe să citească limbajul
trupului pentru că acesta îi poate arăta în mare parte dacă a fost receptat, acceptat și înțeles de
public (receptor).
Comunicarea nonverbală este neintenționată, astfel că se trădează emoțiile și atitudinile
chiar dacă ne dorim sau nu. Indicatorii comportamentali conțin un procent foarte mare de
informații, pe acestea din urmă le observăm în felul în care o persoană stă când vorbește, în
felul în care își mișcă picioarele, mâinile, ochii și sprâncenele, dar mai sunt și acele artefacte
care oferă informații cu privire la cultură, naționalitate, personalitate, vârstă și gen sau statutul
social și valorile personale.
În concluzie, comunicarea nonverbală cuprinde mai multe modalități diferite de
exprimare și este necesară într-o multitudine de contexte psihologice și sociale.
Limbajul nonverbal variază semnificativ în funcție de persoană sau grup social, astfel
încît este dificil să se pună în evidență corespondențe precise între mesaje nonverbale și
gînduri sau emoții. Totuși, este clar că oamenii folosesc o gamă largă de astfel de
comportamente pentru a transmite mesaje intenționat sau neintenționat.
Adoptând normele de comunicare verbală și nonverbală, individul își precizează, într-o
manieră implicită, poziția pe care o adoptă în interacțiunea socială și dorința sa de a fi tratat în
conformitate cu această poziție de către ceilalți participanți la comunicare.
308
 Bibliografie
1. Burgoon J. K., Buller D. B., Woodall W. J. Nonverbal Communication: The
Unspoken Dialogue. New York: Mcgraw- Hill, 1996. 260 p.
2. Cameron M. Comunicarea prin gesturi și atitudini: cum să înveți limbajul trupului.
Iași: Polirom, 2005. 160 p.
3. Chelcea S., Ivan L., Chelcea A. Comunicarea nonverbală: gesturile și postura.
Cuvintele nu sunt de-ajuns. București: Comunicare.ro, 2005. 234 p.
4. Dinu M. Comunicarea, repere fundamentale. București: Algos, 2000. 440 p.
5. Fiske J. Introducere în științele comunicării. Iași: Polirom, 2003. 256 p.
6. Forsdale L. Perspectives on Communication. New York: Addison Wesley Publ.
House, 1981. 302 p.
7. Knapp M. L. Nonverbal communication, Belmont, Wadsworth, 2014. 528 p.
8. Knapp M. L., Hall J. A., Terrence G. H. Nonverbal Communication in Human
Interaction. Wadsworth: Thomas Learning, 2013. 528 p.
9. Pânișoară I. O. Comunicarea eficientă. Iași: Polirom, 2008. 432 p.
10. Pease A. Limbajul trupului. București: Polimark, 2002. 224 p.
11. Radu I., Iluț P., Matei L. Psihologie socială. Cluj-Napoca: Exe S.R.L, 1994. 480 p.
12. Scheflen A. E. Body, Language and Social Order. New Jersey: Prentice Hall, 1972.
192 p.
13. Sebeok Th. Semnele: o introducere în semiotică. București: Humanitas, 2002. 240 p.

309