LIMBAJUL TRUPULUI - CARTEA NOASTRĂ DE VIZITĂ

2009-05-26 18:12:41

Comunicarea este în mod indiscutabil un element indispensabil pentru societate. Rolul acesteia nu este de
a asigura doar simplul schimb de informaţii între indivizi şi de a facilita relaţiile interumane şi buna
înţelegere, dar şi de a face posibilă coexistenţa oamenilor. Ştim foarte bine că actul comunicării se
desfăşoara în două planuri: cel verbal şi cel psihologic. De cele mai multe ori în spatele unor vorbe dulci
se ascund gânduri negative, aşa cum deseori un surâs poate fi tentativa de camuflare a adevăratelor
intenţii şi sentimente ce se ascund în spatele acestei măşti dezirabile menite să ne integreze în social.
Deşi în mod firesc cele două planuri ale comunicării ar trebui să fie în concordanţă, utopic vorbind, să ne
amintim puţin de legenda ghiocului lui Arhimede care dezvăluia adevăratele gânduri ascunse, îmbrăcate în
alte cuvinte. În cazul de faţă, trupul cu al său propriu limbaj este “ghiocul” care ne trădează realele intenţii.

În ultimele decenii importanţa pe care oamenii au acordat-o propriului aspect a câştigat din ce în ce mai
mulţi adepţi. Oamenii s-au arătat interesaţi de modul în care se prezintă şi se comportă, îndeosebi de
impactul pe care îl au asupra celor din jur şi de maniera în care aceştia din urmă îi percep.  Odată
conştientizată însemnătatea primei impresii pe care o lăsăm cuiva, părere irevocabilă de altfel, oamenii
s-au arătat dornici şi dispuşi totodată să pătrundă în tainele limbajului trupului, fie cu scopul de a-şi
ameliora ţinuta, fie de a desluşi arta citirii semnalelor pe care involuntar corpul unei persoane le emite.
Cei mai îndrăzneţi dintre ei şi-au propus ca scop suprem să reuşească să-şi atingă obiectivele făcând uz
de propria imagine şi de limbajul corpului. Astfel au ştiut ce gesturi trebuie să adopte într-o situaţie dată, ce
trebuie evitat şi o multitudine de alte tertipuri menite a-i conduce pe calea victoriei. Despre limbajul
nonverbal s-au spus şi scris multe, unele lucruri fiind autentice, aplicabile întregii populaţii, altele, banale
informaţii lipsite de vreun suport real. Aşadar, ce este adevăr şi ce este mit în limbajul trupului? Care sunt
beneficiile cunoaşterii acestui limbaj până nu demult secret care tinde să devină o nouă armă de
manipulare pe plan mondial? Este el într-adevăr util comunicării interumane şi socialului în genere? La
toate aceste întrebări (şi nu numai) îşi propune să vă răspundă acest articol introductiv în arta cunoaşterii
limbajului nonverbal.

Înca din Antichitate a fost subliniat rolul pe care ochii şi corpul îl au în comunicare. Importanţa privirii, a
feţei, a mâinilor în actul comunicării a fost subliniată insistent începând cu perioada marilor oratori.
Quintillian a avut chiar iniţiativa, nefinalizată însă, de a alcătui un dicţionar cu semnificaţiile gesturilor -
instanţă intermediară între cultură şi personalitate.

Limbajul trupului îşi trage sevele din epoca semnelor şi a semnalelor - perioada apariţiei şi manifestării
primului sistem de comunicare, când fiinţele din Neanderthal comunicau prin sunete (mârâituri, mormăieli,
ţipete) şi prin limbajul mimico-gestual. Cu toate acestea, este aproape incredibil că în decursul evoluţiei
umane de mai bine de un milion de ani, aspectele nonverbale ale comunicării au început să fie studiate
mai intens abia în anii ‘60, iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora numai în anul 1970, o dată
cu apariţia cărţii lui Julius Fast despre limbajul trupului - un rezumat al muncii depuse până atunci de
savanţii behaviorişti în domeniul comunicării nonverbale. În domeniul studiului de specialitate al limbajului
trupului, cea mai importantă lucrare apărută înainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită
în 1872, “Exprimarea emoţiilor la om şi la animale”. Aceasta a constituit baza studiilor moderne consacrate
expresiilor faciale şi limbajului trupului în general, multe din ideile şi observaţiile lui Darwin fiind validate de
către cercetătorii din întreaga lume. De atunci, oamenii de ştiinţă au observat şi înregistrat aproape un
milion de semne şi semnale nonverbale.

© ePsychology.us
S-a constatat că din totalul mesajelor, aproximativ 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt
vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje
non-verbale.

S-au făcut estimări similare în privinţa cantităţii comunicaţiilor nonverbale între oameni. Astfel, o persoană
obişnuită, de-a lungul unei zile, vorbeşte efectiv timp de zece sau unsprezece minute, iar o propoziţie
obişnuită durează în jur de două secunde şi jumătate. În cazul conversaţiilor în doi, componentul verbal
este sub 35 la sută, comunicările nonverbale reprezentând peste 65 la sută.

Cu toate acestea, mulţi dintre semenii noştri nu au aflat nici până în prezent de existenţa limbajului
trupului si cu atât mai puţin de importanţa acestuia în viaţa lor.

Limbajul trupului numit şi limbaj nonverbal constă în totalitatea stimulilor şi semnalelor transmise prin
mimică, fizionomie, postură, gestică, privire, distanţă, inclusiv prin stil vestimentar, machiaj, coafură,
parfum.

În momentul în care comunicăm, cuvintele transportă idei, păreri, noţiuni, concepte, în timp ce tonul vocii
şi mesajele trupului transmit atitudini, emoţii, sentimente. În timp ce cuvintele transmit conţinutul
informaţional al mesajului, trupul semnalizează şi defineşte relaţia ce ia naştere între doi indivizi şi care
poate fi: pozitivă (de acceptare, aprobare, simpatie, prietenie, supunere, admiraţie); neutră (de
indiferenţă); negativă (de respingere, dezaprobare, disconfort, dominaţie, dispreţ, ură). Dacă informaţia
digitală cuprinde simboluri, cuvinte, cea analogică se bazează pe stimuli nonverbali, care se transmit în
limbaj biochimic la nivel hormonal.

Este important de ştiut că în multe situaţii din viaţa cotidiană, limbajul trupului poate schimba total sensul
cuvintelor.

Comunicarea interpersonală defineşte relaţia care ia naştere între doi interlocutori prin dialogul excesiv.
Aici, charisma, farmecul personal, întreaga gamă de limbaje nonverbale se pot manifesta cu amplitudine
maximă.

Comunicarea nonverbală implică semnale corpo-vizuale-olfactive-vegetative ce oferă informaţii despre

persoana conlocutorilor şi modul de participare al acestora la contextul social.

Nonverbalul este cel care realizează marcajul social şi definirea contextului situaţiei comunicative, oferind
informaţii despre rasă, sex, vârstă, apartenenţa socioculturală şi socioprofesională, nivel de instrucţie,
intenţiile conlocutorilor, efectul unor mesaje primite, starea de spirit etc. Aceste semnale pot fi: statice
(naturale, dobândite sau supraadăugate) cu referire la fizionomie, tip morfologic, riduri, cicatrici,
îmbrăcăminte, machiaj etc.; cinetice, legate de posturi corporale, gestică, mimică, zâmbet, orientarea
privirii; senzitive adică semnale olfactive, termice sau tactile, puternic implicate în relaţiile intime. Studiile
arată că aspectele nonverbale (elemente şi atitudini care nu se transmit prin cuvinte: gesturi, expresii
faciale, poziţii ale corpului, mişcări oculare, aşezare în spaţiu etc.) reprezintă între 65% până la 93% din
semnificaţiile prezente într-o conversaţie.

Comunicarea nonverbală între adulţi este saturată în diferenţe transculturale. Contactul vizual, spre
exemplu, are semnificaţii distincte în culturi diferite. Doi europeni aflaţi în conversaţie privesc din când în
când unii în ochii celuilalt, urmând un tipar învăţat din copilărie. Pentru un japonez acest lucru este
considerat o gravă impoliteţe, el fixându-şi privirea pe gâtul partenerului de discuţie. Un european
consideră aceasta o lipsă de respect şi interes a partenerului său japonez şi va căuta să întrerupă
discuţia. Fără a lua în considerare aceste diferenţe, comunicarea nonverbală dintre indivizi provenind din
culturi diferite are de suferit.

Printre factorii perturbatori ai unei comunicări, care conduc ulterior la blocaje, filtraje, distorsiuni sau

© ePsychology.us
bruiaje în transmiterea mesajelor şi în întreaga activitate de comunicare, enumerăm, printre altele şi
factorii nonverbali, ca de exemplu proximitatea sau distanţa între comunicatori care poate fi fie prea
redusă, fie prea mare; stimulii vizuali sau olfactivi puternici ca îmbrăcămintea sau parfumul prea strident,
ticurile gestuale.

Pentru a nu crea disconfort interlocutorului nostru, este vital să păstrăm distanţă adecvată. În funcţie de
context, aceasta este:

1. Zona intimă - între 15 şi 46 cm. Dintre toate distanţele zonale aceasta este, de departe, cea mai
importantă; omul îşi apără această zonă ca o proprietate a sa, ca pe un teritoriu. Doar celor apropiaţi
emoţional le este permis să pătrundă în ea. Din această categorie fac parte îndrăgostiţii, părinţii, soţul sau
soţia, copiii, prietenii şi rudele apropiate. Există şi o sub-zonă care se întinde până la 15 cm de trup, în
care se poate intra doar în cursul contactului;

2. Zona personală - între 46 cm şi 1, 22 m. Aceasta este distanţa pe care o păstrăm faţă de alţii la întâlniri
oficiale, ceremonii sociale şi întâlniri amicale;

3. Zona socială - între 1, 22 m şi 3, 60 m. Această distanţă o păstrăm faţă de necunoscuţi sau faţă de toţi
cei pe care nu-i cunoaştem prea bine;

4. Zona publică - peste 3, 60 m. Aceasta este distanţa corespunzătoare de fiecare dată când ne adresăm
unui grup mare de oameni.

Tipurile principale de comunicare nonverbală sunt: kinetica (sau comportamentul) care cuprinde mişcările
corpului, ansamblul de gesturi, expresia feţei, privirea, mişcările oculare şi postura; proxemica - reprezintă
cadrul în care se desfăşoară procesul comunicării; paralimbajul care constă în aspectele vocale ale
limbajului, reflectând modalitatea de a spune mai degrabă decât ceea ce se doreşte a fi spus (calitatea
vocii, tonalitatea, timbrul, ritmicitatea sunt incluse în paralimbaj); limbajul obiectelor - design interior,
arhitectura sau suportul fizic al mesajului.

Cercetările efectuate au demonstrat că prin gesturi, ţinută, poziţie a trupului şi prin distanţa menţinută se
realizează o cantitate mai mare de comunicări interumane. Aşadar, trebuie să fim conştienţi de propriile
noastre gesturi şi semnale nonverbale, dat fiind faptul că utilizăm acest factor de mediere pentru a
comunica între noi, iar limbajul trupului ne poate întotdeauna trăda adevăratele intenţii sau ne poate
demasca atunci când minţim. Iar cum individul emite stimuli atunci când vorbeşte, scrie, gesticulează,
munceşte, joacă, doarme, tot timpul, indiferent de context şi situaţie, este bine să fim foarte atenţi şi
prudenţi ce, unde, când, cum, cui transmitem aceste informaţii.

Există o categorie aparte de indivizi care protestează, încercând cu tot dinadinsul să demonstreze că
studierea limbajului trupului nu este decât un mijloc diabolic şi egoist de a afla, prin utilizarea unor
cunoştinţe ştiinţifice, secretele sau gândurile oamenilor, cu scopul de a-i exploata, manipula şi domina.

Studierea propriului limbaj nonverbal sau al limbajului unei alte persoane îşi propune să pătrundă în
problematica comunicării între oameni şi în felul acesta să ajungă să-i înţeleagă mai bine pe alţii şi, în
consecinţă, şi pe sine însuşi.

Prin înţelegerea limbajului trupului se încearcă totodată înţelegerea comportamentului uman şi se doreşte
să fie cunoscut modul în care procedează ceilalţi oameni, pentru a afla astfel cât mai multe despre propria
persoană şi despre posibilităţile îmbunătăţirii relaţiilor sale cu ceilalţi oameni.

Majoritatea cercetătorilor sunt în general de acord cu constatarea potrivit căreia comunicarea verbală este
utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul nonverbal este folosit pentru
exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale. De cele mai

© ePsychology.us
multe ori trupul comunică partenerului nostru de discuţii o cantitate vădit mai bogată de semnale.
Interesant este faptul că este destul de dificil să te angajezi într-o comunicare verbală fără ca aceasta să
nu fie însoţită de un aspect nonverbal, dat fiind faptul că vorbirea antrenează, în mod normal, întreaga
persoană în acţiune. Prin mimică şi gestică se pot sublinia sau completa anumite sensuri şi atitudini. Dacă
recurgem la abstinenţa de la gesturi demonstrative, riscăm sa redăm o comunicare fadă, privată în bună
măsură de viaţă. Şi aici intervin însă unele restricţii, prevenind asupra excesului de gesticulaţie. În mod
normal, cei care ne asistă ar trebui să fie captivaţi de şirul gândurilor noastre, şi nu de aspectele
exterioare. Toate mijloacele de expresie inerente vorbirii şi exterioare ei trebuie să fie subordonate
conţinutul de idei, firului ideativ, imaginii şi sentimentelor ce sunt transmise, să le servească în mod optim
şi să nu atragă atenţia prin ele însele. Şi toate acestea în pofida faptului că este imperios necesar să
judecăm conţinutul, ceea ce se vrea a fi esenţa şi nu prezentarea, aparenţa.

Indiferent de nivelul cultural, cuvintele şi mişcările se leagă între ele cu atâta previzibilitate, încât un om
bine antrenat ar fi capabil să poată preciza ce mişcare face o anumită persoană prin simpla ascultare a
vocii acesteia. În mod similar, se poate stabili care este limba maternă a unei persoane, bazându-ne doar
pe simpla obsevaţie a gesturile sale.

Mulţi acceptă cu greu faptul că, din punct de vedere biologic, omul este totuşi un animal, homo sapiens
nefiind decât o specie a primatelor, ce-i drept mai evoluată. Dar ca şi alte specii, şi noi suntem dominaţi
de legi biologice, care ne controlează acţiunile şi reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. În mod uimitor,
omul este rareori conştient de faptul că mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp
ce vocea sa poate spune cu totul altceva.

Când spunem despre cineva că este “perspicace” sau are “intuiţie” ne referim la capacitatea sa de a citi
semnalele nonverbale ale altor persoane şi de a le compara cu cele verbale. Cu alte cuvinte, când spunem
că “simţim” că cineva ne-a minţit, de fapt remarcăm lipsa concordanţei dintre limbajul trupului său şi
cuvintele rostite. Femeile sunt în general mai perspicace decât bărbaţii, şi acest fapt justifică ceea ce de
obicei numim “intuiţie feminină”. Femeile au abilitatea înnăscută de a colecţiona si descifra semnalele
nonverbale şi de a observa cu abilitate detaliile mărunte.

Nenumărate discuţii au fost stârnite pentru a stabili dacă semnalele nonverbale sunt înnăscute, însuşite,
transferate genetic sau dobândite pe altă cale. S-au adunat dovezi din observarea nevăzătorilor şi/sau a
surzilor, care nu pot deprinde semnalele nonverbale pe cale vizuală sau auditivă, din analiza
comportamentului gestic propriu diferitelor culturi, precum şi din studierea comportamentului maimuţelor -
rudele noastre cele mai apropriate din punct de vedere antropologic. Rezultatele acestor cercetări arată că
anumite gesturi aparţin fiecăreia din aceste categorii. S-a constatat că expresia zâmbitoare a copiilor
născuţi orbi şi surzi este independentă de orice învăţare sau copiere, ceea ce înseamnă că este un gest
înnăscut. Studiindu-se expresiile faciale ale unor indivizi aparţinând unor culturi extreme de  diferite, au
fost aduse argumente în sprijinul anumitor idei ale lui Darwin despre gesturile înnăscute. S-a demonstrate
că, pentru exprimarea emoţiilor, în cadrul fiecărei culturi este folosită aceeaşi mimică de bază, ceea ce a
condus la concluzia că aceste gesturi sunt, în mod cert, înnăscute. Există în schimb şi gesturi genetice
care nu pot fi schimbate. Despre unele gesturi se discută încă, dacă sunt însuşite cultural, devenind astfel
obişnuinţe, sau sunt moştenite. Concluzia la care s-a ajuns este aceea că multe din comportamentele
noastre nonverbale de bază le-am deprins şi înţelesul multor mişcări şi gesturi este determinat din punct
de vedere cultural.

Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt aceleaşi în întreaga lume. Când oamenii sunt fericiţi,
zâmbesc; când sunt trişti sau supăraţi, se încruntă sau devin posaci. A încuviinţa dând din cap înseamnă,
aproape în mod universal, “da” sau o aprobare. Este una din formele înclinării capului şi pare a fi un gest
înnăscut, utilizat şi de oamenii nevăzători şi surzi. Clătinatul capului într-o parte şi alta pentru a indica un
“nu” sau o negare este, la rându-i general valabil. Originea evolutivă a unor gesturi poate fi urmărită până
în trecutul nostru animal, primitiv. Scrâşnetul dinţilor provine din actul atacului şi este folosit şi astăzi de
omul modern, sub forma rânjetului sau a altor gesturi ostile, chiar dacă acesta nu mai atacă cu dinţii.

© ePsychology.us
Una din cele mai serioase greşeli pe care un începător în arta descifrării limbajului trupului o poate comite
este aceea de a interpreta un anumit gest izolându-l de alte gesturi sau de circumstanţe. Întotdeauna
pentru a citi corect un gest, acesta trebuie privit per ansamblu şi în contextul în care se situează. Limbajul
trupului, asemenea oricărui alt limbaj, e format din cuvinte, propoziţii şi o anumită punctuaţie. Fiecare gest
este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt poate avea mai multe înţelesuri. Numai analizat într-o
propoziţie, alături de alte cuvinte, putem înţelege pe deplin sensul unui cuvânt..

Cum se minte cu succes? În legătură cu minciuna, dificultatea ivită este aceea că acţiunile subconştiente
ale creierului sunt involuntare şi independente de minciunile verbale, aşa că limbajul trupului ne dă de gol.
Acesta e motivul pentru care cei ce mint rar sunt descoperiţi cu uşurinţă, oricât de convingător ar suna
cuvintele lor, în clipa în care încep să mintă, trupul lor emile semnale contradictorii şi de aici ni se creează
senzaţia că ei nu ne spun adevărul. În timpul emiterii minciunii, creierul difuzează subconştient energie
nervoasă şi aceasta apare subforma unui gest care contrazice cele spuse de individ. Faţa este folosită
mai des decât orice altă parte a trupului pentru a camufla minciuna. Noi utilizăm zâmbetul, încuviinţarea
din cap şi clipitul în încercarea de a masca minciuna, dar, din nefericire pentru noi, semnalele trupului
spun adevărul, lipseşte deci concordanţa dintre gesturile trupului şi semnalele noastre faciale. Studierea
semnalelor faciale este în sine o artă. În concluzie, falsificarea limbajului trupului, pentru o perioadă mai
lungă de timp, este dificilă. Putem afirma că limbajul trupului este un detector de minciuni sau de adevăr,
condiţia sine qua non fiind aceea a întrebuinţării adecvate. Este nevoie de mult antrenament şi instruire
pentru a putea decoda adevăratele semnale. Trebuie să observi, să aduni informaţii, iar ulterior să le
prelucrezi. Dar acesta este un proces asiduu şi istovitor care nu ne serveşte la contactul cu o persoană
total necunoscută. În calitatea de novice, pentru a evita eventualele interpretări eronate ale limbajului
corpului, trebuie să ţinem cont de faptul că fiecare persoană este unică. Pornind de la această premisă,
vom înţelege că fiecare persoană are propriile sale gesturi, ticuri, propriul sistem de valori, propria
educaţie sau auto-educaţie, gândeşte într-un anume fel, e interesată de ansamblu sau de detalii, are
anumite informaţii şi experienţe proprii şi va acţiona într-o manieră proprie. Această unicitate a fiecarei
persoane se reflectă şi în limbajul trupului într-o măsură mai mare sau mai mică.

Deşi comunicarea nonverbală există din cele mai vechi timpuri, doar în clipa în care aceasta va fi
descoperită în întreaga lume, impactul şi însemnătatea ei vor căpăta o importanţă semnificativă, fiind
apreciată la justa ei valoare. Nouă, celor interesaţi de maniera în care ceilalţi ne percep, nu ne rămâne
decât să descoperim cum să transformăm limbajul corpului într-un aliat care să ne ajute atât în situaţii
importante (interviuri, examene), cât şi în raporturile sociale din viaţa de zi cu zi.

Articol de Laura Legian

Toate drepturile rezervate.

© ePsychology.us