UNIVERSITATEA TEHNICA DIN MOLDOVA

FACULTATEA URBANISM SI ARHITECTURA

REFERAT

TEMA: Rolul mijloacelor non verbale in

comunicare umana

E elaborat: Studentul grupei ___________

__________________________

A verificat: _________________________
_______________________

CHISINAU 2019
 ROLUL MIJLOACELOR NON VERBALE IN COMUNICARE UMANA
Inca din anii 70 a devenit important studiul proceselor de comunicare. Au fost elaborate si aplicate
idei, tehnici si modele noi in diferite domenii, cum ar fi, educatia, managementul, sanatatea si justitia. A
devenit limpede ca aceste capacitati de comunicare sunt esentiale pentru imbunatatirea performantelor.
Procesele de comunicare pot fi astfel influentate si eficientizate.
Aspectele non-verbale ale comunicarii au inceput sa fie studiate mai intens abia in anii “60 iar
publicul a luat cunostinta de existenta acestora in 1970 odata cu aparitia cartii lui Julius Fast: Despre
limbajul trupului.
Charlie Chaplin si multi alti actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu indemanare a
comunicarii non-verbale; aceasta a fost atunci singura metoda disponibila a ecranului. Fiecare actor era
considerat bun sau rau in masura in care izbutea sa utilizeze gesturile si alte semnale ale trupului pentru
a comunica efficient.
Dupa parerea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ 7% sunt verbale (numai
cuvinte), 38% sunt vocale (incluzand tonalitatea vocii, inflexiunea si alte sunete guturale), iar 55% sunt
mesaje non-verbale.
Majoritatea cercetatorilor sunt in general de accord cu constatarea potrivit careia comuicarea
verbala este utilizata cu precadere pentru transmiterea informatiilor, in timp ce canalul non-verbal este
folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, in anumite cazuri, pentru a inlocui mesajele
verbale. De exemplu, o mana ridicata in sus de judecator si indreptata cu palma deschisa spre vorbitor
transmite un mesaj cat se poate de clar in sensul ca acesta trebuie sa se opresca.
Ca si alte specii, omul este dominat de legi biologice care ii controleaza actiunile si reactiile,
limbajul trupului si gesturile. Rareori insa, omul este constient de faptul ca miscarile si gesturile sale
pot transmite o anumita poveste, in timp ce vocea sa spune cu totul altceva.
Din punct de vedere practic, de regula, atunci cand spunem despre cineva ca este perspicace sau are
intuitie ne referim la capacitatea sa de a citi semnalele non-verbale ale altor persoane si de a le compara
cu cele verbale. Cu alte cuvinte, cand spunem ca presimtim ca cineva ne-a mintit, de fapt remarcam ca
limbajul trupului sau si cuvintele rostite de acea persoana nu concorda.
Femeile sunt in general mai perspicace decat barbatii si acest fapt justifica ceea ce de obicei numim
“intuitie feminina”. Femeile au abilitatea innascuta de a colectiona si descifra semnalele non-verbale si
de a observa cu un ochi atent detaliile marunte. De aceea, putini soti isi pot minti sotiile fara sa fie
descoperiti, in timp ce majoritatea femeilor pot cu usurinta trage pe sfoara barbatii, fara ca acestia sa
realizeze ce s-a intamplat.
In genere, in clasificarea comunicarii sunt utilizate trei criterii: numarul de persoane, instrumentele
(mijloacele) comunicarii, obiectivele ei.
Dupa instrumentele folosite, cea mai cunoscuta clasificare imparte comunicarea in:
-        verbala;
-        nonverbala.
 COMUNICAREA NON-VERBALA.
Dupa cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale:
- corpul uman;
- spatiul sau teritoriul;
- imaginea.
1. Comunicarea prin corp este cea mai complexa, deoarece intervine in 'intalnirile' cotidiene nu
doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin imbracaminte,
machiaj, tatuaj, mutilari);
Ea recurge la mijloace ca: aparenta fizica, gesturile, expresia fetei (mimica).
Legat de aparenta o mare importanta o are imbracamintea persoanei, ca furnizor de informatii
adecvate sau false despre individ, de asemenea, ca facilitator al apropierii sau indepartarii unor
persoane de altele, mai ales in situatiile in care imbracamintea este aproape un mijloc institutionalizat
(imbracamintea de politist, de medic etc.). Uneori imbracamintea 'comunica' diverse trasaturi
caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intentiile lor (intentia de a se distinge, de a place
ete.).
Gesturile reprezinta unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoana; Jean
Stoetzel le clasifica in trei categorii:
- gesturi autice (care nu au nici o legatura cu comunicarea, dar care tradeaza o anumita stare
afectiva a individului, de exemplu, la un examen, o persoana isi framanta mainile, tine creionul intre
dinti, misca picioarele sub banca);
- gesturi obisnuite (reverenta diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor sa raspunda la
lectie ete.);
- gesturi simbolice (prin care se exprima aprobarea, indiferenta, entuziasmul; pentru a chema pe
cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da din cap).

Exista chiar o stiinta a gesturilor, numita kinezica.

Exista insa nu numai o kinezica, ci si o parakinezica, deoarece gesturile au intensitate, durata,
intindere, amplitudine, ritmuri constante sau flux, caracteristici care se integreaza contextelor
psihologice, sociale.
Studiind relatia dintre cultura si personalitate, Birdwhistell a ajuns la concluzia ca gestul reprezinta
o a treia instanta ce se interpune intre cele doua notiuni.
El ajunge chiar la stabilirea unei stratificari sociale a oamenilor pornind de la indicii gestuali.
Corpul uman inseamna nu numai aparenta fizica sau gestica, ci si expresia fetei, mimica cu un
foarte mare rol in comunicarea nonverbala.
Privirea, se pare, ca se distinge ca element central al expresiei fetei. Sustinerea sau ocolirea ei,
fixitatea sau mobilitatea ei tradeaza starile de admiratie, iubire, dusmanie, sinceritate etc.
 Cercetarile au aratat ca intr-o conversatie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc
intre 50%-60% in timpul conversatiei. Prin expresia fetei putem stimula, orienta, decodifica si intelege
intentiile partenerului, sustine partenerul.
2. Comunicarea prin spatiu sau teritoriu.
Omul este extrem de grijuliu cu spatiul in care traieste. El isi delimiteaza si amenajeaza teritoriul in
functie de nevoi si imprejurari.
Tocmai modul de delimitare si amenajare a spatiului 'comunica' multe informatii despre individ.
Dintr-o perspectiva sociologica si antropologica, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale,
familiale, personale (Desmond Morris, 1977).
Dintr-o perspectiva psihologica si psihosociala ne ocupam mai ales de ultimul tip de teritoriu, mai
strans legat de particularitatile psihice ale omului.
Studiul relatiilor spatiale, ca mod de comunicare, revine unei stiinte numite proxemica.
Printre problemele studiate de ea putem enumera: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spatiul in
diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spatiale, distantele fizice ale comunicarii.
Edward T. Hall exceleaza in studiul rolului distantelor spatiale in comunicare. Cartea lui, The
Hidden Dimension, aparuta in 1966, este considerata a fi o veritabila gramatica a spatiului. Dupa
el,exista patru tipuri de distante (intima, personala, sociala, publica) ce regleaza comunicarea in functae
de respectarea sau incalcarea lor fiecare dintre ele se asociaza diferit cu celelalte categorii de mijloace
ale comunicarii.

De exemplu,:
- in distanta intima (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol minor, se exprima
involuntar unele vocale);
- in distanta personala (45-75 cm, pana la maxim 125 cm vocea este normala, familiara);
- in distanta sociala (125-210 cm, un maxim de 210-360 cm, vocea este plina si distincta, mai
intensa);
- in distanta publica (3,60-7,50 m si cu un minimum de peste 7,50 m, discursul este formalizat,
gesturile stereo; interlocutorul devine un simplu spectator, iar comunicarea un spectacol).
3. Comunicare prin imagini.
Viata moderna a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de comunicare (afis, fotografii,
benzi desenate, ilustratii, cinema, televiziune).
Comunicarea prin imaginea omniprezenta, creaza un paradox: desi mai putin interactiva, deoarece
se exercita intr-un singur sens, ea este mult mai eficienta - afecteaza un numar extrem de mare de
persoane.
Asadar, intre reciprocitatea si amploarea ei exista o oarecare incompatibilitate, care se datoreaza
tehnicii care nu ofera destinatarului posibilitatea de raspuns imediat; in timp ce toti oamenii stiu sa
manuiasca limbajul, lucrul nu-i valabil si pentru imagine, fapt care duce la accentuarea inegalitatii
dintre emitator si receptor.
- o mare importanta in aceasta forma de comunicare o are mesajul lingvistic care insoteste
imaginea, o completeaza sau o exprima.
Important este si contextul, el facand sa varieze semnificatia ei.
Abraham Moles (1988) a stabilit chiar un indice de iconicitate,iar J. Bertin a efectuat studii asupra
''graficii, definita de el ca limbajul ochilor.
Proliferarea comunicarii prin imagini, desi omniprezenta este considerata de unii autori ca
reprezentand un fenomen de regresiune culturala, el impiedicand dezvoltarea altor forme de comunicare
(se pierde, de exemplu, gustul pentru lectura).
Mijloacele nonverbale ale comunicarii au, in totalitatea lor, urmatoarele roluri:
1) de a transmite ceva (idei, informatii, intentii, trasaturi de caracter);
2) de a nuanta si preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativa sau dezaprobativa, receptiva
sau nereceptiva);
3) de a ajuta persoanele sa se exprime si sa se inteleaga reciproc mult mai bine (pentru realizarea
acestui ultim rol, mijloacele nonverbale trebuie sa le insoteasca pe cele verbale, in nici un caz nu pot
actiona independent).
De Vito stabileste sase functii ale comunicarii nonverbale asociate celei verbale.
Astfel, ea accentueaza, completeaza, contrazice, regleaza, repeta, substituie comunicarea verbala.
Observarea constienta a propriilor noastre actiuni precum si ale altora este calea cea mai potrivita
pentru a intelege mai bine metodele de comunicare ale celei mai complexe si mai interesante fiinte de
pe glob – omul.
 Bibliografie

- Cosmovici, A., Iacob, L., (1998) „Psihologie şcolară”, Ed. Collegium Polirom, Iaşi
- Frunză, V., (2003) „Teoria comunicării didactice”, Ovidius University Press, Constanţa
- Hayes, N., Orrell, S., (1997) „Introducere în psihologie”, Ed. All Educational, Bucureşti
- Kendon, A., (1967) „Some functions of gaze direction in social interaction”. Acta Psychologia 26
- Pânişoară, I. O., (2008) „Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi,
- Tran, V., (2001) „Teoria Comunicării”, Bucureşti
- Zlate, M., (2006) „Fundamentele psihologiei”, Ed. Universitară, Bucureşti