Colegiul tehnic ,,Traian Vuia“Oradea

Comunicarea Nonverbala

Bus Alexandra-Florina Clasa a X-a C,liceu

Oradea,2020
 Comunicarea Nonverbala
Aceasta include utilizarea de indicii vizuale, cum ar fi limbajul corpului
(kinezică), postura fizică (proxemică), tonalitatea vocii (paralimbaj) și
contactul fizic (haptică).[1] Acesta poate include, de asemenea, cronemica
(folosirea timpului) și oculezica (contactul vizual și acțiunea de a privi în
timpul vorbirii și ascultării, frecvența privirii, modele de fixare vizuală,
dilatarea pupilei și ritmul clipirii).

Așa cum discursul conține elemente nonverbale cunoscute sub numele de

paralimbaj, cum ar fi calitatea vocii, ritmul, tonalitatea, volumul și stilul
vorbirii, precum și caracteristici prozodice, cum ar fi ritm, intonație și accent,
tot așa și textele scrise au elemente nonverbale cum ar fi stilul de scriere de
mână, dispunerea spațială a cuvintelor sau aspectul fizic al unei pagini. Cu
toate acestea, o mare parte din studiul comunicării nonverbale s-a concentrat
pe interacțiunea dintre indivizi, putând fi clasificat în trei domenii principale
de analiză: condițiile de mediu în care are loc comunicarea, caracteristicile
fizice ale comunicatorilor și comportamentele comunicatorilor în timpul
interacțiunii.
 Comunicarea nonverbală implică procese de codare și decodare conștiente și inconștiente.
Codarea reprezintă activitatea de generare de informații prin expresii faciale, gesturi și posturi
ale corpului. Informațiile codate folosesc semnale care ar putea fi considerate ca universale.
Decodarea reprezintă interpretarea informațiilor din senzațiile transmise de comunicator.
Informațiile decodate utilizează cunoașterea pe care o poate avea cineva cu privire la
senzațiile primite. De exemplu ridicare a două degete în sus îl poate face pe decodificator să
înțeleagă din experiențele anterioare că aceasta înseamnă cifra doi.[2]

 Doar un mic procent din creier procesează comunicarea verbală. În copilărie, comunicarea
nonverbală este învățată din comunicarea social-emoțională, iar gesturile faciale sunt un canal
principal de comunicare spre deosebire de voce. Pe măsură ce copiii devin comunicatori
verbali, ei încep să se uite mai mult subconștient la expresiile faciale, tonurile vocale și la alte
elemente nonverbale.[necesită citare]

 Cultura joacă un rol important în comunicarea nonverbală și reprezintă un aspect care ajută la
înțelegerea modului în care sunt organizate activitățile de învățare. În multe comunități
americane indigene este pus, de exemplu, de multe ori un accent pe comunicarea nonverbală,
care constituie un mijloc important prin care copiii învață. În acest sens, procesul de învățare
nu este dependent de comunicarea verbală; mai degrabă, comunicarea nonverbală servește ca
un mijloc primar nu numai pentru organizarea de interacțiuni interpersonale, dar și pentru
transmiterea valorilor culturale, iar copiii învață cum să participe la acest sistem încă de la o
vârstă fragedă.[3]
 Clasificarea gesturilor
Exista pe vremea preaîmpușcatului un banc. Câte limbi
străine vorbește Ceaușescu? Bâlbâita, daco-gestica și Elena.
Pentru cititorii mai tineri, Ceaușescu a fost un nene rău care
ne ținea pe toți în frig, foame și întuneric. Totuși, nu vă
întrebați părinții sau bunicii cum a fost Ceaușescu, fiindcă o
să vă zică ce om bun a fost, deoarece asigura la toată lumea
concedii de vis la Govora și Călimănești-Căciulata.

Dar să lăsăm incursiunile istorice și să recunoaștem faptul

că, dacă Ceaușesu dădea cu elocință din mâini nu era un
handicap, ba dimpotrivă. El se folosea de mâini pentru a-și
exprima gândurile, emoțiile și atitudinile. Avea abilități
nonverbale.
Cuprinderea comunicării prin gesturi în aria comunicării
nonverbale este încă subiect de controversă printre cercetători.
Uniii afirmă, cu argumente, că acest tip de comunicare nu poate
fi disociat de comunicarea verbală și, prin urmare, ar trebui
studiat împreună cu aceasta. Oamenii gesticulează mai ales când
vorbesc, iar scopul principal al gesticulării este acela de a
accentua ce se rostește și de a susține procesele cognitive care
creează un anumit discurs. Care e adevărul? Ca de obicei,
adevărul e complicat; comunicarea prin gesturi e cel mai
complex tip de comunicare nonverbală, întrucât exprimă
deopotrivă atât procese cognitive cât și afective.

Pentru a înțelege mai bine diversitatea de funcțiuni asigurată de

către gesticulare, este utilă prezentarea clasificării gesturilor
realizată de către Paul Ekman și Wallace Friesen și devenită un
reper pentru literatura de specialitate. Potrivit celor doi
cercetători, gesturile au fost clasificate astfel:
 Gesturile embleme
Sunt acele gesturi care au o traducere verbală
directă și care țin locul unui cuvânt sau mai
multe. Ele sunt determinate cultural și au un sens
precis în cadrul unei anumite societăți sau grup.
Emblemele pot repeta, substitui sau contrazice
comportamentului verbal concomitent.
Emblemele sunt gesturi a căror semnificație este
înțeleasă atât de emițător cât și de receptor. Un
exemplu de emblemă găsiți în figura de mai jos.
Ea aparține spațiului cultural anglo-saxon, dar
prin cultura media s-a globalizat.
 Gesturile Ilustratorii
Sunt gesturi care se produc în momentul vorbirii și al căror înțeles nu
poate fi disociat de cel al discursului. De exemplu, când vrei să spui
ce pește mare ai prins, deschizi și mâinile, cam în genul imaginii de
mai jos. Dacă nu știm ce a spus vorbitorul, gestul nu ar avea sens, iar
dacă știm, realizăm că e vorba de o simplă minciună pescărească.

Frevența și intensitatea utilizării gesturilor ilustratorii ne pot furniza

informații despre starea emoțională a vorbitorului; atunci când este
obosit, deprimat, vorbitorul va folosi mai puține astfel de gesturi, iar
când este entuziast, bucuros, va folosi mai multe, iar gesturile vor fi
mai ample. Forma gesturilor ilustratorii este specifică fiecărui individ,
ea ne spune ceva și despre personalitatea și temperamentul acestuia.
Ilustratorii sunt amplu utilizați de către profesioniștii vorbitului în
public (politicieni, lideri), pentru că ei aduc un plus de forță
persuasivă discursului.
 Gesturile adaptorii
Sunt gesturi care au fost învățate inițial ca parte a unui efort de a satisface
nevoi ale sinelui și ale corpului, de a realiza anumite acțiuni ale corpului, de a
face față unor emoții, de a dezvolta contacte interpersonale sau de a învăța
activități instrumentale. Îndeobște, aceste gesturi sunt realizate integral în
spațiul privat, sau în spațiul public dacă individul este singur (de ex.
scărpinatul în cap, scobitul în nas). Atunci când persoana este conștientă de
faptul că este privită, gestul va fi de obicei fragmentar. În cadrul unei
conversații, cel mai adesea vorbitorul nu este conștient de aceste gesturi.

Adaptatorii sunt cei care ne relevă cele mai multe despre starea emoțională a
unei persoane, mai ales că ei nu sunt utilizați niciodată în mod deliberat pentru
a comunica informații către o altă persoană. Între adaptatori și vorbirea
concomitentă nu există o relație intrinsecă, dar ei pot fi declanșați de
conținutul discuției, atunci când subiectul este unul delicat. Exemplu de gesturi
adaptorii; ducerea mâinii la nas, la frunte, la urechi, la gât, la ceafă, acoperirea
ochilor cu mâna. Adaptorii apar de cele mai multe ori în situații stresante și pot
constitui un indiciu al minciunii.
 Limbajul trupului
Limbajul trupului este o formă de comunicare non-verbală mentală și fizică a
omului, constând din poziția corpului, gesturi, expresia facială și mișcarea
ochilor. Trimiterea și interpretarea acestor semnale se face aproape în
întregime în subconștient.

James Borg spunea că limbajul omenesc constă din 93 la sută în comunicare

non-verbală, în timp ce doar 7% din comunicare este formată din cuvinte; [1]
Cu toate acestea, Albert Mehrabian, cercetătorul a cărui lucrare din 1960 este
sursa acestor statistici, a declarat că asta este o neînțelegere a constatărilor. [2].

Alții
au afirmat: "Cercetările au sugerat că între 60 și 70 la sută din toate
semne sunt derivate din comportamentul non-verbal" (Engleberg) [3]

Limbajul corpului poate oferi indicii cu privire la atitudinea sau starea de spirit
a unei persoane. De exemplu, acesta poate indica agresiune, atenție, plictiseală,
relaxare, plăcere, distracție sau intoxicație.
 Tehnica de "citire" a oamenilor este folosită în mod frecvent. De exemplu, ideea de oglindire a
limbajului corpului pentru a ușura comunicarea este frecvent utilizată în timpul situațiilor de
interviu. Limbajul corpului poate arăta sentimentele altor persoane, care lucrează în schimbul de
alte persoane. Oamenii care au un limbaj al corpului ușor de descifrat își pot dezvălui
sentimentele și gândurile. Este important de reținut că unii indicatori de emoție (de exemplu,
zâmbetul sau râsul atunci când fericit, încruntarea sau plânsul atunci când trist) sunt în mare
parte universale.[4] Cu toate acestea, în 1990 Paul Ekman a extins lista sa de emoții de bază,
inclusiv o gamă largă de emoții pozitive și negative. Nu toate din cele care sunt codificate în
mușchi faciali.

 Emoțiile nou incluse sunt:

 Un studiu în limbajul corpului .
 Distracția
 Sfidarea
 Mulțumirea
 Jena
 Surescitarea
 Vina
 Mândria
 Consolarea
 Satisfacția
 Plăcerea senzoriala
 Rusinea
 Limbajul culorilor
 rămâne una dintre puterile universului cromatic. Încă din timpuri străvechi, obiectele
au primit din partea oamenilor asocieri cromatice, iar la rândul lor culorile au primit
asocieri ale universului uman. Momentele zilei, punctele cardinale, sau zeitățile sunt
unele dintre elementele care aveau câte o culoare bine asociată.

Cele șapte culori ale curcubeului au drept corespondent cele șapte note muzicale, cele
șapte ceruri, cele șapte planete, cele șapte zile ale săptămânii, etc. Semnificația
simbolică a culorilor conține elemente universal-umane, dar și trăsături
diferențiatoare, conotații de ordin cultural-religios. Puterea de simbolizare a culorilor
cuprinde o arie foarte largă, întrucât culorile pot fi asociate, în diferite părți ale lumii,
elementelor primordiale, dimensiunii spațio-temporale.

Simbolistica culorii poate fi studiată cel mai ușor folosind un dicționar de simboluri.
Doi dintre autorii care s-au oprit asupra simbolismului în general, și asupra culorilor
în particular sunt Jean Chevalier și Hans Biedermann. În continuarea lucrării vor fi
structurate caracteristice făcute de aceștia în dicționarele de simboluri pe care le-au
tipărit. (Chevalier, 1969; Biedermann, 1998).
 Rosu
Este culoarea cel mai des amintită de persoanele supuse
unui experiment în timpul căruia li se cerea să aprecieze
culoarea preferată. Sub forma oxidului de fier, această
culoare a însoțit în drumul său omenirea încă din epocile
preistorice și a fost întotdeauna folosită în arta rupestră a
epocii fierului. Omul de Neandertal presăra pe trupul
celor îngropați acest colorant pentru a le reda „culoarea
caldă” a sângelui și a vieții. În general , roșul este
considerat agresiv, vital și dătător de putere, înrudit cu
focul și simbolizează atât iubirea cât și lupta pe viață și
pe moarte. Asupra tempermentelor introvertit-
melancolice are o acțiune iritantă și de respingere.
 Galben
 În simbolistica antică chineză este culoarea loess-ului (pământ) și de aceea era
simbolul „Centrului”. Deseori culoarea aurului era numită „galben” iar zeii erau
înfățișați având pielea de culoare galbenă. Goethe, în teoria sa despre culori, numea
galbenul „o culoare veselă, vie și cu efect liniștitor; însă ea aluneca lesne intr-o
culoare neplăcută, prin cele mai ușoare combinații ea depreciindu-se, devenind urâtă
și bătând în gri”. În general este tolerată numai o nuanță ușoară de roșu, pentru a-l
„încălzi”. Galbenul strident este asociat, în simbolistica populară a culorilor, cu
invidia și gelozia („galben de invidie”); această interpretare se datorează corelării cu
„fierea galbenă”, care este atribuită, potrivit teoriei antice răspândite până în epoca
modernă, temperamentului coleric. Deseori galbenul este interpretat ca fiind culoarea
Soarelui. Prin natura sa duală este „culoare intuiției atât de ușor de derutat, a
suspiciunii, a presimțirii, în care se află totuși o forță solară de un gen aparte, care
pătrunde și iluminează” (Aeppli).
 Galbenul auriu cu o ușoară nuanță roșcată este cel mai adesea atributul dragostei de
cunoaștere; galbenul pal este caracteristic agresivității pline de viclenie, astfel fiind
înfățișate veșmintele lui Iuda. În plus, în evul mediu evreii purtau veșminte galbene.
În concepția cosmogonică a triburilor maya, galbenul era asociat sudului. În
simbolistica alchimică a culorilor, galbenul (citrinitas) indică o treaptă a transformării
materiei în „piatra filosofală” care trece de la culoarea în negru la culoarea în roșu.
 Verde
Sub aspect simbolic are, ca majoritatea culorilor, două valențe, cuprinse
între „verde ca mușchiul”, cu valoare pozitivă și „verde ca veninul”. În
simbolistica populară verdele înseamnă speranță, iar visele în care
verdele joacă un rol sunt interpretate pozitiv în China, și nu numai:”
Acolo unde verdele răsare, acolo este pur și simplu natură, acolo este
dezvoltarea naturală...trăirea primăverii”. Când, de pildă, diavolul apare
ca «Cel verde», atunci el a rămas în veșmintele unui zeu antic al
vegetației. În schimb, există și un aspect negativ: ”Apariția excesivă a
verdelui în vise semnifică o revărsare a forțelor negative ale naturii
(Aeppli). Simbolistica creștină percepe această culoare ca fiind „la
distanță egală de albastrul cerului și de roșul iadului... o culoare de mijloc
și intermediară, liniștitoare, înviorătoare, umană, culoarea contemplației,
a reculegerii și a așteptării Învierii” (Heinz-Mohr). Crucea lui Iisus
Hristos, ca simbol al speranței de mântuire, a fost adesea reprezentată ca
fiind de culoare verde, Sfântul Graal era verde ca smaraldul, iar tronul
judecătoriei de Apoi era din jasp verde (Apocalipsa Sf. Ioan, 4:3).
 Albastru
Este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de
spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi
predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în
psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mod de viață
liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic
cu Zeul Cerului, Ammon. G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea
mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer,
în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții
cerești. Zeus și Yahweh își așază picioarele pe azur”. Amuletele de
culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele”. Mantia zeului
scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic,
este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică Vișnu reîncarnat în
Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în
veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui
dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna
simbolul nemuririi omenești” (P Portal).
 Violet
Culoarea violetelor, obținută prin combinarea albastrului cu roșul; ea
simbolizează tradițional spiritualitatea asociată cu sângele jertfei. În
limbajul liturgic uzual ea este asociată cu penitența, cu pocăința și cu
reculegerea. Cele două culori de bază din care este alcătuită , în proporții
egale, simbolizează uniunea dintre înțelepciune și iubire; în vechile
imagini ce redau patimile Mântuitorului, acesta poartă o mantie violetă.
Violetul este totodată culoarea folosită în biserică în perioada de
reculegere din postul Crăciunului.

O altă nuanță, dar cu tentă mai spre roșu, este purpuriul mantiilor
împăraților antici și veșmintele de gală a celor bogați, obținut din secreția
corpului a două specii de melci marini și extrem de costisitor, de aceea
stofele purpurii erau un prețios simbol al stării sociale. În antichitate și în
evul mediu seva lichenului colorat (Roccela tinctoria sau Orcina turnesol)
era extrasă pentru a obține un „înlocuitor de purpură”, el fiind cules în
primul rând de pe țărmurile Insulelor Canare (Insulele Fericiților).
 Alb
Poate fi înțeles, fie ca „nici o culoare”, fie ca uniunea deplină a tuturor culorilor
spectrului luminii, ca simbol al inocenței neinfluențate și netulburate a
Paradisului primordial sau ca scop final al omului purificat în care este
restabilită această stare. Veșmintele albe sau necolorate în general sunt, în
numeroase culturi, veșmintele preoților. Ele simbolizând puritatea și adevărul.
Creștinii nou-botezați purtau veșminte albe și tot așa sunt reprezentate sufletele
celor dezvinovățiți după Judecata de Apoi. Transfigurare, măreție și cale
cerească, acestea sunt valorile simbolistice ale veșmintelor albe ale Papei;
Pythagoras însuși le-a recomandat celor ce căutau imnuri sacre, să poarte
veșminte albe.

Animalele sacrificate de culoare albă erau destinate locuitorilor cerului, așa cum
cele negre erau destinate lumii subpământene. Sfântul Duh este reprezentat ca un
porumbel alb. Culoarea albă însă, din punct de vedere simbolistic, are și
conotații negative, în primul rând din cauza ”îngălbenirii prin moarte”. În vise
„calul alb este deseori asociat cu sentimentul de presimțire a morții. «Călărețul
pe calul bălan» apare acolo unde se poate produce fatalul” (Aeppli)
 Limbajul Timpului
Timpul este un element extrem de preţios şi de aceea
atunci când cineva îşi permite să ni-l folosească, acest
lucru comunică diferenţă de statut. Astfel, a fi punctual
sau nu la un interviu de angajare comunică respectul şi
importanţa acordată angajatorului şi întâlnirii cu acesta.
Pentru majoritatea românilor ,,sfertul academic” înseamnă
timpul acordat cuiva ca să întârzie, dar în lumea civilizată
„minutele academice” sunt cele cu care se poate ajunge
înainte de ora stabilită la o întâlnire. Punctualitatea este
primordială pentru un interviu de angajare, mai ales în
cazul în care activităţile postului pe care doriţi să-l ocupaţi
includ şi această cerinţă. Întârzierea poate irita şi insulta.
Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult, cu atât ei se simt
mai umiliţi, se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social.
De aceea, este mult mai bine să ajungeţi mai devreme (dar nu
mai mult de 5-10 minute) decât să întârziaţi. Folosiţi aceste
minute pentru a vă trage răsuflarea, pentru a observa câte ceva
din cultura organizaţiei, pentru a vă face o primă impresie
despre oamenii de acolo şi despre organizaţie în general. Sunt
detalii care vă pot susţine tonusul şi atitudinea pozitivă cu care
v-aţi pregătit pentru interviu. Es recomandat să fiţi amabili şi
prietenoşi cu toată lumea, pentru că nu se ştie ce influenţă are
secretara asupra deciziei de angajare. ªi dacă angajatorul este
interesat şi asupra acestor detalii, puteţi cştiga punctaj înainte de
începerea interviului propriu-zis. Uneori din cauza traficului
aglomerat sau pentru că pur şi simplu aţi găsit cu greu adresa
angajatorului, întârziaţi la interviu. În acest caz, scuza trebuie să
fie plauzibilă, pentru a vă asigura interlocutorul că a fost o
întâmplare nefericită.Sau, pentru a nu cădea în dizgraţie nu vă
jenaţi să anunţaţi telefonic angajatorul estimând ora la care
ajungeţi.
Dacă întârzierea dvs. poate afecta timpul alocat unui alt
candidat atunci solicitaţi o reprogramare a interviului, dacă
acest lucru este posibil. Totuşi, pentru a evita astfel de situaţii
este recomandat să alocaţi timp suficient pentru a ajunge la
adresa stabilită, ple când de acasă cu 30 minute mai devreme
pentru cazuri neprevăzute, evitând astfel să ajungeţi în faţa
angajatorului agitat(ă) şi superstresat(ă). În cazul în care nu
cunoaşteţi zona puteţi merge în recunoaştere cu o zi sau două
înainte pentru a localiza adresa. Dacă ajungeţi cu 15 minute
mai devreme de ora stabilită pentru interviu sau mai mult nu
înseamnă neapărat că puteţi acumula punctaj mai mare,
dimpotrivă, puteţi părea disperat, iar angajatorul se poate
simţi presat. În concluzie, puteţi folosi limbajul timpului în
mod voit sau nu, pentru a manipula, a supune şi a controla
sau pentru a comunica respect şi interes faţă de interlocutor şi
faţă de întâlnirea cu acesta.
 Limbajul spatiului
Aşa cum limbajul corpului ne influenţează atunci când comunicăm,
prin expresia feţei, gesturi sau poziţia corpului, la fel o poate face
şi limbajul spaţiului, prin modul în care folosim spaţiul din jurul
corpului nostru.

Limbajul spaţiului reprezintă chiar obiectul de studiu al proxemicii,

ştiinţa care studiază perceperea şi utilizarea spaţiului de către om.

În activităţile de zi cu zi, fiecare persoană îşi revendică spaţiul din

jurul trupului ca fiind spaţiu său personal, pe care ni-l putem
imagina ca pe un balon sau o bulă de aer care înconjoară omul.
Încălcarea acestui spaţiu generează disconfort, nervozitate şi chiar
conflicte, fiecare tip de relaţie între oameni implicând anumite
reguli de organizare a spaţiului şi distanţelor.
Zona intimă / 0-45 cm

Este zona care ne înconjoară trupul şi care permite doar accesul

persoanelor de încredere: părinţi, copii, soţ/soţie,
prieten/prietenă. Atunci când persoane antipatice îţi invadează
această zonă te simţi iritat, deoarece în plan psihic te plasează
pe o poziţie defensivă. Din acelaşi motiv te irită şi aglomeraţia
din autobuz sau lift.
Zona personală / 46 cm-1,22 m

Aceasta corespunde distanţei normale dintre doi oameni care

vorbesc. La această distanţă oamenii se pot atinge doar dacă
amândoi întind braţele, astfel în această zonă suntem protejaţi
de atingerea celorlalţi. Ca şi în cazul zonei intime, invadarea
zonei personale de către străini sau persoane nedorite poate
instala o stare de nervozitate sau iritare.
 Zona socială / 1,23 m-3,5 m

 Zona socială este distanţa pe care o impunem între noi şi străini, dar şi în relaţiile
oficiale, în vânzări, negocieri sau în relaţiile profesionale. Este spaţiul pe care îl
menţinem faţă de colegi, şefi, vânzători, adesea, acest tip de distanţă fiind marcat de
ghişeu, birou sau tarabă.
 Zona publică / peste 3,5 m

 Acest tip de distanţă apare în raporturile oficiale, când o persoană se adresează unui
grup de ascultători, de pe o poziţie oficială, dominantă: profesor, preot, politician,
judecător etc. Vorbim aici despre discursul public, cu caracter oficial, formal.

 Nevoia de spaţiu variază aşadar de la o persoană la alta, de la o profesie la alta, de la

un context social la altul.

 Însă, trebuie să ştim că atunci când avem veşti bune sau suntem veseli avem tendinţa
de a ne apropia de interlocutor, iar când avem veşti proaste sau sentimente negative
luăm distanţă în mod instinctiv. Nimic mai adevărat! Când ai veşti bune abia aştepţi
să le comunici tuturor, însă când eşti supărat preferi să te retragi sau să te izolezi un
timp.
În concluzie…

Încearcă să te adaptezi la situaţia în care

te afli la un moment dat pentru a da
dovadă de respect faţă de interlocutor.
Atunci când nu ştii ce atitudine să adopţi,
e mai bine să fii mai distant decât să
invadezi spaţiul altor persoane.
 Limbajul tacerii
 Tacerea, departe de a fi lipsa de comunicare, este incarcata cu profunde semnificatii
comunicative.

 Cand suntem stingheriti nestiind raspunsul la o intrebare, noi comunicam

implicit ceva. Aceasta tacere e deosebita de tacerea omului plictisit sau de tacerea
meditativului, de tacerea impusa prin “reducerea la tacere” sau de tacerea
prevezatoare.

 Tacerea se leaga de ascultare si de receptionarea corecta a mesajelor.

Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creand interlocutorului
posibilittea de a-si exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi ramas ascunse.
Incurajand raspunsurile, tacerea se dovede a fi un puternic instrument de comunicare,
prin care putem obtine un profit intelectual si social maxim din fiecare interactiune
comunicationala, tinand seama si de ponderea pe care o are tacerea in acest tip de
interactiuni.

 Astfel, studiile privind activitatile pe care le desfasoara de-a lungul unei zile
membrii “gulerelor albe” (mediile intelectuale) americane arata ca sapte minute din
zece acestia sunt angajati intr-o forma de comunicare (N. Stanton, 1995). Activitatile
cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:
9% scris

 39% transmit

30% vorbit

16% citit

 61% receptioneaza

45% asculta
 Acesta proportie poate fi diferita la alte segmente de populatie a caror
ocupatie implica intr-o masura mai mica scrisul sau cititul. Dar ponderea
ascultarii se mentine prioritara si in aceste cazuri, ascultarea, cel putin sub
aspect cantitativ, aflandu-se in fruntea manifestarilor noastre
comunicationale. Ea reprezinta o veriga extrem de importanta a lantului
comunicational, fiind o conditie esentiala a receptarii corecte a mesajului.
Daca mesajul nu este receptionat corect, el nu reprezinta decat un simplu
zgomot de fond.
 Exista pericolul ca, fie individul sa se gandesca la altceva in timpul
ascultarii, fie sa se gandeasca la propriul sau raspuns, neglijand ascultarea
eficienta.
 Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune intelegerea, interpretarea si
integrarea informatiei primite in modele de cunoastere proprii.
 Limbajul spatiului
 Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplina noua, fundata de
Eduard Hall in anii '60 ai secolului nostru. Ea studiaza proprietatile
educationale ale spatiului, precum si modalitatile de folosire optima a
acestor proprietati.
In limbaj curent se spune: “il tine la distanta” sau “prieten apropiat”,
ilustrand faptul ca relatiile interumane se pot exprima spatial. Pentru
persoanele straine sau neagreate pastram un spatiu mai mare in jurul
nostru, pentru persoanele apropiate sau iubite reducem acest spatiu
pana la anulare. Fiecare tip de relatie presupune o distanta
caracteristica intre indivizi, orice incalcare generand stress si blocaje
de comunicare.

Inplan mai general, modul in care folosim spatiul de comunicare are

determinatii culturale si sociale specifice. In lumea afacerilor, de
exemplu, spatiul este in relatie directa cu rangul individului: pe
masura ce avanseaza in functie, cresc dimensiunile biroului sau.

In privinta spatiului familial (al casei de locuit), accesul persoanelor

straine este extrem de selectiv, in functie de tipul de relatii pe care
acestea le au cu propriatarul. Unele persoane sunt primite doar in
vestibul, altele in bucatarie, altele in sufragerie sau altele in
dormitor.
Va multumesc
pentru atentia
acordata!