Anamaria Pătcaș

COMUNICAREA NONVERBALĂ
Definiție

 Comunicarea nonverbală este reprezentată

de toate sistemele de comunicare ce nu
presupun folosirea cuvintelor.Ori de câte ori
alţi stimuli decât cuvintele creează un sens în
mintea emiţătorului sau a receptorului,
vorbim despre comunicare nonverbală.
 Clasificare
 Limbajul culorilor
 Limbajul trupului
 Limbajul tăcerii
 Limbajul spaţiului
 Limbajul Timpului
Limbajul culorilor
ALB
 Culoarea alb transmite puritate,curăţenie şi
neutralitate.Doctorii poartă halate albe,rochia e mireasă
este albă,porumbelul alb este semnul unei căsnicii fericite şi
a uneei afaceri proaspete,un gard e culoare albă reprezintă o
casă fericită si paşnică,personajele pozitive sunt îmbrăcate
în alb,Dumnezeu însuşi apare în culoarea alb.
 Cum am reprezentat mai sus,culoarea alb reprezintă
occidentalilor pacea,însăşi nu aceleaşi semnificaţii îl are în
Orient,aici semnifică funeralii.
 GALBEN
 Luminos si stimulant , galbenul simbolizeaza veselia si
bucuria de a trai. Atrage imediat atentia.Culoare
caracteristica a primaverii, galbenul lumineaza si da
impresia de apropiere, spre deosebire de albastru, auriu, bej
si verde deschis inunda gradina cu o lumina magnifica. Cand
este asociat cu albastru , galbenul ii reda acestuia
prospetimea. Formeaza un contrast subtil si deosebit de
armonios cu visiniul sau cu movul deschis. In plus, galbenul
confera intotdeauna luminozitate lucrurilor umbrite.
 ROŞU
 Culoare calda prin excelenta, rosul poate fi primitor, dar si
provocant, sau chiar agresiv. Mai mult decat galbenul , rosul
captiveaza atentia; surprinde si invita la actiune, mai curand
decat odihna.Culoare complementara a verdelui , care este
omniprezent in gradina, rosul vibreaza cu intensitate si
domnina toate culorile din jur. Utilizarea sa in gradina trebuie
sa fie limitata; poate servi la inaltarea unei plantatii , pentru
crearea unui accent izolat sau pentru reducerea unei suprafete
prea mari. Asociat cu albul isi pierde putin din stralucire si
accentueaza puritatea albului.
 ALBASTRU
 Linistitoare si proaspata, culoarea albastra invita la calm si
destindere. De fapt albastrul evoca spatiile ample cerul si
marea. Un masiv de flori albastre mareste spatial. Urilizarea
judicioasa a culorii albastre in gradinile de mici dimensiuni
permite punerea in valoarea a locurilor stramte. Asociat cu
un frunzis argintiu, cu un accent de galben sau portocaliu,
albastrul devine mai stimulant, fiind mai bine pus in valoare.
In natura, florile albastre sunt destul de rare. Mai des
intalnite fiind cele cu nuante de albastru-violet sau albastru-
lavanda.
 PORTOCALIU
 Rezultata din combinatia de rosu cu galben, portocaliul
intruneste caracteristicile celor doua, insa intr-o masura mai
mica. Aceast culoare creaza o senzatie intensa de caldura in
asociere cu galben si rosul. In plus, cand este combinat cu
albastrul, il revitalizeaza.Tenta de toamna prin excelenta,
portocaliul ne inunda de caldura si lumina, cu frunzisul sau
bogat, intr-o ultima manifestare inainte de sezonul mort. In
nunate mai inchise de ruginiu sau brun, evoca confortul si
siguranta.
 VERDE
 Verdele este suveran in natura. Este culoare vietii
insasi si a reinoirii de primavara. Verdele inseamna
crestere. In stare pura, i se atribuie efecte
echilibrante pentru sistemul nervos. Se spune ca
este culoarea cea mai odihnitoare pentru ochi.
Simbolizeaza prospetimea, siguranta si
stabilitatea. Verdele frunzisului se prezinta intr-o
multitudine de de nuante: verde inchis, argintiu,
auriu, albastriu.
 VIOLET
 Aceasta culoare este creata prin combinatia a doua culori
complet opuse in plan simbolic –albastru si rosu – violetul evoca
delicatetea, splendoarea, interiorizarea si profunzimea
sentimentelor. Ca si culoarea albastra, genereaza un efect de
distantare. Se intalneste deseori asociat cu galbenul, care il
anima si formeaza impreuna cu el un cntract riguros. Nuantele
de gri argintiu si mov deschis se armonizeaza bine cu violetul,
conferindui un plus de stralucire. Un decor agreabilsi discret
poate fi obtinut printr-o combinatie de violet cu visiniu.
Asocierile de violet si rosu, animate cu o tusa de galben sau
auriu, devin stimulente si pline de caldura.
Limbajul timpului
 Dintre toate resursele pe care oamenii le folosesc pentru a-şi desfăşura în condiţii bune activitatea, una singură este distribuită în mod egal pentru
toți: timpul. Acesta, ca resursă, prezintă următoarele particularităţi:
 – nu poate fi înmagazinat sau stocat;
 – timpul se consumă în același ritm; timpul neutilizat sau utilizat neraţional este irecuperabil.
 Există chiar o știință care se ocupă cu studiul limbajului timpului, știință denumită cronemica, de la numele zeului timpului Chronos.
 În ce privește timpul, ca element component al comunicării non-verbale, modul în care o persoană alege să-l folosească transmite atitudinea
acesteia față de interlocutor sau față de activitatea respectivă, percepția statutului și a puterii sau, pur și simplu, respectul și importanța acordată
persoanei/activității.
 Folosirea eficientă a timpului de lucru și utilizarea acestei resurse pentru a comunica presupune ca o persoană să aibă anumite trăsături:
capacitate de a stabili priorităţi, memorie, flexibilitate, spirit de observaţie, priceperea de a contacta, întreţine şi cultiva relaţii amiabile, capacitate
de efort.
 Timpul ca simbol este marcat și de ritmul acestuia. Astfel, anotimpurile impun anumite activități, sărbătorile și ritualurile sunt marcate de timp,
săptămâna de lucru are și ea o ritmicitate.
 Cu toate că timpul se scurge pentru toți la fel, el nu este perceput la fel în diferite culturi. De exemplu, în cultura noastră, anul calendaristic este
împărțit în 365 sau 366 de zile, iar anul musulman este cu 10-11 zile mai scurt. Noi numărăm anii începând cu anul nașterii lui Iisus Christos, în timp
ce calendarul musulman începe cu anul 622, anul în care Mahomed a fugit din Mecca la Medina.
 Dar, chiar în cadrul aceleași culturi, diferite comunități împart timpul în mod diferit: agricultorii în funcție de anotimpuri, comercianții în funcție de
volumul vânzărilor, salariații în zile de lucru și timp de repaus, de obicei în week-end, în timp ce lucrătorii din turism au mai mulți clienți în zilele de
repaus.
 Deoarece există diferențe culturale în perceperea și măsurarea timpului, înainte de începerea unei negocieri cu parteneri de afaceri din alte țări,
trebuie verificate cu grijă valorile, atitudinile și obiceiurile din țara respectivă.
 Dacă o întâlnire de afaceri este stabilită pentru o anumită oră, în Occident nu se admit întârzieri mai mari de 5-10 minute. În alte culturi, în schimb,
o întârziere de o oră este absolut firească. La o întâlnire de afaceri, englezii obișnuiesc să schimbe câteva amabilități scurte la începutul întâlnirii și
apoi încep discuțiile despre afaceri. În țările arabe, înainte de discutarea afacerilor, se bea ceaiul sau cafeaua și se discută probleme personale.
 Limbajul spaţiului
 Zona intimă / 0-45 cm
 Este zona care ne înconjoară trupul şi care permite doar accesul persoanelor de încredere: părinţi, copii, soţ/soţie,
prieten/prietenă. Atunci când persoane antipatice îţi invadează această zonă te simţi iritat, deoarece în plan psihic te
plasează pe o poziţie defensivă. Din acelaşi motiv te irită şi aglomeraţia din autobuz sau lift.
 Zona personală / 46 cm-1,22 m
 Aceasta corespunde distanţei normale dintre doi oameni care vorbesc. La această distanţă oamenii se pot atinge
doar dacă amândoi întind braţele, astfel în această zonă suntem protejaţi de atingerea celorlalţi. Ca şi în cazul zonei
intime, invadarea zonei personale de către străini sau persoane nedorite poate instala o stare de nervozitate sau
iritare.
 Zona socială / 1,23 m-3,5 m
 Zona socială este distanţa pe care o impunem între noi şi străini, dar şi în relaţiile oficiale, în vânzări, negocieri sau în
relaţiile profesionale. Este spaţiul pe care îl menţinem faţă de colegi, şefi, vânzători, adesea, acest tip de distanţă
fiind marcat de ghişeu, birou sau tarabă.
 Zona publică / peste 3,5 m
 Acest tip de distanţă apare în raporturile oficiale, când o persoană se adresează unui grup de ascultători, de pe o
poziţie oficială, dominantă: profesor, preot, politician, judecător etc. Vorbim aici despre discursul public, cu caracter
oficial, formal.
 Nevoia de spaţiu variază aşadar de la o persoană la alta, de la o profesie la alta, de la un context social la altul.
 Însă, trebuie să ştim că atunci când avem veşti bune sau suntem veseli avem tendinţa de a ne apropia de interlocutor,
iar când avem veşti proaste sau sentimente negative luăm distanţă în mod instinctiv. Nimic mai adevărat! Când ai
veşti bune abia aştepţi să le comunici tuturor, însă când eşti supărat preferi să te retragi sau să te izolezi un timp.
Limbajul tăcerii
 Tăcerea unei persoane este,în anumite cazuri,justificată. Ea poate ascunde niște fapte sau evenimente ce nu pot fi spuse,
pentrucăevocarealorarprovocasuferință. Vorbimaici de drame de familie (moarteacuiva, o crimă, o sinucidere), greșeli morale (abandon, incest,
adulter). Toate acestea își pun însă amprenta asupra persoanei care păstrează tăcerea. Plus că, de multeori, încercând prin aceasta să facă un
bine cuiva, unui copil, de exemplu, îi poate face mai mult rău. Un copil înfiat, în momentul în care află adevărul, se va simți nedreptățit, că trebuia
să știe acest lucru. Toată această perioadă de tăcere va acumula o tensiune interioară foarte mare și în clipa rostirii, importanța, dar și
dificultatea cuvintelor vor fi foarte mari. Un alt tip de tăcere necesară este cea a instituțiilor. La teatru, în timpul manifestației de pe scenă,
nimeni nu trebuie să vorbească (cel puțin, teoretic). Revanșa tăcerii va fi luată la final, prin aplauze, felicitări ș ichiar strigăte.
 Secretul este și el o formă de tăcere, uneori necesar, alteori existent din alte motive. Acesta îi dă celui care-l știe putere asupra altcuiva, care nu
știe. Divulgarea secretului îl face egal cu ceilalți și îi ia puterea pe care-o deținea până atunci. Sunt meserii care se supun secretului: medicii,
avocații, preoții, cei care lucrează la serviciile secrete etc. Aceștia, prin natura meseriei lor, nu au voie să divulge anumite lucruri și nu pot fi
condamnați pentru asta. De multeori, secretul profesional, pentru un afacerist sau bancher, este cheia succesului său și atunci el evită să-l
divulge, pentru a nu-și crea concurență. Să știi un secret poate fi un privilegiu, dacă este vorba despre ceva ce poate fi spus numai anumitor
persoane. Tot aici putem vorbi despre secretul unui acuzat. Păstrarea lui îl poate fie salva, fie condamna la ani de închisoare.
 O tăcere necesară este aceea legată de spiritualitate. Atunci când omul se vrea cât mai aproape de Divinitate, el evită să foloseascăcuvinte.
Acesteapot deveniînșelătoareșiprealipsite de însemnătate. Ele nu reușescsătransmităaproapenimic. Tăcerea este acum o formă de revelație.
“Dumnezeu vorbește în suflet și se exprimă deplin în suflet” (Meister Eckhart, Sermons). Pentru omul credincios, Dumnezeu se află dincolo de
cuvinte sau de gânduri: “Dumnezeu, pe care Îl hulesc dacă Îi spun pe nume” (Angela di Toligno). De aceea, în incinta unei mănăstiri nu vom auzi
niciodată foarte multă gălăgie și să nu ne mirăm dacă doi călugări, trecând unul pe lângă celălalt, nu se vor saluta. Cel mult, vor schița un gest cu
capul. Ei comunică în permanent cu Dumnezeu, se roagă. Tăcerea este pentru ei o necesitate, o condiție. Nu numai ortodoxismul vede așa
lucrurile. “Tăcerea unui guru este învățătura spirituală cea mai strălucită. E cea mai elevată formă a harului. Când guru tace, mentalul celui aflat
în căutare se purifică” (Maharshi). Tăcerea poate sta aici și la polul opus, când este catalogată drept un păcat, și anume: tăcerea în mărturisirea
păcatelor și lauda lui Dumnezeu, tăcerea atunci când aproapele nostru rătăcește, atunci când poți da un sfat și nu o faci și tăcerea în timpul
predicii.
 Tăcerea provocată de o durere ce nu poate fi exprimată prin cuvinte e de la sine înțeleasă. Atunci când cineva drag îți moare sau este grav
bolnav, pentru sentimentele și gândurile pe care le ai, cuvintele nu pot echivala intensitatea acestora, așa că tăcerea spune tot ce de spus.
 Dacă până nu demult credeam că tăcerea și vorbirea sunt antonime, cartea anterior amintită m-a făcut să îmi schimb părerea. Vorbirea ia
naștere din tăcere. Avem nevoie de o liniște interioară pentru a gândi ceea ce vom spune. „Vorba vibrează pe intensitatea tăcerii”, spune David le
Breton. Adică, cu cât taci mai mult și meditezi la o problemă, cu atât răspunsul pe care-l vei da are șanse să fie unul profund și înțelept. Așadar,
nu putem decât să fim de acord cu sociologul francez și să spunem că la baza comunicării stă tăcerea și că, chiar dacă tace, omul tot comunică.