UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANTA

FACULTATEA DE FARMACIE
PROGRAM DE STUDII FARMACIE
DISCIPLINA: COMUNICAREA CU PACIENTUL

PROIECT DE CERCETARE

COMUNICAREA NONVERBALA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF.UNIV.DR. CRISTINA-LUIZA ERIMIA

STUDENT:
TOMA (AVDEI) ANDREEA-RALUCA
AN V, GRUPA VI

CONSTANȚA,
2024
Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................3
Clasificarile elementelor comunicarii nonverbale...........................................................................4
Coduri nonverbale...........................................................................................................................5
Contactul corporal,......................................................................................................................5
Proximitatea,................................................................................................................................5
Orientarea,...................................................................................................................................6
Aspectul,......................................................................................................................................6
Mişcarea capului,.........................................................................................................................7
Expresia facială............................................................................................................................7
Gesturile mainilor........................................................................................................................8
Postura.........................................................................................................................................9
Mişcările ochilor şi contactul vizual..........................................................................................10
Concluzii........................................................................................................................................11
Bibliografie....................................................................................................................................12

1
Introducere

Comunicarea nonverbală este un termen utilizat pentru prima dată de Jürgen Ruesch şi
Weldon Kees (1956). Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul limbajului
nonverbal și reprezintă transmiterea mesajelor printr-un alt mijloc decât scrisul și/sau vorbitul. În
ceea ce privește aspectul structural și esența sa, comunicarea nonverbală reprezintă un proces
complex, care include:
 omul;
 mesajul;
 starea sufletească;
 mișcările trupului.
Omul comunică nonverbal atât prin intermediul corpului, cât și prin manipularea
diferitelor obiecte. Limbajul corpului este comunicarea nonverbală care se transmite prin mișcări
ale corpului și expresii faciale ale emițătorului, precum și prin poziționarea fizică a acestuia față
de receptor.
Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul codurilor prezentaţionale: prin
elementele comportamentale şi de prezenţă fizică ale individului, dar şi prin percepţia şi
utilizarea spaţiului şi timpului. În cadrul acestui tip de comunicare, codificarea se poate realiza

voluntar sau involuntar, iar decodificarea şi interpretarea mesajelor nu se realizează întotdeauna.

Din altă perspectivă însă, emiţătorul nu are întotdeauna intenţia de a transmite nonverbal
un mesaj, dar receptorul îi atribuie intenţionalitate, în cazul în care decodifică şi interpretează
mesajul nonverbal. Canalele de comunicare nu se rezumă la cel vizual şi la cel auditiv, ca în

2
cazul comunicării verbale; prin comunicarea nonverbală se face apel la toate canalele senzoriale
(un mesaj putând fi transmis printr-unul singur sau, concomitent, prin mai multe).

Specialiștii sunt de acord cu faptul că, prin gesturi, ținută, poziție a trupului și prin
distanța menținută, se transmite o cantitate mai mare de informații (despre informații) decât pe
orice altă cale. De asemenea, cercetările arată că semnalele nonverbale au o importanță de cinci
ori mai mare decât cele verbale. Cu toate acestea, omul este rareori conștient de faptul că
mișcările și gesturile sale transmit anumite mesaje, în timp ce cuvintele rostite spun altceva.
Aceasta și pentru faptul că unele gesturi sunt înnăscute, în timp ce alte comportamente
nonverbale sunt deprinse, învățate de-a lungul vieții. Există însă persoane care pot decodifica
mesajele nonverbale transmise. Este vorba despre intuiție sau perspicacitate. De regulă femeile
sunt, din acest punct de vedere, mai intuitive decât bărbații. Însă, este de reținut faptul că
interpretarea greșită a limbajului nonverbal poate provoca consecințe dintre cele mai neplăcute.
Nu se poate opera clar o delimitare între comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală
decât în câmp teoretic. Aceste două forme ale comunicării coexistă în cadrul actelor de
comunicare şi se completează reciproc. Comunicarea nonverbală întreţine mesajul verbal, iar
receptarea se realizează simultan pentru ambele coduri în care a fost engramată informaţia în
cazul comunicării faţă-în-faţă. Dată fiind această apropiere între cele două tipuri de comunicare,
cercetători în domeniu au ajuns la concluzia că mesajele transmise nonverbal sunt organizate în
pachete de semnale care pot fi reduse la semne elementare, comune întregii umanităţi sau unor
spaţii culturale delimitate.

Clasificarile elementelor comunicarii nonverbale

O primă clasificare ce se poate opera în câmpul comunicării nonverbale face distincţie

între elementele vocale: râsul, strigătul, mormăitul, căscatul, intonaţia, accentul etc. şi cele
nonvocale: mimica, gestica, mişcarea corpului, poziţiile adoptate, orientarea privirii, sărutul,
strângerea mâinii, bătaia pe umăr etc. Practic, vorbind despre comunicare nonverbală vocalică
constatăm că aceasta se referă şi la aspectele sonore ale comunicării verbale, nu cum s-ar
înţelege, în primă instanţă, în opoziţie cu aceasta.

3
 O altă clasificare a elementelor comunicării nonverbale le imparte în:
 embleme sau gesturi substitutive, care ţin loc de cuvinte şi care pot alcătui un cod sau
chiar un limbaj. Emblemele sunt rezultatul convenției în cadrul comunității
paralingvistice și sunt folosite în mod intenționat pentru a exprima înțelesuri fără
echivoc și neinfluențate de contextul producerii. Ele sunt specifice anumitor spaţii
culturale, deşi unele dintre ele au devenit gesturi cu semnificaţie transculturală;
 ilustratori sau elemente nonverbale care însoţesc şi completează mesajul verbal.
Ilustratorii nu sunt utilizaţi independent de conţinutul verbal al comunicării, altfel
devenind embleme;
 expresii faciale, care pot fi neintenţionate (expresii ale emoţiilor) sau intenţionate (în
cazul exprimării teatrale a anumitor trăiri);
 reglatori, elemente nonverbale care menţin şi controlează interacţiunea emițătorului
cu receptorul. Reglatorii au rolul de a asigura un feedback, indiferent dacă sunt sau nu
conştientizaţi de emiţător;
 adaptori sau gesturi stereotipe, care transmit informaţii vagi, imprecise, creând mai
degrabă premisa perceperii stării de disconfort, nervozitate, nerăbdare, tensiune
psihică în care se găseşte persoana respectivă, decât posibilitatea decodificării
acestora ca semne de sine stătătoare. Adaptorii nu au înțelesuri precise ca emblemele,
de exemplu. Ambiguitatea adaptorilor nu poate conduce la o interpretare explicită, ci
doar la interpretarea stării pe care o exprimă.

Coduri nonverbale

Considerând corpul uman principalul transmiţător de mesaje nonverbale, se identifică

zece categorii mari de coduri nonverbale, astfel:

Contactul corporal, privitor la circumstanţele atingerii între persoane şi vizând o

interpretare culturală. Contactul pielii se produce cu o frecvență foarte ridicată în primii ani de
viață între mamă și copil. Cu vârsta, se impun anumite tabuuri. În raport cu elementele de natură
haptică1, începând cu anii 1980 s-au realizat o serie de hărți corporale variind între genuri și tipul
1
Cele ce privesc atingerea cutanată

4
de relație dintre persoane. Strângerea mâinii, bătaia pe umăr, sărutul mâinii, îmbrățișarea, sărutul
sunt forme uzuale de contact cutanat. O atenție aparte în raport cu atingerea cutanată îi este
acordată strângerii mâinii, puternic conotată cultural, vizând reguli clare privind ordinea
întinderii mâinii, modul în care se realizează, distanța dintre persoane, orientarea etc.

Proximitatea, sau apropierea persoanelor în timpul comunicării, variaza, de asemenea,

după coordonate culturale. Au fost delimitate patru tipuri de zone de interacțiune umană, variind
în anumite limite de la cultură la cultură. Aceste zone au fost determinate în urma unor
măsurători în ceea ce privește pragurile de identificare a vocii umane, astfel:
 zona intimă, de la suprafața epidermei până la circa 45 cm, cu o subzonă
apropiată, de până la 15 cm, în care comunicarea tactilă și olfactivă se realizează
cel mai ușor; această zonă este specifică raporturilor materne, relațiilor intime,
dansului, luptei corp la corp;
 zona personală, cuprinsă între 45 și 125 cm, cu o subzonă apropiată până la 75
cm, presupunând familiaritate, apropiere fizică, respectiv o subzonă îndepărtată,
caracterizând dialogul obișnuit, informal, dintre doi interlocutori;
 zona socială, cuprinsă între 125 și 360 cm, cu o subzonă apropiată, până la 220
cm, specifică dialogului formal, raporturilor de serviciu și negocierilor
impersonale; subzona îndepărtată indică o anumită distanță ierarhică;
 zona publică, peste 360 cm, cu o subzonă apropiată, până la 720 cm,
caracterizând comunicarea publică, în fața unui grup sau a unei mulțimi,
presupunând discursuri formalizate și reducerea posibilității de feedback.

Orientarea, presupune poziţionarea unuia faţă de celălalt în timpul comunicării. Se

definesc trei orientări fundamentale ale corpului emițătorului și receptorului în comunicare: față
către față (face-to-face), profil către profil (side-to-side) și spate către spate (back-to-back).
Orientarea face-to-face presupune maximizarea interacțiunii, fiind singura care permite contactul
vizual direct;

5
 Aspectul, aici intrând în calcul, pe de o parte, aspecte voluntare legate de vestimentaţie,
frizură, ornamente, tatuaje, utilizarea produselor cosmetice etc., pe de altă parte aspecte
involuntare: înălţime, greutate, pilozitate, ten etc.
Prima categorie privește așadar artefactele: îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile
vestimentare, care au determinări geografice, istorice și culturale precise și care devin,
contextual, simboluri ale identității personale și sociale, modalități de exprimare a adeziunii la
grupuri, curente artistice, ideologii sau a diferențelor de orientare, clasă, vârstă. Artefactele pot
fi, totodată, elemente de comunicare nonverbală prin intermediul cărora se exprimă statusul
social sau apartenența la o anumită organizație profesională.
Aspectul involuntar privește elementele de constituție corporală și fizionomie cărora li s-
a acordat, în lipsa unor studii de specialitate, o anumită semnificație în raport cu trăsăturile
psihologice ale persoanei.

Mişcarea capului, însoţeste mesajul exprimat. În mod natural, mișcarea capului ar trebui
inclusă în categoria gesturilor, dată fiind complexitatea mișcărilor realizate în acest sens: datul
din cap, aplecări, mișcări pe diferite direcții, înclinări, legănări etc. Totuși, mișcarea capului
presupune un acord reglator, dublat de orientare și de contactul vizual, care permite un anumit
grad de control al interacțiunii dintre actorii comunicării;
Mișcările de bază ale capului sunt acordul și clătinarea capului. Aprobarea, înțelegerea
sau încurajarea vorbitorului se realizează prin clătinarea capului în sus și în jos. În schimb,

clătinarea capului la dreapta și la stânga înseamnă negare, dezaprobare și descurajare a

interlocutorului.
În ceea ce privește pozițiile capului, există trei poziții de bază:
 Capul drept. Aceasta este poziția individului care are o atitudine neutră față de
cele spuse de vorbitor.
 Capul înclinat într-o parte semnifică interes din partea interlocutorului.
 Capul înclinat în jos semnalizează o atitudine negativă sau chiar de critică.

Expresia facială, studiată în funcţie de elementele feţei care, individual sau în anumită
combinaţii, dau înţelesuri privitoare la modul de interacţiune a participantului în actul de
comunicare. Expresiei faciale i s-a creat o „gramatică” a combinaţiilor, după model lingvistic.

6
Condiționate biologic, expresiile faciale exprimate prin relaxarea sau încordarea celor 43 de
mușchi faciali sunt universale.
Zâmbetul unei persoane comunică mai mult decât poate comunica un discurs întreg. Un
zâmbet poate destinde atmosfera, dezarma interlocutorul, convinge și declanșa simpatii.
Persoanele care sunt vesele au tendința
să zâmbească tot timpul, indiferent de
atitudinea interlocutorului. Acestea vor
fi într-o măsură mai mare câștigătoare
decât persoanele triste, care zâmbesc rar.
În domeniul afacerilor, însă, lipsa
zâmbetului sau raritatea acestuia
înseamnă seriozitate și putere. Încruntarea semnifică faptul că persoana în cauză este supărată
sau se află în dezacord cu opinia vorbitorului. Ridurile orizontale ale frunții semnifică încordarea

atenției spre interior, teamă, uimire, confuzie sau incapacitatea de a înțelege cele spuse de
vorbitor, în timp ce ridurile verticale ale frunții indică atenție sporită, dar îndreptată spre o
direcție anume, către exterior.
Fizionomia unei fețe spune multe despre persoana respectivă. Astfel, dacă un individ are
colțurile gurii ridicate înseamnă eâ este o persoană veselă și sociabilă, însă dacă are colțurile
gurii sunt lăsate, iar sprâncenele sunt ridicate, individul este supărăcios și tentat să critice și să fie
într-un permanent dezacord cu ceilalți.
De asemenea, tenul închis la culoare al unei persoane poate să însemne oboseală,
supărare, tristețe sau diferite probleme de sănătate. La fel, cearcănele închise la culoare
sugerează oboseală, uzură sau afecțiuni cardiace.

Gesturile mainilor, transmise preponderent prin intermediul braţelor şi palmelor, au de

asemenea, o sintactică gestuală.
Gesturile ample și liniștite sunt caracteristice, în general, persoanelor impunătoare,
aristocratice, în timp ce gesturile și mișcările mărunte sunt specifice indivizilor simpli, modești,
singuri, introvertiți și timizi. Gesturile repezite, febrile și ample, denotă agresivitatea și tupeul
unor indivizi oportuniști sau ambițioși.

7
 În general, oamenii utilizează două poziții de bază ale palmelor: îndreptate în sus și
îndreptate în jos. Oamenii care au palmele îndreptate în sus sunt sinceri, onești și supuși. Iar
palma întoarsă în jos asigură autoritate persoanei respective. Palma deschisă are întotdeauna
conotații pozitive.
Frecarea palmelor este modul în care o persoană își
anunță interlocutorul că așteptările sale sunt pozitive. Viteza de
frecare a palmelor arată dacă persoana în cauză este sinceră sau
nu.
Degetele îndreptate către interlocutor înseamnă că persoana în cauză este altruistă,
degajată și încrezătoare. În schimb, degetele orientate spre propria persoană arată egoismul acelei
persoane.
Încleștarea degetelor, indiferent în ce poziție, semnifică un gest de frustrare, care
semnalizează faptul că persoana respectivă își reprimă o atitudine negativă. Există însă o anumită
corelație între nivelul la care se situează încleștarea degetelor și gradul de dispoziție negativă a
persoanei. Astfel, cu cât poziția mâinilor cu degetele încleștate este mai sus cu atât și
negativismul persoanei în cauză este mai mare.
Împreunarea degetelor în formă de boltă sau de coif cu vârful în sus arată siguranța de
sine a persoanei în cauză, încrederea în forțele proprii. Acesta este un gest la care recurg adesea
managerii atunci când transmit instrucțiuni și sfaturi subalternilor. Persoana care își expune pe
larg părerile și ideile face gestul coifului îndreptat în sus, iar interlocutorul, care mai mult ascultă
decât vorbește, adoptă poziția coifului îndreptat în jos. Dar când degetele sunt împreunate la
nivelul ochilor, iar interlocutorul este privit printre degete, vorbitorul este arogant și nu are
încredere în partener.
Etalarea degetului mare poate fi semn de
superioritate sau de curtenire, uneori chiar de agresivitate,
dar, în general, este un semn pozitiv. Însă trebuie ținut cont
de faptul că gesturile degetului mare sunt gesturi secundare,
părți componente ale unui grup de gesturi. Frecarea
degetului mare de vârful degetelor sau de degetul arătător
este gestul care semnifică, în general, așteptarea unor bani. Degetul mare îndreptat spre cineva
înseamnă lipsă de respect față de acea persoană.

8
 Bătaia în masa cu degetul sau degetele înseamnă nerăbdare din partea interlocutorului.
Cu cât viteza de batere este mai mare, cu atât este mai mare nerăbdarea interlocutorului.
Mulți indivizi merg cu mâinile la spate, prinse una de alta. Este și cazul marilor
personalități, a profesorilor și, în general, a persoanelor cu autoritate.

Postura sau modul de a sta, de a se aşeza, ţinuta corporală în timpul mersului, care poate
fi foarte puţin controlată.
Postura trupului se referă la ținuta și poziția corpului în raport de interlocutor. Astfel, un
individ stabil psihic și emoțional va avea o ținută dreaptă, cu capul drept sau dat pe spate,
indicând astfel mulțumire de sine, onestitate, demnitate și verticalitate 2. Persoanele arogante și
încrezute privesc de sus în jos și au tendința de a se înclina spre spate. În schimb, persoanele
umile și nesigure stau aplecate în față și privesc de jos în sus.
De regulă, postura dreaptă denotă o atitudine deschisă,
siguranță și flexibilitate, așa cum postura legănată semnalizează
neliniște, teamă și agitație interioară.
În ceea ce privește poziția corpului, cu prilejul
întâlnirilor obișnuite trupurile indivizilor formează un unghi de
90 de grade, în timp ce, în cadrul unor conversații neutre,
trupurile comunicatorilor formează un triunghi. Această poziție
reprezintă, de fapt, o comunicare nonverbală către o a treia
persoană pentru a se încadra în conversație. Când două persoane vor să discute confidențial,
unghiul format de trupul lor se reduce de la 90 de grade la 0 grade. În poziția de ședere,
orientarea genunchilor către o altă persoană indică faptul că aceasta este acceptată sau că există
un interes față de acea persoană. Indiferent de poziția în picioare sau de ședere, piciorul indică nu
numai direcția în care omul se îndreaptă sau vrea să se îndrepte, ci este folosit și pentru a-i
delimita pe oamenii interesanți și atractivi de ceilalți

Mişcările ochilor şi contactul vizual, presupune un cod facil şi direct de a transmite

mesaje sau de a sublinia mesajele transmise verbal. Contactul vizual este cel mai important
feedback. În funcție de aspecte de ordin cultural, social, de gen și vârstă, direcția privirii sau

2
Atitudine necruțătoare, lipsită de compromisuri; neînduplecare, intransigenta

9
durata contactului vizual poate varia de la lipsa totală a contactului până la schimbul complet
(mutual gaze). Interpretarea fiecărui tip de contact diferă cultural. Mutual gaze poate fi
interpretat și ca interes ridicat (pentru mesaj sau pentru emițător), și ca lipsă de respect, infatuare,
ostilitate, furie etc. Mișcările ochilor semnalează, de regulă, atenția sau dezinteresul, reglează
dialogul și marchează limitele acestuia, au rol în proiecția credibilității în ochii celuilalt, dar pot
avea și funcții de poziționare ierarhică de exprimare a diferențelor de status.
Gesturile ochilor reprezintă preocupările
multor specialiști în comunicare, deoarece se spune
despre ochi că ei transmit cele mai fidele și exacte
semnale. Astfel, deși în funcție de iluminat, pupilele se
dilata sau se contractă, persoanele supărate au ochii
mici, în timp ce indivizii bucuroși, fericiți au ochii
mari, cu pupilele dilatate. Aceasta deoarece, în plan psihic, dilatarea pupilei este semn de ispită,
bucurie și acord. Unii indivizi închid ochii atunci când vorbesc. Acesta este un gest de blocare a
ochilor și poate să însemne fie că interlocutorul s-a plictisit, fie că îi este indiferent vorbitorul sau
că se simte superior acestuia. Dar cum ochii nu comunică izolat de restul corpului, decodificarea
semnalelor ochilor trebuie realizată luându-se în considerare și mișcările pleoapelor, a
sprâncenelor și a mâinilor.
În procesul comunicării umane felul de a privi al partenerilor este foarte important. Când
interlocutorul este interesat de ceea ce spune vorbitorul, privirea va fi directă și constantă. În
schimb, când persoana sau ceea ce spune ea este lipsit de interes pentru interlocutor, acesta
privește în altă parte. Privirea insistentă, cu pupilele dilatate a interlocutorului înseamnă interes
pentru ceva anume, dorința de intimitate. Privirea laterală este folosită pentru exprimarea
atitudinii de ostilitate dacă este însoțită de încruntarea sprâncenelor.

Concluzii

Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul limbajului nonverbal și reprezintă

transmiterea mesajelor printr-un alt mijloc decât scrisul și/sau vorbitul.

10
 Nu se poate opera clar o delimitare între comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală
decât în câmp teoretic. Aceste două forme ale comunicării coexistă în cadrul actelor de
comunicare şi se completează reciproc.
Mișcările de bază ale capului sunt acordul și clătinarea capului. Aprobarea, înțelegerea
sau încurajarea vorbitorului se realizează prin clătinarea capului în sus și în jos. În schimb,

clătinarea capului la dreapta și la stânga înseamnă negare, dezaprobare și descurajare a

interlocutorului.
Zâmbetul unei persoane comunică mai mult decât poate comunica un discurs întreg. Un
zâmbet poate destinde atmosfera, dezarma interlocutorul, convinge și declanșa simpatii.
Oamenii care au palmele îndreptate în sus sunt sinceri, onești și supuși. Iar palma întoarsă
în jos asigură autoritate persoanei respective. Palma deschisă are întotdeauna conotații pozitive.
Deși în funcție de iluminat, pupilele se dilata sau se contractă, persoanele supărate au
ochii mici, în timp ce indivizii bucuroși, fericiți au ochii mari, cu pupilele dilatate. Aceasta
deoarece, în plan psihic, dilatarea pupilei este semn de ispită, bucurie și acord.

11
Bibliografie

 Adrian Lesenciuc, “Teorii ale comunicării”, Editura Academiei Forţelor Aeriene

„Henri Coandă” Braşov
 Erimia Cristina Luiza, Dumitrescu Denisa-Elena, “Comunicarea Centrată Pe
Pacient În Domeniul Farmaceutic”, Editura Ex Ponto, Constanta 2019

12