Limbajul verbal

Ca în orice tip de comunicare umană, în comunicarea interculturală se utilizează două

tipuri de limbaje : cel verbal şi cel nonverbal, care în situaţiile concrete de interacţiune
sunt folosite simultan sau alternativ, existând întotdeauna o interdependenţă între cele
două. O serie de studii realizate de lingvişti, antropologi, cercetători ai comunicării
evidenţiază diferenţe culturale atât în ceea ce priveşte modul de utilizare a unuia sau a
celuilalt tip de limbaj, semnificaţiile care se acordă respectivelor mesaje, precum şi în
ceea ce priveşte predominanţa comunicarii verbale sau nonverbale, într-o cultură sau alta.
Având în vedere faptul că orice comunicare cu efect presupune un feed-back (reacţie de
răspuns din partea receptorului) precum şi un feed-forward ( construirea şi comunicarea
mesajului de către emiţător în aşa fel încât să se obţină reacţia dorită de acesta), Thomas
Scheidel (1972) distinge scopurile comunicării verbale : schimbul de informaţii şi idei,
contactul intelectual şi emoţional între interlocutori , influenţa. La’întrebarea cum şi de ce
oamenii folosesc limbajul verbal, autorul răspunde prin enumerarea unor efecte şi
caracteristici ale acestui tip de limbaj:
1. prin limbaj putem să ne îmbunătăţim adaptabilitatea la mediu
2. stabilim o ordine, o selecţie în percepţiile şi cunoştinţele noastre
3. creăm, definim, redefinim, distingem categorii şi concepte, denumim/denotăm
diferitele aspecte ale realităţii, situaţii, sentimente etc.
4. etichetăm categorii şi le tramsmitem celor cu care interacţionăm
5. creăm semnificaţii, cu ajutorul cărora putem manipula, simbolic, seturi de categorii şi
concepte, deopotrivă concrete şi abstracte
6. limbajul verbal este „economic”, deoarece ne permite să folosim cuvintele în locul
entităţilor
7. limbajul ne ajută să dezvoltăm şi să comunicăm înţelesurile conotative ale cuvintelor şi
conceptelor
8. cu ajutorul limbajului verbal putem gândi şi comunica cu alţii despre evenimente
trecute, prezente şi viitoare
9. limbajul verbal este flexibil
10. utilizăm limbajul verbal pentru a descoperi şi relaţiona punctele comune ale
conceptelor şi înţelesurilor care pot îmbunătăţi eficienţa comunicării referitoare la noi, la
alţii, la context etc.
După D. Kabagarama (1993), principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt:
eficienţa (un număr limitat de sunete se referă la o mulţime de obiecte, concepte,
experienţe) şi productivitatea (aceleaşi cuvinte sau sintagme pot fi folosite pentru a
produce semnificaţii diferite).
Limbajul nonverbal şi paraverbal
Limbajul nonverbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico-faciale, posturilor
corporale etc. care însoţesc, dublează sau substituie vorbirea. Acestea sunt menite a întări,
completa sau înlocui informaţia enunţată verbal, însă sunt frecvente şi cazurile în care
mesajele nonverbale contrazic flagrant conţinutul celor spuse. În materie de veridicitate,
mesajele nonverbale sunt însă întotdeauna mai credibile. Alegerea conţinuturilor ce
urmează a fi transmise verbal se află sub controlul total al subiectului (o excepţie de la
această regulă o constituie actele ratate, situaţii în care adevărul pe care nu voiam să-l
spunem “ne scapă” pur şi simplu). Adeseori, din complezenţă sau pentru a putea rezolva
onorabil o situaţie delicată, le spunem celorlalţi ceea ce considerăm că ar fi potrivit
contextului, că le-ar face plăcere să audă sau chiar neadevăruri flagrante menite a rezolva
o problemă în care ne aflăm. Elementele nonverbale ale comunicării însă, aflându-se sub
tutela sistemului nervos parasimpatic, răspund mai greu la comenzi voluntare şi de aceea
controlul lor este mult mai dificil. Prin urmare, limbajul nonverbal este mult mai veridic
în comparaţie cu cel verbal. Chiar dacă ne este relativ facil să afişăm un zâmbet (forţat) la
nevoie controlul ritmului cardiac, al tensiunii arteriale ori al conductanţei electrice a pielii
este aproape imposibil de realizat. Pornind de la aceste considerente, în psihologia
judiciară este folosit pe scară largă un dispozitiv numit poligraf (cunoscut în limbaj
comun sub denumirea de “detector de minciuni”), care permite identificarea
comportamentului simulat al unei persoane prin înregistrarea şi analiza reacţiilor psiho-
fiziologice ce apar în timpul administrării unor întrebări.
Dacă limbajul nonverbal se poate manifesta independent de exprimarea orală,
limbajul paraverbal însă este strict dependent de vorbire şi nu poate exista independent de
aceasta. Sunt incluse aici elemente ca intensitatea vorbirii, intonaţia, ritmul şi pauzele,
topica, alegerea cuvintelor, repetiţiile, dificultaile de exprimare etc. Toate acestea sunt
purtătoare de semnificaţie, putând nuanţa sau chiar modifica în totalitate adevăratul sens
al celor enunţate. De exemplu, în funcţie de intonaţie, un “nu” poate să însemne de fapt
“da”, iar un “da” să exprime o negare clară.