Universitatea Pedagogică de Stat ,, Ion Creangă,,

Referat:
Semnificația mișcărilor în limbajul
mimico-gestual

Introducere
Priviţi în jurul dumneavoastră şi veţi vedea că puteţi să învăţaţi să
ascultaţi cu ochii. Puteţi să comunicaţi în foarte multe feluri fără să vă
folosiţi vocea. Mişcaţi capul „sus-jos” ceea ce înseamnă “da”. Scuturaţi
capul ceea ce înseamnă “nu”. Ridicaţi din umeri şi înseamnă “nu ştiu”.
 Uneori, când este foarte important să fie linişte, dar nu puteţi să
solicitaţi acest lucru cu voce tare, indicaţi printr-un gest.
Ce faceţi dacă nu puteţi să-i răspundeţi cuiva cu voce tare la o
întrebare, spre exemplu, “Unde este…?”. Indicaţi direcţia cu degetul sau
cu capul. Uneori indicăm cu mâna şi în timp ce vorbim: “Este acolo!”.
Expresia facială este o altă modalitate de a comunica. Gândiţi-vă
cât de multe se pot exprima prin intermediul expresiilor faciale. Un
zâmbet, o încruntare, fiecare spune altceva.
Folosim gesturi şi expresii faciale zilnic, uneori separat, alteori
împreună cu vorbirea, pentru a împărtăşi idei şi sentimente şi pentru a
comunica. Dar, de cele mai multe ori, de bază sunt cuvintele.
Reguli pentru folosirea limbajul dactil românesc:
1. Ţineţi mâna la nivelul umărului.
2. Ţineţi mâna cu palma înspre exterior.
3. Faceţi literele cu grijă.
4. Nu mişcaţi mâna când vă pregătiţi pentru poziţia următoare. Vă puteţi
ajuta plasând arătătorul celeilalte mâini pe încheietura mâinii cu care
gesticulaţi.
5. Executaţi fiecare literă în acelaşi loc. Nu vă deplasaţi mâna spre
dreapta pentru fiecare literă. Dacă dactilaţi un cuvânt ce conţine o
literă dublă cum ar fi de exemplu “înnoptat”, sau “alee” faceţi a doua
literă puţin mai la dreapta.
Cum puteţi ajuta o persoană surdă să vadă ceea ce-i spuneţi?
- Fiţi siguri că faţa şi buzele vă sunt luminate bine.
- Asiguraţi-vă că persoana deficientă de auz se uită la
dumneavoastră.
- Fiţi siguri că nu vă acoperiţi gura cu mâinile.
- Vorbiţi natural, nu exageraţi mişcările gurii, nu vorbiţi prea încet
sau prea tare.
- Folosiţi gesturi şi expresii faciale.
- Dacă ştiţi câteva semne, folosiţi-le.
- Fiţi calmi.
- Fiţi dumneavoastră înşivă.
 Limbajul mimico-gestual
În ultima vreme s-a acordat o atenţie mai mare gesturilor în
procesul de invăţămant special, întrucât folosirea numai a limbajului oral
s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a copilului
surd. Nu credem că mai este cazul să subliniem marea importanţă a “băii
de limbaj” pentru dezvoltarea psihică a copilului preşcolar. Unele
cercetări evidenţiază faptul că în cazul în care copiii surzi sunt lipsiţi de
timpuriu de “baia de limbaj” gestual în primii ani de viaţă, ei nu pot să-şi
dezvolte în mod sistematic un limbaj care să le permită o bună dezvoltare
a funcţiilor de cunoaştere şi comunicare.
Din unele cercetări rezultă că stadiile de achiziţie ale limbajului
gestual sunt aproximativ aceleaşi ca şi stadiile achiziţiei limbajului oral.
Prin urmare, copilul surd îşi dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi
în aceeaşi perioadă optimă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă
limbajul verbal. Desigur, condiţia esenţială a acestei dezvoltări este ca
fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un instrument adecvat.
Deoarece până în jurul vârstei de patru ani este ineficientă folosirea
limbajului verbal cu copilul surd, acesta este în pericol să devină şi un
handicapat socio-cultural şi intelectual , dacă cei din jurul său (părinţi,
rude apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare cu el. Iar
mijlocul cel mai util este limbajul gestual. Se recomandă, deci, ca părinţii
auzitori să adopte modalitatea de comunicare gestuală cu copiii lor surzi,
cel puţin în primii ani de viaţă, pentru a-i scoate din izolarea
comunicativă în care trăiesc. Refuzând această soluţie, mai ales din
dorinţa de a nu scoate în evidenţă că au un copil surd, aceşti părinţi pot
să antreneze la copilul lor carenţe mult mai grave decât însăşi surditatea.
Până la intrarea copilului surd într-o unitate de instruire prevăzută
cu personal de înaltă calificare pentru recuperarea complexă a auzului şi
limbajului în perspectiva integrării sociale şi profesionale, copilul surd
are nevoie de comunicare prin limbaj gestual. Acesta, folosit in mod
raţional, permite copilului să cunoască mediul înconjurător şi, în acelaşi
timp, să-şi exprime dorinţe, gânduri, opinii. Mai târziu, aceste achiziţii
gestuale vor contribui la fertilizarea învăţării limbajului oral. Mai mult,
fiind familiarizaţi cu deficienţa lor, aceşti surzi vor accepta de timpuriu şi
vor pune mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială, vor
avea deprinderi superioare de scriere şi de citire şi o labiolectură mai
bună. S-a constatat, în practica şcolară, că, copiii surzi proveniţi din
familii de surzi au un bagaj mai bogat de cunoştinţe şi un limbaj mai
dezvoltat în comparaţie cu copiii surzi din familii de auzitori.
Experienţa ne arată că, cu tot efortul factorilor educaţionali de a-l
învăţa pe copilul sau adultul surd să articuleze corect, aceasta nu se
realizează decât in mică măsură. De aceea surdul nu poate fi înţeles decât
de persoanele cu care vine în contact mai des; comunicarea dintre
auzitori şi surzi fiind greoaie, adesea dificilă, nedepăşind frazele
convenţionale. De aici ne putem explica de ce majoritatea surzilor au o
motivaţie scăzută pentru vorbirea orală, folosesc tot mai rar vorbirea
articulată după ce intră în viaţa productivă în favoarea utilizării
limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de
comunicare în cadrul vieţii sociale.
Din dorinţa de a spori numărul de gesturi, unii “binevoitori” au
introdus numeroase gesturi artificiale, create de ei, forţându-i pe surzi să
le accepte şi să le folosească. Desigur, acest lucru este profund dăunător
şi nu face nici un serviciu colectivităţii de surzi în direcţia sporirii
posibilităţilor de comunicare.
Limbajul mimico-gestual poate fi definit, după W. Welther, ca o
formă specifică de comunicare interumană, prin intermediul unui sistem
de gesturi asociate cu reacţii mimice şi pantomimice, folosite între
parteneri şi recepţionate cu ajutorul văzului.
Într-adevăr, între limbajul verbal şi cel gestual există unele
asemănări, dar şi diferenţe fundamentale, acestea datorându-se, în
special, direcţiilor auditive şi, respectiv, vizuale în care au evoluat cele
două forme de limbaj. Se apreciază că, in general, limbajul mimico-
gestual nu are ceva analog părţilor de vorbire, nu are mijloace de
marcare gramaticală a acestora. Se poate realiza doar o clasificare
lexicală a gesturilor, după sensul celor exprimate. Totuşi, limbajul
mimico-gestual trebuie privit ca un limbaj adevărat, având majoritatea
trăsăturilor lui esenţiale; astfel el indeplineşte funcţia generală de
comunicare între indivizii unei colectivităţi, având un caracter social;
operează cu noţiuni (deşi cu un nivel de generalitate mai redus), fiind un
instrument al gândirii. Unele cercetări au evidenţiat faptul că ambele
forme de limbaj folosesc strategii asemănătoare de codificare şi
decodificare a propoziţiilor, de interpretare a sensului.
Cele mai multe cercetări comparative au evidenţiat mai ales
insuficienţele limbajului gestual, omiţând tocmai faptul esenţial că
ambele forme de limbaj s-au dezvoltat în direcţii diferite, iar limbajul
gestual are numeroase caracteristici vizuale, el se adresează ochiului nu
urechii. Evidenţiem, mai jos, câteva din cele mai frapante opoziţii între
cele două forme de limbaj reliefate de B. T. Tervoort:
- limbajul verbal are un înalt grad de convenţionalitate faţă de
conţinutul realităţii pe care îl denumeşte, gestul, însă, este strâns
legat de concret;
- comunicarea prin gesturi este faţă în faţă, perceptându-se vizual
gestul şi toate mişcările mimice. În consecinţă, gesticulaţia are o
mai mare libertate de exprimare, fiind mai puţin limitată de
organizarea gramaticală puternic structurată;
- în condiţii nefavorabile comunicării vizuale (timp de noapte,
emiţătorul aflat la distanţă mare sau în contralumină), nu se poate
realiza dialogul gestual, în timp ce comunicarea verbală se poate
desfăşura nestingherită;
- acelaşi volum de informaţie poate fi vehiculat în aproximativ
acelaşi volum de timp conversaţional, cu ambele forme de limbaj.
Totuşi execuţia gesturilor necesită, în medie, mai mult timp decât în
cazul emiterii verbale a cuvintelor.
- de obicei sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru
exprimarea aceluiaşi conţinut. Aceasta nu înseamnă că propoziţia
gesticulată este abreviată; prin un singur gest se poate exprima una
sau mai multe noţiuni. Reprezentările la care dau naştere aceste
gesturi nediferenţiate pot să creeze confuzii în mintea celui care
caută să le interpreteze. Acest lucru nu se întâmplă, sensul acestor
noţiuni putându-se deduce clar şi diferenţiat din contextul în care
sunt utilizate.
Literatura de specialitate ne-a relevat că
vocabularul unei limbi dezvoltate cuprinde sute de mii de unităţi
lexicale, iar cel mai dezvoltat limbaj gestual nu depăşeşte 7000 de unităţi
gestuale. Rezultă că limbajul gesturilor este de 75-100 de ori mai sărac
decât limbajul verbal. De exemplu, pentru cele 56568 de cuvinte din
“Dicţionarul limbii române moderne” s-a constatat că există 2250 de
gesturi corespunzătoare. De asemenea, cercetarea comparativă a
gesturilor a găsit cca. 9000 de gesturi comune mai multor limbaje
naţionale gestuale, ceea ce conferă acestui limbaj o universalitate
relativă, care n-a putut fi depăşită până acum de nici o limbă.
Valoarea şi eficienţa comunicativă a gesturilor
poate să crească atunci când surdul demutizat şi instruit foloseşte
limbajul verbal, putând opera şi cu noţiuni abstracte, care-l ajută să
urmeze studii medii sau superioare, alături de cei cu auzul normal.
Prin însăşi natura lor, gesturile nu pot exprima situaţii complexe
sau abstracţiuni, recurgându-se pentru această sferă de noţiuni la
procedee figurative. Mişcarea pe care o efectuează un gest (lentă, rapidă,
repetată), aşezarea în spaţiu sau direcţia gestului sunt forme analoge
pentru precizarea sensului comunicării gestuale.
Ca orice limbaj, şi mimico-gesticulaţia manifestă o evoluţie a
gesturilor în cursul timpului, în funcţie de mediu, regiune, de gradul
instruirii celor ce utilizează gesturile. Pufan afirmă că la baza schimbării
conţinutului şi abandonării gesturilor stau de obicei motive sociale.
Schimbarea tradiţiilor, a obiceiurilor, creşterea nivelului de instruire a
surzilor, urbanizarea, progresele ştiinţei şi tehnicii, etc. determină
modificări în aspectul şi semnificaţia gesturilor. Acestea devin mai
“convenţionalizate” şi, totodată, mai puţin evidente în comunicarea
dintre surzi prin executarea lor tot mai fină, mai economică şi nuanţată.
Întrucât gesturile nu pot fi folosite decât intre surzi sau între
persoane care au acelaşi cod de comunicare, considerăm că este util ca
tot mai multe persoane să cunoască acest cod.
Semnificația mișcărilor în limbajul mimico-gestual

Mişcarea mâinilor
lateral

Mişcarea mâinilor în linie

curbă dreaptă / stânga

Mişcarea mâinilor în forma

de cerc separat de corp

Mişcarea mâinilor
în jos

Mişcarea mâinilor în
semicerc

Mişcarea stânga / dreapta,

brațul fixat

Mişcarea în semicerc dreapta

Mişcarea palmei sub formă

de curbă

Mişcarea în formă de cerc cu

palma în față

Mişcarea bruscă a mâinii în

formă zig-zag
Mişcarea sub formă
de valuri
Mişcarea degetelor
pe rând
Mişcarea mâinii în
dreapta / stânga
Mişcarea de la sine
în semicerc
Mişcarea mâinilor
de la sine în cerc

Mişcarea se repetă
Mişcarea zig-zag
lentă în jos a
degetelor
Mişcarea mâinii în
direcția opusă spre
sine
Mişcarea mâinii în
formă de spirală
Mişcarea mâinilor
de la sine în față
 DACTILEMELE LIMBAJULUI
SEMNELOR UTILIZATE ÎN REPUBLICA MOLDOVA (RO)

Ce este un gest şi care sunt elementele lui .

 Informaţia transmisă pe cale vizuală, prin intermediul limbajului
gestual, este constituită din o combinaţie de mijloace cum ar fi expresia
facială şi corporală, mişcarea, folosirea spaţiului de gesticulare şi gesturi.
Gesturile au fost comparate cu cuvintele din limbajele verbale, ele având
aceleaşi sarcini ca şi cuvintele în limbajele sonore. Limbajele gestuale
sunt formate din gesturi/semne care, atunci când sunt combinate,
formează propoziţii şi fraze.
Cu toate că unele gesturi sunt standardizate, elementele care poartă
informaţia esenţială diferă puţin în funcţie de vârsta celor care folosesc
limbajul gestual (de ex. între copii şi adulţi), între zone geografice (în
zonele meridionale faţă de cele nordice), sau chiar între persoane din
aceeaşi zonă dar care au particularităţi temperamentale diferite ş.a. Între
anumite limite, aceste variaţii sunt considerate normale. Aşa cum un
cuvânt poate avea diferite semnificaţii în context, aşa şi un gest poate fi
realizat în mai multe variante, pentru a reda sensuri sau nuanţe diferite.
În limbajul gestual pot exista grade diferite de apropiere de obiectul
reprezentat, gesturile putând fi percepute vizual pe o scară mergând de la
pictorial, iconic spre abstract. Dacă gesturile ar fi numai pictoriale,
mesajele ar putea fi înţelese fără dificultate şi nu ar mai fi nevoie de lecţii
pentru a le învăţa.
Gesturile de origine pictorială sau iconică pot fi executate în
trei feluri:
a) degetele sau toată mâna imită conturul formei obiectului
( perete, casă, drum, obiect curbat, tubular, rotund etc).
b) Se imită apucarea şi manevrarea obiectului (cană -,,a bea”,
sertar -,,a deschide un sertar”, brichetă -,,a aprinde bricheta”, automobil
-,,a conduce un autoturism” etc).
c) Mâna însăşi poate constitui un obiect sau o parte a lui, de
ex. ,,ibric”-,,a turna din ibric”, ,,foarfecă”-,,a tăia cu foarfeca”, etc.
 În mimico-gesticulaţie, aceleaşi semn poate include semnificaţii
diferite, în funcţie de semnele învecinate. Aşa este cazul semnelor de tip
omonim. De exemplu, “fel-soră” se redă prin semnul atingerii
longitudinale a degetelor arătătoare de la ambele mâni;
Unele gesturi sunt produse cu o singura mână (gesturi uni-manuale)
iar altele sunt executate cu ambele mâini (gesturi bi-manuale).
Există mai mulţi factori care uşurează învăţarea limbajului gestual.
De pildă, anumite semne au forme şi mişcări similare şi, în anumite
cazuri, pur şi simplu reproduc mişcarea sau imită forma obiectului.
La baza schimbarii conţinutului şi abandonării gesturilor stau de
obicei motive sociale. Multe tradiţii şi obiceiuri care s-au schimbat au
determinat modificări de aspect sau de semnificaţie la unele gesturi.
În comunicarea mimico-gestulă persoanele deficiente de auz se pot
folosi de mai multe categorii de semne sau gesturi: naturale, artificiale,
indicatoare.
1) semne (gesturi) naturale (care sunt legate de obiect prin însăşi
aspectul lor); de exemplu semnul pentru casă- “are acoperiş”;
cocoş- “are creastă”, gâscă- se imită mersul legănat al gâştei).
2) semne artificiale (pentru întuneric- trecerea mâinii prin faţa
ochilor în semnul de “este opac”, “negru”). Acestea implică o
convenţionalitate mai mare;
3) dactilemele (semne digitale care imită mai mult sau mai puţin
literele alfabetului).

Multe gesturi seamănă cu ideea pe care o reprezintă, cu forma sau cu

modul lor de acţionare.. Ele dau o imagine vizuală corespunzătoare
ideilor, obiectelor, mişcărilor sau oamenilor pe care îi reprezintă. De
pildă, obiectele pot fi reprezentate prin conturul sau forma lor, prin
modalitatea de manevrare sau mişcarea care se realizează cu ele. Uneori
o combinare între aceste elemente nu este exclusă. Unele gesturi au un
grad de iconicitate mai puţin evident dobândind un grad de
convenţionalitate mai mare, legat de forma de bază a mâinii, de aşezarea
gestului, de unele legături mai abstracte ş.a. Unele gesturi sunt foarte
uşor de reprodus şi de înţeles, fiind evidente, reprezentând obiectele după
forma lor. De pildă, degetele curbate sunt folosite, de obicei, să
reprezinte obiecte curbate (o minge, un pahar de coniac) sau suprafeţele
curbate ale acestora. Prin convenţionalitatea dobândită, aceste gesturi se
pot referi la orice obiect iar prin unele modificări ale gestului se oferă
informaţii suplimentare despre el. Rolul contextului este deosebit de
important în distingerea diferitelor semnificaţii ale unui gest. Aşa cum
cuvintele pot avea diferite semnificaţii în funcţie de context, aşa şi
gesturile diferă după felul cum sunt executate, după poziţia plasării,
direcţia şi mărimea mişcării. De pildă, cu ajutorul gestului ,,lumină”, se
poate reprezenta o lustră (poziţia spre tavan), o veioză (schimbarea
poziţiei spre jos), razele soarelui, etc.

Elementele esenţiale în executarea gesturilor

Un gest bine executat este format din patru elemente. Pentru ca
gestul să traducă semnificaţia corectă este necesar ca fiecare din aceste
elemente să fie realizate exact, altfel semnificaţia lui se schimbă radical,
chiar dacă numai unul din elemente este executat inexact. Aceste
elemente sunt:
1.Mişcarea mâinii în spaţiu :
Mişcarea unui gest poate fi îndreptată:
– către gesticulator sau dinspre el (nivel de adâncime);
– în sus sau în jos (nivel vertical);
– spre stânga sau spre dreapta (nivel orizontal);
– într-o singură direcţie sau înainte-înapoi.
2. Configuraţia degetelor:
Constituie forma pe care o ia palma sau degetele în configurarea unui
gest.
3. Aşezarea mâinii în spaţiu sau locul de articulare în relaţie cu capul
sau pieptul persoanei care face gesturi. Locul de articulare reprezintă
locul unde se face gestul. Pot fi distinse următoarele locuri de articulare:
– în spaţiul neutru, de exemplu, un loc în faţa gesticulatorului (de ex. o
casă, o cameră). Părţile gesturilor produse în spaţiul neutru sunt acelea
care se pot face astfel încât pot fi plasate în acel spaţiu, în acelaşi loc şi
în aceleaşi relaţii unele faţă de altele ca şi cum gesticulatorul poate să
arate mai târziu unde au fost plasate.
– pe faţa gesticulatorului
– pe corpul gesticulatorului
– pe mâna pasivă, numai în cazul gesturilor care se fac cu ambele mâini
4. Orientarea palmei (sus-jos, stânga-dreapta). Direcţia în care se mişcă
palma şi degetele în relaţie cu corpul gesticulatorului prezintă o
importanţă deosebită. De pildă, două forme ale mâinii pot fi aceleaşi dar
direcţiile diferite în care se mişcă mâinile pot să le dea semnificaţii
aparte sau opuse. În limbajul gestual există un număr limitat de poziţii
legate de orientarea mâinii.
Reguli pentru folosirea limbajul dactil romanesc:
1. Ţineţi mâna la nivelul umărului preferabil cu palma spre exterior.
2. Faceţi dactilemele cu grijă.
3. Nu mişcati mâna când vă pregătiţi pentru poziţia urmatoare. Vă
puteti ajuta plasand aratatorul celeilalte maini pe incheietura mainii
cu care gesticulati.
 4. Executaţi fiecare literă în acelaşi loc. Nu vă deplasaţi mâna spre
dreapta pentru fiecare literă. Dacă dactilaţi un cuvânt ce conţine o
literă dublă cum ar fi de exemplu “înnoptat” sau “aceea” faceţi a
doua literă puţin mai la dreapta.

Specificul contemporan al problemei

Realizările științifice și sociale acumulate în rezolvarea
problemelor de incluziune socială a persoanelor cu dizabilități de auz ne
permit să specificăm atât aspectele actuale ale problemei, cât și
modalitățile de sprijin social, acordat surzilor prin actul formativ,
psihologic, medodic, instructiv-educativ.
Majoritatea copiilor cu deficienţe de auz, de orice vârstă, sunt
educaţi, ca regulă, în instituţii specializate de învăţământ (creşe,
grădiniţe, şcoli-internat), unde, în mod obligatoriu, se folosesc semnele
digitale - dactilemele şi, în ultimul timp, limbajul mimico-gestual. Este o
abordare eronată în instruirea copiilor surzi şi hipoacuzici, cu consecinţe
absolut negative. Familia, de fapt, este exclusă din procesul educativ
(timp de 14-16 ani copiii sunt aproape izolați, vizitând familia doar în
zilele de odihnă şi în vacanţe).
În mod corespunzător se formează şi psihologia omului cu
dereglare a auzului (psihologia dependenței de ajutor, invalidității
dependente de ajutor social pe viaţă). Desprins de familie ca principala
sursă de dezvoltare şi socializare, de lumea exterioară, de comunicarea
cu mediul auzitorilor, copilul ajunge până la majorat, precum un adept
proscris cercului surzilor. Lumea surzilor defineşte reguli dominante de
comportament şi stilul de viaţă, aici legile sunt clare din copilărie,
limbajul special a devenit unul matern. Nu este surprinzător, că apoi
absolvenţii şcolilor-internat formează familii proprii cu parteneri de
căsătorie din acelaşi mediu, păstrează legături strânse cu foştii colegi.
Integrarea socială a surzilor în viața reală nu este întotdeauna
lipsită de probleme. Cu toate că unele școli din republica noastră au
încurajat folosirea dactilemelor și a limbajului gestual, aceste forme de
comunicare nu au constituit componente acceptabile ale sistemului
educațional. Nici la ora actuală nu s-au elaborat cursuri de calificare
pentru profesorii surzi care sa dobândească fluență în folosirea acestor
forme de comunicare în procesul didactic. Surzii, care nu dețin limbajul
semnelor nu întotdeauna sunt acceptați ca „ai săi” în subcultura surzilor,
și nu întotdeauna se integrează în comunitatea auzitorilor, chiar dacă
posedă discursul verbal, de asemenea, nu se consideră ca fiind „al lor”.
Problema identității și integrării sociale și culturale apare deosebit de
acut în rândul tinerilor în autodeterminarea lor vitală și crearea familiei, a
formării cercului de prieteni.
În acest caz, se cere a defini locul mai multor structuri în rezolvarea
problemei, cum ar fi:
 locul intervenției formative specializate și a altori structuri de
influență – asociații sociale, grupe de referință, servicii de suport și
susținere;
 îmbinarea formelor de dezvoltare a capacităților de comunicare a
surzilor – a celor verbale, a semnelor mimice şi gestuale, perceptibile cu
ajutorul văzului.
Aceste obiective se evidențiază puternic în lumina cadrului social
ca spațiu vital al existenței neauzitorilor. El devine tot mai aglomerat
prin interacțiuni, interdependențe, ce implică în viața neauzitorilor
structuri de stat, publice, politice, juridice, de cultură și comunicație.
 Metodele de comunicare a persoanelor cu dizabilități de
auz
Pentru a înțelege oportunitatea unei sau altei forme de intervenție
în problema diminuării dificultăților de comunicare a neauzitorilor, cât și
a utilizării formelor de comunicare prin limbajul mimico-gestual,
revenim la câteva noțiuni primare în conceperea acestui proces:
comunicare, limbaj, formele de comunicare ale persoanelor cu deficiențe
auditive, modelele verbale.
Comunicarea umană se poate face atât prin limbaj verbal, cât şi
spontan, neintenţionat, prin mimica, gestica, poziţia corpului, privire,
expresia feții, atingere etc.
Formele de comunicare în procesul educaţional al copiilor cu
dizabilități de auz sunt:
a) comunicarea verbală (oral şi scris):
- are la bază un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale;
- labiolectura – suport important în înţelegere.
b) comunicarea mimico-gestuală – este cel mai accesibil mijloc
de comunicare deseori folosită într-o manieră stereotipică şi de
persoanele auzitoare;
c) comunicarea cu ajutorul dactilemelor – are la bază un sistem
de semne manuale care înlocuiesc literele din limbajul verbal şi respectă
anumite reguli gramaticale în ceea ce priveşte topica formulării
limbajului. Grafemele sunt realizate în aer, cu ajutorul 14 poziţiei şi
miscării degetelor de la o mână sau de la ambele mâini. Semnele pot fi
scrise şi în palmă.
d) comunicarea bilingvă - presupune combinarea între:
- comunicarea verbală şi cea mimico-gestuală;
- comunicarea verbală și cea cu dactileme;
 - cuvânt – gest – cuvânt;
- cuvânt – gest.
c) comunicarea totală – este metoda de comunicare în care auzul
rezidual, vorbirea, limbajul semnelor, dactilemele şi labiolectura sunt
utilizate la un loc, completându-se reciproc. Se consideră că importantă
este comunicarea, transmiterea și receptarea mesajului şi nu forma prin
care se comunică, iar folosirea mai multor metode duce la rezultate mai
bune.
Despre formele de comunicare precizate anterior nu se poate spune
că una este superioară celeilalte, eficienţa lor văzându-se în practică.
Important este ca deficientul să ştie să comunice eficient şi să înţeleagă
mesajul. Limbajul reprezintă un sistem convenţional prin care ideile sunt
comunicate în mod conştient, printr-o structură şi vocabular, dirijate prin
anumite reguli care trebuie urmate de utilizatori.
În timp ce a comunica presupune doar a transmite un mesaj,
indiferent de prezenţa sau absenţa auzului, copiii pot comunica, dar
dobândirea limbajului este un pas înainte. În timp ce copiii auzitori
folosesc limbajul verbal, copiii surzi folosesc limbajul mimico-gestual.
Importantă este existenţa unui limbaj care să poată oferi posibilitatea
unor interacţiuni cu cei din jur.
Particularităţi ale semnelor dactile
Cele mai multe semne dactile corespund alfabetului scris. Semnele
de punctuaţie amintesc mai degrabă de limbajul oral şi nu de cel scris.
De exemplu: nu există semne pentru punct, virgulă, semnul întrebării,
mirării; acestea realizânduse prin opriri convenţionale şi prin expresia
feţei. Ritmul și viteza dactilării sunt diferite şi depind de particularităţile
individuale ale vorbitorului. Dactilologia ajută persoanele surde în
comunicare și este o parte a limbajului semnelor, în deosebi în
exprimarea numelui, denumirii, termenilor. Orice limbă națională își are
dactilemele sale.
 Dactilologia poate fi exprimată cu o mână, cu ambele mâini ori
combinată. Limba română se exprimă cu o singură mâna și la temelia ei
este dactilul limbii franceze („scrisoare în aer”).
Reguli de folosire a dactilologiei:
- a dactila conform normelor ortografice ale limbii vorbite;
- dactilul se însoțește de articulație (cuvânt și frază);
- poziția mâinii este îndoită de la cot, să nu acopere fața, puțin mai
jos de nivelul umărului;
- la dactilare mâna se află la un nivel, nu se mișcă nici în jos, nici
în sus, că să fie văzută și expresia feței, articulația și dactilema;
- semnele sunt executate exact;
- exprimarea în limbajul dactil se face lin, fără mari pauze;
- în dactilologie cuvintele se semnifică prin pauză, propozițiile –
prin oprire;
- dacă sunteți stângaci puteți dactila numai cu mâna stângă;
- tempoul dactil trebuie să fie ca tempoul limbii vorbite;
- ţineţi mâna la nivelul umărului preferabil cu palma spre exterior;
- faceţi dactilemele cu grijă;
- executaţi fiecare literă în acelaşi loc;
- în caz de eroare sau neînțelegere se dactilează tot cuvântul de la
început.
Dactilologia este o metodă mai lentă de comunicare, deoarece
persoana trebuie să unească fiecare literă în cuvinte. Structura acesteia
presupune câteva etape de însușire a practicii de lucru ca interpret al
LMG.
 Bibliografie
- https://proedukat.wordpress.com/2012/02/15/sa-intelegem-ce-
este-limbajul-mimico-gestual/
- OMUL DIN LUMEA TĂCERII. GHID PENTRU ÎNȚELEGEREA LUMII
PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI DE AUZ
- https://as.md/wp-content/uploads/2018/02/GHID-
metodologic_FINAL_web.pdf
- https://www.preferatele.com/docs/romana/5/limbajul-
mimicogestu22.php
- https://biblioteca.regielive.ro/referate/psihologie/limbajul-
mimico-gestual-50897.html