Dialogul este o formă de comunicare dintre două sau mai multe persoane.

Prin dialog,
interlocutorii schimbă informații, idei, opinii, își împărtășesc sentimente sau emoții, își exprimă
acordul sau dezacordul, urmărind diverse scopuri.
Cea mai frecventă formă a dialogului oral este conversația.
Intervenția în dialog a unui partener se numește replică.
Dialogul presupune cel puțin două replici succesive, legate logic între ele. Dialogul oral poate fi
direct, atunci când interlocutorii se află față în față, sau mediat, atunci când partenerii de dialog
folosesc telefonul sau aplicațiile digitale (Skype, Whatsapp etc.).
Este recomandabil ca participanții la o conversație să aplice principiul cooperării și principiul
politeții, să manifeste respect și toleranță față de interlocutori și față de ideile sau opiniile lor.

Tracul este o stare emotivă firească, o neliniște de care sunt cuprinse unele persoane atunci
când apar în fața publicului. Tracul comunicativ este una dintre cele mai întâlnite forme de
manifestare a stării emotive.
Câteva dintre strategiile de gestionare a tracului comunicativ sunt următoarele:

 asumarea deschisă a emoțiilor;

 pregătirea cu seriozitate a intervenției/rolului etc.;
 repetarea în oglindă;
 imaginarea că în sală sunt doar persoane foarte apropiate (colegi, prieteni, membri ai
familiei etc.);
 reducerea publicului la o singură persoană, altfel spus concentrarea pe o singură
persoană din sală;
 controlarea mimicii și a posturii;
 concentrarea asupra respirației;
 rostirea discursului într-un ritm firesc.

Părțile componente ale unui act de comunicare trebuie să fie unitare. Legătura dintre enunțurile
care alcătuiesc un text oral se poate asigura prin mai multe procedee:

repetare integrală sau parțială a elementelor lexicale (Am așteptat în același loc. Așteptarea n‐a
durat mult.) sau repetare a unor structuri sintactice (Lucian a citit mult și a reflectat, David a citit
mult și a aplicat).

reformulare, adică repetare într‐o formă diferită a unui conținut identic, prin:

› folosirea sinonimelor: Stăteau într‐o casă dărăpănată.→ Locuința lor era dărăpănată.

› transformarea adjectivului în substantiv: Orașul nostru este cunoscut pentru patrimoniul cultural
bogat. → Orașul nostru este cunoscut pentru bogăția patrimoniului său.

› transformarea verbului în substantiv: Este interzis să traversezi pe roșu. → Traversarea pe roșu este
interzisă.

› schimbarea formei verbului: Echipa școlii noastre a câștigat medalia de argint. → Medalia de argint
a fost câștigată de echipa școlii noastre.

prezența unor cuvinte sau grupuri de cuvinte care realizează legătura de sens între enunțuri și
contextul în care are loc comunicarea. Acestea se numesc conectori și pot exprima: confirmarea
(într‐adevăr), explicația (pentru că, de aici, de aceea), concesia (totuși, cu toate acestea), rectificarea
sau clarificarea (de fapt, în fine, mai bine zis), obiecția (dar, păi), dezacordul (dimpotrivă, însă),
concluzia (așa că, așadar, deci), adaosul (în plus, mai mult, de altfel, și), schimbarea temei de discuție
(în schimb, iar) etc. De exemplu: La muzeu am învățat multe. În plus, ne‐am simțit foarte bine.

Ascultarea activă se manifestă ca un efort conștient pe care oamenii îl fac pentru a-i auzi și a-i
înțelege pe ceilalți, astfel încât să capteze integral mesajele acestora. Când este depus acest efort,
partenerul de dialog se simte ascultat și prețuit, iar conversația se bazează pe respect reciproc.
Există trei comportamente care reflectă ascultarea activă:

• ascultarea atentă, care presupune:

- contactul vizual cu interlocutorul/interlocutorii;

- ignorarea factorilor care ar putea să-ți distragă atenția (zgomote, prezența altor persoane etc.);

- folosirea unor semnale verbale („da“, „înțeleg“, „aha“ etc.) sau gestuale de încurajare a
vorbitorului;

- concentrarea interesului asupra ideilor interlocutorului și amânarea construirii mentale a unui

răspuns, înainte să fi ascultat tot ce are de spus partenerul de dialog.

• neîntreruperea vorbitorului

- amânarea propriei intervenții până vorbitorul își termină ideea și semnalarea politicoasă a
dorinței de a interveni.

 oferirea unui feedback prin:

- reformularea sau recapitularea de către receptor a ideilor exprimate de interlocutor: Dacă am

înțeles eu bine ..., Vrei să spui că ..., Asta înseamnă că ... etc.;

- formularea de întrebări ce solicită lămuriri, informații.

O comunicare nu se rezumă doar la ceea ce spune cel care comunică, la conținutul pe care vrea să îl
transmită altora: informații, idei, opinii, stări sau sentimente. Contează foarte mult și cum sunt
comunicate aceste idei.
Prin felul în care comunică oral, combinând mijloacele verbale, nonverbale și paraverbale, vorbitorul
transmite informații, dar și ceva despre propria persoană (este calm, emoționat etc.), despre ce
așteaptă de la cei cărora li se adresează și despre relația dintre participanții la comunicare (de
inferioritate, de superioritate, de colaborare etc.).
Toate aspectele menționate, care indică, dincolo de cuvinte, ceva despre cel care vorbește și despre
relația dintre participanții la comunicare, reprezintă atitudini comunicative.
Este recomandabil ca atât vorbitorii, cât și ascultătorii să manifeste atenție și empatie față de
partenerii de comunicare.
Atenția reprezintă capacitatea unui ascultător de a se concentra asupra a ceea ce comunică
vorbitorul, dar și, din perspectiva vorbitorului, capacitatea de a vedea cum reacționează ascultătorul
la ceea ce i se spune.
Empatia este capacitatea de transpunere în locul celuilalt, de a fi interesat de ceea ce gândește sau
simte celălalt, fie că este vorba despre un personaj dintr-o carte sau despre un partener de
comunicare.

Într-o prezentare orală, conținutul și modul de prezentare a conținutului sunt la fel de importante.

Folosite adecvat, elementele paraverbale și elementele nonverbale din timpul prezentării orale pot
ușura înțelegerea temei de către ascultători.

Elementele paraverbale
 intensitatea vocală trebuie adaptată la public și la mărimea sălii, nici prea tare, nici prea
încet;
 intonația accentuează ceea ce este important;
 ritmul vorbirii este mai rar decât în timpul unei conversații obișnuite, pentru ca ascultătorii
să aibă timp să înțeleagă mesajul;
 pauza poate sublinia o idee importantă.

Elementele nonverbale
 expresia feței (mimica) arată deschidere față de public și stăpânirea subiectului; un chip
zâmbitor este preferabil unui chip încruntat;
 gesturile sunt măsurate și firești, ele vin să întărească spusele;
 poziția corpului este sigură, dreaptă, dar nu rigidă;
 contactul vizual cu publicul arată respect; privirea nu se fixează numai asupra cuiva.

Acte de limbaj
A promite este un act de limbaj prin care vorbitorul se angajează să acționeze într-un anumit
mod.

A declara este un act de limbaj prin care vorbitorul anunță, recunoaște sau își asumă ceva.
Declarația se folosește mai ales în limbaj oficial (administrativ, politic, publicistic, juridic).

A explica este un act de limbaj prin care vorbitorul oferă lămuriri asupra unui subiect, pentru ca
un fapt sau o idee să fie mai ușor de înțeles de către receptor. O explicație se poate construi în
jurul a două întrebări: de ce? (atunci când este lămurită cauza unui fenomen, a unei acțiuni etc.)
și cum? (atunci când sunt oferite instrucțiuni – cum să folosești un aparat, cum se prepară o
prăjitură, cum să ajungi într-un anumit loc etc.). Pentru a se face înțeles, vorbitorul trebuie să
știe el însuși ce vrea să comunice și să folosească termeni care exprimă cauza (pentru că,
deoarece, căci, fiindcă, având în vedere, dat fiind că, din moment ce, de aceea etc.) și consecința
(prin urmare, deci, în consecință, ca urmare, ceea ce implică, de unde decurge, ceea ce ne
trimite la etc.).

A recomanda este un act de limbaj cu ajutorul căruia vorbitorul îl îndeamnă pe receptor să

acționeze într-un anumit fel, îi dă un sfat, îi propune ceva: Îți recomand să …, Te sfătuiesc să …,
Îți propun să … etc.
A afirma este un act de limbaj prin care vorbitorul face o declarație prin care enunță existența
unui fapt sau susține că ceva este adevărat: Pământul este rotund., Recunosc că am greșit.

Atitudini communicative
În comunicare, oamenii manifestă atitudini diferite.

Flexibilitatea, asertivitatea și disponibilitatea pentru negociere sunt atitudini ce favorizează

comunicarea eficientă.

Flexibilitatea este atitudinea comunicativă ce se manifestă prin capacitatea vorbitorului de a se

adapta contextului comunicării (subiectului, interlocutorilor).

Asertivitatea presupune exprimarea clară și fermă a dorințelor, a emoțiilor, a părerilor și a

intereselor, fără a-i leza pe ceilalți, fără a manifesta dezinteres, dispreț și ostilitate, susținerea cu
fermitate a punctului de vedere personal, fără a deveni agresiv. Comunicarea asertivă se
caracterizează prin convingerea că toate persoanele sunt egale, că drepturile, sentimentele,
nevoile, dorințele celorlalți sunt la fel de importante ca ale vorbitorului.

Atitudinile opuse asertivității sunt:

pasivitatea, caracterizată prin atitudinea excesiv de amabilă în orice situație;

agresivitatea, exprimată prin constrângere și intimidare, prin utilizarea unui ton autoritar și ostil
în comunicarea propriilor dorințe și nevoi;

pasivitatea agresivă, manifestată prin rezistență indirectă la solicitările celorlalți și prin

incapacitatea de a-ți exprima nemulțumirea;

manipularea, realizată prin evitarea exprimării punctului de vedere și prin determinarea

celorlalți de a simți compasiune sau de a se simți vinovați.

Negocierea este o acțiune voluntară, bazată pe un dialog susținut cu scopul armonizării unor
puncte de vedere divergente.

Disponibilitatea pentru negociere se manifestă prin dorința interlocutorilor de găsi soluții

reciproc acceptabile. În negocierea unui punct de vedere, un rol important îl reprezintă
inteligența emoțională a interlocutorilor, capacitatea acestora de a-și conștientiza, controla și
manifesta emoțiile și de a gestiona relațiile interpersonale într-un mod empatic.

Text argumentativ
Un text argumentativ, oral sau scris, are ca scop să convingă ascultătorii sau cititorii cu privire la
o opinie/un punct de vedere. Textul argumentativ conține următoarele elemente:

o introducere, prin care este enunțată teza, adică o opinie sau o judecată de valoare; în cazul în
care teza este dată (ca în exemplul de la exercițiul 3), în introducerea argumentării se exprimă o
opinie față de aceasta, indicând poziția pe care se situează cel care susține argumentarea;

un cuprins, care include:

argumentele, constând în explicații sau justificări prin care teza/opinia despre aceasta este
susținută;

exemplele sau probele care au rolul de a ilustra convingător fiecare argument;

o încheiere, care cuprinde o concluzie succintă ce are rolul de a demonstra relevanța

argumentelor pentru teza/opinia enunțată inițial.

Teza poate fi introdusă prin formule precum: Părerea mea este că …/Consider că … etc.

Argumentele pot fi introduse prin conectori de tipul: pentru că, deoarece; ierarhizarea
argumentelor se poate face prin conectori de tipul: în primul rând/mai întâi, în al doilea
rând/apoi, nu în ultimul rând/în fine etc. Pentru a fi mai convingător, vorbitorul se poate referi
atât la avantajele, cât și la dezavantajele tezei enunțate, folosind argumente pro și contra. În
acest caz, poate folosi conectori precum: deși, totuși; în ciuda faptului că, oricum; pe de o parte,
pe de altă parte.

Pentru ca argumentele prezentate să fie convingătoare, este important ca acestea să fie întărite,
de fiecare dată, prin cel puțin un exemplu. Acestea pot fi introduse prin conectori precum: de
exemplu, de fapt, de pildă etc.

Concluzia poate fi introdusă prin conectori precum: în concluzie, așadar, pe scurt, prin urmare, în
consecință etc.

Textul argumentativ oral poate fi prezentat ca un monolog pe care o persoană îl ține în fața unui
public sau poate fi parte a unei dezbateri.

Comportamentele nonverbale și paraverbale

Eficiența cu care transmitem un mesaj către un interlocutor sau către un public se măsoară în
capacitatea acestui mesaj de a convinge, numită și persuasiune.

Dacă emițătorul vrea să exercite o influență asupra receptorului, să-i modifice convingerile,
credințele sau acțiunile, apelează, pe lângă idei și dovezi, la implicarea emoțională a auditoriului,
utilizând nu doar cuvinte, ci și limbajul nonverbal, respectiv paraverbal.

Comportamentele nonverbale și paraverbale reprezintă ansamblul de strategii care contribuie la

transmiterea convingătoare a unui mesaj în procesul comunicării orale.

Comportamentele nonverbale se referă la mesajele transmise prin intermediul corpului.

Mișcările capului, expresiile faciale, gesturile poartă o încărcătură semnificativă de mesaj,
putând contribui la convingerea interlocutorilor. Tot de comportamentul nonverbal țin și postura
corpului, adică modul de a ne așeza sau de a sta în picioare, mișcările ochilor și contactul vizual.

Comportamenele paraverbale se referă la ansamblul elementelor care vizează rostirea

mesajului. Volumul vocii sau intensitatea are valoare persuasivă dacă este adaptat la
interlocutori și la condiții, la dimensiunea sălii. Ritmul vocii poate fi lent, repezit, teatral, calm,
precipitat, contribuind la convingerea interlocutorului. Pauzele în vorbire pot accentua
importanța unor idei. Același efect îl poate avea accentuarea cuvintelor-cheie ale discursului.
Intonația cuprinde timbrul și variația înălțimii vocii, transmițând sentimente, emoții și atitudini.

Ascultarea activă
Ascultarea activă este o strategie esențială în comunicare, reflectând interesul și respectul față
de opinia interlocutorilor.

Practicarea ascultării active presupune:

putere de concentrare, de menținere a atenției față de cele spuse de interlocutor pe tot

parcursul unei intervenții, pentru a înțelege ce comunică acesta;

capacitate de a evalua cele spuse de interlocutor, prin raportare la propriile idei sau prin
raportare la opiniile unor experți în tematica abordată;

capacitate de amânare a propriei intervenții până ce vorbitorul își termină ideea;

capacitate de a interacționa cu ceilalți și de a le oferi feedback, reformulând ideile

interlocutorului și împărtășindu-i acestuia părerea ta despre ceea ce a spus.

Un ascultător activ este capabil să-și exprime în mod clar și civilizat punctul de vedere față de
ideile interlocutorilor sai, chiar dacă nu este de acord cu părerile exprimate. Este important ca, în
susținerea propriilor idei, acesta să evidențieze punctele comune și diferențele dintre opiniile
sale și cele exprimate de vorbitor, arătând ce apreciază și ce i se pare discutabil.

Atunci când tema abordată este dintr-un domeniu specializat (literatură, științe etc.),
comportamentul de ascultator activ este posibil doar după o documentare prealabilă, care îi
ajută pe participanți să înțeleagă la ce se referă intervențiile celorlalți. În acest caz, ascultătorul
care oferă feedback unui vorbitor poate face referiri la opinii ale unor autorități în domeniul
abordat, pentru a demonstra că vorbește în cunoștință de cauză și că are informațiile necesare
pentru a face o evaluare a ideilor celorlalți.