prof. dr. n. s. – teoria comunicării.

med

TEORIA COMUNICĂRII

COMUNICAREA este o situaţie în care se face schimb de informaţii între două sau multe persoane, pe diferite căi.

A. Elementele situaţiei de comunicare sunt următoarele:

1. Emiţătorul este sursa de informaţie a mesajului. Se mai numeşte locutor, vorbitor, autor, expeditor etc. El
poate deveni, în procesul comunicării, şi
2. Receptor – destinatarul informaţiei într-o situaţie de comunicare. Se mai numeşte cititor, interlocutor,
lector, ascultător, destinatar etc. Este vizat, în procesul comunicării, de către emiţător, primind şi decodând
mesajul. Emiţătorul şi receptorul mai sunt denumiţi şi actanţi ai comunicării.
3. Canalul este suportul fizic al transmiterii mesajului, mediul de propagare al acestuia (aerul, hârtia, mediul
electronic etc).
4. Codul este sistemul de semne cu ajutorul căruia se construiesc mesajele. Exemple: alfabetul, limba,
sunetele, semnalele luminoase, simbolurile, limbajul surdo-muţilor etc. Unele mesaje sunt codificate la
multe niveluri: alfabet plus limbă etc.
5. Mesajul este vehiculul informaţiei, rezultatul operaţiei de codare.
6. Contextul se referă la circumstanţele în care se produce comunicarea (timpul, locul, identitatea celor
implicaţi, statutul lor social). Necunoaşterea contextului duce la imposibilitatea receptării mesajului,
parţială sau totală.
7. Referentul este situaţia, tema, obiectul, realitatea despre care se comunică, sau, cu alte cuvinte, „despre ce
este vorba în mesaj”.

B. Funcţiile comunicării (teoria lui Roman Jakobson, 1963):

a) Funcţia emotivă / expresivă este centrată pe emiţător şi exprimă starea afectivă a acestuia. Se realizează
prin mijloace verbale (exclamaţii, construcţii incidente) şi prin elemente paraverbale (intonaţie, pauze,
lungiri ale vocalelor etc). Ex: „Oh!”, „Vai!”, „Doamne fereşte!” etc. Apare, de obicei, în textele literare sau
în mesaje subiective şi este evidenţiată în text prin folosirea persoanei I a verbului şi a pronumelui, prin
redarea superlativului (ex: „mare-mare”).
b) Funcţia conativă / persuasivă / retorică este centrată pe receptor, vizează efectul de persuasiune al
mesajului asupra acestuia. Receptorul trebuie convins, incitat, influenţat, obligat la un anume
comportament printr-un îndemn, rugăminte, ordin. Este ilustrată prin vocative şi imperative: „hai”, „vino”
etc. Apare în reclame, ordine, regulamente, predici, discursuri politice, sloganuri publicitare.
c) Funcţia referenţială / informativă este centrată pe referent, presupune transmiterea cât mai obiectivă a
unor informaţii despre lumea reală ori imaginară. Apare în chestionare, referate, cronici, texte tehnico-
ştiinţifice etc. Are în vedere corectitudinea mesajului, capacitatea de a transmite o informaţe etc.
d) Funcţia cognitivă este centrată pe context, vizează situaţia în care se face comunicarea (deicticele spaţiale,
temporale, personale): precizarea locului, timpului emiterii / receptării, identitatea, statutul social şi relaţiile
dintre vorbitori etc. Exemple de situaţii în care apare funcţia cognitivă: o anchetă a poliţiei în care se
vizează clarificarea locului, a persoanelor, a faptelor etc.
e) Funcţia metalingvistică este axată pe controlarea şi explicarea codului, a cuvintelor folosite, a semnelor
etc. Se pun în discuţie înţelesul sau forma lor pentru a favoriza înţelegerea corectă a mesajului. Apare în
analizele gramaticale, în dicţionare, în cărţile care „traduc” semnele de circulaţie etc sau în orice fel de text
care are cuvinte / semne explicate.
f) Funcţia fatică este centrată asupra canalului de comunicare, a cărui funcţionare e asigurată prin verificări
şi simulări din partea celor doi locutori. Se întâlneşte în formulele: alo, hei, bună ziua, se aude?, intelegi?
mă vezi? etc.
g) Funcţia poetică vizează obţinerea, cu ajutorul mesajului, a unor efecte artistice în textele literare şi mai
rar în vorbirea comună. În acest caz, un mesaj nu mai este un vehicul pentru informaţie, ci un text
interesant, plăcut, frumos, amuzant etc. Nu se manifestă doar în poezie, ci şi în vorbirea curentă, în expresii
Notă: informaţiile marcate cu asterisc nu sunt obligatorii! 1
 prof. dr. n. s. – teoria comunicării.med
şi locuţiuni populare, în sloganuri, în proverbe etc. Se realizează prin folosirea figurilor sintactice, a
tropilor, a limbajului conotativ etc.
Observaţie: În orice situaţie de comunicare una dintre funcţii predomină, altele pot lipsi. Rareori sunt prezente
toate în acelaşi mesaj.

*** Tudor Vianu (în 1966) propune o altă clasificare a funcţiilor limbajului, pe care le numeşte intenţii: una reflexivă şi
una tranzitivă. Reflexivitatea presupune autocomunicare, afectivitate, centrul enunţului fiind emiţătorul, în timp ce
tranzitivitatea se defineşte prin folosirea cuvintelor în sens denotativ, focalizarea enunţilui fiind pe referent. Din acest punct de
vedere, textul literar se evidenţiază printr-un grad ridicat de reflexivitate şi tranzitivitate minimă (mai ales poezia tradiţională şi
parţial cea modernă), în timp ce textul nonliterar insistă pe tranzitivitate, reflexivitatea fiind minimă, pentru a transmite corect
informaţia.

C. Tipuri de comunicare
• Comunicarea verbală (bazată pe limbile naturale). Poate fi orală (literară – textele populare, sau neliterară
– orice alt mesaj) sau scrisă (literară – orice text literar cult, neliterară – orice alt text). I se pot adăuga şi
elemente din
• Comunicarea nonverbală (gesturile, mimica, mişcarea corpului, ţinuta, privirea), dar şi din
• Comunicarea paraverbală (timbrul, volumul şi inflexiunile vocii – murmurată, şoptită, şuierătoare,
mormăită etc – tonul, ritmul, tăieturile cuvintelor, articularea, pauzele, râsul oftatul etc). Toate acestea pot
oferi receptorului informaţii pentru decodarea mesajului.
Limba literară / limbajul standard este aspectul cel mai îngrijit, corect, normat, supus regulilor de ortografie,
ortoepie şi punctuaţie emise de Academia Română. Se întâlneşte în textele oficiale, manuale, texte ştiinţifice etc.
Este obligatoriu în situaţiile formale. Exclude prezenţa regionalismelor, a arhaismelor, jargonului, argoului.
Cuvintele sunt folosite numai în sensul propriu, rareori în sensul figurat.
Limba populară este cel mai viu şi mai cuprinzător segment al unei limbi. Este modalitatea în care se vorbeşte la
un moment dat, indiferent de situaţia de comunicare, de cultura şi educaţia vorbitorilor, de subiectul şi domeniul
comunicării. Cuprinde toate sferele vocabularului (arhaisme, regionalisme, elemente de argou şi de jargon, adaptări
şi / sau simplificări ale regulilor etc). Este – de asemenea – cel mai dianmic aspect al unei limbi, acceptând
neologisme sau adaptări etc.

COMUNICAREA VERBALĂ / ORALĂ / COLOCVIALĂ cuprinde mesajele orale, care se grupează în stilurile
colocviale:
a) Stilul solemn, prezent în următoarele situaţii: discursuri oficiale, situaţii formale, alocuţiuni, toasturi,
disertaţii etc. Cuprinde formule introductive specifice („stimaţi invitaţi”, „dragi elevi” etc) este scurt,
concis, foloseşte doar limba literară. Cuvintele sunt folosite doar în sensul propriu, mesajul este clar,
accesibil etc.
b) Stilul familiar este cel mai utilizat. Poate fi întâlnit în orice situaţie informală: discuţia dintre doi cunoscuţi,
pe stradă, la şcoală etc. Este cel mai liber, foloseşte cuvinte din toate sferele vocabularului, limbajul poate fi
adaptat, la fel şi regulile ortoepice. Are o mare încărcătură afectivă, comunicarea e naturală, are elemente
ale oralătăţii: adresări directe, proverbe, abrevieri etc
c) Stilul neutru se foloseşte atunci când se cer şi se oferă informaţii, sau când are loc o comunicare între doi
indivizi care nu se cunosc. Este foarte concis, la obiect, politicos.
Forme ale comunicării orale:
1. Dialogul este orice comunicare între două sau mai multe persoane care devin, pe rând, emiţător şi / sau
receptor. Conţine elemente paraverbale şi nonverbale. Este alcătuit din replici sau grupuri de replici. Este
dependent de context, întrucât altfel comunicarea nu poate fi înţeleasă. Se compune din trei părţi: a) partea
introductivă (formulele de salut, de prezentare, anunţarea temei etc), b) partea centrală sau dialogul propriu-zis
şi c) partea finală (momentul concluziilor, al retragerii unuia dintre locutori etc). Există două tipuri de dialog:
literar şi neliterar / cotidian.
2. Monologul este adesea considerat drept variantă a dialogului, dar poate fi luat şi separat de acesta. Conţine o
singură replică. Tipuri: descrierea orală, disertaţia, alocuţiunea, toastul, prelegerea, expunerea, ştirile radio şi
tv, pledoariile etc.

Notă: informaţiile marcate cu asterisc nu sunt obligatorii! 2

 prof. dr. n. s. – teoria comunicării.med

COMUNICAREA SCRISĂ conţine toate mesajele scrise, care se grupează în stilurile funcţionale, numite aşa
pentru că pot fi folosite numai în anumite situaţii.
1. Stilul publicistic (jurnalistic) – întâlnit în ziare şi reviste, la radio şi la tv etc. Îndeplineşte funcţia de
mediatizare, de largă informare asupra evenimentelor şi de influenţare (manipulare) a opiniei publice.
Trăsături:
 Respectă calităţile generale şi uneori şi pe cele particulare ale stilurilor (vezi mai jos);
 Comunicarea are mai multe funcţii: informativă, expresivă, persuasivă;
 Exprimă o tendinţă, o atitudine;
 Unele dintre textele publicistice se aproapie de celelalte stiluri funcţionale, sau de stilurile colocviale;
 Unele texte se apropie de stilul ştiinţific (ex: prezentarea într-o revistă a unei cărţi de medicină va avea, firesc,
şi termeni medicali etc), altele de stilul colocvial (ex: redarea unui discurs politic sau a unei discuţii aprinse
etc) sau de stilul beletristic (ex: cronicile de film, de spectacol etc);
 Conţinutul reflectă realitatea imediată, dar pentru a convinge (prezenţa funcţiei persuasive) se recurge la
mijloace extralingvistice: caricatură, fotografie, schemă tabel etc;
 Respectă, în general, regulile limbii literare;
 Recurge la figuri de stil şi procedee artistice, construcţii retorice tocmai în scop persuasiv; din acest motiv,
frontiera dintre stilul publicistic şi cel beletristic este destul de instabilă; există texte publicistice care
emoţionează, după cum există texte beletristice care doar transmit informaţii, cu scop persuasiv – jurnalul etc;
 Foloseşte citatul din surse diferite, directe şi verificabile;
 Utilizează titluri şocante, formulări consacrate sau subtitluri care să atragă atenţia şi să stârnească interesul;
 Limbajul este accesibil tuturor categoriilor sociale;
 Este prezentă în proporţii diferite tonalitatea polemică;
 Modalităţile de expresie monologul scris, monologul oral, dialogul scris şi cel oral;
 Forme în care se manifestă: apelul, articolul, ştirea, reportajul, cronica, declaraţia, interviul, manifestul,
scrioarea, comunicatul, corespondenţa etc.
 Este un stil distinct în măsura în care funcţia textelor publicistice e de a informa publicul larg.
2. Stilul oficial (juridico-administrativ) este folosit între instituţii, sau între persoane şi instituţii. Trăsături:
 Respectă calităţile generale şi pe cele particulare ale stilurilor;
 Respectă strict normele limbii literare;
 Este obiectiv şi impersonal – lipsit de elemente afective şi neutru din punct de vedere expresiv;
 Este clar, precis, dar mai ales specializat;
 Modul de exprimare este formal, puternic tipizat (ex: „Către...”, „Domnule Preşedinte, vă rog să...” etc);
 Textele sunt organizate stereotip: alineate, paragrafe, articole numerotate etc;
 Respectă strict regulile de prezentare grafică;
 Are terminologii specifice: adresă, domiciliu, dosar, problemă, cerere etc;
 Unele fraze sunt eliptice de predicat;
 Tipuri de texte: cererea, procesul verbal, scrisoarea oficială, telegrama, CV, scrisoarea de intentie, referatul,
referatul de carte, declaraţia, textul de lege, pledoaria, memoriul etc.
3. Stilul ştiinţific realizează comunicarea în domeniile tehnicii. Trăsături:
 Foloseşte numai senurile denotative ale cuvintelor;
 Funcţia limbajului cea mai întâlnită esate funcţia referenţială;
 Respectă calităţile generale ale stilurilor, care sunt obligatorii;
 Textele sunt obiective, impersonale;
 Foloseşte demonstraţia ştiinţifică organizată specific (formule, scheme etc);
 Are note, observaţii et în subsolul paginii;
 Fiecare domeniu al ştiinţei are un limbaj propriu;
 Termenii folosiţi au un singur sens, de obicei;
 Se folosesc termeni de circulaţie internaţională;
 Lipsesc regionalismele, arhaismele, argoul şi jargonul, dar sunt prezente multe neologisme;
 Exemple de texte: tratatul, manualul, prospectul etc.
Notă: informaţiile marcate cu asterisc nu sunt obligatorii! 3
 prof. dr. n. s. – teoria comunicării.med
4. Stilul beletristic (artistic / literar) se manifestă doar în textele literare. Trăsături:
 Comunicarea este expresia unei relaţii speciale dintre autor şi cititor;
 Textul nu vorbeşte neapărat despre realitate, ci este o ficţiune;
 Funcţiile dominante sunt cele poetice şi expresive;
 Sunt prezente sensurile conotative şi cele denotative;
 Procedeele artistice au o mare pondere (figuri de stil, sintactice şi retorice, prozodice);
 Conţine toate sferele vocabularului (regionalisme, arhaisme, argou, jargon, neologisme);
 Este cel mai complex dintre stiluri;
 Presupune o convenţie între autor şi receptor;
 Presupune o intenţie estetică. Textele artistice instruiesc, moralizează şi mai ales delectează.
5. Stilul epistolar este dat de unele teorii ale comunicării ca fiind separat de celelalte, deşi textele acestui stil
apar şi în stilul oficial (de ex. scrisoarea oficială) sau în cel beletristic (de ex. o scrisoare de dragoste).
Conţine comunicările trimise cuiva pe diverse căi (poştă, curier, e-mail etc). Trăsături:
 Textele au dimensiuni şi forme diferite – de la câteva rânduri la câteva pagini;
 Conţinutul este foarte variat;
 Textele sunt, de obicei, subiective, mai rar obiective sau impersonale;
 Stilul este concis, comunicarea uneori este eliptică (lipsesc anumite cuvinte – verbe, de ex. – dar ele pot fi
deduse din context);
 În general, respectă calităţile generale ale stilurilor;
 Nu sunt texte fictive, deci conţinutul lor se referă la elemente din lumea reală, imediată;
 Tipuri de texte: telegrama, biletul, scrisoarea (familială, amicală, de felicitare, solemnă, de rugăminte, de
mulţumire, de invitaţie, de justificare, de condoleanţe, de intenţie), invitaţia (amicală şi oficială) etc.

CALITĂŢILE GENERALE ALE STILURILOR

Vorbirea oricărui individ trebuie să îndeplinească anumite condiţii obligatorii, numite calităţi generale.
Nerespectarea unei calităţi duce la opusul ei, numit deficienţă a stilului.
1. CLARITATEA constă în formularea şi exprimarea limpede a ideilor, astfel încât comunicarea să se înţeleagă
uşor. Se face prin înlănţuirea logică a ideilor, prin evitarea interpretării mesajului constituit. Este o consecinţă a
gândirii limpezi a emiţătorului; de asemenea, este o problemă de accesibilitate a mesajului pentru receptor.
*** Deficienţe: a) obscuritatea (pronunţare incorectă, text ilizibil, folosirea unor cuvinte necunoscute,a arhaismelor,
regionalismelor, argoului şi jargonului atunci când nu este cazul etc).
b) nonsensul este o contradicţie logică; formularea sau conţinutul devin absurde: „Cine ar putea sa spună/ Câţi secoli
au trecut/ De-o lună/ De când nu te-am văzut?” (Topârceanu).
c) paradoxul este o opinie contrară faţă de cea comun acceptată, contradicţie faţă de uzul curent;
d) echivocul este o formulare ce poate fi interpretată în mai multe feluri. Ex: „competiţia continuă”.
e) banalitatea este dorinţa de a fi clar cu orice preţ;
f) platitudinea, truismul, adică adevărurile evidente: „Soarele răsare la est şi apune la vest.”
g) pleonasmul este repetarea unei idei prin cuvinte ce se află în relaţie de subordonare: urcă sus, cel mai optim etc;
h) tautologia este repetarea unui cuvânt în frază: „Istoria este ştiinţa care se ocupă cu studiul istoriei popoarelor.”
i) ermetismul constă în folosirea unor expresii dificile, greu de înţeles de către destinatar.

2. PROPRIETATEA constă în folosirea celor mai potrivite elemente lingvistice (cuvinte, sensuri, structuri, forme
etc) în exprimare, dar şi în concordanţa deplină între intenţie, conţinut şi expresie. Propoziţiile trebuie să fie
scurte, cuvintele uşor de înţeles – fiecare cu sensul său.
*** Deficienţă: lipsa de proprietate, care constă în modificarea sensului unui cuvânt, folosirea improprie a acestuia (ex:
eti,ologia populară – capitalişti pentru locuitorii capitalei); de asemenea, rezultă din folosirea nepotrivită a sensului cuvintelor
sau expresiilor: „ceasul staţionează”.

3. PRECIZIA este utilizarea riguroasă a cuvintelor, sensurilor, a regulilor gramaticale; de asemenea, constă în
evitarea repetiţiilor, a abaterilor de la idee.
*** Deficienţe: a) prolixitatea este comunicarea încărcată de cuvinte inutile.
b) digresiunea constă în abaterea de la ideea centrală, în apariţia de idei paralele, suprapuse, a parantezelor inutile.

Notă: informaţiile marcate cu asterisc nu sunt obligatorii! 4

 prof. dr. n. s. – teoria comunicării.med
4. CORECTITUDINEA se referă la respectarea regulilor limbii şi a organizării textelor.
*** Deficienţe: a) solecismul, sau lipsa acordului. Ex: „caii va avea hamuri.”
b) anacolutul este suspendarea unei propoziţii începute şi continuarea ei cu alta, în dezacord: „Nu ştiu alţii cum sunt,
dar eu, când mă gândesc..., parcă îmi saltă şi acum inima de bucurie.” „Moşneagul, cum o vede, i se umplu ochii de lacrimi.”
(Creangă).

5. PURITATEA constă în folosirea limbii literare.

*** Deficienţe: a) folosirea arhaismelor, a regionalismelor, a neologismelor, a argoului şi jargonului când nu este cazul, de
exemplu într-un discurs oficial.
b) folosirea modificărilor metaplastice: proteza: alămâie; epenteza: intinerar; paragoga: speciment; afereza: _stâmpără-
te; sincopa: propiu; apocopa: un’ te duci?; înlocuiri de sunete: tămâiet; metateza: bonlav, craston; sinereza: ideal, cereale;
diereza: te-a-tru.
OBS: Deficienţele stilurilor sunt folosite intenţionat în literatură, şi atunci se numesc licenţe literare.

CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILURILOR

1. NATURALEŢEA este exprimarea firească, lipsită de constrângere. Rezultă din stăpânirea perfectă a resurselor
limbii şi din cunoaşterea referentului.
*** Deficienţe: a) afectarea, sau căutarea unor cuvinte şi expresii preţioase. b) emfaza, sau folosirea excesivă a pronumelor de
persoana întâi, a stilului bombastic pentru a impresiona, a cuvintelor umflate etc.
2. SIMPLITATEA se referă la sublinierea valorii sugestive a cuvintelor.
*** Deficienţă: simplismul – adică superficialitatea cuvintelor şi a expresiilor.
3. EUFONIA /ARMONIA constă în echilibru, cadenţă, ritm al comunicării, din acordul părţilor (incipit, cuprins,
final).
*** Deficienţa majoră este cacofonia, repetarea ultimei silabe în cuvântul următor: vă văd, te temi, să sari etc. Orice cacofonie
poate fi evitată prin perifraze, adică prin reformularea mesajului.
4. DEMNITATEA are în vedere folosirea cuvintelor şi a expresiilor cultivate, evitarea vulgarităţilor, a
obscenităţilor, a argoului etc.
5. RETORISMUL este capacitatea unui mesaj de a convinge. Constă într-un stil avântat, entuziast.
*** Deficienţa majoră a retorismului este retorismul excesiv, adică folosirea exclamaţiilor şi a interogaţiilor în exces.
6. FINEŢEA se referă la subtilitatea în exprimare, folosirea aluziilor, a limbajului nuanţat, variat.
7. UMORUL, sau folosirea hazului, a atitudinii joviale, a umorului tragic sau absurd, în anumite situaţii.
8. IRONIA / AUTOIRONIA
9. CONCIZIA
10. ORALITATEA

TIPURI DE TEXTE SCRISE

A. TEXTUL ARGUMENTATIV
Un text este argumentativ dacă are explicit formulate o teză şi cel puţin un argument (de preferinţă două) care să
o justifice. Structura unui text argumentativ:
 Enunţarea ipotezei: alcătuirea unui enunţ clar, care conţine teza / ideea ce urmează a fi demonstrată, dar şi
exprimarea propriei opinii faţă de aceasta.
 Argumentarea propriu-zisă: enunţarea unuia sau mai multor argumente pro şi / sau contra ipotezei date şi
susţinerea lor (exemple, citate, prezentarea unor întâmplări, opinii de autoritate, comparaţii care să scoată
în evidenţă ideea susţinută).
 Precizarea concluziei: întărirea ipotezei prin reluarea sa în mod nuanţat şi enunţarea scurtissimă a
aergumentelor.
Argumentele trebuie să fie „tari”, valide, să pornească de la premise adevărate, privitoare la ideea / tema pusă
în discuţie. Ele trebuie să fie formulate clar, ordonate logic fie în mod deductiv (de la general înspre particular), fie
inductiv (de la particular la general). Dispunerea lor în text este marcată prin paragrafe. Se pot insera şi eventualele
contraargumente, în vederea demontării lor.
Elementele conectoate folosite pentru marcarea părţilor argumentaţiei şi pentru exprimarea unei aprecieri:
Notă: informaţiile marcate cu asterisc nu sunt obligatorii! 5
 prof. dr. n. s. – teoria comunicării.med
cred că, deoarece, fiindcă, probabil că, cu siguranţă că, după cum se ştie, suntem de acord toţi că. Se pot cita opinii
de autoritate: X susţine că, potrivit opiniei lui Y etc. Argumentele trebuie introduse prin formulări specifice: în
primul rând, apoi, în al doilea rând, pe de o parte, pe de altă parte, spre deosebire de etc. Concluzia este marcată
printr-un paragraf separat şi prin conectori specifici: aşadar, în concluzie, deci, am văzut că, prin urmare, în mod
sigur etc.

B. TEXTUL NARATIV
• Textul nonliterar narativ: prezintă evenimente ordonate cronologic, limbajul este denotativ (pentru a evita
posibilitatea de interpretare a mesajului), lipsesc anumite registre stilistice (jargon, argou, neologisme stridente,
arhaisme, regionalisme), are rolul de a informa asupra desfăşurării anumitor evenimente (de exemplu, o
declaraţie în care este descris un jaf), nu are rol literar.
• Textul literar narativ: are rolul de a istorisi anumite evenimente în scolul de a emoţiona; limbajul este adesea
conotativ, sunt folosite verbe la timpul trecut (imperfect, perfect simplu, perfect compus), mai rar la prezent;
are un narator / povestitor, există figuri de stil, evenimentele nu sunt neapărat în ordine cronologică. Exemple
de texte: naraţiunea literară din basme, nuvele, romane etc.

C. TEXTUL DESCRIPTIV
• Textul nonliterar descriptiv: are scop informativ, persuasiv şi demonstrativ. Limbajul este întotdeauna
denotativ, lipsesc figurile de stil, conţine neologisme specializate pe domenii de activitate (geografie,
medicină, istorie etc); lipsesc regionalismele, arhaismele, jargonul, argoul; este structurat corespunzător
(capitole, subcapitole articole etc).
• Textul literar descriptiv: are scopul de a transmite o emoţie; limbajul este conotativ, deci admite figurile de
stil; pot exista regionalisme, arhaisme, jargon, argou, dar şi neologisme; exemple de texte: reportajul literar,
pasajele descriptive din poezie, proză etc.

REGISTRELE STILISTICE ALE LIMBII ROMÂNE (RS)

RS sunt anumite zone ale vocabularului, anumite sfere ale limbii (vorbite), organizate după mai multe
criterii: cultura vorbitorilor, contextul comunicării, domeniul comunicării, tema comunicării. Organizarea lor este
asemănătoare cu argoul şi cu jargonul, pe care le includ în proporţii diferite. Într-un text pot exista mai multe
registre stilistice ale limbii (numite şi registre ale comunicării). Orice enumerare a RS trebuie să ţină seama de
criteriile de mai sus, care nu sunt exclusive, ci integrative, deci un text poate avea mai multe RS, chiar opuse (oral +
cult, neologic + arhaic).
Putem distinge în limba română următoarele RS: oral / popular – dat de prezenţa într-o comunicare a
elementelor oralităţii: adresări directe, prezenţa dialogului / monologului, modulaţii specifice ale vocii, vorbire
întreruptă, proverbe, zicători, onomatopei, interjecţii, argou, jargon, încălcarea normelor de pronunţie, de gramatică
şi de retorică (de construire a discursului) etc. Exemple de folosire a RS oral / popular: vorbirea orală curentă,
scrierile lui Creangă, comediile lui Caragiale etc. RS cult, care este opus celui popular – apare în texte îngrijite, cu
atenţie acordată omunicării, regulilor dialogului; adresări reverenţioase (politicoase), exclude prezenţa elementelor /
vocabularului popular, a jargonului şi argoului; textele sunt construite după toate regulile gramaticii şi ale retoricii.
Exemple de texte: textele ştiinţifice, de teorie şi critică literară, discursurile etc. RS neologic, jargonul şi argoul au
fost definite în altă parte (vezi). De asemenea, se pot face alte clasificări: RS arhaic (arhaismele), regional
(regionalismele), ştiinţific, familiar, solemn, oficial, publicistic, colocvial, neutru, oratoric, epistolar, jargon

Notă: informaţiile marcate cu asterisc nu sunt obligatorii! 6

 prof. dr. n. s. – teoria comunicării.med
(sunt cuvinte împrumutate din alte limbi, care dublează cuvinte româneşti; sunt folosite de către cei cu puţină
educaţie, pentru a ascunde acest lucru; ex: ciao, servus, mersi, hello) etc. Argoul este, în mare, limbajul grupurilor
marginale, pentru a nu fi înţeleşi de alţii. Sursele argoului sunt limba ţigănească (caşto, baftă, şuriu, a gini etc),
limbile străine (mişto, prea, folosit cu sensul de foarte, după model american). RS ştiinţific se poate segmenta în
RS pe domenii de activitate (RS al criticii literare, al istoriei, al fizicii, al literaturii) etc.

DENOTAŢIE (D) – CONOTAŢIE (C)

D este sensul de bază al unui cuvânt, sensul propriu, denumirea obiectului în sens larg, care trimite la
concept, fără asociaţiile cognitive, emoţionale şi senzoriale care formează C, opusul D.
C este colateral, adiacent al unui cuvânt, al unei sintagme sau expresii, diferit de semnificaţia lui de bază.
Ansamblul asocierilor (cognitive şi afective) pe care le trezeşte un cuvânt, o sintagmă, un enunţ la un cititor, în
funcţie de cultura acestuia şi în general de experienţa pe care a avut-o în trecut, în legătură cu enunţul, cuvântul
respectiv. Un cuvânt poate avea mai multe sensuri conotative; unele sunt fixate la nivelul limbii comune prin
utilizarea generalizată a acestora, altele sunt rezultatul creaţiei unui scriitor. Un cuvânt poate avea doar sens
denotativ (natriu, mononucleoză – cuvintele hiperspecializate), dar acelaşi cuvânt poate avea mai multe sensuri
conotative. Un cuvânt nu poate avea numai sensuri conotative; întotdeauna conotaţiile – indiferent câte sunt şi cum
s-au format – se definesc în funcţie de planul denotativ existent în structura semantică a cuvântului, asigurându-i
acestuia funcţionarea şi înţelesul. Gradul scăzut de perceptibilitate a unei conotaţii este dat de uzura cuvântului în
anumite structuri verbale fixate în limbă (de ex., în sintagma timpul trece nu mai este resimţită conotaţia verbului,
care are ca sens denotativ „a se deplasa într-un spaţiu fizic”).

Notă: informaţiile marcate cu asterisc nu sunt obligatorii! 7