Logica+juridica+curs Tehnoredactare PDF

2.
LOGICA PROPOZIŢIILOR
2.1. Propoziţii categorice
2.2. Propoziţii compuse şi complexe
2.3. 1.1.
Propoziţii modale
1.2.
2.4. Propoziţii imperative
1.3.
2.5. Propoziţii interogative
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie minimală
Lucrare de verificare
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
- să operezi corect cu noile concepte;
- să descrii structura şi natura propoiţiilor logice;
- să identifici, prin exemplificări, tipurile de propoziţii logice;
- să comentezi cel puţin patru tipuri de propoziţii logice;
- să enunţi cel puţin trei criterii de clasificare a propoziţiilor logice;
- să argumentezi cu privire la raporturile dintre propoziţiile logice;
- să explici fiecare tip de propoziţie logică;
- să rezolvi corect aplicaţii cu propoziţii logice.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Arsith Mirela Logica propoziţiilor
În logică, ideea de propoziţie este indisolubil legată de ideea de valoare de

adevăr. Din acest motiv, nu toate formulările care, din punct de vedere
gramatical, sunt propoziţii şi din punct de vedere logic. Astfel, rugăminţile,
comenzile, întrebările nu au valoare de adevăr, ele nu se subsumează ideii de
propoziţie cu care operează logica.
Din multitudinea tipurilor de propoziţii gramaticale, doar cele enunţiative par a
se apropia de ideea de propoziţie logică. Cele două noţiuni nu se confundă însă,
deoarece acelaşi conţinut propoziţional, aceeaşi informaţie se poate exprima în
limbajul natural în modalităţi diferite. De exemplu, formulările Orice urs este
mamifer, Toţi urşii sunt mamifere şi Dacă acesta este urs, atunci este şi
mamifer diferă între ele din punctul de vedere al analizei gramaticale, dar nu şi
din punctul de vedere al analizei logice.
Înlocuirea uneia dintre aceste formulări cu oricare dintre celelalte două nu
modifică în nici un fel alcătuirea logică a unui raţionament în care ea ar avea
rolul de premisă sau de concluzie, deoarece atunci când se pune problema
validităţii unui raţionament, premisele şi concluzia lui vor fi examinate în
calitate de conţinuturi propoziţionale, nu de propoziţii în sens gramatical.
Prin urmare, analiza logică presupune distingerea conţinutului propoziţional al
unei propoziţii gramaticale de învelişul ei lingvistic particular. Conţinutul
propoziţional are caracter extralingvistic şi reprezintă ceea ce au în comun o
propoziţie şi traducerile ei în alte limbi: informaţia.
2.1. Propoziţii categorice
Propoziţiile categorice sunt cele mai simple propoziţii logice, care exprimă
un singur raport între două noţiuni absolute.
Exemple:
Toţi oamenii sunt muritori.
Nici un mamifer nu este nevertebrat.
Unii studenţi sunt sportivi.
Unii jurişti sunt avocaţi.
Structura propoziţiilor categorice

O propoziţie categorică este formată:
-dintr-un subiect logic (S) – noţiunea despre care se enunţă ceva în acea
propoziţie;
Logică juridică 2
-dintr-un predicat logic (P) – noţiunea care indică ceea ce se spune despre
subiectul logic.
Predicatul logic este gândit ca reprezentând o însuşire despre care se spune că
aparţine sau nu subiectului logic, motiv pentru care propoziţiile categorice sunt
numite şi propoziţii de predicaţie.
Calitatea propoziţiilor categorice este dată fie de afirmaţie, fie de negaţie.
Orice propoziţie categorică va conţine, în mod necesar, unul din următorii
cuantori, care determină cantitatea propoziţiilor categorice:
a) universal (redat prin cuvinte ca toţi, toate, orice, fiecare, nici unul etc.);
b) particular ( sau existenţial – redat prin cuvinte ca unii, unele, există cel
puţin un …… etc.);
c) individual (redat, de regulă, printr-un nume propriu, printr-un adjectiv
demonstrativ sau printr-un pronume personal la singular).
Clasificarea propoziţiilor categorice
a) După calitate, propoziţiile categorice se clasifică în afirmative şi negative. O

propoziţie categorică este afirmativă dacă redă un raport de concordanţă între S
şi P (de exemplu: Toţi oamenii sunt muritori) şi este negativă dacă exprimă un
raport de opoziţie între S şi P (de exemplu: Caii nu sunt peşti).
b) După cantitate, propoziţiile categorice se clasifică în universale, particulare

şi singulare. Propoziţiile singulare pot fi tratate însă ca propoziţii universale, în
sensul că subiectul lor ar reprezenta o clasă cu un singur membru, ceea ce
înseamnă că, vorbind despre acest unic membru, vorbim despre clasă în
întregul ei.
În propoziţiile categorice universale, P se enunţă despre întreaga sferă a lui S
(despre fiecare element din sfera lui S – cum se întâmplă în propoziţiile: Toţi
studenţii sunt atenţi la curs sau Nici un student fruntaş nu are restanţe).
În propoziţiile particulare, P se enunţă doar despre o parte din elementele care
formează sfera lui S (de exemplu: Unii studenţi au luat note bune la examenul
de logică). În cazul în care S este precedat exclusiv de pronumele nehotărât
unii, propoziţia categorică se numeşte particulară deschisă, deoarece sensul
expresiei unii S este cel puţin un S, posibil chiar toţi. Dacă în faţa lui S apare
expresia numai unii (ca în propoziţia Numai unele triunghiuri sunt
echilaterale), propoziţia categorică se numeşte particulară închisă, deoarece
expresia numai unii anulează posibilitatea ca predicatul P să se aplice tuturor
membrilor clasei S. Particularele închise de acest fel se transformă, însă, în
particulare deschise de calitate inversă:
Logică juridică 3
Numai unii S sunt P devine Unii S nu sunt P

Numai unii S nu sunt P devine Unii S sunt P
Propoziţiile particulare închise în care S este precedat doar de adverbul numai
se transformă în universale de aceeaşi calitate, în care, însă, S şi P îşi schimbă
locurile între ele:
Numai S sunt P devine Toţi P sunt S

Numai S nu sunt P devine Nici un P nu este S.
În acest fel, propoziţiile particulare închise pot fi eliminate din discuţie.

Cantitatea şi calitatea formează împreună un criteriu unic, singurul satisfăcător
pentru desprinderea tipurilor fundamentale de propoziţii categorice. După acest
criteriu combinat avem:
- propoziţii categorice universal afirmative, reprezentate prin formula
SaP, care se citeşte Toţi S sunt P;
P
S
- propoziţii categorice universal negative, reprezentate prin formula SeP,

care se citeşte Nici un S nu este P;
S P
- propoziţii categorice particular afirmative, reprezentate prin formula

SiP, care se citeşte Unii S sunt P;
S P
- propoziţii categorice particular negative, reprezentate prin formula

SoP, care se citeşte Unii S nu sunt P.
S P
Logică juridică 4
Sarcina de lucru 1
Transformaţi în propoziţii particulare deschise următoarele enunţuri:
Doar unii sportivi sunt campioni mondiali.
Numai cei bravi sunt echitabili.
Raporturile dintre propoziţiile categorice

Între propoziţiile categorice se pot institui patru raporturi fundamentale, care
pot fi reprezentate în pătratul logic de mai jos:
contrarietate
SaP SeP
subalternare
subalternare
SiP SoP
subcontrariet
aateate
a) Raportul de contradicţie există între propoziţiile Sap şi SoP, pe de o parte, şi

propoziţiile SeP şi SiP, pe de altă parte. Două propoziţii categorice aflate în
raport de contradicţie nu pot fi nici adevărate, nici false împreună, în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport. Raportul de contradicţie dintre SaP şi SoP se redă
prin următoarele formule:
(SaP = 1)(SoP = 0)
(SaP = 0)(SoP = 1)
(SoP = 1)(SaP = 0)
(SoP = 0)(SaP = 1)
Raportul de contradicţie dintre E şi I se redă prin patru formule asemănătoare:
(SeP = 1)(SiP = 0)
(SeP = 0)(SiP = 1)
(SiP = 1)(SeP = 0)
(SiP = 0)(SeP = 1)
Logică juridică 5
b) Raportul de contrarietate există între SaP şi SeP. Potrivit acestuia,

propoziţiile contrare nu pot fi adevărate, dar pot fi false împreună, în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport. Raportul de contrarietate se redă prin următoarele
formule:
(SaP = 1)(SeP = 0)
(SaP = 0)(SeP = ?)
(SeP = 1)(SaP = 0)
(SeP = 0)(SaP = ?)
c) Raportul de subcontrarietate există între SiP şi SoP şi arată că propoziţiile

subcontrare nu pot fi false, dar pot fi adevărate împreună, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport. Acest raport este redat de următoarele formule:
(SiP = 1)(SoP = ?)
(SiP = 0)(SoP = 1)
(SoP = 1)(SiP = ?)
(SoP = 0)(SiP = 1)
d) Raportul de subalternare există între SaP şi SiP, pe de o parte, şi SeP şi SoP,

pe de altă parte. Numind universala supraalternă şi particulara de aceeaşi
calitate cu ea subalternă, spunem că din adevărul supraalternei decurge
adevărul subalternei şi din falsitatea subalternei decurge falsitatea
supraalternei. Raportul de subalternare dintre SaP şi SiP se redă prin
următoarele formule:
(SaP = 1)(SiP = 1)
(SaP = 0)(SiP = ?)
(SiP = 1)(SaP = ?)
(SiP = 0)(SaP = 0)
Raportul de subalternare dintre SeP şi SoP este redat de formulele:
(SeP = 1)(SoP = 1)
(SeP = 0)(SoP = ?)
(SoP = 1)(SeP = ?)
(SoP = 0)(SeP = 0)
Cunoaşterea şi respectarea strictă a acestor raporturi reprezintă o condiţie

necesară pentru validitatea inferenţelor cu propoziţii categorice.
Logică juridică 6
4.5. Dsitribuirea termenilor în propoziţiile categorice
Spunem despre un termen dintr-o propoziţie că este distribuit dacă respectiva

propoziţie comunică ceva despre întreaga sa sferă. În caz contrar, spunem că
este nedistribuit.
Proprietatea unui termen de a fi sau nu distribuit depinde de propoziţia în care
el figurează ca subiect sau predicat. Termenii care îndeplinesc rol de subiect
sunt distribuiţi în propoziţiile universale şi nedistribuiţi în particulare, în timp
ce termenii ce îndeplinesc rolul de predicat sunt distribuiţi în propoziţiile
negative şi nedistribuiţi în afirmative. Notând cu + proprietatea unui termen de
a fi distribuit şi cu – pe aceea de a fi nedistribuit, putem construi următorul
tabel, care prezintă distribuirea termenilor în propoziţiile categorice:
Tipul propoziţiei S P
A + -
E + +
I - -
O - +
Sarcina de lucru 2
Arătaţi distribuirea sau nedistribuirea termenilor din următoarele

propoziţii:
Toţi oamenii sunt muritori.
Doar oamenii sensibili sunt muzicali.
Nici un om demn nu este mincinos.
2.2. Propoziţii compuse şi complexe

2.2.1. Propoziţii compuse
Negaţia este un conector monar, iar matricea ei se prezintă astfel:
p ~p
1 0
0 1
Logică juridică 7
Principala proprietate a negaţiei este reprezentată de legea dublei negaţii:
~(~p)p
Ceasul meu nu arată ora exactă (~p)
Conjuncţia
Se numeşte conjuncţie a două propoziţii p şi q propoziţia notată cu “pq”, care

este adevărată atunci când atât p cât şi q sunt adevărate şi este falsă dacă una
din ele sau amândouă sunt false. Prin urmare, matricea conjuncţiei se va
prezenta astfel:
p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
Simbolul “” se numeşte semnul sau conectorul conjuncţiei. În expresia “pq”,

argumentele “p” şi “q” vor fi numite termeni (stâng, respectiv drept) sau
conjuncţi.
Expresia “pq” o vom citi “p şi q”, întrucât, în limbajul natural, legând prin
cuvântul şi două propoziţii, obţinem o propoziţie care, de obicei, se comportă
sub aspectul valorii de adevăr ca o conjuncţie logică. În limbajul natural, de
multe ori este mai potrivit să redăm conjuncţia a două propoziţii p şi q prin “p
iar q”, “p, pe când q”, “p, dar q”. sau prin alte expresii de acest fel.
Exemple: Este un tânăr inteligent, dar cam neserios (pq);

Nu am învăţat, dar nici nu iau examenul (~p~q)
a) Proprietăţile conjuncţiei
1. idempotenţa: (pp)p;
2. comutativitatea: (pq)(qp);
3. asociativitatea:[(pq)r)][p(qr)];
4. contragerea: (pq)p sau (pq)q.
Logică juridică 8
Sarcina de lucru
Construiţi formulele corespunzătoare pentru următoarele propoziţii
compuse:
Adunarea va avea loc şi vine directorul şcolii.
Este un elev cuminte, dar nu învaţă prea bine.
Adunarea nu va avea loc.
Disjuncţia neexclusivă şi disjuncţia exclusivă
Pentru disjuncţia neexclusivă se foloseşte simbolul “”, iar pentru disjuncţia

exclusivă simbolul “W”. Ca şi conjuncţia, ambele sunt conectori binari şi se
scriu între simbolurile propoziţiilor pe care le leagă: pq (disjuncţia
neexclusivă – care se citeşte “p sau q, eventual ambele”), respectiv pWq
(disjuncţia exclusivă – care se citeşte “sau p, sau q, însă nu ambele”).
Prin urmare, se va numi disjuncţie neexclusivă a două propoziţii p şi q
propoziţia notată cu “pq”, care este adevărată atunci când cel puţin una dintre
propoziţiile care o compun este adevărată (eventual ambele) şi este falsă dacă
ambele propoziţii sunt false.
Exemplu: Sau am învăţat, sau nu iau examenul. (p~q);
Se va numi disjuncţie exclusivă a două propoziţii p şi q propoziţia notată cu

“pWq”, care este adevărată atunci când fie p este adevărată, fie q este adevărată
(dar nu ambele) şi este falsă atunci când ambele au aceeaşi valoare de adevăr
(fie ambele adevărate, fie ambele false).
Exemplu: Sunt în sala de clasă sau nu sunt în sala de clasă. (pWq)
Analog terminologiei adoptate în cazul conjuncţiei, argumentele p şi q din
“pq” şi din “pWq” se vor numi termeni ai disjuncţiei respective, sau disjuncţi.
Diferenţa dintre disjuncţia exclusivă “pq” şi disjuncţia neexclusivă “pWq”
contează doar atunci când propoziţiile p şi q ar putea fi împreună adevărate,
deoarece în caz contrar situaţia care deosebeşte disjuncţia neexclusivă de
disjuncţia exclusivă nu apare.
Acest lucru reiese cu mai multă claritate din matricele lor:
p q pq pWq
1 1 1 0
1 0 1 1
0 1 1 1
0 0 0 0
Dintre cele două sensuri ale lui “sau”, în logică este fundamental cel neexclusiv,
reprezentat prin “”.
Logică juridică 9
a) Proprietăţile disjuncţiei
1. idempotenţa: (pp)p;
2. comutativitatea: (pq)(qp);
3. asociativitatea: [(pq)r)][p(qr)];
4. extinderea: p(pq) sau q(pq).
Propoziţiile condiţionale şi conectorul “”
Se numesc condiţionale propoziţiile de forma Dacă p, atunci q (cum ar fi

propoziţiile: Dacă încalci legea, vei fi pedepsit; Vei obţine rezultate bune dacă
te vei pregăti temeinic).
Într-o propoziţie de forma Dacă p, atunci q, p constituie antecedentul ei, iar q
consecventul. O formulare echivalentă şi mai concisă pentru Dacă p, atunci q
este q, dacă p, ca în cazul propoziţiei Vei obţine rezultate bune dacă te vei
pregăti temeinic.
În textele de logică, propoziţiile condiţionale mai sunt numite şi propoziţii
implicative, iar o formulă de tipul “pq” se citeşte “p implică q”. O implicaţie
sau o propoziţie condiţională este falsă doar atunci când antecedentul ei este
adevărat, iar consecventul fals, aşa cum rezultă şi din matricea implicaţiei:
p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
a) Proprietăţile implicaţiei
1. reflexivitatea: pp
2. tranzitivitatea: [(pq)(qr)](pr)
3. transpoziţia (contrapoziţia): (pq)(~q~p)
Sarcina de lucru 4
compuse:
Dacă am învăţat, iau examenul, iar dacă iau examenul, am învăţat.
Sau mergem la spectacol, sau nu ne vizităm prietenii.
Logică juridică 10
Toate proprietăţile implicaţiei sunt exemple de legi logice. Legile logice mai
sunt numite şi implicaţii logice sau implicaţii formale.
În contrast cu acestea, toate formulele care conţin implicaţia ca operator
principal, dar sunt doar realizabile (adică sunt adevărate numai pentru anumite
interpretări ale variabilelor propoziţionale componente şi false pentru celelalte)
se numesc implicaţii materiale (cum sunt, de exemplu pq, (pq)r etc.).
Propoziţiile bicondiţionale şi conectorul “”
Tiparul comun al propoziţiilor bicondiţionale este reprezentat de schema Dacă

şi numai dacă p, atunci q, care poate fi formulată echivalent prin p este o
condiţie necesară şi suficientă pentru q (cum este cazul propoziţiilor: Dacă şi
numai dacă obţin nota 10 la ultimul examen, voi avea media 9; Un triunghi
este echilateral dacă şi numai dacă are toate laturile congruente etc.).
O propoziţie bicondiţională sau o echivalenţă este adevărată dacă şi numai dacă
termenii ei au aceeaşi valoare de adevăr; în caz contra, ea este falsă, aşa cum
rezultă şi din matricea echivalenţei:
p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
Echivalenţa poate fi înţeleasă şi ca o dublă implicaţie:
(pq)[(pq) (qp)]
a) Proprietăţile echivalenţei
1. reflexivitatea: pp
2. simetria: (pq)(qp)
3. tranzitivitatea: [(pq)(qr)](pr)
4. transpoziţia (contrapoziţia): (pq)(~q~p)
Sarcina de lucru 5
compuse:
Numai dacă Andrei îmi ţine locul, atunci plec în excursie.
Plec la Snagov numai dacă îmi repar automobilul.
Numai şi numai dacă plouă iau umbrela.
2.2.2. Propoziţii complexe
Propoziţiile complexe sunt cele mai complicate forme logice propoziţionale,

ireductibile la propoziţii compuse. Aceste propoziţii au o mai mare capacitate
de a exprima limbajul natural, fructificand atat analiza termenilor din
propoziţiile categorice, cat şi structurile operaţionale ale funcţiilor de adevăr.
Propoziţiile compuse şi cele complexe alcătuiesc impreună ceea ce in logică se
defineşte ca fiind logica simbolică.
Vom identifica elementele componente ale „predicatelor” in baza următorului
exemplu:
Orice om are o mamă
Termenii acestei propoziţii vor fi notaţi cu litere mari numite litere predicat:
om = O şi mamă = M.
Literele predicat pot desemna termeni absoluţi sau relativi. Pentru a desemna
termeni absoluţi, litera predicat este urmată de o singură variabile obiect
(individuală) notată cu litere mici de la sfarşitul alfabetului: x, y, z. In cazul
nostru, termenul om, fiind absolut (predicat de individ), va fi notat Ox, citit „x
este om” (variabilă predicat monadică).
Termenii relativi sunt desemnaţi printr-o formulă in care litera predicat este
urmată de două sau mai multe variabile obiect (variabile n-adice sau poliadice).
In exemplul nostru, termenul mamă, fiind relativ (predicat de relaţie), va fi
notat cu Myx, citind „y este mama lui x” (variabilă diadică).
In consecinţă, pentru exemplul iniţial vom avea termenii Ox şi Myx, care
constituie formule elementare deschise. Aplicarea cuantorilor le va transforma
in formule elementare închise. In propoziţia noastră subiectul este cuantificat
universal, fapt simbolizat prin x Ox, („pentru orice x”, oricare ar fi x”), iar
predicatul este cuantificat existenţial, fapt simbolizat prin Ǝy Myx („există x”,
există cel puţin un x”).
In prima formulă xOx, variabila x este legată (capturată) de cuantor, formula
fiind inchisă. Dacă privim izolat formula ƎyMyx, variabila y este legată, iar
variabila x apare ca fiind liberă.
Propoziţia iniţială va fi simbolizată astfel:
x (Ox →yMyx)
Se va citi: „Oricare ar fi x, dacă x este om, atunci există y, astfel incat y să fie
mama lui x”.
Sarcina de lucru 2
Construiţi formulele pentru următoarele propoziţii complexe:
Orice corp solid se dizolvă într+un lichid sau altul.
Orice persoană care respectă cel puţin o persoană se respectă pe
sine.
2.3. Propoziţii modale
Spre deosebire de logica propoziţiilor, în care problema majoră este aceea dacă
o expresie este adevărată sau falsă în raport cu o stare posibilă a lumii, logicile
modale sunt cele care au dezvoltat modele pentru a capta tocmai atitudinile
umane, urmărind să se studieze în ce mod este adevărat sau fals un enunţ, dacă
acesta este în mod necesar sau în mod posibil adevărat sau fals.
În Despre interpretare Aristotel a întemeiat logica modală, identificând

modalităţile: contingent, posibil, necesar şi imposibil, care reflectă gradul
apartenenţei însuşirii la obiect. Modalităţile pot fi raportate fie la stări de fapt
sau evenimente, fie la propoziţii. În primul caz enunţul „Este posibil să
plouă“, predicatul „plouă“ vizează o stare de fapt. Aceasta este o propoziţie
ontologică. Enunţînd: „Este posibil să fie adevărată propoziţia <<plouă>>“,
formulăm o metapropoziţie despre o propoziţie asertorică (nemodală), care se

referă la stări de fapt. Orice metapropoziţie de acest tip aparţine clasei
propoziţiilor modale alethice. Stagiritul analizează raporturile dintre judecăţile
modale, instituind ceea ce ulterior avea să se numească pătratul modalelor:
Propoziţiile modale au un modus M (o parte modală) şi un dictum D

(un conţinut propoziţional). Notând dictum-ul cu p iar modurile astfel: P
(posibil), C (contingent), N (necesar), I (imposibil)), se pot obţine următoarele
tipuri de propoziţii modale, clasificate în funcţie de modus: Pp: „Este posibil
p“; Cp: „Este contingent p“; Np: „Este necesar p“; Ip: „Este imposbil p“.
este necesar p“ „este imposibil p“
„n(p)“ „i (p)“
„p (p)“ „c (p)“
„este posibil „este ne - necesar
(problematic) p“ (contingent) p“
Pătratul logic al propoziţiilor (al enunţurilor
După filosoful finlandez Georg Henrik von Wright, asemănătoare sunt

modalităţile EPISTEMICE (referitoare la convingeri şi cunoştinţe), cele DEONTICE
(referitori la prescripţii de felul obligaţiei, al permisiunii, sau al interdicţiei în
cadrul sistemelor normative care reglementează conduita indivizilor în

raporturile dintre ei) şi cele EXISTENŢIALE (ale fiinţării) pe care logicianul Petru
Ioan le-a surprins în următorul tabel:
TIPUL MODA-
ALETICE (ALE EPISTEMICE (ALE DEONTICE EXISTENŢIALE
LITĂŢII
ADEVĂRULUI) CUNOAŞTERII) (ALE ACŢIUNII) (ALE PREDICAŢIEI)
TREPTE
ALE MODALITĂŢII
TREAPTA CORES- necesar obligatoriu pentru toţi

verificat
PUNZĂTOARE LUI „A“ (apodictic) (nefacultativ) (fiecare)
TREAPTA CORES- posibil permis pentru unii

verosimil
PUNZĂTOARE LUI „I“ (problematic) (neinterzis) (anumiţi )
TREAPTA CORES- eventual liber numai

indecis
PUNZĂTOARE LUI „Y“ (nedeterminat ) (neconstrîngător) pentru unii
TREAPTA CORES- contingent facultativ nu pentru toţi

contestabil
PUNZĂTOARE LUI „O“ (non - necesar) (neobligatoriu) (nu fiecare)
TREAPTA CORES- imposibil interzis pentru nici

contestat
PUNZĂTOARE LUI „E“ (non-posibil) (prohibit) unul (nimeni)
TREAPTA CORES-
PUNZĂTOARE LUI „U“ predeterminat decis constrîngător toţi sau nici unul
Tipuri de modalităţi propoziţionale (şi de propoziţii

modale) după Georg H. von Wright
Petru Ioan propune completarea sistemului structurilor propoziţionale ţinînd

cont de:
- modalităţile doxastice (ale opiniei, ale credinţei, sau ale încrederii);
- de modalităţile temporale (crono - logice);
- de modalităţile spaţiale (topo - logice);
- de modalităţile dialectice (ale schimbării);
- de modalităţile etice (sau ale sancţionării);
- de modalităţile estetice (sau ale evalării şi aprecierii);
- de modalităţile direcţionale (ale raportării spaţiale) ş. a. m. d.
TIPUL TREPTELE MODALITĂŢII CORESPUNZĂTOARE POLULUI

MODALITĂŢII
„A“ „I“ „Y“ „O“ „E“ „U“
DOXASTICE crezut credibil indecis necrezut incredibil opinat
doar une- nu totdea- oricînd

TEMPORALE oricînd / uneori / niciodată /
ori / doar una (nu sau nici-
(CRONOLOGICE) totdeauna cîndva nicicînd
cîndva oricînd) odată
oriunde / în doar în nu în orice oriunde

SPAŢIALE undeva / în nicăieri / în
orice loc anumite loc / nu sau ni-
(TOPOLOGICE) anumite locuri nici un loc
locuri oriunde căieri
staţionar
în descreş- în schim-
DIALECTICE (ALE în creştere în creştere (neschim- în descreşte-
tere sau bare (în
SCHIMBĂRII) (progresiv) sau staţionar bător) re (regresiv)
staţionar devenire)
ETICE bine binişor indecis nu e bine rău decis
ESTETICE frumos frumuşel indecis urîţel urît decis
ALE REMEDIULUI binefăcător inofensiv inactiv ineficace nociv activ
... ... ... ... ... ... ...
Sistemul extins al modalităţilor propoziţionale
Aşa cum reiese şi din tabele, modalitatea mai poate fi redată şi lexical, prin
expresii şi construcţii lingvistice prin care se indică anumite atitudini ale
vorbitorilor faţă de starea lumii sau faţă de cursul evenimentelor exprimate
enunţial, sau care explică intenţia urmărită prin enunţare. „Enunţul, ca unitate
a text - discursului, nu este copia fidelă a gîndului, nici a raţionamentului şi
nici a afectului, dar el le conţine şi le exprimă pe toate într-o formă proprie, în
care verbalitatea este pusă în slujba comunicării, a cunoaşterii şi a raţiunii“ 1.
Prin conexiunea valorilor modale asociate enunţurilor componente, discursul
îşi structurează un aspect semnificativ al conţinutului sau, ca manifestare a
subiectivităţii în sferele reprezentaţională şi comunicativă.
Exemplu
Discursul politic, prin însăşi natura sa, propune „lumi“ ce sunt rezultatul unei
interpretări în orizontul interacţiunii modalelor: posibilitate, realitate,
composibilitate imposibilitate, necesitate, contigenţă etc. Aceste „lumi“ se
deosebesc una de alta prin faptul că ele conţin un grad diferit de realitate.
Pentru a surprinde dimensiunea modală şi configuraţia atitudinală pe care le

poate releva discursul politic, propunem următorul fragment discursiv:
„Este o nouă lume, dar America nu trebuie să se teamă de ea. Este o nouă
lume şi noi trebuie să ajutăm la formarea ei. Este o nouă lume care face
1 Carmen Vlad, op. cit. , p. 162

necesară o nouă politică externă americană – o politică bazată pe constanta

decenţă a valorilor şi pe optimismul viziunii noastre asupra istoriei.
Nu mai putem avea o politică numai pentru naţiunile industriale ca fundament

al stabilităţii globale, ci trebuie să răspundem noii realităţi a unei lumi aflate,
din punct de vedere politic, în plină deşteptare.
Nu ne mai putem aştepta ca şi celelalte o sută cincizeci de ţări să urmeze

dictatul celor puternici, ci trebuie să ne continuăm, cu încredere, eforturile de
a inspira, de a convinge şi de a arăta calea“ 2.
(Jimmy Carter, Drepturile omului şi politica externă (1977)
Faptul că unul din verbele folosit frecvent în acest discurs este a trebui,
considerăm că se impune să precizăm că unul din sensurile acestuia este
deontic: formularea „X trebuie să efectueze T“; astfel, dacă X nu
îndeplineşte T, acesta devine pasibil de a fi sancţionat într-o ordine normativă
căreia îi este subiect. Însă, acest sens de obligaţie legală nu este prezent în
discurs. În prezenta analiză, se impune să precizăm că folosirea verbului a
trebui este realizată în sensul în care este exprimată o necesitate practică:
(a) X trebuie să efectueze T; dacă X nu îndeplineşte T, acesta va eşua în

atingerea unui scop al său;
(b) X trebuie să efectueze T; dacă X nu îndeplineşte T, acesta nu este

considerat calificat ca un agent dintr-o anumită categorie. Putem identifica, mai
întîi, o atitudine temerară în relaţia cu lumea: „America nu trebuie să se teamă
de ea“. Sensul verbului trebuie exprimă necesitatea practică după care
America trebuie să se califice drept un agent cutezător.
Următoarea atitudine este disponibilitatea implicativă în noua lume: „noi

trebuie să ajutăm la formarea ei“. În această secvenţă discursivă, sensul
verbului trebuie relevă necesitatea practică de realizare a unui scop. Con-
siderăm că propoziţia „trebuie să răspundem noii realităţi“ relevă un demers
de întîmpinare şi relaţionare discursivă, care cumulează ambele sensuri ale
necesităţii practice.
O altă atitudine care se configurează este implicarea efectivă, acţională:

„trebuie să ne continuăm, cu încredere, eforturile“, sensul de agent calificat
2 Melvin I. Urofsky, Texte fundamentale..., p. 331

fiind asumat ca apaţinînd agentului: „eforturile de a inspira, de a convinge şi

de a arăta calea“, iar sensul de necesitate a atingerii scopului se relevă ca
obiectiv: „să continuăm“. Prin enunţul „Este o nouă lume care face necesară
o nouă politică externă americană“ se întemeiază (justifică) atitudinile
exprimate; noua lume se constituie în condiţie necesară şi suficientă pentru o
nouă politică externă americană. Expresia „Nu mai putem avea o politică
numai pentru naţiunile industriale “ este echivalentă cu formularea „Este
necesar să nu mai avem o politică...“, sau cu enunţul „Este imposibil să mai
avem o politică...“ ; se constată o stare din „lume“ care trebuie să se schimbe,
pentru a corespunde noii lumi care este „din punct de vedere politic, în plină
deşteptare“.
Considerăm că în discursul politic atitudinea locutorului are ca ţintă şi actul

ilocuţionar, întrucît enunţiatorul, rostind, îşi exprimă credinţa, îndoiala,
certitudinea, acţionînd, astfel, asupra alocutorului. În acest fel ajungem la
modalităţile pragmatice, ce influenţează relaţia discursivă dintre interlocutori.
Din perspectiva reţelei modale, discursul politic evoluează, cu prioritate, într-

un spaţiu specific, al posibilului, al verosimilului şi al credibilului, al
promisiunii, pentru unii (chiar dacă dezirabil este pentru toţi), promovînd o
configuraţie atitudinală complexă: este rostit în numele unui grup politic, unei
categorii sociale, unei naţiuni; este capabil să propună scopuri, soluţii, mijloace
de realizare, pe care şi le asumă locutorul; afirmă calificarea celui ce-l rosteşte
(şi, implicit, a grupului pe care acesta îl reprezintă) ca agent competent,
capabil, bine intenţionat, eficient ş. a., dar şi descalifică adversarii politici.
Sarcina de lucru 2
Realizaţi o analiză modală a textului, identificând modalităţile şi
atitudinile:
Toţi oamenii trebuie să respecte legile şi drepturile celorlalţi. Este
necesar ca libertatea fiecărei persoane să fie protejată prin lege.
În faţa legii toţi oamenii sunt egali.
2.4. Propoziţii imperative
În desfăşurarea acţiunilor sale, omul dispune de anumite mijloace şi

urmăreşte anumite scopuri. În acelaşi timp, el trebuie să se supună unor
imperative. O propoziţie este imperativă atunci când exprimă un ordin sau
o recomandare.
O propoziţie imperativă poate fi ipotetică, atunci când depinde de condiţii
concrete, determinate: Dacă doreşti p, atunci trebuie să faci q; dacă dispar
condiţiile, cade de la sine şi imperativul; acest tip de imperative au o
valoare relativă, întrucât ne cer să efectuăm anumite acţiuni sau să ne
abţinem în a le desfăşura, în funcţie de împrejurările concrete ale vieţii
noastre;
O propoziţie imperativă poate fi categorică, atunci când trebuie urmată
necondiţionat, necesar, independent de împrejurările concrete.
Imperativele categorice au o valoare absolută, impunând respectarea lor în

orice condiţii (Kant, 1999, p. 50)
„Acum eu spun: omul şi, în genere, orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca
mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul ei plac, ci în toate acţiunile lui
[…] omul trebuie considerat, totdeauna, în acelaşi timp ca scop“ (Ibidem, p. 51).
Acest imperativ decurge din natura raţională a fiinţei umane, care există ca scop
în sine.
Sarcina de lucru 6
Dă un exemplu de imperativ ipotetic şi un exemplu de imperativ
categoric.
2.5. Propoziţii interogative
Propoziţiile interogative (întrebările) prezintă un loc important atât în

activitatea ştiintifică, cât şi în activităţile practice. Analiza lor are loc în cadrul
unei discipline logice speciale, numită logică erotetică.
Sondajul de opinie, ancheta socială, interviul, interogatoriul reprezintă sisteme

de întrebări cu particularităţi speciale. Cercetătorul trebuie, cu ajutorul
întrebărilor să obţină informaţii despre opiniile, trasăturile de caracter sau

comportamentul diferitelor persoane, sau informaţii despre faptele şi acţiunile
la care participă acestea. Pe baza acestor aspecte se stabilesc anumite concluzii
despre ce, cine, când, unde, cum a reacţionat, pentru ce motiv etc.
Caracterizarea şi structura întrebărilor
În cazul unei prime clasificări a întrebărilor se disting întrebările propriu-zise

(autentice) şi întrebările aparente. În cadrul limbajului rostit, enunţurile care
exprimă întrebări autentice pot fi recunoscute după intonaţie, pe când în cazul
limbajului scris, întrebările autentice sunt finalizate cu semnul întrebării.
Intrebările aparente, deşi se pot finaliza şi ele cu semnul întrebării, reprezintă

tipuri de propozitii cognitive (unele coincid cu enunţuri prin care ni se spune că
a fost adresată o întrebare, ca în exemplul Te-am intrebat dacă ai fost la
şcoală., sau că urmează să fie adresată o întrebare: Te voi întreba unde ai fost.
Un alt tip de întrebări aparente, alături de cel de mai sus denumit întrebări
aparente, îl constituie întrebările retorice, ca de exemplu: Oare nu Verdi a
compus Traviata?
Întrebările aparente pot fi, ca orice propoziţii cognitive, adevarate şi false, pe
când întrebările propriu-zise nu se pot evalua prin valori de adevăr. Formularea
de răspuns a respondentului poate fi o propoziţie cognitivă adevărată sau o
propoziţie cognitivă falsă, din punct de vedere al informaţiei solicitate.
În cazul întrebării: Ai reuşit ieri să ajungi la timp la gară?, respondentul are la

dispoziţie două variante de răspuns:
- răspuns printr-o propoziţie completă ("este adevărat că…", "este fals că…",);
-răspuns abreviat (respondentul va recurge la un simplu "da" sau "nu").

Rezultă că orice întrebare trebuie considerată în raport cu schema de răspuns
specific ei şi în directă legătură cu mulţimea răspunsurilor pe care le
presupune.
În construcţia fiecărei întrebări şi în alcătuirea schemei de răspuns specifică ei
apare întotdeauna o parte din răspunsul aşteptat; această parte din răspuns
constituie datul întrebării. De exemplu, în cazul întrebării: Cine a pictat
tabloul Carul cu boi?, datul întrebării îl reprezintă cuvintele "a pictat Carul cu
boi".
Răspunsurile pot fi, pe lângă propoziţii cognitive, propoziţii imperative,

opţiuni, rugăminţi şi chiar propoziţii interogative. Exemplu:
Întrebare: Cine mă ajută la curaţenie?
Răspunsuri: Sa te ajute X!
Te-as ajuta eu.
Te rog să faci singur curăţenie!
Să te ajut eu?
Tipuri de întrebări
Clasificarea întrebărilor se realizează după mai multe criterii distincte. După

tipul de solicitare introdusă de o întrebare, se deosebesc două feluri de
întrebări: întrebări decizionale (care ne cer să alegem cel puţin una din mai
multe variante de răspuns) şi întrebări completive (prin care ni se solicită
informaţii cu care să eliminăm o lacună din cunoştintele noastre privind o
anumită situaţie).
Întrebările decizionale sunt simple (specifică numai două variante de răspuns)

sau plurale, (propun mai multe variante de răspuns).
Întrebările completive sunt deschise (datorită scopului lor imprecis, nu

sugerează o schemă de răspuns precis definită) şi închise (cu un scop clar şi o
schemă definită de răspuns).
Exemplu de întrebare completivă închisă: Cum te numeşti?
După criteriul particulei interogative din alcătuirea întrebării, distingem între:
- întrebări referitoare la persoane (cu particula interogativă "cine"),
- întrebări referitoare la timp (cu particula interogativă "când"),
- întrebări referitoare la locuri (cu particula interogativă "unde"),
- întrebări referitoare la fapte sau evenimente (cu particulele "cum" sau "în ce
fel"),
- la scopuri (cu particulele "cu ce scop"),
- la motivaţii, cauze ("din ce cauză", "de ce", "pentru ce").
După datul întrebării, există întrebări factuale şi întrebări normative. În cazul

întrebărilor factuale se solicită informaţii concrete, iar în cazul întrebărilor
normative se solicită instruciuni prin care cel care întreabă speră să obţină un
anumit rezultat.
După contextul în care se produc, se disting întrebări proprii contextului
ştiinţific şi întrebări specifice contextului didactic. În primul caz, se elimină
parţial sau total lacune în cunoaştere, se trece de la necunoscut la cunoscut.
În cazul întrebărilor specifice contextului didactic, în vederea verificării
cunoştintelor elevilor de către profesor, există: întrebări test, întrebări
ajutătoare, întrebări pregătitoare, întrebări capcană, întrebări indirecte. Aceste
sisteme de întrebări se pot organiza sub forma testelor de cunoştinţe, teze şi
extemporale, sau sub forma de ascultare în clasă.
Sarcina de lucru 10
Realizaţi un eseu de 150 de cuvinte despre propoziţiile
interogative.
Rezumat
Propoziţiile logice sunt propoziţii cognitive, care transmit informaţii
(propoziţii categorice, propoziţii compuse, propoziţii complexe etc). În
logica modernă, s-au impus şi alte tipuri de propoziţii, cum sunt cele care
transmit atitudini (modale), recomandări sau ordine (imperative), întrebări
(interogative) etc. Propoziţiile categorice sunt cele mai simple propoziţii
logice care arată un raport între două noţiuni absolute; acestea pot avea fie
rol de subiect logic, fie rol de predicat logic. După calitate (afirmative sau
negative) şi cantitate (universale sau particulare), propoziţiile categorice
pot fi: universal afirmative, universal-negative, particular –afirmative şi
particular-negative. Propoziţiile compuse sunt alcătuite din propoziţii
simple, asupra cărora se pot aplica operaţii logice cum sunt: negaţia,
conjuncţia, disjuncţia, implicaţia sau echivalenţa. În desfăşurarea
acţiunilor sale, omul dispune de anumite mijloace şi urmăreşte anumite
scopuri. În acelaşi timp, el trebuie să se supună unor imperative. O
propoziţie este imperativă atunci când exprimă un ordin sau o
recomandare. Propoziţiile interogative (întrebările) prezintă un loc

important atât în activitatea ştiintifică, cât şi în activităţile practice. Analiza
lor are loc în cadrul unei discipline logice speciale, numită logică erotetică.
Teste de autoevaluare
I. Grupaţi contradictoriile, contrariile şi subcontrariile din următoarele
propoziţii:
1) Orice om este egoist;
2) Nici un om nu este egoist;
3) Unii oameni sunt egoişti;
4) Unii oameni nu sunt egoişti.
II. Formulaţi corespondentele din pătratul logic pentru propoziţia: Cine se
scoală dimineaţă departe ajunge.
III. Scrieţi formula care rezultă pentru următorul argument alcătuit din
propoziţii compuse:
Dacă Homer spune adevărul despre zei, atunci eroii erau fii ai eilor şi, în plus,
eroii ar fi comis multe fapte condamnabile. Dar eroii nu erau fii ai zeilor şi ei
nu au comis fapte condamnabile; de unde urmeaă că Homer nu a spus
adevărul despre zei.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

I. Contradictorii: (1) cu (4) şi (2) cu (3); contrare: (1) cu (2); subcontrare: (3)
cu (4).
II. Se aduce propoziţia la forma standard şi se găsesc corespondentele din
pătratul logic.
III. [(p→ (qr))  (~q~r)]→ ~p
Lucrare de verificare
1. Considerând că propoziţia Nimeni nu se naşte învăţat este adevărată,

formulaţi contrara şi contradictoria ei şi apoi, pornind de la valoarea de adevăr
care a rezultat pentru valoarea de adevăr pentru contrara şi contradictoria
propoziţiei iniţiale, discutaţi dacă propoziţia iniţială ar putea fi falsă.
2. Reprezentaţi logic, prin aplicarea propoziţiilor compuse, următorul
argument: Dacă în momentul respectiv paznicul nu era atent, maşina nu putea
fi observată când a intrat în depozit; dacă depoziţia martorului este adevărată,
paznicul nu era atent în momentul respectiv. Fie maşina a fost observată, fie
şoferul ascunde ceva; întrucât şoferul nu ascunde nimic, rezultă că depoziţia
martorului nu este adevărată.
Bibliografie minimală
Botezatu, P.(1997). Introducere în logică, Iaşi: Graphix, pp. 75-120. .
Ioan, P. (1999). Logica integrală. Iaşi: Editura „Ştefan Lupaşcu“, pp. 130-176.

Logica+juridica+curs Tehnoredactare PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Logica+juridica+curs Tehnoredactare PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

În logică, ideea de propoziţie este indisolubil legată de ideea de valoare de

2.1. Propoziţii categorice

Structura propoziţiilor categorice

Clasificarea propoziţiilor categorice

a) După calitate, propoziţiile categorice se clasifică în afirmative şi negative. O

b) După cantitate, propoziţiile categorice se clasifică în universale, particulare

Numai unii S sunt P devine Unii S nu sunt P

Numai S sunt P devine Toţi P sunt S

În acest fel, propoziţiile particulare închise pot fi eliminate din discuţie.

- propoziţii categorice universal negative, reprezentate prin formula SeP,

- propoziţii categorice particular afirmative, reprezentate prin formula

- propoziţii categorice particular negative, reprezentate prin formula

Raporturile dintre propoziţiile categorice

a) Raportul de contradicţie există între propoziţiile Sap şi SoP, pe de o parte, şi

Raportul de contradicţie dintre E şi I se redă prin patru formule asemănătoare:

b) Raportul de contrarietate există între SaP şi SeP. Potrivit acestuia,

c) Raportul de subcontrarietate există între SiP şi SoP şi arată că propoziţiile

d) Raportul de subalternare există între SaP şi SiP, pe de o parte, şi SeP şi SoP,

Cunoaşterea şi respectarea strictă a acestor raporturi reprezintă o condiţie

4.5. Dsitribuirea termenilor în propoziţiile categorice

Spunem despre un termen dintr-o propoziţie că este distribuit dacă respectiva

Arătaţi distribuirea sau nedistribuirea termenilor din următoarele

2.2. Propoziţii compuse şi complexe

Negaţia este un conector monar, iar matricea ei se prezintă astfel:

Principala proprietate a negaţiei este reprezentată de legea dublei negaţii:

Ceasul meu nu arată ora exactă (~p)

Se numeşte conjuncţie a două propoziţii p şi q propoziţia notată cu “pq”, care

Simbolul “” se numeşte semnul sau conectorul conjuncţiei. În expresia “pq”,

Exemple: Este un tânăr inteligent, dar cam neserios (pq);

Disjuncţia neexclusivă şi disjuncţia exclusivă

Pentru disjuncţia neexclusivă se foloseşte simbolul “”, iar pentru disjuncţia

Se va numi disjuncţie exclusivă a două propoziţii p şi q propoziţia notată cu

Propoziţiile condiţionale şi conectorul “”

Se numesc condiţionale propoziţiile de forma Dacă p, atunci q (cum ar fi

Propoziţiile bicondiţionale şi conectorul “”

Tiparul comun al propoziţiilor bicondiţionale este reprezentat de schema Dacă

Echivalenţa poate fi înţeleasă şi ca o dublă implicaţie:

2.2.2. Propoziţii complexe

Propoziţiile complexe sunt cele mai complicate forme logice propoziţionale,

2.3. Propoziţii modale

În Despre interpretare Aristotel a întemeiat logica modală, identificând

formulăm o metapropoziţie despre o propoziţie asertorică (nemodală), care se

Propoziţiile modale au un modus M (o parte modală) şi un dictum D

este necesar p“ „este imposibil p“

„este posibil „este ne - necesar

Pătratul logic al propoziţiilor (al enunţurilor

După filosoful finlandez Georg Henrik von Wright, asemănătoare sunt

cadrul sistemelor normative care reglementează conduita indivizilor în

TREAPTA CORES- necesar obligatoriu pentru toţi

TREAPTA CORES- posibil permis pentru unii

TREAPTA CORES- eventual liber numai

TREAPTA CORES- contingent facultativ nu pentru toţi

TREAPTA CORES- imposibil interzis pentru nici

Tipuri de modalităţi propoziţionale (şi de propoziţii

Petru Ioan propune completarea sistemului structurilor propoziţionale ţinînd

TIPUL TREPTELE MODALITĂŢII CORESPUNZĂTOARE POLULUI

„A“ „I“ „Y“ „O“ „E“ „U“

DOXASTICE crezut credibil indecis necrezut incredibil opinat

doar une- nu totdea- oricînd

oriunde / în doar în nu în orice oriunde

ETICE bine binişor indecis nu e bine rău decis