IV.

PROPOZIŢIILE CATEGORICE

Semnificaţia unui termen rareori poate fi circumscrisă precis în absenţa unei utilizări
propoziţionale. Pentru a vorbi de semnificaţia unui termen am folosit în capitolul precedent un anumit
univers de discurs. Acest univers de discurs este sugerat de propoziţia (sau contextul propoziţional) în
care termenul este utilizat. În acest capitol vom analiza cele mai simple forme logice propoziţionale,
numite propoziţii categorice, nu înainte însă de a face o clasificare a diverselor tipuri de propoziţii.
Raportul între doi termeni (mamifer-vertebrat de exemplu) generează mai multe judecăţi1 (toate
mamiferele sunt vertebrate, unele vertebrate sunt mamifere ş.a.) sau propoziţii (simple), cum preferă
logicienii contemporani. Care sunt relaţiile între astfel de propoziţii, cum putem realiza corect
raţionamente cu astfel de propoziţii simple vom vedea în cele ce urmează.

La finalul acestui capitol vom deţine instrumentele necesare:

 recunoaşterii tipului de propoziţie;
 formulării precise a enunţurilor propoziţionale;
 analizei structurii logice a unei propoziţii;
 reprezentării grafice a propoziţiei;
 identificării relaţiilor propoziţiei cu alte propoziţii ce conţin acelaşi subiect şi predicat
afirmat sau negat;
 stabilirii valorii de adevăr a propoziţiei plecând de la valoarea de adevăr a unei propoziţii ce
conţine aceiaşi termeni;
 derivării tuturor propoziţiilor adevărate, respectiv false, plecând de la valoarea de adevăr a
unei propoziţii oarecare.

Structura temei:

1. Clasificarea propoziţiilor
2. Propoziţiile categorice
2.1. Definiţie, structură şi clasificare
2.2. Aducerea propoziţiilor la limbajul standard
2.3. Reprezentarea grafică a propoziţiilor
2.3.1. Diagramele Euler
2.3.2. Diagramele Venn
2.4. Opoziţia propoziţiilor categorice
2.5. Inferenţe imediate
2.5.1. Distribuirea termenilor
2.5.2. Conversiunea
2.5.3. Obversiunea
2.5.4. Contrapoziţia
2.5.5. Inversiunea

1
Logicienii contemporani preferă termenului tradiţional de judecată, noţiune cu precădere psihologică, pe cel de
propoziţie (enunţiativă); cuvântul propoziţie provine din latinescul propositio care desemnează, pe de o parte,
înfăţişare, perspectivă, pe de altă parte, idee, premisă, teză. Această preferinţă se explică prin renunţarea la
abordarea psihologică în favoarea celei lingvistice.
 1. CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR

Ce este o propoziţie?

Propoziţia este o unitate de discurs care poate fi acceptată sau respinsă pe baza unor criterii
de evaluare (adevăr sau fals, adecvat sau inadecvat, ş.a.). 2

Criteriile clasificării propoziţiilor sunt foarte diverse. Din perspectiva intenţiilor noastre de
abordare ne vom limita la două criterii fundamentale: intenţia enunţului şi structura internă. După
intenţia urmărită vom distinge:
1) propoziţii cognitive – sunt enunţate în intenţia de a transmite o informaţie cu o anumită
valoare logică (adevărat: „Unii studenţi sunt poeţi”, fals: „Toţi studenţii sunt poeţi”, posibil: „Unii
extratereştrii sunt blonzi”, absurd: „Unele triunghiuri sunt patrulatere”).
2) propoziţii pragmatice 3- care indică o acţiune pentru cel căruia i se
adresează. Ele se subîmpart în propoziţii: Propoziţii
- deontice 4- de obligaţie (“Este obligatoriu să deschizi bine ochii…”) cognitive
- de permisiune (“Este permis să deschizi bine ochii…”) pragmatice
- de interdicţie (“Este interzis să nu deschizi ochii…”) axiologice
performative
- imperative (“Deschide ochii!”)
- interogative (“Ai deschis ochii?”)
3) propoziţii axiologice 5- care indică o apreciere în raport cu ceva: „Iată o colegă cu adevărat
frumoasă”, „Este bine să-ţi ierţi duşmanii” (nu înainte de a-i vedea spânzuraţi, spunea cineva).
4) propoziţii performative – care înfăptuiesc ceea ce exprimă prin simpla lor enunţare: „Promit
să nu mai chiulesc de la cursul de logică”.
După structura internă vom distinge între:
a)Propoziţii simple, în alcătu irea cărora intră ca sub ex p er sii termen i. Din categ oria acestora fac
parte:
a1) propoziţia de predicaţie, simplă sau categorică, 6 ce exprimă relaţii între numai doi termeni
absoluţi („Socrate este filosof”);
a2) propoziţia de intensiune, d e forma „X are însu şirea Y” (So crate are însu şirea d e a fi
ironic”);
a3) propoziţia de extensiune, d e forma „X aparţin e lu i Z” (Sch izofrenii fac parte din clasa
psihopaţilor”);
a4) propoziţia de relaţie, de forma „X este în relaţie cu Y” (Ioana este iubita lui Ion”).
b)Propoziţii compuse, ce exprimă relaţii între subexpresii propoziţionale.
c)Propoziţii complexe, ce au ca subexpresii atât propoziţii cât şi termeni.
Analiza logică vizează formularea lor precisă, identificarea criteriilor de admitere sau
respingere, a legilor ce permit inferarea unora din altele.
Logica tradiţională studiază clasa propoziţiilor cognitive, propoziţii care au drept caracteristică
distinctivă aceea de a fi adevărate sau false, adică de a fi purtătoare de valori de adevăr. Celelalte tipuri de

2
În absenţa unei definiţii pe deplin satisfăcătoare şi unanim acceptate a propoziţiei, ne putem mulţumi cu această
aproximare.
3
gr. pragma = „faptă”.
4
gr. deontos = „cum trebuie”.
5
gr. axios = „demn de”, „ce posedă valoare” .
6
De la gr. kategorein = „a predica”, „a afirma”; logica clasică, pe lângă criteriul cantităţii şi al calităţii, realizează o
clasificare a propoziţiilor şi după relaţie în judecăţi: categorice, ipotetice (dacă ... atunci) şi disjunctive (sau…sau),
şi după modalitate în judecăţi: asertorice (assero = a afirma, de ex: Toate mamiferele sunt vertebrate), problematice
(ex: Este posibil ca Rapidul să câştige campionatul) şi apodictice (apodeicticos = demonstrativ, convingător, de ex.
Două cantităţi egale cu a treia sunt necesar egale între ele). Vezi în acest sens I. Kant, Logica generală, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, cap. „Despre judecăţi”).
propoziţii sunt, în ultimă instanţă, aplicaţii ale propoziţiilor cognitive şi constituie obiectul unor logici
speciale (extinse). În prima parte a cursului ne vom ocupa doar de propoziţiile cognitive, începând analiza
cu propoziţiile categorice.

2. PROPOZIŢII CATEGORICE

2.1 DEFINIŢIE, STRUCTURĂ ŞI CLASIFICARE

Vom califica drept categorică orice propoziţie în care un termen se enunţă sau se neagă despre
un alt termen. Principala caracteristică a propoziţiilor categorice este aceea de a fi purtătoare a valorilor
alethice. Cu propoziţiile categorice suntem încă într-o logică a termenilor întrucât ele exprimă raporturi
între termeni.
Să analizăm structura acestor propoziţii pornind de la un exemplu:
Toţi studenţii sunt posesori de diplomă de bacalaureat.

Termenul despre care se enunţă ceva este subiectul logic şi va fi simbolizat cu S.

Termenul care enunţă ceva despre subiect este predicatul7 logic şi va fi
simbolizat cu P. Structura
În exemplul nostru: propoziţiei
S= studenţii subiect
P= posesorii de diplomă de bacalaureat predicat
Formalizând propoziţia obţinem: cuantor
copulă
Toţi S sunt P
Se observă că pe lângă subiect şi predicat, propoziţia conţine un cuantor (cuantificator) logic,
care exprimă extensiunea subiectului - toţi (sau unii, nici unul, anumiţi, câţiva, mai mulţi, nişte, un număr
de etc.) şi o copulă 8- elementul care face legătura între subiect şi predicat, constituind în exemplul nostru
o afirmaţie sunt (sau negaţie - nu sunt).
După criteriul cantităţii 9 (cuantificatorului) propoziţiile categorice pot fi :
singulare, în care predicatul este enunţat despre un subiect ce reprezintă un termen individual:
„Platon este filosof”, „Această cretă este albă” (S este P);
particulare, în care predicatul se enunţă despre o parte din elementele subiectului: Unii
filosofi sunt greci (Unii S sunt P);
universale, în care predicatul se enunţă despre întreaga clasă a subiectului: Toţi filosofii sunt
înţelepţi (Toţi S sunt P).
Întrucât propoziţia singulară – „S este P” poate fi redusă la forma „Toţi indivizii care sunt S sunt
P”, adică la o universală, o vom scoate din discuţie.
După calitate (după copulă) propoziţiile pot fi
afirmative (... sunt ... );
negative (... nu sunt ...).
Combinând criteriile 10 vom obţine propoziţii:

7
Etim. lat. praedicatum, de la praedicare, « a atribui ».
8
Logica modernă nu mai separă copula preferând să vorbească de predicat afirmativ sau negativ.
9
Sugestivi pentru limba română sunt termenii de câtinţă - pentru cantitate şi cel de feldeinţă - pentru calitate,
născociţi în ceasul de început al culturii noastre de către prinţul Cantemir care “a le moldoveni sau a le români
sileşte, în moldovenie ellinizeşte şi în ellinie moldoveniseşte” (Iarăşi către cititoriu în Istoria ieroglifică).
10
I. Kant realizează o distincţie semnificativă între propoziţii după raportul dintre subiect şi predicat în: propoziţiile
analitice sau explicative predicatul este circumscris subiectului (de ex.: Toate corpurile sunt întinse), şi în
 Tipul propoziţiei Simbol 11 Formulare standard
universal afirmative: SaP Toţi S sunt P
universal negative: SeP Nici un S nu este P
 particular afirmative: SiP Unii S sunt P
 particular negative: SoP Unii S nu sunt P

Dată fiind frecvenţa unei greşeli de formalizare, se cuvine să facem următoarea precizare:
propoziţia univ ersal negativă are forma “Nici un S nu este P” şi nu “Toţi S nu sunt P”, aşa cum eronat
procedează lectorul grăbit. Dacă judecăm cu atenţie, putem constata că propoziţia “Toţi S nu sunt P” lasă
posibilitatea ca unii S să fie P, în timp ce “Nici un S nu este P” exclude această posibilitate.

2.2. TRADUCEREA PROPOZIŢIILOR DIN LIMBAJUL NATURAL ÎN LIMBAJUL FORMAL

Limbajul natural este infinit mai bogat decât cele patru structuri formale asupra cărora am
convenit în rândurile de mai sus. Prin introducerea limbajului logic s-a urmărit eliminarea unor imprecizii
ale limbajului natural. Prin aceasta, limbajul logicii câştigă în precizie, dar pierde expresivitatea şi
nuanţele limbajului natural. Va trebui, aşadar, să recurgem la simplificări, fără a devia de la sensul logic
al formulării. De exemplu propoziţii de tipul: ”A iubi înseamnă suferinţă”, ”Iubirea este suferinţă”, “Cel
ce iubeşte suferă”; ”Oricine va iubi va suferi”, “Nu există iubire fără suferinţă” vor fi reduse la o
propoziţie universal afirmativă: ”Toţi cei ce iubesc sunt oameni care suferă”.
În cazul absenţei cuantificatorilor, aceştia vor fi introduşi fără a schimba înţelesul propoziţiei:
„Pisicile sunt feline” devine „Toate pisicile sunt feline”. În situaţiile în care cuantificatorii nu sunt
standard, îi vom aduce la cei standard: 70%, mulţi, puţini, majoritatea, o mare parte, câţiva, există...
devine unii, iar oricine, oricare, devine toţi.
Propoziţiile cu subiect singular vor fi reduse la universale de aceeaşi calitate: “Socrate este
muritor” va fi simbolizată SaP („Toate persoanele identice cu Socrate sunt muritoare”);
Propoziţiile particulare închise d e tip u :l “Numai un i S su nt P” afirmă atât particu lara d e
calitate inversă: ”Unii S nu sunt P”, cât şi particulara de aceeaşi calitate “Unii S sunt P”; “Doar unii S nu
sunt P” sugerează ideea că ”Unii S sunt P” şi “Unii S nu sunt P”.
Propoziţiile universale de tipul: ”Numai S sunt P” vor fi traduse în “Toţi P sunt S”, iar negativa
”Numai S nu sunt P” în “Nici un P nu este S”, inversând ordinea termenilor.
În cazul enunţurilor exceptive: Toţi, cu excepţia lui S, sunt P” vom parcurge un pas intermediar:
“Numai S nu este P” ceea ce înseamnă “Nici un P nu este S”.

propoziţiile sintetice, sau extensive, în care predicatul adaugă note subiectului (de ex.: Fumatul dăunează sănătăţii);
după sursa lor, propoziţiile pot fi a priori (lt. „plecând de la ceea ce vine înainte”), adevărate independent de orice
experienţă (de ex.: Toţi burlacii sunt necăsătoriţi) sau a posteriori (lt. „plecând de la ceea ce vine apoi”), a căror
adevăr provine din experienţă (de ex.: Unii burlaci sunt nefericiţi). Vezi I. Kant, Critica raţiunii pure, Editura IRI,
Bucureşti, 1994, pp.49-62.
11
Simbolurile au fost fixate în evul mediu timpuriu şi reprezintă primele vocale ale termenilor latini affirmo („a” şi
„i” pentru afirmative), respectiv nego ( „e” şi „o” pentru negative).
 Enunţurile condiţionale în care antecedentul şi consecventul au în vedere acelaşi lucru, de tipul:
„Dacă e psiholog, atunci e bun cunoscător de oameni”, vor fi tratate ca propoziţii categorice universale:
„Toţi psihologii sunt buni cunoscători de oameni”.
Cele expuse mai sus sunt doar convenţii, întrucât nu dispunem de criterii formale de traducere a
limbajului natural în cel formal. Ne vom baza pe cele expuse şi, mai ales, pe simţul limbii, orientându-ne
după intenţia celui ce formulează propoziţia. Este preţul pe care trebuie să-l plătim formalizării 12.

2. 3. REPREZENTAREA GRAFICĂ A PROPOZIŢIILOR CATEGORICE

Vom prezenta în cele ce urmează două metode de reprezentare grafică a propoziţiilor categorice,
metode ce ne vor fi utile în verificarea validităţii inferenţelor cu astfel de propoziţii.

2.3.1. DIAGRAMELE EULER

Metoda este cunoscută de la reprezentarea raporturilor între termeni, S şi P fiind acum cei doi
termeni aflaţi în raport de concordanţă, în cazul propoziţiilor afirmative, respectiv, în raport de opoziţie,
în cazul propoziţiilor negative.
Iată reprezentarea grafică a celor patru propoziţii:

SaP SeP SiP SoP

P P P
S S P S
S

Zona haşurată indică în această metodă de reprezentare grafică prezenţa unor elemente; în
metoda propusă de Venn, haşurarea unei zone va însemna absenţa elementelor din acea zonă.

2.3.2. DIAGRAMELE VENN

Metoda concepută de logicianul englez John Venn în anul 1880 presupune intersecţia sferelor
termenilor, luând în consideraţie cele trei zone ce rezultă prin această intersecţie, SP, SP, SP:

SP SP SP

Această metodă tratează propoziţiile particulare, SiP şi SoP ca propoziţii de existenţă, iar
propoziţiile universale, SaP şi SeP ca propoziţii de inexistenţă, după cum urmează:
Unii S sunt P  Există S care sunt P
Unii S nu sunt P  Există S care nu sunt P
Toţi S sunt P  Nu există S care să nu fie P
Nici un S nu este P  Nu există S care să fie P

12
Un pat procustian, în ultimă instan ță.
 a) pentru a semnala absenţa elementelor dintr-o anumită zonă, se foloseşte haşura; este cazul
propoziţiilor universale care indică faptul că o zonă este vidă: dacă pentru propoziţia universal-afirmativă
zona vidă este SP, pentru propoziţia universal negativă zona vidă este SP.

SaP SeP Reguli de reprezentare


SP SP SP SP SP SP

SP=0 SP=0

b ) pentru a ind ci a fap ut l că o zo nă are elemente, se fo ol seşte un asterisc 13; este cazul
propoziţiilor particulare, propoziţii de existenţă: pentru propoziţia particular-afirmativă zona care conţine
cel puţin un element este SP, iar pentru propoziţia particular-negativă, zona care conţine cel puţin un
element este SP.

SiP SoP

* *
SP SP SP SP SP SP

SP≠ 0 SP≠ 0

Aceste metode de reprezentare grafică ne vor fi de ajutor în verificarea corectitudinii formale a

raţionamentelor care conţin propoziţii categorice.

2.4. OPOZIŢIA PROPOZIŢIILOR CATEGORICE

Propoziţiile categorice care conţin acelaşi subiect şi predicat logic se află în anumite relaţii
generate de raporturile existente între termenii lor.
Relaţiile de opoziţie între două propoziţii categorice au fost stabilite de către filosoful latin
Boethius14 prin aşezarea propoziţiilor în colţurile unui pătrat care îi poartă numele. Pentru a stabili aceste
relaţii propoziţiile respective trebuie să conţină acelaşi subiect şi acelaşi predicat.
Sugerăm redescoperirea raporturilor între propoziţiile categorice procedând inductiv, după
următorul model: dacă SaP este adevărată („Toţi oamenii sunt muritori”), ce valoare de adevăr poate avea
propoziţia SeP ? (Nici un om nu este muritor” ?); dar dacă SaP este falsă, cum poate fi propoziţia SeP ?
Boethius a stabilit următoarele raporturi:

13
Gr. asteriskos = stea.
14
Boethius, Anicius Manlius Severinus, (480-524), „ultimul mare antic şi primul scolastic”, îl traduce pe Aristotel în
limba latină. Demnitar sub regele got Theodoric, a căzut în dizgraţie, este întemniţat şi executat. În timpul detenţiei
de la Pavia scrie Mângâieri filosofice, lucrare considerată a fi, după Biblie, cea mai citită, mai tradusă şi mai
comentată. Pătratul care îi poartă numele se pare că a fost inventat de către Apuleus în sec. II e.n.
Universala SaP contrarietate SeP Universala
afirmativă s negativă
u
b
a
l
t contradicţie
e
n
a
r
Particulara e Particulara
afirmativă SiP subcontrarietate SoP negativă

a) Raportul de contrarietate are loc între propoziţiile universale, SaP şi SeP, propoziţii ce nu
pot fi împreună adevărate, dar pot fi false, în conformitate cu principiul noncontradicţiei. Sunt false
împreună atunci când numai unii S sunt P.

Spre exemplu, p rop oziţiile „Toţi ro mânii su nt p o eţi” şi „Nici un ro mân nu e po et” nu pot fi
ambele adevărate, dar pot fi false ambele, adevărate fiind propoziţiile „Unii români sunt poeţi” şi „Unii
români nu sunt poeţi”.

Notând adevărul propoziţiei cu „1”, falsul cu „0” şi indecizia cu „?” obţinem următoarele relaţii:

(SaP=0) → (Sep=?)
(SaP=1) → (SeP=0)
(SeP=1) → (SaP=0)
(SeP=0) → (SaP=?)

b) Raportul de subcontrarietate are loc între propoziţiile particulare, SiP şi SoP, propoziţii
care nu pot fi împ reună false, dar p ot fi ad evărate, în co nformitate cu p rincip iul terţu lu i exclu s. Din
falsitatea unei particulare decurge adevărul particularei de calitate inversă.
(SiP=1) → (SoP=?)
(SiP=0) → (SoP=1)
(SoP=1) → (SiP=?)
(SoP=0) → (SiP=1)

c) Raportul de contradicţie are loc între propoziţiile SaP şi SoP, precum şi între SeP şi SiP,
propoziţii ce nu pot fi împreună nici adevărate, nici false, aici acţionând combinat principiul
noncontradicţiei şi cel al terţului exclus. Cu alte cuvinte, valoarea de adevăr a contradictoriilor este
inversă.

(SaP=1) → (SoP=0)
(SaP=0) → (SoP=1)
(SoP=1) → (SaP=0)
(SoP=0) → (SaP=1)
 d) Raportul de subalternare (supraalternare) are loc între universalele şi particularele de
aceeaşi calitate, adică între perechile SaP - SiP şi între SeP şi SoP. În alternare, din adevărul supraalternei
(a propoziţiei universale) decurge adevărul subalternei (a propoziţiei particulare, în virtutea faptului că
ceea ce este valabil pentru toţi este valabil şi pentru unii dintre acei toţi), iar din falsul subalternei
decurge falsul supraalternei (dacă nici măcar pentru unii nu este valabil, nu poate fi valabil pentru toţi):
(SaP=1) → (SiP=1)
(SaP=0) → (SiP=?)
(SiP=1) → (SaP=?)
(SiP=0) → (SaP=0)

Rezultă din aceste relaţii că din adevărul universalei afirmative decurge adevărul particularei
afirmative şi falsitatea ambelor negative; din falsitatea particularei decurge adevărul universalei şi
particularei de calitate inversă şi falsitatea universalei de aceeaşi calitate.
Lăsăm ca exerciţiu alte formulări ce rezultă din pătratul opoziţiei propoziţiilor
Temă categorice.

Relaţiile de opoziţie
şi de următoarea diagramă 15:
dintre propoziţiile
 categorice pot fi redate sugestiv

SoP
SaP SeP
SiP

Diagrama explică de ce din adevărul propoziţiei SaP decurge adevărul propoziţiei SiP, dar nu şi
invers; se vede de ce SaP şi SoP sunt în raport de contradicţie şi de ce între SaP şi SeP există raport de
contrarietate.
Relaţiile lui Boethius, sau inferenţele imediate prin opoziţie în accepţiunea lui P. Botezatu 16, pot
fi sintetizate în următorul tabel:
Premisa Concluzia
SaP ~SeP SiP ~SoP
~SaP - - SoP
SeP ~SaP ~SiP SoP
~SeP - SiP -
SiP ~SeP - -
~SiP ~SaP SeP SoP
SoP ~SaP - -
~SoP SaP ~SeP SiP

În concluzie, vom rezuma relaţiile dintre propoziţiile categorice în următoarele formulări:

 universalele de calitate opusă sunt contrare;
 particularele de calitate opusă sunt subcontrare;

15
I. Didilescu, P. Botezatu, Op. cit. p. 159.
16
P. Botezatu, Introducere în logică, p.187.
  propoziţiile opuse cantitativ şi calitativ sunt contradictorii;
 o propoziţie particulară este subalterna universalei de aceeaşi calitate.
 afirmarea propoziţiei universale implică negarea universalei de calitate opusă;
 negarea unei propoziţii particulare implică afirmarea particularei de calitate opusă;
 afirmarea (sau negarea) unei propoziţii universale implică negarea (sau afirmarea)
particularei de calitate opusă şi reciproc;
 afirmarea propoziţiei universale implică afirmarea particularei de aceeaşi calitate;
 negarea propoziţiei particulare implică negarea universalei de aceeaşi calitate.

2.5. INFERENŢE DEDUCTIVE IMEDIATE CU PROPOZIŢII CATEGORICE

Logicienii preferă termenului raţionament, cu încărcătura lui psihologică, pe cel de inferenţă,

pentru a sugera ideea că este vizat strict aspectul logic-formal al desfăşurării gândirii.

Inferenţa este operaţia logică prin care derivăm o propoziţie (concluzie) din alte propoziţii
(premise).

Dacă dintr-o singură propoziţie asumată ca premisă derivăm fără

inferenţe
intermedieri concluzia, inferenţa este imediată. În situ ţaia în care gradul d e
• deductive
generalitate al concluziei nu îl depăşeşte pe cel al premisei, inferenţa este deductivă. • inductive
Este cazul inferenţelor despre care vom vorbi în cele ce urmează 17. Întrucât validitatea • imediate
acestor inferenţe este condiţionată de legea distribuirii termenilor, vom începe • mediate
capitolul prin analiza distribuirii.

2.5.1. DISTRIBUIREA TERMENILOR

Numim distribuit termenul considerat în întregimea extensiunii sale şi nedistribuit un termen

considerat doar printr-o parte a extensiunii sale. Proprietatea distribuirii este relativă la propoziţia în care
termenul figurează. Astfel, distribuirea termenului care îndeplineşte funcţia de subiect este indicată de
cuantificatorul propoziţiei (de semnul cantităţii): în propoziţiile universale subiectul este considerat în
întregimea extensiunii sale (toţii S sau nici un S) fiind, prin urmare, distribuit, iar în propoziţiile
particulare el este nedistribuit (unii S).
În ceea ce priveşte termenul cu funcţie de predicat, distribuirea nu este indicată de cuantificator,
ci de calitatea propoziţiei: predicatul este distribuit în propoziţiile negative şi nedistribuit în cele
afirmative.
Aşadar, termenul cu rol de subiect este distribuit în propoziţiile universale, iar termenul cu rol
de predicat este distribuit în propoziţiile negative.
Notând cu „+” termenul distribuit şi cu „-” termenul nedistribuit vom obţine următoarea
situaţie:

S P
Sap + -
SeP + +
SiP - -

17
Relaţiile de opoziţie exprimate de pătratul lui Boethius pot fi şi ele considerate inferenţe imediate prin opoziţie.
 SoP - +

Legea distribuirii termenilor se formulează astfel: nici un termen nu

poate apărea distribuit în concluzie dacă nu este distribuit în premisă. Această lege termen
exprimă, în ultimă instanţă, caracterul deductiv al acestor inferenţe; nu putem să • distribuit
inferăm o concluzie universală “deci toţi” plecând de la o premisă particulară • nedistribuit
“unii”. Dacă am proceda astfel, raţionamentul şi-ar pierde caracterul deductiv şi, • legea
implicit, caracteristica validităţii. distribuirii
Leg ea in v ocată n e permite să co nch id em “toţi” dacă p lecăm d e la p remisă d e tip “toţi”, dar
concluzia de tip “unii” poate fi derivată atât plecând de la universală “toţi”, cât şi de la premisa particulară
“unii”. Schematic, sunt permise situaţiile + + - şi interzisă situaţia -
+ - -
+
Abaterea de la această lege generează eroarea numită extindere nepermisă a termenului.
În b aza resp ectării acestei leg i p ot fi realizate inferenţe imediate prin echivalenţă (caz în care
valoarea de adevăr a premisei este aceeaşi cu valoarea de adevăr a concluziei, putându-se trece de la
premisă la concluzie şi invers) sau prin implicaţie (caz în care adevărul premisei este transmis concluziei,
dar nu şi falsul premisei, iar sensul este unidirecţional, de la premisă la concluzie) numite împreună
educţii.
Aceste inferenţe sunt conversiunea şi obversiunea, ca inferenţe fundamentale, contrapoziţia şi
inversiunea, ca inferenţe derivate (care pot fi o binu ţ et p in
r ap icarea
l su cesivă a inferenţelor
fundamentale). Le vom analiza în continuare.

2.5.2. CONVERSIUNEA

Conversiunea este inferenţa în care, prin trecerea de la premisă la concluzie, se schimbă funcţiile
termenilor propoziţiei.
Ex.: Dacă Unii studenţi sunt poeţi, atunci Unii poeţi sunt studenţi.
Premisa se numeşte convertendă, iar concluzia se numeşte conversă. Inferenţa este validă dacă
respectă legea distribuirii termenilor.
În cazul SaP (toţi S sunt P), S este distribuit, iar P nu este; prin convertirea premisei în PaS (toţi P
sunt S) obţinem P distribuit, iar S nedistribuit. Rezultă că această conversiune încalcă legea distribuirii şi,
în consecinţă, nu este validă. SaP şi PaS sunt independente din punct de vedere logic. Totuşi, SaP se poate
converti în PiS, fără a încălca legea distribuirii. Vom numi o astfel de conversiune, conversiune prin
accident. Corectitudinea conversiunii poate fi verificată şi prin apel la diagramele Euler:

SaP→ PiS P S
+ - - -

Pentru cazul SeP, ambii termeni sunt distribuiţi, iar prin conversiune obţinem PeS, cu ambii
termeni distribuiţi. Sau:

S P SeP ↔ PeS
+ + + +
Pentru particulara afirmativă, SiP, ambii termeni sunt nedistribuiţi şi obţinem o concluzie PiS.

S P
 SiP ↔ PiS
- - - -

Propoziţia particular-negativă, SoP, are S nedistribuit şi P distribuit, iar prin conversiune în PoS
se ajunge la P nedistribuit şi S distribuit, încălcându-se legea distribuirii. Rezultă că SoP nu are conversă.
Rezumând, avem:

SaP → PiS, conversiune prin accident

SeP ↔ PeS, conversiune simplă
SiP ↔ PiS, conversiune simplă

În cazul conversiunilor simple, relaţia dintre premisă şi concluzie este una de echivalenţă.
Aceasta înseamnă că premisa şi concluzia au aceeaşi valoare de adevăr. În cazul conversiunii prin
accident, relaţia dintre premisă şi concluzie nu mai este una de echivalenţă, lucru evident din moment ce
PaS este independentă logic de SaP. În baza raportului de subalternare, ştim acum că adevărul lui SaP
implică ad evăru l lu i SiP, care se co n vrteşte
e simplu în PiS. Rezu ltă, aşadar, că între co n vrten
e dă şi
conversă, în cazul SaP → PiS, există un raport de subalternare. Aceasta înseamnă că din adevărul lui SaP
putem deriva adevărul lui PiS, dar din falsul lui SaP nu putem infera nimic referitor la PiS; din falsul lui
PiS putem deriva falsul lui SaP, dar din adevărul lui PiS nu putem infera nimic referitor la SaP. Fireşte,
mai rezultă de aici şi posibilitatea conversiunii prin accident a propoziţiei SeP, echivalenta lui PeS, care,
la rândul ei, are ca subalternă propoziţia PoS.
Convertirea simplă a propoziţiei universal afirmative şi convertirea propoziţiei particular
negative sunt erori logice numite conversiuni ilicite.

2.5.3. OBVERSIUNEA

Obversiunea este inferenţa prin care se schimbă în concluzie calitatea copulei şi a predicatului
premisei.
Ex. Dacă Toate mamiferele sunt vertebrate, atunci Nici un mamifer nu este nevertebrat.
Premisa se numeşte obvertendă, iar concluzia se numeşte obversă. Iată cele patru obversiuni:

SaP ↔ SeP
P S
+ - + - P

Dacă toţi S sunt P, atunci nici un S nu esteP.

SeP ↔ SaP
SiP ↔ SoP
SoP ↔ SiP

În toate aceste situaţii este respectată legea distribuirii termenilor.

Aşadar,
obversiunea transformă calitatea propoziţiei şi calitatea predicatului
obversiunea nu schimbă ordinea termenilor propoziţiei
Între obvertendă şi obversă relaţia este de echivalenţă, obversa obversei fiind obvertenda.
Succedând alternativ cele două inferenţe fundamentale putem ajunge la alte două tipuri de
inferenţe derivate: contrapoziţia şi inversiunea.
 2.5.4 CONTRAPOZIŢIA

Prin contrapoziţie se înlocuieşte în concluzie subiectul premisei cu contradictoriul predicatului

şi predicatul cu subiectul (în contrapoziţia parţială) sau cu contradictoriul subiectului (în contrapoziţia
totală). Contrapoziţia este obversa convertită :
SaP ↔ SeP ↔PeS ↔P aS (obversiune, conversiune, obversiune)
Iată contrapoziţiile:
parţiale totale
SaP ↔ PeS ↔ PaS
SeP → PiS → PoS
SiP ---- -----
SoP ↔ PiS ↔ PoS

2.5.5. INVERSIUNEA
Inversiunea este inferenţa prin care din propoziţia dată se derivă o propoziţie care are ca subiect
negaţia subiectului dat şi ca predicat, fie predicatul dat, (inversiunea parţială), fie negaţia predicatului
(inversiunea totală).
Inversiunile sunt:
parţiale totale
SaP → SoP → SiP
SeP → SiP → SoP

Dacă între SaP şiSoP raportul este de implicaţie, întreSoP şiSiP raportul este de echivalenţă,
ceea ce înseamnă că între SaP şiSiP vom avea un raport de implicaţie. De reţinut faptul că numai
propoziţiile universale se pot inversa, iar relaţia dintre premisă şi concluzie nu este de echivalenţă, ci de
implicaţie.
Nu este necesar să reţinem legile contrapoziţiei şi ale inversiunii întrucât acestea rezultă din
aplicarea succesivă a conversiunii şi obversiunii, cum vom constata în cele ce urmează.
În rezumat, concluziile tuturor inferenţelor imediate studiate pot fi sintetizate în următorul
tabel 18:
Tip de inferenţă/Premisă SaP SeP SiP SoP
Conversiune simplă - PeS PiS -
Conversiune prin accident PiS PoS - -
Obversiune SeP SaP SoP SiP
Obvertirea conversei PoS PaS PoS -
Contrapoziţia parţială PeS PiS - PiS
Contrapoziţia totală PaS PoS - PoS
Inversiunea parţială SoP SiP - -

18
Se cuvine să semnalăm faptul că logica modernă nu admite inferenţa de la universal la particular pe motiv că
propoziţiile particulare sunt propoziţii de existenţă, iar cele universale nu au acest caracter; prin urmare nu putem
deriva existenţa dintr-o propoziţie care nu o conţine. Introducând însă o condiţie de existenţă pentru universală,
inferenţele sunt corecte.
 Inversiunea totală S iP SoP - -

APLICAŢIE Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din adevărul

REZOLVATĂ propoziţiei
Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3

Rezolvare:
Etape:
a) aducerea propoziţiei la forma standard; în exemplul nostru propoziţia este la forma standard.
b) identificarea subiectului şi a predicatului logic:
S= numere divizibile cu 6
P= numere divizibile cu 3
În consecinţă: S= numere indivizibile cu 6
P= numere indivizibile cu 3
c) identificarea formulei propoziţiei SaP

d) derivarea propoziţiilor adevărate prin succesiunea conversiunilor şi obversiunilor:

SaP→ PiS ↔ PoS.

SaP ↔ SeP ↔PeS ↔ PaS → SiP ↔ SoP.

De observat că repetând o inferenţă obţinem propoziţia iniţială, cu o singură excepţie:

conversiunea prin accident; aici putem repeta conversiunea:
(SaP→PiS) ↔ SiP (obţinând subalterna propoziţiei iniţiale) ↔ SoP, pentru prima linie şi
SiP ↔PiS ↔PoS pentru a doua linie.
În limbaj natural am obţinut următoarele propoziţii adevărate:
Unele numere divizibile cu 3 sunt divizibile cu 6;
Unele numere divizibile cu 3 nu sunt indivizibile cu 6;
Nici un număr divizibil cu 6 nu este indivizibil cu 3;
Nici un număr indivizibil cu 3 nu este divizibil cu 6;
Toate numerele indivizibile cu 3 sunt indivizibile cu 6;
Unele numere indivizibile cu 6 sunt indivizibile cu 3;
Unele numere indivizibile cu 6 nu sunt divizibile cu 3;
Unele numere divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3;
Unele numere divizibile cu 6 nu sunt indivizibile cu 3;
Unele numere indivizibile cu trei sunt indivizibile cu 6;
Unele numere indivizibile cu trei nu sunt divizibile cu 6.
Acestea sunt toate propoziţiile adevărate ce decurg logic corect din adevărul propoziţiei iniţiale.

e) derivarea propoziţiilor false presupune utilizarea raporturilor de opoziţie între propoziţiile

categorice. Dacă SaP este adevărată, atunci contradictoria ei, SoP şi contrara, SeP, vor fi
false; echivalentele propoziţiilor false sunt, evident, false şi ele:
(SaP=1)→(SoP=0)
→(SeP=0)
Echivalentele celor două propoziţii le aflăm prin conversiuni şi obversiuni:
SoP ↔ SiP ↔PiS ↔PoS.
SeP ↔ PeS ↔ PaS
SeP ↔ SaP
 Propoziţiile false ce derivă din adevărul propoziţiei iniţiale pot fi obţinute şi prin aplicarea
relaţiilor de opoziţie la propoziţiile adevărate obţinute la d), dar numai în cazul celor echivalente cu
propoziţia iniţială

Recapitulăm şi rezumăm relaţiile între propoziţiile categorice şi inferenţele cu astfel de

propoziţii în următorul pătrat:

o¯
SaP ≡ SeP
c c o n t r a r i e t a t e c 
a e ≡
s u b a l t e r n a r e

s u b a l t e r n a r e
c (1) i
o ţ
n 0 c
t i
r d 1
1 0 1 a 1 0
≠ r d ≠
t i
n 0 c
o ţ
c (0) i
SiP e SoP
c  s u b c o n t r a r i e t a te e c
≡ o¯
≡

Rezultă din reprezentare următoarele evidenţe:

- contrarele nu pot fi ambele adevărate (1), subcontrarele nu pot fi false ambele (0), adevărul
„coboară”, iar falsul „urcă” şi contradictoriile nu pot avea aceeaşi valoare de adevăr;
- sunt corecte două conversiuni simple, în cazul universalei negative şi a particulare afirmative,
e şi i, situaţie în care se inversează doar ordinea termenilor, între conversă şi convertendă existând un
raport de echivalenţă logică, ceea ce înseamnă că propoziţiile respective au aceleaşi valori de adevăr;
propoziţia universal afirmativă se converteşte prin accident, convertenda cade în subalternă, situaţie
care face ca între cele două propoziţii să existe raport de subalternare şi nu de echivalenţă; particulara
negativă nu se poate converti;
- obversiunile presupun transformarea calitativă a propoziţiei păstrând cantitatea neschimbată
(fapt semnalat prin săgeata orizontală) şi negarea termenului secund; în cazul tuturor obversiunilor
există raport de echivalenţă între obvertendă şi obversă.


 propoziţiile categorice exprimă un singur raport între numai două noţiuni absolute;
 există patru tipuri fundamentale de propoziţii categorice:
- universal afirmativă SaP,
- universal negativă SeP,
 - particular afirmativă SiP şi
- particular negativă SoP;
 între aceste propoziţii pot exista următoarele relaţii de opoziţie:
> contradictoriile nu pot fi ambele nici adevărate şi nici false;
> contrarele nu pot fi ambele adevărate;
> subcontrarele nu pot fi ambele false;
> din adevărul supraalternei decurge adevărul subalternei, iar din falsul subalternei decurge falsul
supraalternei;
 propoziţii echivalente cu o anume propoziţie se pot obţine prin conversiune, obversiune,
contrapoziţie şi inversiune.
 prin conversiune se inversează ordinea termenilor fără a schimba calitatea propoziţiei;
propoziţiile particular negative (SoP) nu au conversiune, universal afirmativa (SaP) se converteşte prin
accident; în timp ce conversiunile simple (cazul SeP şi SiP) instituie echivalenţa logică, conversiunea
prin accident instituie raport de subalternare;
 prin obversiune se păstrează ordinea termenilor dar se schimbă calitatea propoziţiei şi a
termenului secund; obversiunea instituie echivalenţe logice.
 prin contrapoziţie, propoziţiile afirmative devin negative, iar cele negative devin afirmative
 numai propoziţiile universale se pot inversa, iar inversele lor sunt particulare


1. Aduceţi la forma de exprimare standard următoarele propoziţii 19:

a) Numai găinile moţate au fost selectate la concursul de frumuseţe;
b) Corb la corb nu-şi scoate ochii;
c) Cu excepţia lui Mihai, toţi ceilalţi din grupul nostru au venit la petrecere;
d) Cine nu are carte nu are parte;
e) Doar unii dintre studenţi sunt integralişti;
f) Nu toate erorile sunt o probă a ignoranţei;
g) Puţini oameni se cunosc pe ei înşişi;
h) Insectele nu sunt vertebrate;
i) Nu există decât un singur animal care raţionează, omul;
j) Un regiment se compune din batalioane;
k) Nimeni nu se naşte învăţat;
l) Aristotel este întemeietorul logicii;
m) Triunghiurile care au baza şi înălţimea egale, au suprafaţa egală;
n) Tot păţitul e priceput;
o) Nu toate sfaturile sunt bune;
p) Niciun efect fără cauză.
2. Indicaţi contrara, contradictoria şi subalterna următoarelor propoziţii şi precizaţi valoarea
lor de adevăr în funcţie de valoare de adevăr a propoziţiei iniţiale:
a) Prescripţiile biblice nu contrazic normele moralei laice.
b) Numai proştii sunt lăudăroşi.

19
Pentru aplicaţii vezi şi în acest caz Aurel Cazacu, Logica fără profesor. Teste, exerciţii, probleme, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998; Petre Bieltz, Prelegeri de logică, Ed. Universitatea Bucureşti, 1968, 1973, 1975; Andrei Marga,
Exerciţii de logică generală, Ed. Universitatea din Cluj-Napoca, partea I-1983, partea a II-a, 1988; Drăgan
Stoianovici, Logică generală, (crestomaţie şi exerciţii), Ed. Tipografia Universităţii Bucureşti, 1984; ed. a II-a,
1990.
 c) Cine n-are carte, n-are parte.
3. Sunt următoarele inferenţe valide sau nu? Argumentaţi răspunsul:
a) Deoarece ceea ce ne interesează este important, ceea ce nu ne interesează nu este important.
b) Deoarece toţi cei care au mers la dans s-au simţit bine, unii oameni care nu s-au simţit bine nu au
mers la dans.
c) Deoarece este evident fals că toţi logicienii gândesc logic, trebuie să fie adevărat că nici o
persoană care gândeşte ilogic nu este logician.
d) Dacă o hotărâre nedreaptă contrazice principiile morale, atunci o hotărâre dreaptă este în
concordanţă cu aceste principii.
e) Dacă dilatarea corpurilor este o consecinţă a încălzirii lor, atunci contracţia corpurilor este o
consecinţă a răcirii lor.
f) Cel ce este flămând, mănâncă mult, iar cel ce mănâncă puţin, rămâne flămând.
4. Demonstraţi faptul că din raporturile de contradicţie şi cele de subalternare rezultă
raporturile de subcontrarietate.
5. Fiind dată ca falsă propoziţia „Numai cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea”
1) Formulaţi în limbaj formal şi natural:
a) subalterna;
b) contrara;
c) contradictoria;
d) inversa parţială;
e) contrapusa totală.
2) Precizaţi valoarea de adevăr a fiecărei propoziţii obţinute.
3) Stabiliţi valoarea de adevăr a propoziţiei: „Toţi leneşii sunt dintre cei ce nu au tot ce vor.”
6. Considerând adevărată propoziţia „Toţi incapabili sunt respinşi”, arătaţi dacă ea este un
temei suficient pentru a accepta ca adevărată propoziţia „Toţi oamenii capabili sunt admişi”.
7. Reformulaţi următoarele propoziţii astfel încât ele să aibă acelaşi subiect şi predicat logic
şi arătaţi ce raporturi există între ele:
a) Toţi X sunt non-Y.
b) Unii non-X sunt Y.
c) Niciun non-X nu e Y.
d) Unii X sunt Y.
e) Nici un Y nu e X.
8. Arătaţi care este raportul dintre următoarele propoziţii:
a) Toţi tinerii sunt educabili;
b) Oamenii needucabili nu sunt tineri;
c) Unii oameni needucabili sunt tineri;
d) Niciun tânăr nu este needucabil;
e) Toţi tinerii sunt needucabili;
f) Unii oameni care nu sunt tineri sunt needucabili.
9. Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din adevărul propoziţiei Nici un
introvertit nu este stenic.
10. Derivaţi toate propoziţiile adevărate, respectiv false, din falsitatea propoziţiei Nici un
adevăr nu este nedureros.
11. Derivaţi propoziţiile adevărate din adevărul propoziţiei „Oamenii care îl iubesc pe
Dumnezeu sunt cei care îşi iubesc aproapele”.
12. Fiind dată ca adevărată propoziţia: Majoritatea adevărurilor sunt cunoscute, arătaţi ce
se poate spune despre valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:
a) Unele adevăruri nu sunt cunoscute;
b) Unele adevăruri sunt necunoscute;
c) Unele neadevăruri sunt cunoscute;
d) Unele neadevărurile sunt necunoscute;
 e) Unele neadevăruri nu sunt necunoscute;
f) Unele necunoscute sunt adevăruri;
g) Unele necunoscute nu sunt adevăruri;
13. Ce se poate spune despre valoarea de adevăr a propoziţiilor de mai jos, ştiind că
propoziţia „Toţi oamenii cinstiţi sunt morali” este adevărată?
a) Nici un om necinstit nu este moral;
b) Toţi oamenii necinstiţi sunt imorali;
c) Numai oamenii cinstiţi sunt morali;
d) Toţi oamenii cinstiţi nu sunt imorali;
e) Toţi oamenii imorali sunt necinstiţi;
f) Niciun om imoral nu e cinstit;
g) Unii necinstiţi sunt oameni imorali;
h) Unii necinstiţi nu sunt imorali.
14. Fie propoziţia „Toţi oamenii cinstiţi sunt sinceri” considerată a fi adevărată. În raport cu
ea, repartizaţi următoarele propoziţii în patru grupe:
a. grupa propoziţiilor ce pot fi corect deduse din propoziţia dată;
b. grupa propoziţiilor care au aceeaşi valoare de adevăr cu propoziţia dată;
c. grupa propoziţiilor care pot avea o altă valoare de adevăr în raport cu propoziţia dată;
d. grupa propoziţiilor care au altă valoare de adevăr în raport cu propoziţia dată:
1. Niciun om nesincer nu este cinstit;
2. Niciun om nesincer nu este cinstit;
3. Doar oamenii necinstiţi sunt nesinceri;
4. Toţi oamenii nesinceri sunt necinstiţi;
5. Numai unii oameni nesinceri sunt necinstiţi;
6. Cu excepţia oamenilor cinstiţi, toţi ceilalţi sunt nesinceri;
7. Unii oameni sinceri sunt cinstiţi;
8. Unii dintre cei care nu sunt necinstiţi sunt nesinceri;
9. Unii dintre cei sinceri nu sunt dintre cei ce nu sunt necinstiţi.
15. Comparând propoziţiile următoare, fiecare cu fiecare, precizaţi relaţiile existente între
ele:
a) Orice acţiune inumană este nejustificabilă.
b) Orice acţiune nejustificabilă este inumană.
c) Unele acţiuni justificabile nu sunt inumane.
d) Nici o acţiune justificabilă nu este inumană.
e) Unele acţiuni inumane nu sunt nejustificabile.
f) Unele acţiuni care nu sunt inumane, nu sunt nejustificabile.
g) Unele acţiuni justificabile sunt inumane.
16 Indicaţi relaţiile existente între următoarele propoziţii:
a) Niciun poet nu e lipsit de imaginaţie.
b) Toţi poeţii sunt imaginativi.
c) Niciun om lipsit de imaginaţie nu e poet.
d) Niciun om care nu e poet nu este imaginativ.
e) Unii poeţi sunt imaginativi.
f) Unii oameni imaginativi sunt poeţi.
g) Unii oameni lipsiţi de imaginaţie nu sunt poeţi.
h) Unii poeţi sunt lipsiţi de imaginaţie.
i) Unii oameni care nu sunt poeţi nu sunt lipsiţi de imaginaţie.