Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Atunci când auzim pe cineva vorbind sau atunci când citim un text, ceea ce auzim sau
citim este, de regulă, un şir de propoziţii organizate într-un discurs. Multe propoziţii pe care
le folosim în mod obişnuit redau informaţii despre care are sens să punem întrebarea:
informaţia redată de această propoziţie este adevărată sau este falsă?
Propoziția reprezintă modelul logic al relației ca relație, după cum se observă din
exemplele:
Dar ceea ce construiește sintaxa, ținând seama numai de relațiile dintre semne, este
doar un sistem formal, un calcul abstract. Pentru ca acesta să devină un sistem logic, trebuie
să se confere semnelor anumite semnificații în raport cu obiectele. Partea semioticii care
studiază relațiile dintre semne și stările de lucruri la care se referă ele se numește semantică
logică. Semantica cercetează diferitele interpretări pe care le poate primi un sistem de semne.
Alfred Tarski și Rudolf Carnap au dezvoltat semantica.
Dar sistemul de semne trebuie considerat și în relațiile sale cu persoana care folosește
semnele. Cu aceasta se ocupă cea de-a treia parte a semioticii: pragmatica logică. Omul ia
întotdeauna atitudine față de propozițiile pe care le exprimă: le afirmă, le neagă, se îndoiește
de ele, exclamă sau întreabă etc. Pragmatica a fost dezvoltată, printre alții, de logicianul
german G. Klaus în lucrarea Die Macht des Wortes (1965).
Propoziția, ca sistem de semne, poate și trebuie să fie studiată din toate cele trei
perspective.
Astfel, din punct de vedere sintactic, propoziția este o relație între termeni (propoziție
simplă) sau o relație între propoziții (propoziția compusă). Din punct de vedere semantic,
propoziția este tratată ca având o anumită valoare de adevăr, iar din punct de vedere
pragmatic, propoziția exprimă atitudinea subiectului față de propoziție.
Însușirea de a fi adevărat sau fals, deși se exprimă verbal prin adjective obișnuite, nu
constituie o proprietate obișnuită. Aceasta nu este o proprietate a obiectelor, ci o
caracteristică a aserțiunilor despre obiecte, a propozițiilor. Vom spune astfel că adevărul este
un concept metalogic, mai precis unul semantic.
Structura propoziției
Clasificarea judecăților:
Cazuri particulare:
1. Propoziţia Numai unii S sunt P este exclusivă – se transformă în Unii S nu sunt P (SoP), iar
propoziţia Numai unii S nu sunt P devine Unii S sunt P (SiP)
2. Propoziţia Numai S sunt P este exceptativă – se transformă în Toţi P sunt S, iar propoziţia
Numai S nu sunt P devine Niciun P nu este S
5. Absența cuantorilor: S este P – Toți S sunt P; Ex: Aristotel este filosof – Toți cei care sunt
asemenea lui Aristotel sunt filosofi
6. Propoziții exceptive: Toți cu excepția lui S sunt P – Niciun S nu este P și Toți non-S sunt P
1. Propoziții atributive (de inerență), reprezentate prin formula monadică P(x) sau Px,
în care P reprezintă o proprietate, iar x un obiect individual. Au forma clasică S este
P, în care S este o noțiune individuală.
Ex: Socrate este filosof
2. Propoziții relaționale (de relație) reprezentate prin forma poliadrică: R (x,y,z,...).
Când sunt mai multe subiecte, predicatul este o relație între acestea. R reprezintă
relația (este variabilă de relație, constantă logică), iar x,y,z etc. reprezintă subiectele,
termenii relației – sunt variabile de termeni.
3. Propoziții existențiale. Logica modernă ne atrage atenția că existența nu este o
proprietate care să poată fi predicat logic. Când afirm „Există telepatie”, verbul
„există” deține funcția de predicat gramatical, dar nu este și predicat logic. Existența
este considerată în logica modernă o constantă logică, și anume un operator.
(cuantificator/cuantor). Cuantificatorul de existență se reprezintă prin simbolul Ǝx
(există cel puțin un x). Propozițiile existențiale simple iau forma:
(Ǝx) P(x): există cel puțin un x astfel ca x este P
¬ (Ǝx) P(X): nu există nici măcar un x astfel ca x să fie P.
Raporturi între propoziţiile categorice
Două propoziţii aflate în raport de contradicţie nu pot fi nici adevărate nici false, în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport.
Două propoziţii aflate în raport de contrarietate nu pot fi adevărate, dar pot fi false, în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
SaP = 1 =) SeP = 0
SaP = 0 =) SeP = ?
SeP = 1 =) SaP = 0
SeP = 0 =) SaP = ?
3. Raportul de subcontrarietate (Sip-SoP – între particulare)
Două propoziţii aflate în raport de subcontrarietate nu pot fi false, dar pot fi adevărate în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport
SiP = 1 =) SoP = ?
SiP = 0 =) SoP = 1
SoP = 1 =) SiP = ?
SoP = 0 =) SiP = 1
Distribuirea termenilor
Dacă un termen este luat în întregul sferei sale, el este distribuit (+), iar dacă este luat doar
într-o parte a sferei ale, este nedistribuit (-).
S P Observații :
a + -
S este distribuit în universale şi nedistribuit în particulare
e + +
i - - P este distribuit în negative şi nedistribuit în afirmative
o - +
Legea distribuirii termenilor: un termen poate apărea distribuit în concluzie numai dacă este
distribuit şi în premisă.
Conform acestei legi, oricare termen distribuit în concluzie, trebuie să fie distribuit şi în
premisa din care provine. Legea nu interzice însă ca oricare termen distribuit în premisă să fie
nedistribuit în concluzie.
Legi de distribuție
5. Ux (PxˑQx) ≡ (UxPxˑUxQx)
6. Ex (PxˑQx) ⸧ (ExPxˑExQx)
7. Ux (Px V Qx) ⸧ (UxPx V ExQx)
8. Ex (PxVQx) ≡ (ExPx V ExQx)
9. Ux (Px ⸧ Qx) ⸧ (UxPx ⸧ UxQx)
10. Ex (Px ⸧ Qx) ≡ (UxPx ⸧ ExQx)
Legi de particularizare: