Propoziția logică

Atunci când auzim pe cineva vorbind sau atunci când citim un text, ceea ce auzim sau
citim este, de regulă, un şir de propoziţii organizate într-un discurs. Multe propoziţii pe care
le folosim în mod obişnuit redau informaţii despre care are sens să punem întrebarea:
informaţia redată de această propoziţie este adevărată sau este falsă?

Propoziţiile de acest fel se numesc „propoziţii cognitive". Intrucât descriu anumite

stări de fapt, propoziţiile cognitive se mai numesc şi „propoziţii descriptive". Vom spune că o
propoziţie care redă o informaţie adevărată este o propoziţie adevărată şi că o propoziţie care
redă o informaţie falsă este o propoziţie falsă. Astfel, o propoziţie cognitivă se defineşte ca o
unitate de discurs care poate fi calificată ca adevărată sau falsă. De pildă, propoziţiile „Toate
balenele sunt mamifere" şi „Toate metalele sunt solide" sunt cognitive, prima fiind adevărată,
iar cea de a doua falsă (după cum se ştie, mercurul este un metal lichid). Calificativele
adevărat şi fals se numesc „valori logice". Denumirea „cognitiv" vine de la cuvântul din
limba latină „cognitio", care înseamnă cunoaştere.

În logica modernă, teoria propoziției se divide în două secțiuni: logica propozițiilor și

logica termenilor.

Dacă în logica tradițională propoziția era considerată judecată, în logica modernă

propoziția înlocuiește termenul de judecată, iar pentru expresia verbală a propoziției se
folosește termenul de „enunț” sau de „frază”. Logica modernă consideră că termenul de
„judecată” are un înțeles psihologic, și nu logic. Judecata este asertarea (afirmarea sau
negarea) propoziției. Teoria judecății aparține astfel pragmaticii și psihologiei și nu logicii
formale. Logica formală va studia propoziția, adică enunțul independent de aserțiune.

Propoziția reprezintă modelul logic al relației ca relație, după cum se observă din
exemplele:

Românii sunt europeni

Ipotenuza este mai mare decât cateta

Nietzsche este autorul lucrării „Așa grăit-a Zarathustra”

Dacă pe o planetă există biosferă, atunci există oxigen liber

 Relațiile sunt exprimate și în noțiuni, anume în noțiuni de relații: de incluziune, de
mărime relativă, de identificare etc. Dar în noțiuni relațiile sunt exprimate ca lucruri, în timp
ce în propoziții relațiile sunt reprezentate ca relații.

Abstractizată într-o schemă, forma propozițională apare ca un sistem de semne.

Semiotica, în calitate de teorie generală a semnelor, studiază relațiile dintre semnele
propoziționale, adică sintaxa logică. Aceasta urmărește în primul rând construirea și
cercetarea limbajelor logice formalizate. David Hilbert, Rudolf Carnap, Alan Turing, Noam
Chomsky au studiat astfel de limbaje formale.

Dar ceea ce construiește sintaxa, ținând seama numai de relațiile dintre semne, este
doar un sistem formal, un calcul abstract. Pentru ca acesta să devină un sistem logic, trebuie
să se confere semnelor anumite semnificații în raport cu obiectele. Partea semioticii care
studiază relațiile dintre semne și stările de lucruri la care se referă ele se numește semantică
logică. Semantica cercetează diferitele interpretări pe care le poate primi un sistem de semne.
Alfred Tarski și Rudolf Carnap au dezvoltat semantica.

Dar sistemul de semne trebuie considerat și în relațiile sale cu persoana care folosește
semnele. Cu aceasta se ocupă cea de-a treia parte a semioticii: pragmatica logică. Omul ia
întotdeauna atitudine față de propozițiile pe care le exprimă: le afirmă, le neagă, se îndoiește
de ele, exclamă sau întreabă etc. Pragmatica a fost dezvoltată, printre alții, de logicianul
german G. Klaus în lucrarea Die Macht des Wortes (1965).

Propoziția, ca sistem de semne, poate și trebuie să fie studiată din toate cele trei
perspective.

Astfel, din punct de vedere sintactic, propoziția este o relație între termeni (propoziție
simplă) sau o relație între propoziții (propoziția compusă). Din punct de vedere semantic,
propoziția este tratată ca având o anumită valoare de adevăr, iar din punct de vedere
pragmatic, propoziția exprimă atitudinea subiectului față de propoziție.

Valoarea de adevăr a propoziției

În calitatea sa de aserțiune, propoziția posedă valoare de adevăr. Prin aceasta se

înțelege capacitatea propoziției de a fi adevărată sau falsă, capacitate ce reprezintă și
principala caracteristică a propoziției. Adevărul unei propoziții poate fi privit din cele trei
perspective ale semioticii: sintactică, semantică și pragmatică. Astfel, din punct de vedere
sintactic, adevărul este redus la demonstrabilitate sau la noncontradicție, care sunt proprietăți
formale ale sistemelor de semne.

Abordarea semantică a adevărului pornește de la concepția adevărului înțeles ca o

corespondență între ceea ce se gândește și ceea ce există în realitate. Astfel, încă la Aristotel,
„adevărul înseamnă a spune că ceea ce este este și că ceea ce nu este nu este”, idee care își
găsește ecou în teoria semantică a adevărului lui A. Tarski, pentru care „o propoziție
adevărată este o propoziție care spune că lucrurile se petrec așa și așa, iar lucrurile se petrec
chiar așa și așa”.

Din perspectiva pragmaticii, adevărul înseamnă utilitate, fiind un eveniment care se

face, un randament al teoriei, mai degrabă decât o corespondență cu faptele.

Însușirea de a fi adevărat sau fals, deși se exprimă verbal prin adjective obișnuite, nu
constituie o proprietate obișnuită. Aceasta nu este o proprietate a obiectelor, ci o
caracteristică a aserțiunilor despre obiecte, a propozițiilor. Vom spune astfel că adevărul este
un concept metalogic, mai precis unul semantic.

Structura propoziției

Elementele propoziției se numesc termeni sau predicate. De aceea, sistemul logic, în

care variabilele reprezintă termeni sau predicate, se numește logica termenilor sau logica
predicatelor. Creatorul logicii predicatelor este Aristotel, iar cei care au dezvoltat-o au fost,
printre alții, Gottlob Frege și Charles S. Peirce.

1. Subiectul logic: noțiunea care reprezintă obiectul

2. Predicatul logic: noțiunea care reprezintă proprietatea
3. Copula: exprimată prin „este”

Formula clasică a propoziției logice va fi: S este P.

Clasificarea judecăților:

I. După cantitate: universale, particulare, singulare

Ex: Toți A sunt B – judecată universală Toți oamenii sunt buni
Unii A sunt B – judecată particulară Unii oameni sunt buni
A este B – judecată nedefinită Omul este bun
 II. După calitate: afirmative (arată că obiectul posedă o însușire), negative (arată că
obiectul nu posedă însușirea), indefinite (este judecata afirmativă cu predicat
negativ: A este non-B)
Ex: Zăpada este albă
Cărbunele nu este alb
Pământul este non-fix

1. Toţi S sunt P – universal afirmativă – SaP

Formula corespunzătoare din logica termenilor: (x) [S(x) ⸧ P(x)] sau Ux (Sx ⸧ Px) (se
citește: „Pentru orice x, dacă x este S, atunci x este P”)
2. Niciun S nu este P – universal negativă – SeP
Formula corespunzătoare din logica termenilor: (x) [S(x) ⸧ ¬P(X)] sau U(x) (Sx ⸧ ¬Px)
(„Pentru orice x, dacă x este S, atunci x nu este P”)
3. Unii S sunt P – particular afirmativă – SiP
Formula corespunzătoare din logica termenilor: (Ǝx) [S(x)ˑP(x)] sau Ex (Sx ˑ Px) („Există
cel puțin un x, astfel că x este S și x este P”)
4. Unii S nu sunt P – particular negativă
Formula corespunzătoare din logica termenilor: (Ǝx) [S(x)ˑ¬P(x)] sau Ex (Sx ˑ ¬Px) („Există
cel puțin un x, astfel că x este S și x nu este P”)

Cazuri particulare

1. Propoziţia Numai unii S sunt P este exclusivă – se transformă în Unii S nu sunt P (SoP), iar
propoziţia Numai unii S nu sunt P devine Unii S sunt P (SiP)
2. Propoziţia Numai S sunt P este exceptativă – se transformă în Toţi P sunt S, iar propoziţia
Numai S nu sunt P devine Niciun P nu este S
3. Propoziţia Majoritatea S sunt P este Toţi S sunt P
4. Propoziţia Există S care sunt P este Unii S sunt P

III. După relație: categorice, ipotetice, disjunctive

Se numește relație a judecății modul particular în care se operează, în judecată,
unirea (sau separația) predicatului cu subiectul
Judecata categorică – S este P – în care predicatul este afirmat fără condiție
Judecata ipotetică – Dacă A, atunci B – în care predicatul este afirmat cu condiție
Ex: Dacă se poate duce o singură paralelă la o dreaptă, atunci suma unghiurilor
triunghiului este egală cu 180°
 Judecata disjunctivă – A este B sau C – în care mai multe predicate sunt afirmate
într-o condiționare reciprocă Ex. Acest metal este sodiu sau potasiu
IV. După modalitate: asertorice, problematice, apodictice
Judecata asertorică: Este real că S este P Ex: Acest triunghi este isoscel
Judecata problematică: Este posibil ca S să fie P Ex: Triunghiul poate fi isoscel
Judecata apodictică: Este necesar ca S să fie P Ex: Triunghiul este figura
geometrică cu trei laturi.

Logica modală actuală a introdus functori care „modalizează” propozițiile. Astfel,

J. Lukasiewicz folosește functorii M=posibil și N=fals, cu care obținem:
Mp = posibil p
Np = este fals p
NMp = nu este posibil p
MNp = este posibil non-p
NMNp = nu este posbil non-p.

Lukasiewicz introduce o a treia valoare, M = posibil, între A și F. După cum M

are o singură valoare (½ între 1 și 0) sau o infinitate de valori, obținem logica
trivalentă sau logica polivalentă – analogă calculului probabilităților.

În logica modernă, propozițiile se împart în simple și compuse. Propoziția simplă sau

atomică este cea care nu conține ca elemente alte propoziții. În același timp, propozițiile
simple sunt, de cele mai multe ori, propoziții singulare: atribuie o relație sau o proprietate
unui sau unor indivizi specificați. Ex: Numărul 2 este cel mai mic număr par.

După felul predicatului, propozițiile simple pot fi:

1. Propoziții atributive (de inerență), reprezentate prin formula monadică P(x) sau Px,
în care P reprezintă o proprietate, iar x un obiect individual. Au forma clasică S este
P, în care S este o noțiune individuală.
Ex: Socrate este filosof
2. Propoziții relaționale (de relație) reprezentate prin forma poliadrică: R (x,y,z,...).
Când sunt mai multe subiecte, predicatul este o relație între acestea. R reprezintă
 relația (este variabilă de relație, constantă logică), iar x,y,z etc. reprezintă subiectele,
termenii relației – sunt variabile de termeni.
3. Propoziții existențiale. Logica modernă ne atrage atenția că existența nu este o
proprietate care să poată fi predicat logic. Când afirm „Există telepatie”, verbul
„există” deține funcția de predicat gramatical, dar nu este și predicat logic. Existența
este considerată în logica modernă o constantă logică, și anume un operator.
(cuantificator/cuantor). Cuantificatorul de existență se reprezintă prin simbolul Ǝx
(există cel puțin un x). Propozițiile existențiale simple iau forma:
(Ǝx) P(x): există cel puțin un x astfel ca x este P
¬ (Ǝx) P(X): nu există nici măcar un x astfel ca x să fie P.

Raporturi între propoziţiile categorice

Pătratul lui Boethius

1. Raportul de contradicţie (SaP-SoP şi SeP-SiP – de calitate şi cantitate diferite)

Două propoziţii aflate în raport de contradicţie nu pot fi nici adevărate nici false, în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport.

Sap = 1 =) SoP = 0 SeP = 1 =) SiP = 0

SaP = 0 =) SoP = 1 SeP= 0 =) SiP = 1

SoP = 1 =) SaP = 0 SiP = 1 =) SeP = 0

SoP = 0 =) SaP = 1 SiP = 0 =) SeP = 1

2. Raportul de contrarietate (SaP-SeP – între universale)

Două propoziţii aflate în raport de contrarietate nu pot fi adevărate, dar pot fi false, în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

SaP = 1 =) SeP = 0
SaP = 0 =) SeP = ?
SeP = 1 =) SaP = 0
SeP = 0 =) SaP = ?

3. Raportul de subcontrarietate (Sip-SoP – între particulare)

Două propoziţii aflate în raport de subcontrarietate nu pot fi false, dar pot fi adevărate în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport

SiP = 1 =) SoP = ?

SiP = 0 =) SoP = 1

SoP = 1 =) SiP = ?

SoP = 0 =) SiP = 1

4. Raportul de subalternare (SaP- SiP şi SeP-SoP – înte universale şi particulare de aceeaşi

calitate) – universala este supraalternă, iar particulara se numeşte subalternă

Din adevărul universalei rezultă adevărul particularei.

Dacă universala este falsă, particulara este nedeterminată

Din falsitatea particularei rezultă falsitatea universalei

Dacă particulara este adevărată, universala este nedeterminată

SaP = 1 =) SiP = 1 SeP = 1 =) SoP = 1

SaP = 0 =) SiP = ? SeP = 0 =) SoP = ?

SiP = 1 =) SaP = ? SoP = 1 =) SeP = ?

SiP = 0 =) SaP = 0 SoP = 0 =) SeP = 0

Notă: „?” înseamnă că propoziţia poate fi uneori adevărată, alteori falsă.

Distribuirea termenilor

Dacă un termen este luat în întregul sferei sale, el este distribuit (+), iar dacă este luat doar
într-o parte a sferei ale, este nedistribuit (-).

S P Observații:
a + -
 S este distribuit în universale şi nedistribuit în particulare
e + +
i - -  P este distribuit în negative şi nedistribuit în afirmative
o - +

Legea distribuirii termenilor: un termen poate apărea distribuit în concluzie numai dacă este
distribuit şi în premisă.

Conform acestei legi, oricare termen distribuit în concluzie, trebuie să fie distribuit şi în
premisa din care provine. Legea nu interzice însă ca oricare termen distribuit în premisă să fie
nedistribuit în concluzie.

Legi ale logicii predicatelor

Negații ale cuantificatorilor

1. ¬UxPx = Ex¬Px
2. ¬ExPx = Ux¬Px
3. UxPx = ¬Ex¬Px
4. ExPx = ¬Ux¬Px

Legi de distribuție
5. Ux (PxˑQx) ≡ (UxPxˑUxQx)
6. Ex (PxˑQx) ⸧ (ExPxˑExQx)
7. Ux (Px V Qx) ⸧ (UxPx V ExQx)
8. Ex (PxVQx) ≡ (ExPx V ExQx)
9. Ux (Px ⸧ Qx) ⸧ (UxPx ⸧ UxQx)
10. Ex (Px ⸧ Qx) ≡ (UxPx ⸧ ExQx)
Legi de particularizare:

11. Particularizarea unei concrete: Py ⸧ ExPx

12. Concretizarea unei universale: UxPx ⸧ Py
13. Subalterna elementară: UxPx ⸧ ExPx
14. Schimbarea numelui variabilei legate: UxPx ≡ UyPy și 15. ExPx ≡ EyPy

Notă: variabilele afectate de cuantori se numesc variabile legate; celelalte

variabile sunt libere.