BAZELE LINGVISTICE CU PRIVIRE LA SUBLINIEREA PĂRŢILOR

DE PROPOZIŢIE
Dorin ROŞCA, gr. 302b, Filologie, UST
Adela LEBEDIUC, lector universitar, UST
Abstract. The problem of underlining the parts of the sentences is a curent one, given the fact there are
many problems awaiwing resolution and a multitude of views of this issue which involves achieving the
following objectives:
- To respect the logical-semantic principle;
- To uniformize the emphasis of the parts of the sentences.
Key-words: grammar, syntagm, relation, underlining, analysis, question, predication.

În sistemul învăţământului universitar şi preuniversitar din Republica Moldova sunt

utilizate, la predarea sintaxei, mai multe modele de subliniere a părţilor de propoziţie.
Faptul acesta a trezit unele discuţii şi variate interpretări. De cele mai multe ori se crede
că un model este mai corect sau incorect în raport cu altul. [2, p. 39]. În articolul dat
încercăm să explicăm unele aspecte ce ţin de teoria în cauză.
Studierea limbii în şcoală şi la universitate are o importanţă deosebită, pentru că
această disciplină stă la baza formării intelectuale şi morale a elevilor şi constituie
principalul instrument de pregătire a lor în vederea însuşirii celorlalte obiecte de studiu.
Felul în care şcoala prezintă cunoştinţele despre structura limbii şi realizează aplicaţiile
practice aferente este condiţionat, deopotrivă, de factori lingvistici, psihologici şi
pedagogici. De aceea, la descrierea componentelor (îndeosebi a celor sintactice) şi a
relaţiilor dintre ele, ştiinţa limbii trebuie să vină cu o sistematizare care ar putea coincide
şi satisface cerinţele psihopedagogice impuse de treptele dezvoltării intelectuale a
elevilor.
Nu putem învăţa o limbă fără gramatică. Este cazul de amintit vorba celebrului
lingvist Ion Heliade Rădulescu: Gramatica este un meşteşug prin care învăţăm o limbă a
o vorbi şi a o scrie întocmai după însuşirile şi firea ei. Deci, avem nevoie de o gramatică
fixă. Numai că la noi domină proverbul latin: Quot capita, tot sententiae. Luând mai
multe cărţi de gramatică, vedem cum materialul diferă de la unul la altul.
Pentru a nu avea astfel de confuzii, ne-am propus să cercetăm această temă.
Sublinierea părţilor de propoziţie este o problemă strict de sintaxă. La sublinierea
părţilor de propoziţie trebuie să se ţină cont de locul şi rolul fiecărei părţi de propoziţie în
cadrul enunţului propriu-zis.
După părerea noastră, esenţa logico-sintactică a propoziţiei poate fi determinată
pornind de la definiţie. Până în prezent însă există peste 300 de definiţii ale enunţului ca
unitate de bază a sintaxei. În contextul discuţiei noastre s-ar înscrie cea dată de N. Mătcaş
(Propoziţia este o unitate sintactică de bază care dispune de un conţinut predicativ)
[1, p.438], deoarece în ea se anunţă factorul determinativ al propoziţie.

53
 Predicaţia. Prin predicaţie ,,se desfăşoară funcţia centrală a actului de cunoaştere şi
comunicare lingvistică.” Predicaţia constituie o consecinţă a raportului dintre planul
semantic al enunţului şi planul expresiei [5, p. 330].
Pentru exprimarea predicaţiei fiecare limbă dispune de un anumit complex de
mijloace, dar printre ele predicatul figurează în primul rând. Profesorul V. Banaru afirmă,
pe bună dreptate, că predicaţia este o ,, însuşire a propoziţiei care se caracterizează prin
prezenţa unei anumite părţi funcționale, adică a predicatului“ [1, p. 177]. Din punct de
vedere funcţional, predicatul şi predicaţia manifestă o corelaţie identică cu cea a
particularului faţă de general. Predicatul este fenomenul particular al predicaţiei, iar
predicaţia e acelaşi fenomen în generalitatea lui, în ansamblul propoziţiei şi al frazei, ba
chiar şi al textului. De aceea, considerăm că la sublinierea părţilor de propoziţie este
imposibil de a nu se ţine cont de aceşti doi factori decisivi ai sintaxei propoziţiei:
predicatul şi predicaţia.
Predicaţia, fiind o categorie gramaticală de bază a sintaxei propoziţiei, dirijează prin
predicat acest sistem ierarhic al părţilor de propoziţie, iar marcarea lor simbolică (prin
subliniere) trebuie să constituie o expresie directă a sistemului dat.
Pentru a rezolva problema sublinierii părţilor de propoziţie este necesar să
determinăm de la care parte de propoziţie începem analiza sintactică. Analiza sintactică
începe de la Subiect. Subiectul constituie partea principală determinată, iar predicatul
alcătuieşte determinatul lui. Subiectul indică obiectul (obiectul-agent al acţiunii), iar
predicatul - indicii lui, caracteristica acestui obiect. Totodată, e necesar să ştim că şi
subiectul, şi predicatul interacţionează nu numai în baza semnificaţiei (obiect-indiciu), ci
şi după formă de conţinut: subiectul îşi are forma lui independentă (de Nominativ) şi se
exprimă prin toate părţile de vorbire la cazul respectiv; predicatul, deşi este partea
principală de propoziţie, se supune, gramatical, subiectului şi îşi are, drept material
structural de bază, verbul. Din aceste considerente şi începem sublinierea părţilor de
propoziţie cu subiectul ( obiectul prim, agentul acţiunii), marcându-l printr-o linie
dreaptă, neîntreruptă corespunde simbolul general de subliniere în toate ştiinţele.
1. În orice sintagmă există un lămurit şi un lămuritor. Subiectul este lămuritul.
2. Dacă delimităm mai întâi Subiectul, putem formula întrebările logic.
3. Dacă delimităm mai întâi Predicatul, putem provoca erori, deoarece toate CD
devin Subiecte dacă sunt în postpoziţie faţă de predicat: Dar s-a lăsat amurgul, începuse
a se întuneca şi în Valea Răzesilor domnea liniştea. (Ion Druţă);
4. Dacă nu identificăm, mai întâi, Subiectul în propoziţie, întrebările predicatului
devin strict formal-gramaticale, morfologice: Ce face? Ce a făcut? Ce va face?, dar
acestea sunt întrebări pentru a determina categoria timpului la verbe. Prin aşa întrebări,
putem găsi în propoziţie numai verbele şi timpul lor, dar nu întotdeauna şi Predicatul,
care poate fi exprimat nu numai printr-un verb la unul din modurile personale, ci şi la
diateza pasivă, prin expresii şi locuţiuni verbale, prin repetiţii. Numai delimitarea mai

54
întâi a Subiectului permite identificarea predicatului pe baza întrebărilor lui logice: Ce se
spune despre subiect? Cum este subiectul? .
E uşor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coade au să sune.
( M. Eminescu)
În cazul respectiv putem depista subiectul numai dacă formulam întrebările logice.
Din punctul de vedere metodic, este corect să delimităm mai întâi Subiectul,
deoarece Subiectul se află în fruntea structurii propoziţiei. Prin urmare, topica
propoziţiilor este următoare: Subiect, Predicat, CD, CI, CC, At.
5. În lingvistica funcţională se consideră că în toate propoziţiile, lanţul raporturilor
sintactice este lansat de Subiect. Subiectul lansează raporturile, iar Predicatul le preia şi le
dezvoltă.
Argumentul 6 este un contraargument pentru cei ce întreabă ce ne facem atunci
când avem propoziţii fără Subiect de tipul: Plouă, Ninge, Tună. Răspuns: Propoziţiile
fără Subiect nu constituie o legitate generală în limba română, dar şi în alte limbi.
Normele se elaborează în baza particularităţilor generale. Prin urmare, analiza sintactică
începe de la Subiect.
Sublinierea Subiectului cu o linie dreaptă este o preluare a tradiţiei generale de a
sublinia cu o linie dreaptă în toate domeniile ştiinţei. Linia dreaptă trebuie să evolueze la
fiecare parte de propoziţie în conformitate cu locul şi rolul ei. Predicatului îi acordăm 2
linii, deoarece duce cea mai mare încărcătură, are relaţii morfosintactice cu toate părțile
de propoziţie.
Complementul Direct, în raport cu subiectul, este de asemenea un obiect, însă nu un
obiect prim, agent, înfăptuitorul acţiunii, ci un obiect secund suferitor al acțiunii
verbului-predicat al propoziţiei. Subiectul face acţiunea, iar CD o suferă, suferă şi linia
dreaptă , cu întreruperi.
Complementul Indirect, spre deosebire de CD, nu este atât de ,,intim “ legat
gramatical de predicatul propoziţiei, deoarece el suferă în mod direct acţiunea verbului-
predicat, CI se apropie de complementele circumstanţiale şi de aceea îl subliniem printr-o
linie întreruptă, pentru a-i semnifica indiciul de obiect suferitor al acţiunii verbului-
predicat, plus câte un punct printre spaţiile libere, marcând, astfel, îndepărtarea de
predicat şi apropierea de complementele circumstanţiale. [2, p. 44]
Credem că insistăm pe bună dreptate ca să-şi aibă simbol aparte de sublinierea şi
aşa-numitele complemente necircumstanţiale (complementul sociativ, de agent,
instrumental, opoziţional, de excepţie, cumulativ şi de relaţie,) deoarece între ele şi
celelalte complemente (CD, CI, şi complementele circumstanţiale) apar deseori anumite
ambiguităţi funcţionale. Mai mult decât atât, unele abrevieri ale acestor complemente

55
sunt omografe cu abrevierile celorlalte complemente. Complementele necircumstaţiale,
numite şi variate ale CI, în clasamentul părţilor secundare ale propoziţiei ocupă o poziţie
intermediară între complementul indirect şi complementele circumstanţiale. Ele sunt, de
fapt, nişte variante sau subtipuri ale CI. Din aceste considerente şi propunem a le sublinia
printr-o linie întreruptă, cu două puncte printre spaţiile libere.
Complementele Circumstanţiale încheie ansamblul sintactico-funţional şi structural-
gramatical al părţilor de propoziţie. De aceea, e firesc ca dintr-o linie dreaptă să rămânem
cu una punctată.
Elementul Predicativ Suplimentar este un predicat ascuns, dar nu e predicat, este o
stare: Fetiţa mergea veselă înainte. EPS îl subliniem cu 2 linii paralele întrerupte.
Propoziţiile cu EPS pot fi dezghiocate în 2 propoziții. Fetiţa merge înainte. şi Fetiţa era
veselă.
Atributul este partea de propoziţie care arată însuşirea unui obiect. Pentru
sublinierea At, folosim aceeaşi linie, doar că o facem văluroasă, deoarece At exprimă
anumite calităţi, afecţiuni ale unui obiect. Apoziţia este acelaşi At., doar că la Nominativ:
Moş Vasile, fratele tatei, venise la noi.
Grebla, ca simbol de subliniere a cuvintelor incidente semnifică statutul lor
funcţional, sintactic: parte de propoziţie prin care vorbitorul ori îşi exprimă atitudinea faţă
de ceea ce se vorbeşte, ori vrea să-şi facă vorbirea mai expresivă, mai colorată stilistic,
mai fertilă (cu grebla se face săpătura mai fertilă). [2, p. 46]
În încheiere la cele relatate, atragem atenţia că, pledând pentru acest model de
subliniere, nu încercăm deloc sa-l absolutizăm. Nouă ni se pare acest simbol expresiv şi
consecvent în redarea realităţii structurii semantice şi gramaticale a enunţului.
Simbolurile respective exprimă corelaţia logico-semantică şi funcţională a părţilor de
propoziţie, căci studiul sintaxei, după părerea noastră, nu poate fi întreprins fără
semantică. Profesorul de limbă română, în cazul dat, este liber în activitate. Atât doar că
el îşi poate afişa în cabinet un tabel cu modelul preferat, pentru a-l avea în permanenţă,
evitând, totodată, şi lămuririle de rigoare de la o lecţie la alta.

Bibliografie
1. Banaru V. Limba moldovenească literară contemporană. Sintaxa. Chişinău: Ştiinţa,
1987.
2. Butuc P. Studii de gramatică şi istorie a limbii române literare. Chişinău: Tipografia
Centrală, 2012.
3. Chiosa C. G. Baze lingvistice pentru teoria şi practica predării limbii române.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1971.
4. Ciobanu A. Probleme dificile de gramatică. Chişinău: Ştiinţa, 1973.
5. Irimia D. Gramatica limbii române. Iaşi: Polirom, 2005.

56