LRC.

Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
1. Conceptul de predicat. Delimitări
Prima analiză a propoziţiei în subiect şi predicat aparţine logicii din Antichitatea
elenă, care proiectează pe planul limbii judecata cu cei doi termeni principali ai ei. În
gramatică, conceptul de predicat (din lat. predicatum) este relativ nou şi împrumutat din
logică, la fel ca subiectul, consacrarea lui datorându-se gramaticilor raţional(ist)e de la
începutul secolului al XVIII-lea. De la primele încercări logico-gramaticale şi până astăzi,
această parte de propoziţie a constituit o problemă de importanţă majoră pentru studiul
structurii gramaticale. Atenţia sporită acordată de gramaticieni în raport cu celelalte părţi de
propoziţie se justifică obiectiv prin ponderea sa în actul comunicării lingvistice, fiind cel mai
important element de predicaţie (predicativitatea).

2. Predicat. Predicaţie. Predicativitate

Conceptul de predicaţie poate fi definit, după majoritatea lingviştilor, ca „raportare a
conţinutului unui enunţ la realitatea obiectivă reflectată” 1 sau, în sens larg, „facultatea de a
comunica”2. Prin esenţa ei, facultatea de comunicare, predicativitatea, implică anumite
sensuri gramaticale, precum modul, timpul şi persoana. Aceste categorii aparţin, în
majoritatea limbilor, verbului, categorii prin care el se opune clar numelui. Dintre aceste
categorii cel mai strâns legată de predicaţie este persoana, iar de proces, timpul. Aşadar,
fiindcă indicii de predicaţie au ca purtător material verbul, între aceștia se stabileşte „un
raport de solidaritate”3, astfel că modul, timpul şi persoana sunt pomenite ori de câte ori
discutăm despre verb.
Trăsătura definitorie în conţinut a verbului este aceea de a exprima acţiuni sau stări,
unii autori menţionând şi devenirea, existenţa 4. Ca un termen general, acţiunea, starea sau
existenţa (devenirea) au fost numite de A. Meillet 5 „procese” (din lat. processus). Ceea ce
caracterizează în comun acţiunea, starea, existenţa (devenirea) este faptul că integrează
existenţa, lumea obiectelor (fiinţe, lucruri etc.) în timp, exprimă manifestarea existenţei. La
verb, procesul este exprimat în desfăşurare, iar substantivul îl denumeşte ca obiect.
Verbul este un purtător al indicilor de predicaţie şi este strâns legat de propoziţie, al
cărei conţinut gramatical este predicaţia. Ne raportăm aici la acele propoziţii care au în
structura lor un verb-predicat (fie exprimat, fie neexprimat, dar exprimabil). Acesta este

1
G. G. Neamţu, Predicatul în limba română, p. 9.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p. 10.
4
GLR, vol. I, p. 202.
5
Iorgu Iordan, Limba română contemporană, p. 561; Gramatica Academiei II, p. 95.

1
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
considerat a fi element fundamental în structura şi constituirea propoziţiei şi, în funcţie de
această caracteristică, putem distinge două tipuri de enunţuri:
a) enunţuri propoziţionale (cu verb-predicat), care la rândul lor se împart în enunţuri
pluripropoziţionale (fraze) şi monopropoziţionale;
b) enunţuri nepropoziţionale (fără verb-predicat).
În concluzie, predicaţia este însăşi conţinutul propoziţiei şi este realizată de propoziţie
în întregime, adică este o raportare a sensurilor lexicale la realitate. Se ia în considerare
predicativitatea tuturor verbelor, idee care vizează două categorii de verbe: verbele
(semi)auxiliare de mod şi de aspect şi verbele copulative; altfel spus: predicatul compus şi
nominal, despre care vom vorbi în cele ce urmează.

3. Definirea predicatului
Cele mai frecvente definiţii ale predicatului vizează doar latura lui semantică, fiind
considerat partea principală de propoziţie prin care se realizează o comunicare despre
conţinutul subiectului5. Această definiţie vizează numai predicatul propoziţiilor bimembre, în
care atât predicatul, cât şi subiectul (ca părţi de propoziţie principale) se realizează la nivelul
propoziţiei.
Definirea predicatului s-a făcut şi prin luarea în considerare numai a formei: pentru
poziţia sintactică de predicat, definitorie este realizarea printr-un verb la un mod personal;
orice formă verbală personală constituie un predicat şi nu poate satisface nicio altă poziţie
sintactică6. Astfel, definiţiile existente bazate numai pe conţinut sau numai pe formă nu
acoperă diversele realizări ale acestei funcţii sintactice în limba română.
O definiție operațională ar fi: predicatul este partea principală de propoziţie care
atribuie subiectului o acţiune, o stare, o caracteristică sau o însuşire.

4. Caracteristici generale. Trăsături specifice

Predicatul are anumite trăsături specifice care îl deosebesc de celelalte poziţii
sintactice, şi anume:
a) spre a se putea realiza, predicatul are nevoie de un enunţ al cărui nucleu să fie şi,
prin intermediul unei forme verbale, trebuie să primească morfemele predicativităţii;
b) funcţia de predicat reprezintă o poziţie-lider în organizarea enunţului;
c) fără predicat nu există enunţ;

6
Gramatica Academiei II, p. 124.

2
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
d) predicatul poate apărea ca element regent/ dominant. Într-un predicat simplu,
componentul predicat nu apare decât ca regent; într-un predicat complex, predicatul se
realizează printr-un grup sintactic, al cărui centru nu poate funcţiona decât ca regent7;
e) predicatul este singura funcţie sintactică ce nu admite repetarea prin coordonare;
f) într-un enunţ structurat, predicatul este partea de enunţ care poartă o informaţie
nouă.
Predicatul poate exprima:
- acţiunea subiectului: Maria se distrează.;
- existenţa subiectului: A fost odată un rege bogat.;
- aspecte ale stării subiectului: El se frământa mereu pentru orice.
- însuşirea atribuită subiectului: Ioana este infatuată.;
- identitatea subiectului: Eu sunt Petru al Ilincăi.

5. Clasificarea predicatului
5.1. În gramatica tradițională
În gramatica tradiţională, predicatul se împarte în predicat verbal simplu (predicat
verbal propriu-zis, predicat verbal locuţional, predicat adverbial, predicat interjecțional),
predicat verbal compus (îl vom prezenta după gramatica actuală) și predicat nominal (unde
se analizează verbele copulative şi numele predicativ).

5.1. Predicatul verbal simplu şi locuţional

Partea de vorbire flexibilă care exprimă stări sau acţiuni ale persoanelor, ale
obiectelor etc. este verbul. De cele mai multe ori, predicatul se exprimă prin verb, locuţiune
verbală ori printr-o expresie verbală unipersonală. Pentru a îndeplini funcţia de predicat,
verbul trebuie să fie la unul dintre cele cinci moduri personale predicative: indicativ,
conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ sau prezumtiv. Verbul la unul din cele patru
moduri nepersonale: infinitiv, gerunziu, participiu ori supin nu poate forma singur predicatul,
deci cele patru moduri sunt nepredicative. În gramaticile actuale, nici nu se mai discută
despre moduri, ci numai despre forme verbale nepersonale/ nepredicative/ nonfinite.
Pentru a forma singur predicatul, verbul trebuie să fie predicativ (să aibă înţeles de
sine stătător). Verbul predicativ are funcţia sintactică de predicat verbal în propoziţie. El
poate să fie la orice mod personal/ predicativ şi la orice diateză: activă, reflexivă sau pasivă:
Aş merge afară dacă aş putea. – modul condiţional-optativ, diateza activă;
7
GALR, vol. II, Enunţul, p. 243.

3
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
Nebunia cu COVID-19 se va sfârşi în curând. – modul indicativ, diateza reflexivă;
Copilul este mustrat de părinți. – modul indicativ, diateza pasivă.
Toate verbele predicative au forme flexionare ale persoanei care face acţiunea, fiind
verbe predicative personale cu funcţia de predicat verbal personal. Există situaţii în care nu
cunoaştem/ nu exprimăm persoana care face acţiunea şi, prin urmare, folosim verbe
impersonale, care formează singure propoziţia (tună, plouă, ninge) sau verbe reflexive
impersonale (se zice, se ştie, se aude). Aceste predicate sunt exprimate printr-un singur verb,
de aceea ele sunt predicate verbale simple. Cu alte cuvinte, predicatul verbal simplu este
predicatul în a cărui structură intră un singur verb de bază însoţit sau nu de unul sau mai
multe verbe auxiliare8: Elevul citeşte., Ana a citit lucrarea., Studenții vor fi terminat
proiectul.
Predicatul verbal poate fi exprimat şi prin verbe sau locuţiuni verbale la moduri
nepersonale:
- infinitivul predicativ este sinonim cu modul conjunctiv (numit conjunctiv hortativ,
i.e. care exprimă un îndemn) sau cu imperativul. Infinitivul predicativ exprimă o acţiune sub
forma unui îndemn, a unei recomandări, a unui sfat, a unei interdicţii, a unei porunci, a unei
imprecații. Verbele apar, de obicei, la forma negativă şi cu aspect reflexiv: A se respecta
orele de linişte., A nu se călca iarba., A se citi prospectul înainte de utilizare.
- supinul predicativ este sinonim cu infinitivul predicativ pentru că apare în acelaşi
context cu acesta. Este specific stilului administrativ mai vechi al limbii române, nefiind
folosit în stadiul actual al limbii: De citit primul curs, apoi de rezolvat exercițiile.
Predicatul verbal poate fi exprimat şi prin locuţiuni verbale. Acestea sunt grupuri de
cuvinte cu sens unitar, formate, de obicei, dintr-un verb şi alte părţi de vorbire, şi au valoarea
unei singure părţi de vorbire (verb). Locuţiunile verbale formează singure predicatul unei
propoziţii când verbul din componenţa lor este la un mod predicativ/ personal: Ion şi-a dat
seama de greşeală., El a luat-o la sănătoasa.
Verbul poate fi la oricare dintre cele 3 diateze: activă, reflexivă9 şi pasivă:

8
Corneliu Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, p. 188.
9
Dacă ne raportăm la gramaticile actuale (vezi GALR, 2005/ 2008, GBLR, 2010/ 2016 ș.a.), nu mai discutăm
despre diateza reflexivă, întrucât nu are termen de opoziție. Multe verbe ale limbii române sunt inerent sau
obligatoriu reflexive, ele neexistând fără pronumele reflexiv de acuzativ sau dativ. Așadar, într-un asemenea
caz, nu există un termen marcat, de opoziție, care să justifice existența reflexivului ca diateză de sine stătătoare.
E adevărat că unele verbe se pot reflexiviza contextual, lucru ce atrage după sine și modificări de ordin
semantic, nu doar sintactic. Compară, de exemplu: a) Se înserează. (obligatoriu reflexiv, impersonal, zerovalent,
inapt de a avea un subiect) cu b) Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai/ Plânge-n soare fum./ Înserează-mă pe mine,/
Mă-nserez oricum. (Ana Blandiana, Lasă-mi, toamnă, pomii verzi), unde același verb este utilizat cu regim
sintactic diferit: o dată ca verb personal, bivalent, monotranzitiv, fiind construit cu complementul direct ( -mă pe
mine), a doua oară tot ca personal, monovalent, construit cu un subiect inclus. Deși, după cum știm, verbul a se

4
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
Bunica ţine minte totul. – diateza activă;
Şi-a bătut joc de munca noastră. – diateza reflexivă;
Petrecerea a fost pusă la cale de George. – diateza pasivă.
Predicatul se formează împreună cu partea de vorbire care dă naştere locuţiunii
verbale (minte, joc, la cale). Verbul din componenţa locuţiunii variază în funcție de mod,
timp, persoană şi număr la fel ca orice verb predicativ, iar locuţiunea are înţeles unitar, ea
fiind echivalenta unui verb (a-şi aminti, a necăji, a pregăti/ a fi pregătită). În această situaţie,
întrucât locuţiunea verbală este predicativă, când analizăm, trebuie să specificăm că avem de-
a face cu un predicat verbal-locuţional.

5.2. Predicatul nominal

În toate gramaticile limbii române, alături de predicatul exprimat printr-un verb la
mod personal, se evidenţiază şi existenţa unui al 2-lea tip de predicat, predicatul nominal,
caracterizat în planul expresiei printr-o structură binară: verb copulativ + nume predicativ,
iar în planul conţinutului prin rolul său de calificare sau identificare a subiectului10.
Întreaga teorie a predicatului nominal porneşte de la detaşarea din cadrul clasei
verbale a unui anumit număr de verbe care, de regulă, dar nu întotdeauna, „nu pot forma
singure predicatul unei propoziţii, numai cu ajutorul unui nume predicativ, având doar
funcţiune de verb copulativ între subiect şi numele predicativ” 11: a fi, a deveni, a ajunge, a se
face, a ieși, a însemna, a părea, a rămâne etc. Acestea formează clasa verbelor
nepredicative (copulative), clasă al cărei număr variază de la autor la autor, de la gramatică
la gramatică. Verbul copulativ împreună cu numele predicativ formează o singură funcţie
sintactică (parte de propoziţie): predicat nominal.
Conceptul de predicat nominal a fost pus sub semnul întrebării în multe locuri, dacă
nu în totalitate. Ideea că predicatul nominal este nonunitar apare pentru prima dată în
lingvistica românească la D.D. Draşoveanu (1967): „între verb şi adjectiv nu putem vorbi de
niciun mijloc de exprimare a vreunui raport”12. În schema prezentată de autor:

Fetiţa ↕
1. este
2. devine voioasă
3. ascultă
însera se folosește, de cele mai multe ori ca reflexiv impersonal.
10
GLR, vol. II, p. 99–104.
11
GLR, vol. I, p. 206.
12
Elementul predicativ suplimentar, p. 238.

5
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
adjectivul, indiferent dacă însoţeşte pe a fi, a deveni (nume predicativ) sau pe a asculta (ca
element predicativ suplimentar) este subordonat separat substantivului13. În 1970, același
lingvist susţine că în exemple de tipul: /El este bun/ [când doarme], regentul temporalei este
nu predicatul nominal în întregime, ci verbul a fi (copulativ), afirmând prin aceasta că însuşi
copulativul a fi are determinanţi14. Preluând (în 1972) de la D. D. Draşoveanu ideea
subordonării separate a verbului copulativ şi a numelui predicativ la subiect, interpretăm toate
verbele copulative ca fiind predicate (singure) 15. Reluându-şi ideea că între verb şi adjectiv nu
există niciun fapt de limbă relaţional, D. D. Draşoveanu ajunge în 1973 la următoarele
concluzii:
a) nu există verbe copulative, toate fiind predicative;
b) nu există un predicat nominal, nici unic şi nici unitar.
În acelaşi an, Valeria Guţu Romalo afirmă predicativitatea tuturor verbelor la mod
personal: „orice formă verbală personală constituie un predicat şi nu poate satisface nicio altă
poziţie sintactică.” 16

5.2.1. Verbele copulative

Verbele copulative sunt verbe asemantice, fără înțeles lexical de sine stătător,
intranzitive, care nu pot forma singure predicatul unei propoziţii, ci doar împreună cu un
nume predicativ. Lista tradițională include următoarele lexeme: a fi, a deveni, a se face, a
ieşi, a ajunge, a părea, a însemna, a rămâne: Tata n-a ajuns medic. Alte verbe copulative
sunt: a se naşte, a se chema, a se numi. Cu excepţia verbului a deveni, care poate fi folosit
doar ca verb copulativ, toate celelalte verbe pot fi copulative sau predicative în funcţie de
context:
Cartea este în geantă. (verb predicativ) – Bunicul este harnic. (verb copulativ)
Mama îmi face o tartă. (verb predicativ) – Mihai se face avocat. (verb copulativ)
S-a născut într-o zi norocoasă. (verb predicativ) – Niciun om nu se naşte învățat.
(verb copulativ)
Când aceste verbe au înţeles de sine stătător, devin predicative, aşa cum am ilustrat în
exemplele de mai sus. Există situaţii în care verbul copulativ poate lipsi, fie nu este exprimat,
fie poate fi subînţeles din răspuns când a fost exprimat în întrebare:
Totul pare √ că este la întâmplare în aceste locuri.

13
Ibidem, p. 238.
14
D. D. Draşoveanu, Despre elementul predicativ suplimentar, în CL, 1969/ 1970.
15
G. G. Neamţu, op. cit., p. 55.
16
Valeria Guțu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, p. 124.

6
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
– Îţi place?
– √ este Minunată!
Clasa verbelor copulative are şi alte caracteristici:
1. nu participă la opoziţiile de diateză;
2. îşi pot asocia forme clitice provenind din determinări avansate ale adjectivului sau
ale numelui din poziţia de nume predicativ: Mi-e frate, prieten, drag, cunoscut. =
frate, prieten, drag, cunoscut mie;
3. nu pot apărea prin ele însele, în construcţii reflexive; distincţia reflexiv-nereflexiv,
atunci când apare, angajează nu doar verbul copulativ, ci întreaga construcţie
(copulativ + nume predicativ): Îmi sunt sunt cel mai aspru critic.;
4. nu există incompatibilitate între calitatea copulativă şi cea impersonală,
copulativele personale devenind copulative impersonale dacă subiectul este
realizat prin propoziţie conjuncţională sau formă verbală nepersonală. În aceste
condiţii, numele predicativ devine din adjectiv, adverb: Fumatul este nesănătos.
(adjectiv)/ Este nesănătos să fumezii. (adverb);
5. nu există o relaţie necesară între calitatea copulativă şi cea reflexivă, unele
copulative fiind şi reflexive obligatorii (a se face, a se numi, a se chema), după
cum altele sunt obligatoriu nereflexive (a fi, a deveni, a însemna).17

5.2.2. Numele predicativ

Numele predicativ este partea componentă a predicatului nominal care califică („ce
este”, „cum este”), clasifică (clasa de obiecte) şi identifică subiectul („cine este”):
Eu sunt elevă la Colegiul Mihai Eminescu. (califică subiectul);
Copilul era un băiat de liceu. (clasifică subiectul);
Acela este profesorul nostru. (identifică subiectul).
Fără ajutorul numelui predicativ propoziţia nu ar putea avea un înţeles deplin,
deoarece verbul copulativ nu are un înţeles de sine stătător (*Eu sunt., *Copilul era., *Acela
este.).

5.2.2.1. Clasificarea numelui predicativ

După structură, nume predicative simple (exprimate printr-o singură parte de
vorbire) şi nume predicative multiple (exprimate prin mai multe părţi de vorbire):
Copacul este înalt. (nume predicativ simplu);
17
GALR, p. 352–353.

7
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
Copacul este înalt şi uscat. (nume predicativ multiplu).
După conţinut, numele predicative se împart în: nume predicative de calificare şi
nume predicative de identificare a subiectului:
Zăpada era precum cristalul. (califică subiectul);
Copilul de acolo e Victor. (identifică subiectul).
Numele predicativ poate fi exprimat prin următoarele părţi de vorbire:
a) substantive (comune/ proprii, simple/ compuse, locuţiuni substantivale aflate în
toate cazurile): Aceasta este o carte interesantă.
b) adjective (în cazul N, la orice grad de comparaţie): Cartea este interesantă.
c) numerale (cardinale, ordinale, colective, fracţionare, multiplicative, adverbiale):
Câştigătorii sunt amândoi.
d) pronume (personale, posesive, demonstrative, interogative, relative, nehotărâte şi
negative): Prietena mea este aceasta.
e) verbe (la infinitiv şi supin): Teama noastră era de a rata calificarea., Era de
neimaginat ceea ce se întâmplase.
f) adverbe (pro-adjective): Eu sunt altfel.
g) interjecţii (propriu-zise, onomatopee): Bătrânul era tra-la-la., E vai de noi.
Numele predicativ poate sta în propoziţie după verbul copulativ sau înaintea lui:
Bicicleta este un vehicul nepoluant.
Vehicul este şi bicicleta.
În propoziţiile interogative, numele predicativ stă înaintea verbului copulativ şi se
exprimă, de obicei, prin pronume/ adverbe interogative:
Cine este copilul acesta?
A cui este maşina?
Distingerea dintre subiect şi nume predicativ exprimat prin substantiv, pronume,
numeral în nominativ sau verb la infinitiv se face urmărind topica, accentul, intonaţia şi
acordul dintre cele două părţi de propoziţie:
Virtutea lui este cinstea. (cinstea – nume predicativ intonat accentuat);
Avantajul lui sunt banii moşteniţi. (avantajul – nume predicativ, banii – subiect,
verbul copulativ se acordă în număr şi persoană cu subiectul).

5.3. În gramatica modernă

Raportând la ceea ce ştim din gramatica tradiţională despre predicat, în gramatica
modernă se face distincţia între predicat semantic şi enunţiativ, pentru a înţelege specificul
8
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
funcţiei de predicat al enunţării faţă de celelalte funcţii şi pentru a pricepe, totodată, de ce
uneori predicatul este generator de enunţ şi alteori nu poate funcţiona singur.

5.3.1. Predicatul semantic, sintactic şi enunţiativ

Predicatul semantic reprezintă componentul propoziţiei care asociază unei entităţi o
proprietate sau care stabileşte o relaţie determinată între două sau mai multe entităţi.18
Predicatul care exprimă proprietăţi, primeşte un argument19, fie unul nominal (Există
un vinovat.), fie unul identificat (Ea este Ana.), fie unul căruia i se atribuie o calitate (Radu
este isteţ.), fie unul inclus într-o anumită clasă (George este inginer.), fie un argument
nominal care are calitatea de autor al acţiunii (Medicul vindecă bolnavi.) sau unul care suferă
starea exprimată prin predicat (Ioana s-a împiedicat.).
Predicatul care stabileşte relaţii poate primi două sau trei argumente implicate într-o
relaţie de stare, de rudenie, de apartenenţă (Ştefan este asemenea vecinului.), fie într-o relaţie
dinamică în care se angajează două sau trei argumente, iar unul dintre ele acţionează prin
proces asupra celorlalte (Mama o ajută pe vecină.).
De asemenea, pot funcţiona ca predicate semantice, pe lângă verb, şi alte părţi de
vorbire, precum adjectivul, substantivul cu funcţie de nume predicativ sau apoziţie izolată,
adverbul sau prepoziţie (care poartă prin ea însăşi informaţia semantică – locativă, temporală,
de asociere).20
Predicatul sintactic reprezintă centrul unui grup sintactic aflat într-o poziţie semantic-
predicativă şi care are rolul de a-şi atrage complementele cărora le impune restricţii tematice
sau de formă. Acesta asigură organizarea sintactică a grupului şi coeziunea acestuia. În
calitate de centru de grup îşi atrage actanţii 21 şi determină structurarea semantică şi sintactică
(Ion i-a dat lui Ionel o carte.). Actanţii sau argumentele sunt reprezentaţi prin nominale şi
echivalentele lor sintactice: formele verbale nepersonale şi propoziţii cărora le atribuie funcţii
semantice (numite şi roluri tematice: Agent, Pacient, Experimentator, Beneficiar, Sursă,
Ţintă, Locativ) şi le impune restricţii de formă (de caz sau propoziţie, dacă actantul este
exprimat prin nominal, de conjuncţie, dacă actantul este realizat propoziţional).22

18
GALR, vol. II, p. 104.
19
Prin argument se înțelege o determinare obligatorie a verbului, un tip de complement.
20
GALR, vol. II, p. 239.
21
Actantul este una dintre valențele verbului (i.e. posibilitate combinatorie a verbului, capacitatea lui de a intra
în relație cu alte cuvinte), reprezentând un nominal obligatoriu care desemnează participantul la acțiunea
exprimată de acesta (subiect, nume predicativ, complement direct, indirect, prepozițional, complement
predicativ al obiectului etc.).
22
GALR, vol. II, p. 239.

9
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
Predicatul enunţiativ adaugă la calitatea de predicat semantico-sintactic, trăsătura
legată de enunţare, pragmatică, cea care asigură relaţionarea grupului semantic-sintactic
predicativ cu un fapt ancorat spaţio-temporal. Modul în care se obţine predicativitatea este
acela de a ataşa un morfem al predicativităţii (morfemele unui mod personal, adică mod,
timp, persoană, număr) la un predicat semantico-sintactic, având ca rol organizarea unui act
de enunţare (A scrie Ion lecţia + morfeme ale predicativităţii → Ion va învăţa lecţia.).
Există cazuri izolate când predicatului poate să nu-i corespundă un predicat
semantico-sintactic, iar aceasta are loc când intervin, de exemplu, interjecţii (ai! vai! aoleu!)
care se disting prin autonomie enunţativă, deoarece fac legătura cu un anumit fapt din
realitatea extralingvistică. În enunţurile structurate, doar autonomia enunţiativă o implică pe
cea semantico-sintactică şi nu invers.23
În concluzie, în accepţiunea gramaticii moderne, ceea ce se va numi predicat
corespunde situaţiei în care componentul este simultan, predicat semantico-sintactic şi
enunţiativ.

5.3.2. Predicatul verbal compus/ complex

5.3.2.1. Delimitări, definiție, caracteristici
În gramatica românească se poate considera încetăţenită ideea că predicatul exprimat
printr-un singur verb se numeşte predicat verbal simplu24, iar predicatul ce conţine două
verbe se numeşte predicat verbal compus25. În legătură cu predicatul verbal compus se poate
observa că în limba română există numeroase predicate în a căror structură intră două sau mai
multe verbe. De exemplu, în propoziţia cu predicatul verbal: El a pierdut averea., predicatul
conţine două verbe: verbul auxiliar a şi verbul de bază pierdut. În propoziţia cu predicat
nominal: El va fi ajuns doctor., în predicat apar trei verbe: verbul auxiliar va, verbul auxiliar
fi şi verbul de bază ajuns. În niciuna dintre aceste propoziţii nu se pune problema unui
predicat verbal compus, ceea ce înseamnă că acest concept nu presupune două verbe
oarecare, ci doar două verbe aparţinând anumitor categorii.26

23
Ibidem, p. 241–242.
24
Vasile Şerban, Sintaxa limbii române. Curs practic, p. 95.
25
Ibidem, p. 97.
26
C. Dimitriu, op. cit., p. 187.

10
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
Însăși denumirea de compus sau complex e discutabilă. În GALR (2005, 2008) și în
GBLR (2010) se vorbește despre un predicat verbal complex, Gabriela Pană Dindelegan27
întrebuințând aceeași noțiune. Alți cercetători28 optează pentru termenul compus.
GALR se referă la predicatul verbal complex (PVC) ca fiind acel predicat la care
morfemele predicativității nu se atașează direct, ci printr-un operator29 verbal de
predicativitate (aspectual, modal, pasiv, copulativ), pe lângă suportul semantic. Definiția
dată de GBLR este aproximativ aceeași: „Predicatul complex este format dintr-un verb
principal (suport semantic), care poartă predicația semantică și atribuie roluri tematice, și un
operator verbal aspectual, modal, pasiv, copulativ, căruia i se atașează mărcile de flexiune.”30
Elena Zgârcibabă31 afirmă: „prin predicat verbal compus înțelegem o varietate a
predicatului verbal ce conține, în mod excepțional, două verbe noționale, unul semiauxiliar
și altele de bază, datorită faptului că verbul de bază este la o formă flexionară nepersonală,
dar primește persoana și celelalte categorii gramaticale ale predicativității de la verbul
semiauxiliar, care se află la o formă verbală flexionară personală.”
În general, toate definițiile au în comun faptul că PVC este o construcție ce presupune
alăturarea a două (uneori chiar și mai multe) verbe, având un sens unitar, mai mult sau mai
puțin sudată, cu o funcție sintactică unică.
Într-adevăr, cei ce acceptă predicatul verbal compus consideră că în structura lui intră:
un verb semiauxiliar de mod sau de aspect – a putea, a trebui, a fi, a avea, a-i veni, a începe,
a urma, a continua etc. – aflat la oricare mod personal/ predicativ şi un verb de bază.
Majoritatea specialiştilor apreciază că verbul de bază din structura predicatului verbal
compus se află la participiu, supin, infinitiv sau conjunctiv 32: Acest lucru trebuie spus.,
Copilul are de citit., Băiatul începe a da din coate., Părinții continuă să-și susţină copiii.
Dacă, însă, ţinem cont de faptul că infinitivul şi conjunctivul sunt moduri personale 33
care se atribuie singure persoanelor gramaticale în nominativ pe lângă care se constituite în
predicate, atunci la infinitiv şi conjunctiv nu există motive de încadrare a acestor moduri în
predicatul verbal compus, ci dacă aparţin unor verbe predicative, ele reprezintă predicate

27
Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Morfosintaxa limbii române, p. 30.
28
V. A. Ciobanu, Predicat verbal compus trimembru, pp. 26–33; C. Dimitriu, Există predicat verbal compus în
limba română?, pp. 197–227; Șt. Házy, Predicate verbale compuse?, pp. 289–297; G. G. Neamțu, Predicatul în
limba română, p. 33; C. Săteanu, Predicatul compus, pp. 243–252.
29
În Dicționarul de științe ale limbii, 2005, p. 338, unul dintre tipurile de operatori este „utilizat în legătură cu
sistemul de modalitate, unde se vorbește despre doi operatori modali: de necesitate și de posibilitate, precum și
despre expresiile modalizate.”
30
GBLR, p. 398.
31
Elena Zgârcibabă apud C. Dimitriu, în Opinii contradictorii referitoare la predicatul verbal compus, p. 122.
32
G. G. Neamţu, op. cit., p. 34.
33
C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, p. 275, 262.

11
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
verbale simple. În ultimul context există astfel două propoziţii: Părinții continuă. (propoziție
principală) și Să-și susţină copii. (propoziție subordonată completivă directă).
Astfel, verbul de bază din structura predicatului verbal compus este în mod firesc doar
la participiu: Acest lucru trebuie lămurit. sau la supin: Noi avem de citit mult în perioada
aceasta. O excepţie este infinitivul scurt (fără prepoziţia morfem a) care formează o unitate
strânsă cu semiauxiliarul de mod a putea: El poate susţine adevărul., unitate care poate fi
considerată predicat verbal compus.34
Este discutabilă existenţa predicatului verbal compus şi a semiauxiliarelor, deoarece
acestea sunt predicative ca toate celelalte verbe.
Gramatica actuală a Academiei confirmă existența grupării alcătuite dintr-un operator
verbal + verb semantic plin. De cealaltă parte se află, însă, lingviști care neagă predicatul
verbal compus și caracterul său unitar. Al doilea verb nu mai intră în componența
predicatului, se diferențiază de acesta și constituie o altă funcție sintactică. Această abordare
este cea prezentă în gramatica tradițională și în manualele școlare în uz. Așadar, al doilea
verb poate avea funcție sintactică de:
 subiect pentru infinitivul care urmează verbului a trebui: Trebuie a merge înainte
indiferent de situație.
- predicat verbal în subordonate subiective pentru conjunctivele care urmează
verbelor a trebui, a (se) putea, a fi: Trebuie să stăm în casă! Poate să vină și
primăvara acum! Era să cadă de pe scară.
- complement direct pentru infinitivele și supinele care selectează verbele a putea,
a avea, a vrea, a termina, a conteni etc.: Robert poate merge pe bicicletă acum.,
Aveți de scris multe lucrări de seminar., Mi-a spus că vrea a-i da lui toți banii.,
- complement prepozițional pentru verbele care selectează o prepoziție în mod
obligatoriu: Se pune pe citit., Se apucă de gătit., Mă opresc din plâns., Ne așezăm
pe mâncate., Pufnim toți în râs. etc.
- predicate verbale în subordonatele completive directe pentru conjunctivele care
urmează după verbele a putea, a avea, a vrea: Poate să se ducă unde-o vedea cu
ochii! Are s-o pățească rău cu mine! Multe vrea să știe!

5.3.2.2. Structura predicatului verbal complex

Conform GALR, structura predicatului verbal complex este următoarea:
34
Ibidem, p. 202–204.

12
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
[operator modal3 [operator aspectual2 [operator copulativ1/ pasiv1 [suport semantic]]]
Suportul semantic e constituit fie din adjectivul/ participiul ce poartă predicația
semantică din vecinătatea operatorului copulativ sau pasiv (este cuminte, este apreciat), fie
de forma verbală nepersonală cerută (sau de conjunctivul regizat) de operatorii modali/
aspectuali: poate ploua/ să plouă, dă să strige, stă să ningă, continuă să întrebe/ a întreba/
de întrebat. Ordinea operatorilor poate fi succesivă, simultană, poate apărea numai un
operator sau pot fi grupați până la expansiunea maximă trei operatori. Succesiunea 1, 2, 3
indică poziția lineară și ierarhia față de centrul semantic predicativ, fiecare nivel
subordonându-l pe cel imediat următor.
 Fata Anei este cuminte/ devine medic/ ajunge avocat/ rămâne aceeași. (operator
copulativ);
 Fata Anei este certată/ întrebată de ce nu și-a făcut tema. (operator pasiv);
 Fata Anei începe2 să fie1 mai serioasă/ urmează2 să fie1 convocată. (operator2 –
aspectual, operator1 – copulativ);
 Fata Anei trebuie3 să înceapă2 a fi1 mai serioasă. (operator3 – modal, operator2 –
aspectual, operator1 – copulativ);
 Fata Anei trebuie3 să fie1 mai liniștită. (operator3 – modal, operator1 – copulativ);
 Trebuie3 să poți3 face orice îți propui! (ambii operatori sunt modali).
După cum se poate observa, operatorii se pot grupa diferit, păstrându-se unitatea
construcției. În exemple de genul: Copilul ajunge2 [să fie1] mustrat de părinți., Băiatul pare3
[să fi ajuns2 a fi1] recunoscut.
Operatorii cumulează valoarea aspectuală și copulativă (ajunge) sau modală și
copulativă (pare). Parantezele drepte sugerează posibilitatea omiterii unuia sau a doi
operatori.

5.3.2.3.Tipologia predicatului verbal complex

Conform GALR și GBLR, clasificarea structurii complexe ține cont de trei criterii:
clasa morfologică a suportului semantic, valoarea operatorului, natura verbală sau nonverbală
a suportului semantic.
a) În funcție de clasa morfologică a suportului semantic, există:
 Predicate cu suport semantic verbal, în cazurile în care apare fie conjunctivul,
fie formele verbale nepersonale (infinitivul, participiul și supinul): poate scrie/ să
scrie, are de scris, era să cadă, avea să meargă, trebuie a încerca/ încercat, se

13
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
apucă de citit/ a citi/ să citească. Rar întâlnite sunt cazurile în care apare
indicativul (în construcții populare sau arhaice): M-am apucat de-am mai vorbit.;
 Predicate cu suport semantic adjectival, nominal, adverbial, grup
prepozițional sau forme echivalente ale acestora: este isteață, rămâne de piatră, e
împotriva injustiției, e asemenea tuturor, este aproape de a reuși;
 Predicate cu suport semantic participial (participiu pasiv): este/ ajunge/
rămâne/ devine apreciat.
b) În funcție de valoare operatorului, există predicate complexe cu operator:
 pasiv: Mâncarea e savurată cu poftă.;
 copulativ35: Copilul e complet dezorientat în lipsa oricărui sfat.;
 aspectual: Începe să fie frumos afară., Continuă de citit., Termină de scris.;
 modal: Trebuie să știi să te descurci! Nu poți face orice dorești., Era să se
întâmple o nenorocire.
La nivel sintactic, centrul grupului îl reprezintă operatorul (se pune pe scris) sau,
dacă apar mai mulți, fiecare în parte, care, deși nu atribuie roluri tematice, își domină
sintactic elementul următor (trebuie să se pună pe scris). Tipurile de operatori presupun
deosebiri evidente. Spre exemplu, tipul pasiv selectează doar participii pasive, pe când tipul
copulativ cere un nume predicativ. Operatorii aspectuali și cei modali se constituie din
verbe diferite sub aspectul tranzitivității (incoativul a începe e tranzitiv, pe când a se da la, a
se pune pe, a se porni pe, a se apuca de sunt intranzitive, prepoziționale și reflexive; modalul
a putea este tranzitiv și personal, pe când a trebui este intranzitiv și impersonal; altele se
constituie obligatoriu cu un conjunctiv: dă să, trage să, stă să, era să, în timp ce altele admit
și conjunctivul, și o formă nepersonală: începe, continuă, termină să scrie/ scrisul/ de scris).
GALR propune o analiză pe mai multe niveluri, ce „rezolvă dilema alegerii între două
modalități distincte de interpretare a predicatului complex, indiferent că este unul nominal (cu
operator copulativ) sau unul verbal (cu operator de mod sau de aspect), și anume: modalitatea
strict sintactică, structuralistă, a descompunerii grupului în elemente alcătuitoare, și
modalitatea semantică, tradițională, a analizei globale a grupului”36. Soluția este, așadar, una

35
În Gramatica Academiei și în Gramatica de bază, predicatul nominal este inclus în clasa predicatului
complex. Alți cercetători, printre care și C. Săteanu și Mirela Ioana Borchin îl socotesc o replică a predicatului
verbal compus. Nu i se subordonează, ci este egal cu acesta. Există, prin urmare, două tipuri de predicat
nominal: predicatul nominal, considerat ca subdiviziune a predicatului complex, având în componență un
operator copulativ (este dibaci/ devine avocat/ pare interesat etc.) și predicatul nominal compus, având în
componență un semiauxiliar, un verb copulativ și un nume predicativ (de tipul El poate să fie student./ Trebuie
să fie genial!). Vezi C. Săteanu, art. cit., p. 8 și Mirela Ioana Borchin, Modalitatea și predicatul verbal compus,
pp. 132–147.
36
GALR, II, 2005, p. 258.

14
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
de compromis, fiindcă se acceptă ambele variante, ceea ce subminează într-o oarecare măsură
unitatea grupului:
„Ca soluție de interpretare sintactică, este de preferat distingerea componentelor
grupului ori de câte ori organizarea rămâne transparentă. În schimb, se preferă soluția
ansamblului, atunci când structura nou creată (prin avansare, reorganizare, schimbare de
statut morfosintactic) devine opacă și imposibil de segmentat (vezi: Copiii trebuiau să plece.,
Copiii erau să cadă., Poezia o am de învățat., Îl pot citi., Romanele le termină de citit). Se
preferă, de asemenea, soluția ansamblului atunci când perturbările de regim ale operatorului
nu mai permit stabilirea funcțiilor sintactice ale componentelor subordonate (Casa stă să
cadă., Ion dă să plece., El trage să moară)”37. Considerăm că afirmația potrivit căreia
structurile de mai sus ar fi imposibil de segmentat este exagerată: Terminăvb. aspectual de cititCD al
verbului aspectual romaneleCD al supinului. e același lucru cu Romanele leCD al supinului terminăvb. aspectual de
cititCD al vb.-ului aspectual
În ceea ce privește structurile de tipul: dă să, trage să, stă să, era să pot fi segmentate,
cu riscul pierderii unității semantice a grupării, și, cum predicatul verbal complex se sprijină
pe această trăsătură, asemenea structuri trebuie luate ca atare. Li se va atribui funcția de
predicat verbal complex. Pentru celelalte exemple construite cu un conjunctiv, nu considerăm
necesară luarea lor în bloc sintactic, deoarece fiecare verb vine cu o predicație individuală și
reprezintă o acțiune de sine stătătoare. Persoana verbului poate fi aceeași sau poate fi diferită,
în funcție de subiectul acțiunii sau de cel asupra căruia se repercutează acțiunea: (Noi) vrem
(noi) să participăm la un concurs., (Lui) îi vine (el) să te bată., (Tu) dorești (eu) să te susțin
la teme. Grupările constituite din operator modal/ aspectual și formă verbală non-finită le
putem disocia, neexistând riscul de a-și pierde autonomia semantică. Dintre toate, doar a
putea + infinitiv este cel mai înrădăcinat în limbă, ca atare, doar el va denumi un PVC: Pot
face orice pentru tine.

37
Ibidem, p. 260.

15
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
5.4. Predicatul adverbial
Când vorbim despre predicatul adverbial ne referim la adverbe şi grupuri
propoziţionale echivalente cu un adverb care exprimă atitudinea locutorului. Adverbele
precum: bine, adevărat, fireşte, desigur, sigur, negreşit, poate, pesemne pot forma predicatul
unei propoziţii. De asemenea, predicatul adverbial poate să fie şi o locuţiune adverbială,
precum: cu siguranţă, cu certitudine, de bună seamă, de la sine înţeles, fără îndoială, fără
doar şi poate.
Unele adverbe care au corespondent adjectival acceptă prezenţa copulativului a fi
(este probabil), altele nu acceptă, fie pentru că au provenienţă verbală (poate, parcă, cică),
fie că sunt create cu sufixe adverbiale specifice care nu le permit să devină adjective (fireşte,
realmente). Alte adverbe acceptă construcţia conjuncţională (Fireşte că va veni./ Fireşte va
veni.), fie cu conjuncţia că sau să. Există adverbe care nu acceptă deloc construcţia
conjuncţională (Realmente este rău.).
La nivel de frază, adverbele predicative/ locuţiunile adverbiale predicative reprezintă
regenta unei propoziţii subordonate subiective, prezentându-se ca nişte impersonale. Unele
adverbe predicative sau locuţiuni adverbiale predicative apar ca propoziţii incidente (Aţi mai
căzut, probabil, examene în sesiune.). La fel, adică tot propoziţii neanalizabile trebuie
socotite şi adverbele de afirmaţie şi de negaţie (Ai citit cartea? Da!).
Trebuie făcută o distincţie între două clase de adverbe:
a) adverbe/ locuţiuni adverbiale predicative;
b) adverbe/ locuţiuni adverbiale nepredicative.
În gimnaziu nu se face deosebirea între cele două clase enumerate mai sus; toate sunt
predicative:
Posibil că va ninge., unde posibil este adverb predicativ, dar nu formează singur
predicatul, ci cu un verb copulativ subînţeles (e posibil).
În literatura de specialitate, există câteva diferenţe notabile:
a) adverbele predicative sunt întotdeauna urmate de conjuncţia subordonatoare că şi
nu acceptă un verb copulativ: aproape, bineînţeles, desigur, fireşte, mai, negreşit, poate sau
locuţiunile adverbiale predicative: de bună seamă, cu certitudine, cu siguranţă, fără doar şi
poate având funcţia de predicat verbal şi ocupând o poziţie frontală.
b) adverbele: posibil, probabil, cert, sigur, îndoielnic sau locuţiunile adverbiale: de
chip, cu (ne)putinţă acceptă un verb copulativ şi conjuncţia să, în afara lui că (Posibil să vin.
– unde posibil este nume predicativ şi nu predicat verbal).

16
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
Aceste adverbe/ locuţiuni adverbiale din clasa b) aparţin clasei mai largi a
modalizatorilor deontici (exprimă obligativitatea), aletici (exprimă posibilitatea) şi ocupă
funcţia sintactică de nume predicativ într-o expresie verbală impersonală: Sigur că va rezolva
problema. – se subînţelege e sigur, urmat de o subiectivă.
Când nu cer subordonată, aceste adverbe de mai sus funcţionează ca circumstanţiale
de modalitate (indică o evaluare epistemică sau o apreciere afectivă a unei predicaţii
semantice38) şi nu pot apărea în orice poziţie în frază/ enunţ: Sigur te voi ajuta./ Te voi ajuta
sigur.

5.5. Predicatul interjecţional

Predicatul interjecţial este un predicat analogic, care la fel cu predicatul adverbial,
este puţin frecvent în limba română. Interjecţiile au întrebuinţări diverse, funcţia sintactică de
predicat îndeplinind-o mai ales onomatopeele (zbîrrr, trosc, pleosc, buf) care, făcând parte
din propoziţie, sugerează o acţiune prin imitarea aproximativă a sunetelor şi zgomotelor
produse de acţiunea respectivă: Iar el zvîrrr! cu o scurtătură în urma noastră.
Dintre interjecţiile imperative şi prezentative pot îndeplini funcţia sintactică de
predicat acelea care semnalează acte de voinţă (hai, iată, ho, na, poftim, iaca).
Subiectul unui predicat interjecţional poate fi substantiv sau substitut (Hop şi Ionel.),
dar predicatul interjecţional este regentul unei propoziţii subiective (Zău că mi se supără
amicii.). Interjecţia predicativă poate constitui singură o propoziţie monomembră: Bravo!

Bibliografie selectivă
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș,
Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, 2001/ 2005, Dicționar de științe ale limbii (DȘL),
București, Editura Nemira/ Editura Academiei Române.
Borchin, Mirela-Ioana, 1999, Modalitatea și predicatul verbal compus, Timișoara,
Editura Helicon.
Ciobanu, A., 1968, Predicat verbal compus trimembru, în LLM, XI, nr. 2, pp. 26–33.
Dimitriu, C., 1992–1993, Există predicat verbal compus în limba română?, în ALIL,
XXIII, pp. 197–227.
Dimitriu, Cornel, 1979, Gramatica limbii române explicată. Morfologia [GEM], Iaşi,
Editura Junimea.

38
GALR, vol. II, p. 497.

17
LRC. Sintaxa II
Predicatul și numele predicativ
Dimitriu, Cornel, 1982, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa [GES], Iaşi,
Editura Junimea.
Draşoveanu, D. D, 1997, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca,
Editura Clusium.
Gramatica limbii române [GLR1], 1954, Bucureşti, Editura Academiei.
Gramatica limbii române [GLR2], 1966, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti,
Editura Academiei.
Gramatica limbii române [GALR], 2005, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Academiei.
Gramatica de bază a limbii române (GBLR), 2010, București, Editura Univers
Enciclopedic Gold.
Házy, Ștefan, 1965, Predicate verbale compuse?, în CL, 10, nr. 2, pp. 289–297.
Neamțu, G. G., 1986, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului
nominal, București, Editura Științifică și Enciclopedică.
Neamţu, G.G., 2007, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi… distincţii,
ediţia a II-a revăzută, adăugită şi îmbunătăţită, Piteşti, Editura Paralela 45.
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Dragomirescu, Adina, Nedelcu, Isabela, 2010,
Morfosintaxa limbii române, București, Editura Universității din București.
Guţu Romalo, Valeria, 1973, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, 1978, Limba română contemporană, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică.
Iordan, Iorgu, Guțu Romalo, Valeria, Niculescu, Al., 1967, Structura morfologică a
limbii române contemporane, București, Editura
Irimia, Dumitru, 1976, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, Editura
Junimea.
Săteanu, C., 1966, Predicatul compus, în CL, 11, nr. 2, pp. 243–252.
Vulişici Alexandrescu, Maria, 1995, Sintaxa limbii române, Oradea, Editura
Imprimeriei de Vest.
Zgârcibabă, Elena, 2007, Opinii contradictorii referitoare la predicatul verbal
compus, în Studia Universitatis, Revista Științifică a Universității de Stat din Moldova, seria
„Științe umaniste”, nr. 10, pp. 122–127, disponibil online la adresa: http://studiamsu.eu/wp-
content/uploads/26-p-122-128.pdf.

18