Tema 1 – Enunț

1. Definiția enunțului. Ce este enunțul?

În gramatica de tip structuralist, analitic și în gramatica funcțională, enunțul este un dat inițial
asupram căruia se efectuează analiza. Enunțul este acceptat, deci, oarecum de la sine, ca unitatea de
bază a sintaxei.

Definiție: Enunțul este o secvență fonică limitată prin pauze, caracterizată prin caracter
intonațional și prin funcția comunicativă relativ autonomă.  această definiție vizează exclusiv
aspectul sau codul oral de comunicare.

Comunicarea orală este originară și fundamentală, în timp ce comunicarea scrisă este una
derivată, secundară, nonsonoră.

Pauzele și caracterul intonațional, parametrii suprasegmentali sunt notați cu ajutorul simbolurilor

grafice intonaționale (semnele de punctuație).

Pauzele:

 Pauza din stânga unui enunț este una absolut intonațională. În absența unui context lingvistic,
este marcată, în limba română, prin inițiala majusculă a primului enunț, a cuvântului.
 Pauza din dreapta unui enunț este marcată printr-un semn principal de punctuație. Caracterul
intonațional este marcat prin semnele de punctuație, aceleași de la finalul cuvântului.

1.1. Enunț – propoziție – frază

Anexa 2 – Enunțul și distincția propoziție – frază – Care este relația dintre termenii enunț,
propoziție și frază?
Prin raportare la conceptele tradiționale de propoziție și frază, avem:

Enunț = termen vehicul, supraordonat, care-i acoperă în parte pe ceilalți doi.

*** Enunțul și propoziția (un singur predicat!!)

Enunț = o propoziție exclusiv principală, independentă. (ex: Ion merge la piață. Ex: Unde a fost?)
OBS: Propozițiile integrate în frază nu constituie enunțul (propoziții regente sau subordonate), ci
doar fragmente de enunț.

Ex: Ion a venit la noi.  propoziție = enunț

Ion a venit la noi și mi-a adus banii pe care mi i-a promis.  propoziție ≠ enunț

Enunțul și fraza (mai multe predicate)

Enunț = frază indiferent de numărul de propoziții care o alcătuiesc și indiferent de

organizarea ei relațională.

OBS: O frază, orice frază, este un enunț, este un act comunicator marcat printr-un sens, deci
nu orice enunț este frază, el fiind frază doar când este un act de comunicare cu sens.

Enunțul și segmentele din lanțul vorbirii care nu țin de predicat (nu există predicat)

Acestea nu sunt structurate gramatical în jurul unui predicat. Aceste segmente din lanțul
vorbirii sunt nuimite impropriu propoziții, ele fiind nonansamble, nonanalizabile.

Ex: propoziții substantivale: Doamne, Ioane

propoziții adverbiale: Da, Nu
propoziții interjecționale: O, Ah, Vai!

 Acestea nu se pot numi propoziții întrucât ele nu îndeplinesc relația funcțională care stă la
paza propoziției (S+P)  se numesc pseudopropoziții sau propoziții mecanice.

2. Parametrii enunțului
2.1. Autonomia comunicativă

Funcția comunicativă relativ autonomă = fapta de a fi sau a nu fi un punct de vedere comunicator

de sine stătător, terminat, finit, de a fi sau a putea fi înțeles fără alte precizări.

Autonomia comunicativă nu este absolută, ci este relativ autonomă, fiind limitată de semantica
unor componente din enunț, care nu pot fi înțelese, decodificate univoc. (univoc = care au același
sens)

Pronumele = clase de componente insuficiente, limitate, clasa nebstitutelor, a proformelor (o

formă pentru altă formă).

Există două situații:

 a) Enunțuri care cuprind sau au printre componentele lor un pronume sau un adverb pronominal
de tipul după, aceia, aceea, acelor, atunci (ex: Atunci au părăsit cu toții școala. Acesta este
punctul meu de vedere.).
b) Enunțuri nestructurate care se reduc la aducerea unor afirmații sau negații (da, nu, ba da, ba
nu) date ca răspunsuri la o interogativă directă totală în cadrul unui dialog. Adverbele
acestea nu pot fi înțelese fără cunoașterea enunțului anterior. În funcție de întrebarea al cărui
răspuns este, aceste adverbe pot să însemne ceva sau altceva. (ex: Ai fost ieri la film?
Da/Nu.)

OBS: După astfel de răspunsuri, de tipul da/nu, urmează, de regulă, o explicație sub forma unei
precizări, sub forma unei propoziții enunțiative, apozitive. (ex: Ai fost ieri la film? Da, am fost.)

2.2. Integritate structurală

Integritatea structurală este caracterul complex și complet al enunțului. Este dat de prezența
tuturor componentelor, corespondentelor sale, obligatoriu structurale și structurate. Deosebim 2
structuri:

a) O integritate structurală totală, explicită (ex: Ion nu știe gramatică)

b) O integritate structurală relativă, explicită  Anumite componente, obligatoriu necesare, nu
sunt exprimate, dar sunt recuperate sau recuperabile prin subînțelegere. (ex: în dialog, unde
răspunsul la o întrebare, interogative directe parțiale, ne apare trunchiat exclusiv la un cuvânt
răspuns  ex: Unde ai fost aseară? La discotecă (am fost aseară).

2.3. Caracterul sau conținutul intonațional unitar

Un enunț are un singur conținut intonațional, care este în corespondență, în linii mari, cu
finalitatea enunțului. Spre exemplu, într-un enunț exclamativ mărimea conținutului intonațional se
face prin semnul de punctuație!

Conținutul intonațional are 2 componente:

a) Intonația = componentă suprasegmentală (se extinde asupra a tot), coextensivă. Este partea
segmentală a enunțului.
b) Accentul = componentă suprasegmentală, punctuală, intensivă (pe un singur segment)

OBS: Accidental, un enunț poate avea două conținuturi intonaționale. (ex: Pe mine te-ai supărat, dar
cu prietenul meu ce ai?)  rezultatul unui cuvânt de informare.
 3. Concluzie

Enunțul este, în plan comunicativ, o unitate finită și autonomă. Enunțul nu este nici definit, nici
delimitat în plan relațional, nu se pune problema ca acesta să fie unitate relațională. Unul și același
segment de relație, în funcție de sistemul de referință/context, poate fi fie enunț fie segment de enunț.

Segment de relație = propoziție (sau)/și frază. În funcție de context, o propoziție și/sau o frază pot
să fie enunț sau segment de enunț.

Anexa 1 – Propoziții interogative

După scopul comunicării avem 2 feluri de propoziții: comunicative (comunică informația) și

interogative (cer informația). Propozițiile interogative au și ele o subclasificare; 2 clasificări
simultane:

1. După expresia interogației, modul de a întreba

 Interogative directe
 Interogative indirecte
2. După conținutul interogației și sferă
 Interogative parțiale
 Interogative totale.

a. Interogativa directă – întrebarea este pusă direct, caracterul suprasegmental este marcat prin
intonație, iar intonația este marcată prin „?”.
a.1. Interogativa directă totală (DT) – care ca obiect predicatul și prin el tot conținutul
propoziției
Caracteristici:
 Lipsa unui cuvânt interogativ specializat
 Răspuns de tip da/nu
 Rostire cu o intonație tare
Ex: Ai fost ieri la școală? Da/Nu.

a.2. Interogativă directă parțială (DP) – care are ca obiect un alt element decât preicatul,
inclusiv subiectul

Caracteristici:
  Cuvinte interogative specializate (stă în fruntea propoziției)
 Răspunsuri complexe
 Curbă intonațională descendentă
 Rostire cu intonație joasă
 Răspunsul apare în poziția cuvintelor interogative specializate și are aceeași f.s.
Ex: Unde ai fost ieri? La ștrand am fost ieri. (CCL în ambele)

OBS: 1) Interogativele directe și parțiale și totale sunt propoziții principale.

2) Interogativele directe parțiale, cu cuvinte interogative specializate, sunt utilizate frecvent în
practica analizei gramaticale.

Predicatul la formă personală nu are o întrebare proprie, nu are un substitut interogative.

Întrebarea pentru el este o structură lineară, o simbioză între „a face + ce”. Predicatul este întrebat
prin el însuși

a) A face = matrice verbală pură, simbol verbal, proformă

b) Interogativul „ce” = stric graamtical  pronume în Ac, CD. În Nominativ el este
substanță lexicală, forma nominală a verbului predicat așteptat ca răspuns.

A face + ce = Ce face?

Acțiunea obligă numele acțiunii de a face ceva. (Ex: Acțiunea de a se plimba, numele
acțiunii: se plimbă)

OBS: 1) Predicatul nu se subordonează nimînui. Predicatul este funcția propoziție. Funcția

propoziției este o expansiune a predicatului.

2) Numele predicativ nu are o întrebare proprie. Întrebarea lui vizează segmentul nonverbal din
n.p. și stric nepredicativ gramatical. Numele predicativ are funcție de sine stătătoare asemenea
predicatelor. N.p este însoțitor semantic al verbelor copulative.

b. Interogativa indirectă – întrebare indirect, prin cuvinte semnal sau de informare din
propoziția regentă. Cuvintele semnal de informare ne arată că următoarea propoziție nu
comunică, ci cere o informație (a întreba, întrebare, chestiune, a zice, a spune).
Caracteristici:
 Marcarea intonațională interogativă nu intonațională exclamativă
 Sunt propoziții secundare ca înțeles
 Propoziții nesubordonate din punct de vedere funcțional circumsanțial
  Nu sunt CCT, CCM, CCL
 Sunt CD, CI, SB, P

b.1. Interogativa indirectă totală (IDT) – introdusă prin conjuncții subordonatoare

3 tipuri de DACĂ – introduce o condițională (în caz că) – ex: În caz că ai timp, dacă ai timp, treci
pe la mine. Introduce o indirectă necircumstanțială (ex: L-am întrebat dacă vrea )
introductiv de circumstanțiale (cauzale, temporale, concesive) ex: Dacă ai
venit, spune ceva)

b.2. Interogativa indirectă parțială (IDP) – introdusă prin cuvinte interogative relative, cuvinte
interogativa cea la cea directă parțială.

Anexa 2 – Enunțul și distincția propoziție – frază

În gramatica tradițională, prin raportare la numărul predicatelor, enunțurile structurate

analizabile gramatical sunt de tip propoziție când au un singur predicat, fiind propoziții principale
independente. (ex: Merge la școală. Unde lucrezi?) și sunt de tip frază când avem mai multe
predicate, deci au mai multe propoziții (ex: La nuntă bea, cântă și dansează).

În gramatica limbii române toate pozițiile sintactice pot fi multiple, inclusiv subiectul S, dar
predicatul (P) NU!

Dacă subiectul, atributul și complementul pot fi mai multe într-o propoziție, fără a ne
determina să trecem de la propoziție la frază, prin multiplicitatea lor, despre predicat nu putem
afirma același lucru, iar atunci vorbim despre unicitatea predicatului.

Unicitatea verbului, predicatului

0. Când vorbim despre unicitatea verbului ne referim strict la verbele predicative, purtătoarele
materiale ale inidicilor de predicație (nr+pers).
Înțelegem de ce în cadrul predicatului nominal vorbim despre unicitate numai în cazul
verbului copulativ/auxiliarului de predicație, predicativ/operatorului copulativ => verbul
copulativ NU poate fi multiplu.

Ex: Ion este, a fost și va fi un romantic.  3 predicate, 3 propoziții

 Componenta nominală: numele predicativ/adjunctul predicativ, poate fi multiplu fără să
genereze un predicat multiplu.

Ex: Ion este romantic și blând.

OBS: Singura subînțelegere a copulativului este în prezența unor nume predicative referitoare la
subiecte diferite. (ex: Ion este harnic, iar ea, frumoasă).

Unicitatea predicatului rămâne constantă indiferent de forma verbală sintactică sau analitică.

a) Nerepetarea auxiliarului morfologic „a”, dar subînțelegerea lui (Ion a citit |și| (a) conspectat
toată cartea.  2 predicate și două propoziții)
b) Nerepetarea auxiliarului de diateză pasivă, dar subînțelegerea lui (A fost umilit, (a fost) bătut
și (a fost) alungat de comunitate)  3 predicate verbale la diateza pasivă, 3 propoziții
diferite.

Am stabilit că atunci când avem mai multe predicate avem o frază, iar când avem un singur
predicat avem o propoziție, dar se pune problema a ce numim noi predicat. Avem predicat sau nu?
Avem 2 aspecte ce privesc predicativitatea verbului:

A. Rolul semanticii lexicale a verbului care ar avea calitatea de predicat – de aici rezultă
dihotomia verbelor predicative (apte lexical pentru a forma un predicat) și verbele
nepredicative (inapte lexical pentru a forma un predicat).
B. Rolul persoanei și al numărului – forme verbale disențial marcate în generarea
predicativității. Predicate sunt doar formele verbale personale (moduri personale, forme
finite) și formele verbale nepersonale (moduri nepersonale, forme infinite).
În funcție de răspuns, într-un fel sau altul, verb predicativ sau nepredicativ și verb personal
sau nepersonal, avem un enunț, considerat propoziție (1 propoziție, 1 predicat) sau un enunț
considerat frază (mai multe propoziții, mai multe predicate)

1. Rolul semanticii lexicale a verbului, în funcție de care verbul este fie predicativ și apt lexical
să formeze un predicat, fie nepredicativ și inapt lexical să formeze un predicat.

Rolul semanticii lexicale a verbului vizează verbele copulative și semiauxiliarele.

Auxiliare = a fi, a avea, a vrea
Semiauxiliare sunt – de modalitate (a putea, a trebui)
de aspect = a începe, a continua, a termina
 1.1. Verbele copulative

Verbele copulative privesc doar extensiunea predicatului, nu și numărul predicatelor. Indiferent

dacă verbul copulativ formează singur un predicat verbal sau dacă împreună cu un nume predicativ,
simplu sau multiplu, formează un predicat nominal, predicatul rămâne tot același.

1.2. Semiauxiliarele

Semiauxiliarele sunt într-un stadiu avansat de gramaticalizare, dar NU s-au gramaticalizat.

Acestea au înțeles lexical mult atenuat, motiv pentru care nu pot forma singure un predicat.

Semiauxliarele formează un predicat doar cu un alt verb prim lexical, care poate constitui și
singur un predicat, este un predicat verbal complex.

OBS: Verbul prim lexical care poate constitui singur un predicat verbal complex poate să fie la o
formă nepersonală și atunci distincția propoziție – frază NU este în pericol, deoarece avem un singur
predicat în propoziție și o singură propoziție  Enunțul este o propoziție (Nu poate citi. Ion trebuie
bătut. A terminat de citit). – infinitiv, supin, rar participiu.

Când verbul al doilea este la un mod personal (conjunctiv), lucrurile se schimbă radical:

a) Acceptând faptul că semiauxiliarele și verbele prim lexicale, două verbe diferite, formează un
singur predicat verbal numit predicat verbal complex  enunțul este propoziție, nu frază,
avem un singur predicat.
Ex: Nu pot să dorm. Continuați să faceți exerciții de graamtică.
b) Semiauxiliarele primesc statutul de verb predicativ, verbul la modul conjunctiv de după ele e
un verb predicativ de la sine, este un al doilea verb și astfel avem două predicate verbale și
două propoziții  enunțul este frază, nu propoziție.

GALR și GBLR acceptă prima variantă a predicatului complex, considerându-se că nu avem

două verbe, ci doar unul care formează o propoziție și nu o frază, deși nu se exclude analiza în
interior ca funcție sintactica.

2. Rolul persoanei și al numărului, forme verbale disențial marcate în generarea predicativității

Persoana și numărul vizează statutul sintactic, sunt predicate au nu, a 4 tipuri de fapte
gramaticale

 Adverbe predicative (2.1.)

  Contragerile (2.2.)
 Reducerile (2.3.)
 Construcțiile infinitivale relative (2.4.)

Vorbim despre categoria persoanei la clasele de cuvinte pronume și verb.

a) Categoria persoanei la pronume

Categoria persoanei este dată în construcția lui în sine, nu o ia de la altcineva, de tip 1. Categoria
persoanei ține de conținutul pronumele, este o categorie de conținut. Categoria persoanei nu este o
categorie de flexiune propriu-zisă și are realizarea în radicalul pronumelui.

Persoana nu se realizează desinențial, nu avem flectiv de persoană (morfem care să determine

flexiunea).

Avem pronume personale și pronume apersonale (nepersonale) cu indicatori lexicali de

persoană. Mai avem pronume personale propriu-zise sau reflexive (forme tone și atone), de întărire.

b) Categoria persoanei la verb

La verb, categoria persoanei este o categorie de flexiune. Verbul își schimbă forma în funcție de
persoană. Este o categorie secundă, de tip 2. Categoria persoanei rezultă în urma acordului dintre
subiect și predicat. Semnificația de persoană și număr dă informații infinitivului despre autorul
procesului.

Clasificare:

 Verbele pot fi personale sau impersonale

 Verbele pot fi unipersonale sau tripersonale => suprapunere peste ideea de miduri
predicatitve și nepredicative, moduri personale și nepersonale
 Avem forme verbale finite și non-finite

Adjectivele pronominale posesive și adjectivele de întărire

- Actualizează două seturi de categorii graamticale diferit realizate

 Un set de categorii de flexiune, își schimbă forma în urma acordului cu substantivul sau
cu al, a, ai, ale  acord adjectival (caz2, nr2, gen2) – prin acord ele devin adjective
 Un set realizat lexical în radicalul cuvântului – cuvântul este la început pronume în esență
(substituie, înlocuiește numele posesorului)
Adjectivele pronominale posesive

- Posesivele, în calitatea de poseseor, nu pot fi înțelese doar ca adjective dubla articulare a

posesivelor
- Prin dubla articulare obținem două categorii gramaticale: categoria gramaticală a persoanei și
categoria gramaticală a numărului, la adjectivele pronominale posesive

Ex: cartea mea/sa este pe pat  categoria persoanei

cartea mea/noastră este pe pat  categoria numărului

Numai în esență există contradicție între numărul persoanei și numărul posesorului, între
numărul posesorului și numărul obiectelor posedate.

Adjectiele pronominale posesive nu au fost niciodată doar pronume au doar adjective,

deoarece sunt mereu acordate și arată mereu posesorul

Adjectivele pronominale de întărire

- La început au fost pronume, abia după au devenit adjective

- Au două categorii gramaticale:
 Un set de categorii gramaticale flexionare. Avem desinențe de gen, număr și caz. Se
face un acord cu termenul regent care poate fu substantiv sau pronume
 Un set de categorii gramaticale de persoană și număr, realizate lexical în finalul lor.
Finalul coincide formal cu pronumele în Dativ.

2.1. Adverbe predicative (poate, desigur, firește, negreșit, aproape, mai)

Într-o primă interpretare, aceste adverbe predicative sunt încadrate de gramatica tradițională la
predicate verbale, numite și adverbiale. Aceste adverbe predicative construiesc propoziții care au în
subordine o propoziție subordonată subiectivă, introdusă prin „că”.

Într-o a doua interpretare, prin raportare la conceptul de predicat, aceste adverbe predicative au
două trăsături străine predicatului:

a. Ca adverbe ce sunt, nu cunosc categoria de număr și persoană, nu cunosc indicii de

predicație care fac din lexemul dat un predicat.
 b. Sunt lipsite de orice subiect, nu îl pot presupune și din acest motiv sunt lipsite de indicii de
predicație .

În concluzie, aceste adverbe predicative văzute ca verbe nu pot fi predicate și să construiască

propoziții de sine stătătoare, ci sunt componente oarecare care fac parte din structura unei propoziții.

2.1.1. Enunțurile formate din adverb + propoziție propriu-zisă sunt fraze, nu propoziții.
Adverbele au 2 trăsături care le fac prin transpoziție să graviteze în jurul unui predicat
adverbial.
2.1.2. Adverbele predicative nu pot forma un predicat nominal deoarece refuză prezența pe
lângă ele a verbului copulativ „a fi”. (ex: Desigur că vine.)

Concluzii:

 Dacă aceste adverbe au funcție de predicat, funcția de predicat nu se datorează subînțelegerii

lor, ci reluării ca adverbe
 Adverbele predicative sunt urmate de conjuncția „că” NU și „să”, prin care se introduc
propozițiile subordonate de după ele, o subordonată interpretată ca subiectivă
 Conjuncția CĂ este o conjuncție subordonatoare cu regim verbal personal manifestat.
Aceasta are și cere după ea un predicat. Conjuncția CĂ introduce o nouă propoziție.
 Adverbele predicative sunt mereu în stânga, sunt exterioare și constituie o altă propoziție de
tip regentă. Fiind propoziții, potrivit tradiției, ea nu poate exista fără un predicat, iar rolul de
predicat îi revine adverbului. Această predicație apersonală, extrinsecă verbului, nu ține de
natura lui, ci e indusă de afară.
 Fără CĂ, problema predicatului adverbial nu s-ar mai pune.

 Enunțurile sunt fraze. Adverbul predicativ este înțeles ca un predicat.

2.2. Contragerile

Enunțurile construite dintr-o propoziție propriu-zisă și o contragere reprezintă aceeași problemă a

încadrării la propoziție vs. frază.

Ex: Ajungând prea târziu la gară am pierdut trenul.

 2.2.1. Probleme introductive

Pornind de la ideea de contragere în opoziție cu expansiune, trebuie făcute următoarele mențiuni:

 Contragerea unei propoziții subordonate constă în trecerea verbului predicat de la o formă

personală (mod personal) la una nepersonală (mod nepersonal) și suprimarea elementului
relațional subordonator, păstrând identitatea funcțională.

Ex: Dacă ai învăța, ai ști mai mult.  Învățând mai mult, ai ști.

 Transformarea de depersonalizare se aplică doar la verb, iar contragerile sunt doar de

natură verbală, avem mai mult contrageri verbale, în principal, verb a fost și tot verb a
rămas.
 Trecerea verbului într-o formă nominală, substantivală, nu reprezintă o contragere, cum ar
sugera dihotomia școlară, contragere vs. expansiune, ci o nominalizare, care poate avea
sau nu, ca stadiu intermediar, o contragere.

Ex: Să înveți în fiecare zi e un lucru important.  A învăța în fiecare zi e un lucru important.

(contragere)  Învățatul în fiecare zi e un lucru important. (nominalizare).

 După forma verbală nepersonală rezultată în urma depersonalizării avem mai multe tipuri de
contrageri:
a. Gerunziale (Când intră în casă văzu dezastrul  Intrând în casă văzu dezastrul)
b. Infinitivale (Înainte să vină el, eram avertizați  Inainte de a veni el, eram avertizați)
c. Supinale (E ușor de zis, mai greu e de făcut  E ușor să zici, mai greu e de făcut)
 După rolul sintactic avem o diversitate de contrageri. Funcția dă diversitatea contragerilor.
 Se mai vorbește și despre contrageri ale unor prinipale coordonate. (Trece trada și fluieră 
Trece strada fluierând)

Transformarea

Contragere înseamnă atât transformare, cât și rezultatul transformării. O formă verbală

nepersonală poate constitui o contragere doar dacă i se poate aplica și procedeul invers,
transformarea inversă. (Trecea strada fugind  trecea strada în fugă) CCM, nu este contragere.
Extensiunea

Extensiunea contragerii este interpretabilă, fie limitându-se la forma verbală nepersonală, fie
cuprinzând toate elementele fostei subordonate, propoziția numindu-se contrasă.

Subiectul contragerii este obligatoriu structurat, indiferent dacă este același cu al propoziției
finite sau contragerea are Subiectul ei propriu, diferit de cel al propoziției regente.

Ex: Mergând pe stradă, m-am întâlnit cu Mihai.

Ideea de Subiect diferit al contragerii ne situează la nivelul inter (într-o singură propoziție, în
afara fenomenelor de dublare ale expresiei, NU avem Subiect multiplu)

Neavând indici de predicație, verbul la formă nepersonală nu este predicat. În contragere,

verbul nepersonal face doar oficiile unui verb predicativ, predicat în raport cu subiectul, ne
interesează pentru Subiect doar în plan strict sintactic, nu și comunicativ, de unde și denumirea de
pro-predicat.

Centrul propoziției contrase nu este predicatul, nu avem un predicat al propoziției non-finite.

Contragerea apare pe locul unei propoziții, ea nu apare niciodată singură, nu constituie un

enunț propozițional

Propozițiile finite pot fi oricând un enunț și asta datorită verbului care le organizează.

Subordonatele pot deveni un enunț prin eliminarea regentei și suprimarea elementului

subordonator, ele devin independente, principale, afuncționale în enunț.

Ex: (Deși) E tânăr, știe multe.  E tânăr, știe multe.

Subordonarea este mai specială în cazul subordonatelor conjunctivale cu SĂ:

SĂ are dublă ipostază:

a) Morfem sau flectiv neaglutinant de conjunctiv (intraverbal)

b) Conjuncție subordonatoare (extraverbal, este un conjunctiv intrapropozițional, asemenea altor
conjuncții)

Calitatea de morfem este constantă, indiferent dacă e principală sau subordonată propoziția, dar
nu subordonată prin SĂ. Eliminarea lui „să” duce la dispariția modului conjunctiv, dezorganizarea
acestei forme verbale.
OBS: Dificultăți de desfacerea subordonatei de regentă și impunerea ei ca enunș, la relativele
cumulante.

Ex: A fost lăudat de cine nu se aștepta  prin decumulare ajungem la transformarea subordonatei în
principală  A fost lăudat de acela la care nu se aștepta.

Prin decumulare crește numărul de atribute, ea este un artificiu. Relativul aparține atțt
regentei, prin restricții de caz sau prepoziție, cât și subordonate, prin f.s. cerută = imbrigare.

2.2.2. Premise ale interpretării

În gramatica tradițională și analitică, între parte de propoziție și propoziție nu există altceva.

Propoziția este formată din părți de propoziție. Fraza este o grupare de mai multe propoziții, între
propoziție și frază nemaifiind altceva, neexistând un stadiu intermediar între cele două.

2.2.3. Alternativa interpretării

2.2.3.1. Prima interpretare

Dacă ce numim contragere este tot o parte de propoziție, chiar și una aparte, atunci gruparea
propoziție + contragere (=parte de propoziție) este tot o propoziție.

Contragere + propoziție = propoziție

Contragerea este situată la nivelul intrapropozițional (= în interiorul textului)

2.2.3.2. A doua interpretare

Dacă contragerea nu este asimilabilă unei părți de propoziție, este tot o propoziție, un alt fel de
propoziție, chiar dacă cu un statut aparte, atunci gruparea propoziție + contragere (= altă propoziție)
este frază.

Contragere + propoziție = frază

Contragerea este situată la nivel intrapropozițional sau frastic

 Acest punct de vedere este tot mai frecvent afirmat în gramatica academiei și pune
accentul pe ideea de absolutizare a rolului semantico-sintactic a centrului verbal
 Verbul organizează un ansamblu de cuvinte ca structură, coeziune și atribuie acestor
componente ale grupului roluri tematice, funcții sintactice.
Păreri despre contragere (CI vs B)

 D.D.Drașoveanu și Gabriela Poantă

Școala clujeană de factură relaționistă și școala bucureșteană

 Contragerea ca rezultat al transformării

 CI – propoziție contrasă sau pro-propoziție
 B – propoziție non-finită

Rezultă două cupluri antepuse:

 CI propoziții vs. pro-propoziții

 B propoziții finite vs. proproziții non-finite.
 Proprozițiile finite au un nucleu propozițional contruit din S+P, în concluzie și propozițiile
non-finite ar trebui să aibă o astfel de relație predicativă.
 Forma B verbală non-finită rezultată în urma contragerii își va asuma rolul de P în raport cu
S.

2.3. Reduceri / Abrevieri

Reducere = eliminarea lui „a fi” la gerunziu dintr-un pro-predicat nominal sau un pro-predicat
verbal pasiv (diateza pasivă la G.). Reducerile provin din contrageri gerunziale cu „a fi” (copulativ
sau auxiliar de diateză) și sunt variante ale contragerilor.

 Atunci când „a fi” este copulativ:

Ex: Deoarece era mai inteligent decât ceilalți, Marius a ieșit primul. (subordonată cauzală cu predicat
nominal)

 Fiind mai inteligent decât ceilalți... (contragere gerunzială (nominală) cu pro-predicat

nominal)
 Mai inteligent decât ceilalți... (reducere a unei cauzale)

 Atunci când „a fi” este auxiliar de diateză :

Ex: Deși fusese admonestat, nu și-a pierdut buna dispoziție. (subordonată concesivă cu predicat
pasiv)
  Fiind admonestat, nu și-a pierdut buna dispoziție. (contragere gerunzială concesivă cu
pro-predicat pasiv)
 Chiar admonestat, nu și-a pierdut buna dispoziție. (reducere a unei concesive).

2.3.1. Tipologia reducerilor

După statutul morfologic și sintactic al componentei rămase, deosebim:

1) Reducere la un nume predicativ dintr-un pro-predicat nominal al unei subiective. După

natura numelui predicativ avem:

a. Reduceri substantivale (numele predicativ este un substantiv) – ex: Elev pe atunci, Vasile
știa totuși foarte multe. (= reducere substantivală a concesivei)
b. Reduceri adjectivale – ex: Frumos și bogat, Marius se credea și deștept. (= reducere
adjectivală a cauzalei)

După reducere adjectivală poate fi urmată și de un CCM introdus prin „cum”.

c. Reduceri adjectivale participiale – ex: Intrigat, nu spune totuși nimic. (= reducere

adjectivală participială concesivă)

2) Reduceri participiale pasive, deoarece componentul rămas dintr-un pro-predicat este un

participiu cu sens pasiv.

Ex: Bătut de turci și părăsit de alții, prințul a murit de inimă rea. (= reducere participială pasivă
cauzală)

Participiul fiind considerat aproape unanim subunitate a unei categorii gramaticale verbale
(diateza) este asimilat adjectivului cu funcția de nume predicativ.

3) Reduceri participiale atipice – acestea nu provin din contrageri și nu au ca stadiu intermediar

un gerunziu și procesul transformării subordonatei în reducere este destul de compact.

Ex: Odata ajunși aici, credem că...

Devenit deputat, a uitat...
 2.3.2. Interpretarea reducerilor

Interpretarea 1 – reducerile sunt considerate părți de propoziție deoarece sunt asimilabile unor părți
de propoziție, unor CCT, CCZ, unor atribute circumstanțiale izolate.

Ex: Bolnav cum îl știu, nu va putea veni la curs.

Bolnav = atribut circumstanțial cu nuanță cauzală

Interpretarea 2 – reducerile sunt considerate propoziții subordonate reduse, situate la nivel

interpropozițional.

 Segmentul rămas în urma eliminării lui „a fi” este un nume predicativ sau un participiu pasiv,
prin această calitate trimite la verbul copulativ sau la auxiliarul de diateză absent fizic, dar
implicat subînțeles în structură
 La implicarea lui „a fi” ne obligă să fie prezenți și anumiți determinanți circumstanțiali

Ex: Student pe atunci, George avea bani cam mulți.

 Dacă contragerea gerunzială cu „a fi” este pro-predicativă, atunci și contragerea trimite la un

predicat absent fizic, deoarece segmentul verbal a fost eliminat și pro-predicatul este redus.
 Prin calitatea de nume predicativ, adjectivul substantival rămas în urma unei contrageri
trimite și la un subiect, subiect care poate fi identic sau diferit de al verbului personal.

Contragerile și reducerile fac oficiile unei subordonate.

2.4. Construcții infinitivale relative

Probleme la încadrarea propoziție vs. frază apar și la construcțiile infinitivale.

Ex: N-are unde dormi, n-are ce mânca = formate din pronume relativ + verb la infinitv fără sufix

2.4.1. Tipologia

Aceste construcții infinitivale relative apar după „a avea”, „a fi” și după funcția sintactică sunt:

 Construcții infinitivale relative directe, pe lângă „a avea” ca verb personal și

tranzitiv (N-am cum te întâlni mâine)
 Construcții infinitivale relative indirecte pe lângă „a avea” impersonal și intranzitiv
(N-are ce se întâmpla, domnule)
Folosit cu caracter impersonal, „a avea” NU are subiect.

„A fi” este predicat impersonal intranzitiv

2.4.2. Interpretarea construcțiilor infinitivale relative

Aceste construcții infinitivale relative sunt asimilabile cu subordonatele de genul CD, SB, iar
predicatul este exprimat la modul conjunctiv.

Ex: N-ar ce face  N-are ce să facă

Aspectul particular al acestor construcții infinitivale relative constă în faptul că ele conțin un
relativ, un cuvânt cu regim verbal personal.

Construcțiile infinitivale relative au în construcția lor mai multe componente.

În concluzie, construcțiile infinitivale relative sunt formate dintr-un verb la formă personală (a
avea, a fi” și o formă verbală nepersonală (infinitivul) + relativul cu regim verbal pesonal.

2.4.3. Alternativa interpretării

1) Dacă construcțiile infinitivale relative sunt părți de propoziție, atunci enunțul format cu
ajutorul lor este propoziție.

Ex: N-am cu cine discuta.

 Avem mai multe etape de analiză ale acestor construcții infinitivale relative:
Infinitivul are funcția sintactică de subiect sau complement direct, relativul are funcție doar pe
lângă subiect, iar restul componentelor se analizează normal.
 Relativele interpropoziționale sunt negate atunci când construcția infinitivală relativă este
considerată parte de propoziție, iar enunțul este considerat propoziție. Pentru a putea fi
considerat relativul o construcție la nivel interpropozițional enunțul ar trebui să fie o frază.
 Dacă enunțul este propoziție, iar construcțiile inifitivale au rolul de părți de propoziție, atunci
construcțiile infinitivale nu sunt conective interpropoziționale și nici cuvinte cu regim verbal
personal.

2) Dacă construcțiile infinitivale relative sunt considerate la nivel interpropozițional propoziție,

iar enunțul format din ele este considerat frază.
 Argumentele aduse pentru ca o construcție infinitivală relativă să fie considerată propoziție,
iar enunțul construit cu ajutorul lor să fie considerat frază sunt următoarele:

 În interiorul lor există o relație gramatical-funcțională care ajută la formarea propoziției (N-
am ce face!)
 Dacă schimbăm infinitivul cu conjunctivul, infinitivul poate sta pe locul predicatului
 Există cuvinte tipice pentru cuvintele subordonate relativ, care sunt conective
interpropoziționale (unde, când, cum, cine)
 Conectivul nu este suprimabil, nu apar contrageri ale lui
 Nu avem indici de predicație, iar infinitivul NU poate constitui singur un predicat, mai
trebuie să apară ceva pe lângă el. Avem un predicat infinitival non-finit, un predicat
infinitival pro-conjunctival.
 Construcțiile infinitivale relative sunt subordonate.
Tema 2 – Relația
0. Clasificarea cuvintelor

a) Cuvinte cu sens noțional – exprimă noțiuni, exprimarea putând fi directă (cazul

substantivelor, care este cel mai constant în analiza gramaticală) și exprimare indirectă, în
cazul pronumelor.
b) Cuvinte cu sens calificativ (calitative, cantitative și procesuale) – acestea sunt adjectivele,
numeralele adjectivale și verbele.

Există o serie de deosebiri între cuvintele cu sens noțional și cele cu sens calificativ:

 Cuvintele cu sens calificativ se acordă, cele cu sens noțional nu se acordă, deoarece nu se

acordă substantiv cu substantiv, adjectiv cu adjectiv sau verb cu verb.
 Cuvintele, determinanții, subordonații, pentru cuvintele cu sens noțional sunt atribute.
 Acordul verbal este generator de predicativitate

c) Cuvinte cu sensuri adverbiale – vorbim despre adverbele circumstanțiale, dar și despre

necircumstanțiale. Adverbele exprimă note, trăsături ale noțiunii. Este mai bine să vorbim
despre sensuri adverbiale decât despre sensuri circumstanțiale, deoarece circumstanțialele
sunt doar de timp și de loc, nu și de mod.

Observații cu privire la punctele a), b), c):

Toate sunt legate de ideea de noțiune, în plan logic se raportează la aceasta, cuvintele cu sens
noțional exprimă noțiunea ca atare, cuvintele cu sens calificativ exprimă note ale noțiunilor, iar
cuvintele cu sens adverbial exprimp note ale notelor noțiunilor.

Toate aceste cuvinte cu diferite înțelesuri au înțeles lexical, el fiind exprimat direct sau
intermediat. Expresia înțelesului lexical se găsește în radical sau rădăcină.

Prin extensia de la rădăcină ne apar lexemele, cuvintele organizate lexical și semantic în orice
dicționar. (lexem = cuvânt cu înțeles lexical).

d) Cuvinte cu sensuri nenonționale, nelexicale – au sensuri gramaticale sau instrumentale da

natură relațională (sensuri relaționale) sau nerelaționale (de opoziție) = conective/conectori,
prepoziții și conjuncții.
 Prepoziții și conjuncții

= nu sunt lexeme, sunt asemantice lexical, sunt semantice doar gramatical și relațional

De ce nu există cuvinte, lexeme asemantice, adică fără sens?

Argumente:

1) Nu există cuvinte asemantice sau fără sens deoarece și-ar pierde astfel calitatea de semn
lingvistice (ex: pune cartea pe/sub/lângă masă)
2) Dacă există o semantică lexicală, există și una gramaticală, de natură relațională.
3) Legat de conjuncții, relativele care apar în dublă ipostază au statu special, deoarece în
propoziție sunt considerate lexeme, iar în frază sunt considerate conectori și sunt numite
relateme.
4) Lexemele sunt autonome și pot constitui singure părți de propoziție care au anumite funcții
sintactice, dar prepozițiile și conjuncțiile nu au autonomie lexico-gramaticală, ele sunt strict
gramaticale și nu au funcții sintactice.
5) Interjecțiile nu sunt organizate nici gramatical, nici noțional, nici lexical și nici relațional,
sunt extranoționale. Interjecțiile sunt interpretate cu ajutorul analogiei cu un element
noțional, în special cu verbele.

1. Organizarea relațională

Sensul relațional este conținutul conectorilor și atunci avem cuvinte care exprimă aceeași idee,
dar organizează diferit, unele se organizează lexical, iar altele se organizează gramatical sau
relațional.

Ideea de cauză apare nu doar prin conjuncții precum „fiindcă”, care se organizează rept sens
relațional, ci și prin substantive sau verbe care se organizează ca sens lexical, în cazul substantivelor
avem o organizare noționala, iar în cazul adjectivelor avem o organizare ca sens, ca notă noțională
sau sens calificativ.

2. Relația

Relația este entitatea lingvistică distinctă și autonomă în raport cu lexemul. Relația are un
conținut și are o expresie. Pornind de la exemplul: Știe fiindă învață, „fiindcă” leagă cele două
lexeme: „știe” și „învață” și realizează o relație, dar explică doar latura mecanică.
 Numim cuvântul „știe” Elementul A și cuvântul „învață” Elementul B și facem următoarele
precizări:

Atât A, cât și B sunt lexeme sau cuvinte, iar conjuncția „fiincă”, notată R (de la Relativ), este un
conector. A are sens calificativ, lexical și nerelațional, la fel și B, dar R nu are sens calificativ sau
lexical, are sens necalificativ sau nelexical, relațional sau gramatical, nu este lexem, ci este conector.

Calitatea de termen și de lexem

A (= știe) este considerat efectul, în timp ce B (= învață) este considerată cauza. A fiind regenta,
propoziția principală, iar B este propoziție subordonată. Ideea de efect și de cauză nu a fost posibilă
înainte de apariția unei relații. Toată relația se bazează pe semnificația ei, pe conținut, nu există
niciun suport la nivelul expresiei, deoarece din enunțul „Știe fiindcă învață” niciun segment de
expresie nu trimite la conținutul fonologic format din sunete.

Prin existența unei relații realizată prin conjuncția „fiindcă”, cele două cuvinte depășesc condiția
de lexeme, punându-se într-o antinomie nouă, într-o corelație, apare opoziția conținut – formă.

Numim acum termenii A, R și B astfel: T1, R și T2, care formează o structură sintactică lineară
numită sintagmă: St = T1 – R – T2

Sensul relațional este cel care pune în diferite antinomii două sensuri nerelaționale, lexicale, în
cazul nostru antinomia „știe” vs. „învață”. T1 și T2 sunt ipostaze sintactice ale lexemelor, ale
sensurilor.

 Calitatea de lexem a cuvântului este preexistentă relaționării

 Calitatea de termen este efectul relaționării
 Relația creează termenii, nu invers.

Conective și flective

Conținutul termenilor conectiv și flectiv emană de la conținutul relației și fără existența unei relații
nu ar exista termenii de flectiv și conectiv. Dacă schimbăm conectivul cu un altul cu un alt sens
relațional, atunci și conținutul relației se schimbă. (ex: Știe fiindcă învață  Știe dacă învăță).

 Anumite perechi de antinomii T1 vs T2:

a. Obiectul posedat vs. posesor (Cartea elevului)
b. Acțiunea vs. obiectul acțiunii (Îl caut pe Ion)
 c. Obiect vs. destinație (Medicamente pentru inimă)
d. Autor vs. acțiune (Câinele mișcă)

Orice sintagmă se bazează pe o relație, pe un sens relațional. Relația are un conținut și o expresie.

Conținutul și expresia

2.1. Conținutul relației – conținutul reprezintă sensul relațional și sensul gramatical, înțelesul nu
se referă la sensul lexical, nerelațional, negramatical.

2.2. Expresia relației

 Avem expresiile „solzii la pești” și „solzii peștilor” care au același sens relațional, apare ideea
de posesie. Aceste sintagme organizează atât obiectul posedat cât și posesorul, aceasta fiind
nota lor comună.
 Expresiile au și nota lor diferențiativă. Prepoziția „la”, conectivul din prima și articolul
hotărât „lor” din a doua sunt notele diferențiative. Articolul „lor” este o desinență cazuală de
G, este un flectiv.
 Nu doar conectivele, ci și flectivele pot realiza relații.

2.2.1. Relația dintre conective și flective

Expresia este contituită atât din flective cât și din conective, dar ele sunt invers proporționale, cu
cât există mai multe conective, cu atât avem mai puține flective și invers, iar această
proporționalitate e legată de gradul de sintetism și analitism al unei limbi.

2.2.2. Tipologia flectivelor

Nu toate flectivele sunt expresia unei relații, doar flectivele relaționale, restul sunt de opoziție.

2.2.2.1. Flectivele de relație la VERB

Apar la formele finite sau prototipice. Avem sintagma: Tu lucrezi

T1 = Tr = tu = S în N1
T2 = Ts = lucrezi = predicat verbal

T1 și T2 sunt termeni relaționali. Sensul relațional inerent vine de la sine. Se atribuie o calitate și
avem ideea unui proces, a unei acțiuni.
Structura morfematică ca relație a componentelor verbului „lucrezi”

Lucrezi

Lucr (R) ezi = sufix modal termporal, sufix de indicativ prezent

Ez i = desinență de persoana a II-a sg,

Rădăcină + sufix + desinență = verb

Interpretare:

Doar desinența are sens relațional deoarece:

Subunitatea „ezi” nu are sens relațional, ci doar sens de opoziție, dar „i” are sens relațional
pentru că verbul intră în relație cu substantivul în N1 care are funcția de subiect prin categoria
persoanei, marcată prin desinență, dar și prin categoria numărului, marcată tot prin desinență.

Relaționarea prin desinențele de număr și persoană, care reprezintă categoria 2, secunde, se

numește acord verbal, acord între subiect și predicat. Conjugarea verbului reprezintă acest acord
verbal, se pune de acord forma verbală ca persoană și număr cu forma de persoană și număr a
subiectului.

Precizări în privința verbului:

1) Verbul predicat dintr-o propoziție integrată, în frază vorbind aici despre nivelul
interpropozițional sau frastic, ne apare într-o dublă ipostază, din punct de vedere relațional.
Este în propoziție un Ts prin acordul cu numărul și persoana subiectului, iar în frază,
indiferent dacă raportul este de coordonare, subordonare sau este mixt, au loc anumite
modificări. În momentul în care în frază există un raport de coordonare, un predicat se
coordonează cu celălalt printr-un conectiv (ex: Cântă și dansează), dar dacă raportul este de
subordonare, predicatul este subordonat printr-un conectiv oarecare unui Tr dintr-o altă
propoziție, care se numește regentă (ex: A spus că nu vine mâine.)

2) La verbele la moduri nepersonale, non-finite, relația stă cu totul altfel și nu mai este totul la
fel de clar în privința relaționării, deoarece nu mai avem desinențe de număr și persoană și nu
se mai pune problema existenței unui acord verbal între subiect și predicat, ar trebui să existe
alte mijloace de subordonare prin care să-și dovedească dependența de subiect, la fel sau
diferite de cele ale modurilor personale. Cu toate acestea, trebuie să existe o relaționare și un
 subiect al verbului, chiar dacă acesta este la mod personal sau la mod nepersonal.

3) Formele verbale nepersonale dispun, ca poențiale elemente, de sufiexe modal-lexicale, afixe

proclitice și unele de prepoziții sau conective. La infinitiv, relația cui subiectul se face prin
sufixul infinitival „a, ia, e, î, i”, la nivel intrapropozițional, care poate lipsi și atunci avem
expresie 0 și aderență (ex: Nu poate dormi), iar la nivel interpropozițional se realizează prin
prepoziție. La gerunziu, la nivelul intrapropozițional se realizează prin sufixul gerunzial „ând,
ind, înd”, iar la nivelul interpropozițional se realizează prin aderență sau expresie 0 a relației
(ex: Plecând și noi, n-am mai stat). Mai există cazuri când gerunziul poate fi însoțit și de
conjuncția „ca”, fiind considerată fie prepoziție, fie adverb al calității (ex: Considerând ca
fiind necesar..). La supin, la nivel intrapropozițional, avem aderență, iar la nivelul
interpropozițional avem prepoziție, pe când participiul nu are flective verbale, ci doar
adjectivale.

2.2.2.2. Flective de relație la SUBSTANTIVE

Sensul relațional este dat de posesive, iar expresia de flectiv.

Ex: Caietele elevilor sunt curate.

Genul este o categorie gramaticală fixă, neflexională, nu se regăsește în flectiv. Determinarea

este flexionară, dar nerelațională prin ea însăși. Numărul este o categorie flexionară, nerelațională,
desinențele de număr sunt unități, subunități flectivale nerelaționale. Cazul este singura categorie de
relație prin expresia articolului hotărât enclitic considerat subunitate flexionară de relație.

Sincretism = o unitate de expresie, o unitate de sunete, redă mai multe conținuturi gramaticale,
mai multe semnificații.

2.2.2.3. Flective de relație la PRONUME

Flectivele la pronume sunt desinențele cazuale, nu avem și articol. Avem desinențe specializate
pentru gen, desinențe cazuale relaționale, desinențe cazuale sintetice de plural. Avem cazuri drepte și
cazuri oblice.
 2.3. Paradigmatic și sintagmatic – planul limbii și planul vorbirii

Paradigmaticul se referă la planul limbii, sintagmaticul se referă la planul vorbirii.

Paradigmaticul se referă la sistem, iar sintagmaticul se referă la structură. Paradigmaticul se referă la
membrii opoziției, iar sintagmaticul la membrii relației. Membrii opoziției sunt omogeni, cei ai
relației sunt eterogeni, apți pentru caz, număr. Membrii opoziției formează paradigme, în timp ce
membrii relației formează sintagme. Paradigmele aparțin categoriilor gramaticale, sintagmele nu.

Membrii unei categorii gramaticale care funcționează prin opoziție sunt doi sau mai mulți, în
timp ce membrii sintagmei sunt doar doi.

Lanțul vorbirii se desfășoară linear și este unidimensional, în timp ce „lanțul” limbii nu are lanț
sau dimensionalitate, este rețea de opoziții. Opozițiile paradigmatice de limbă nu au expresie, cele
sintagmatice, de vorbire, au expresie. Relații au doar segmentele de expresie materiale. Limbajul
funcționează pe baza paradigmei, combinarea, ideea de relație apare doar în sintagmă.

2.4. Sens relațional

Conectivele și flectivele pot fi cuprinse sub aceeași denumire de relatem. De la denumirea de

relatem s-a format și denumirea de opozem, opozant tot de natură gramaticală, dar nerelațional.
Relateme și opozemele au primit denumirea generică de gramateme.

3. Concluzie

 Relația este un semn lingvistic cu expresie și conținut

 Relația este solidaritatea dintre un sens relațional, denumit cuprins, și relatem, care face
referire la nivelul interpropozițional la expresie (R = Cr/E)
 Relația nu întărește două cuvinte, iar expresia este în lanțul vorbirii un segment distinct, are o
desfășurare chiar dacă e 0 ca la aderență.
Tema 3 – SINTAGMA, propoziție, frază,
enunț
0. Definiția sintagmei

Sintagma este un grup de doi termeni și relația dintre ei. (ex: Senatorul dormea, euro și dolar,
spațiul Schengen, etc.).

Sintagma este binară, unitate relațională, deoarece este construită prin și cu ajutorul relației, este
unitate minimala și maximală.

1. Propoziția și fraza și felurile de sintagme care sunt ele, definiții relaționale

1.1. Propoziția (finită)

Propoziția este sintagma în care relatemul este flectiv de acord verbal (desinențe de persoană) ex:
Câinele latră.

1.2. Fraza

Fraza este sintagma în care relatemul este un conectiv interpropozițional. (ex: A zis că vine).

Propoziția în cadrul frazei este doar în aparență. Relația dintre propoziții este tot interlexematică
și dinamică, vizând, firește, doar câte un termen din fiecare propoziție. O subordonată nu este legată
în întregime de regentă, ci doar un element din ea, predicatul, este legat, doar un anumit termen din
regentă intră în relație, iar propoziția subordonată conține predicatul subordonat în relație cu ea.

Conective interpropoziționale (cuvinte care realizează relația)

Conjuncții coordonatoare și conjuncții și locuțiuni subordonatoare, pronume, adjective

pronominale și adverbe relative.

Legat de relative, contextual pot funcționa ca relative nehotărâtele compuse lexical cu „ori” de la
relative, numite relative nehotărâte (ex: Orice zic te supără). Relativele nehotărâte nu se pot
transforma în interogative, dar adesea sunt introduse de circumstanțiale concesive, trimițând pentru
decodare funcțională la locuțiunea conjuncțională (Oricine ar fi, nu mă mai supără). Pe lângă adverbe
mai avem și unele locuțiuni adverbiale precum „de câte ori”, „ori de câte ori”, care sunt locuțiuni
temporale iterative relative sau locuțiuni nehotărâte, echivalente cu „când”/„oricând”. (ex: Ori de
câte ori îl caut nu este acasă), iar aceste locuțiuni adverbiale temporale nu pot fi înțelese drept
locuțiuni conjuncționale subordonatoare. Există cazuri în care regăsim două relative în același loc,
dar nu regăsim un predicat și atunci primul devine nehotărât, iar al doilea relativ. (ex: Face care cum
poate). Relativele fiind considerate și lexeme au funcții și în propozițiile din care fac parte (ex: Casa
în care stau e a lui). Propoziția relativului este impusă de un termen din regentă care face acest
termen ca relativul să nu poată îndeplini funcția sintactică cerută în subordonată, iar relativul este
reclamat de propriile propoziții, fenomen numit imbrigare. Imbricarea se rezolvă prin decumularea
relativelor (ex: Bătea pe cine îi ieșea în cale  Îl bătea pe cel care îi ieșea în cale).

Între un relatem subordonat, conjuncții și locuțiuni subordonatoare și predicatul subordonatei

există un raport de unul la unu, dar dacă apar mai multe relateme și un singur predicat, acesta este
subînțeles după fiecare, alături de fiecare relatem. (ex: Spune-mi când, unde, cum și de ce m-ai
prăsit), cu mențiunea că nu poate exista niciun relatem în stare liberă, iar apariția lui ocazională fără
predicat reclamă subînțelegerea și a lui, dar și a contextului (ex: A plecat fără să spună de ce). De
regulă nu există două relateme apropiate care să introducă o subordonată, deoarece fiecare are
predicatul ei, așa cum se vede din fraza (Mi-a spus că dacă nu voi veni o să se supere), excepții
făcând „cum că”, „cum de” și „după ce că”, cu toate că sunt discutabile, dar asta putem observa în
propoziția Nu știu cum de nu te superi.

Conective intrapropoziționale

Conective intrapropoziționale sunt considerate prepozițiile, locuțiunile prepoziționale și

conjuncțiile coordonatoare, iar conective interpropoziționale sunt considerate conjuncțiile
subordonatoare, pronumele și adjectivele pronominale și adverbele relative.

Lipsa elementului intrapropozițional și interpropozițional, fenomen numit juxtapunere, este un

accident nesemnificativ, deoarece nu afectează cu nimic expresia relației. Avem juxtapunere în
coordonare la nivel inter, dar și la nivel intra (ex: Dai mere, nuci, pere și banane), la nivelul inter,
prin neexprimarea cel mai adesea prin copulativul „și” (ex: Dai și n-ai). Prin eliminarea elementului
intra și inter expresia ar rămâne aceeași (Dai mere, nuci, pere, banane; Dai, n-ai). Putem avea
juxtapunere și la subordonare, dar foarte rar și numai la nivel interpropozițional (ex: Dacă dai, n-ai),
transformată pentru claritatea observării relației de subordonare în: N-ai dacă dai, iar prin elidarea
elementului interpropozițional propoziția devine: Dai, n-ai, dar expresia rămâne aceeași, chiar dacă
în locul lui dacă am folosi altă conjuncție subordonatoare, precum „încât, să, că, deși, ca să”, etc, iar
propoziția rezultată ar fi: Daca, de n-ai sau Dai, deci n-ai.
 Juxtapunerea are un opozant natural, numit joncțiune, deoarece la nivel interpropozițional
juxtapunerea este convertibilă în juxtapunere.

Aderența, acest cuvânt este folosit în mod eronat în sinonimie cu juxtapunerea. Juxtapunerea
reprezintă neimplicarea, dintr-un motiv sau altul, al conectivului care poate fi oricând exprimat,
abolizat, făcut să iasă la suprafață. Aderența se înscrie în sfera nominalului și reprezintă lipsa
obiectivă a conectivului, unul de natură prepozițională. Apare doar la nivel intrapropozițional, doar
în interiorul propoziției și exclusiv în subordonate, exprimând nesubordonarea absolută a lui Ts.

Ex: Învață bine  aderență 0

Apariția unui relatem dă diversitate sensului, schimbă sensul, cele două propoziții, cea cu
prepoziție și cea fără, au două semnificații total diferite (ex: Du-te acolo și Du-te de acolo).

2. Raportul dintre sintagmă, propoziție și frază

Atât propozițiile, cât și frazele pot fi sintagme. Sintagma reprezintă generalul care le înglobează
pe amândouă. Nici unul dintre componente, fraza sau propoziția, nu sunt inferioare sintagmei și nici
sintagma nu este inferioară lor. Unitatea relațională unică a nivelului sintactic este sintagma și de
aceea ea este atât unitate minimală, cât și unitatea maximală.

3. Raportul dintre sintagmă și enunț

După organizarea unui segment din lanțul vorbirii, poate să fie sintagmă sau nu, iar după
autonomia comunicativă poate fi enunț sau nu. De exemplu: Marius muncește este și sintagmă și
enunț în același timp, dar Marius muncitorul este doare sintagmă, nu și enunț. Nu îi putem defini prin
alegere, prin disjuncție, prin logică sau sintagmă sau enunț, nu îl putem defini raportându-ne unul la
altul, nici ierarhiza. Sintagma este o unitate relațională. La Marius muncitorul avem acord adjectival,
în timp ce la Marius muncește avem acord verbal, legat de desinența de persoană „e” la verb, dar
enunțul nu este unitate relațională.

Sintagma este formată strict din doi termeni, este neprelungibilă, dar enunțul poate să fie scurt
sau lung, nu are un număr strict de termeni care să-l formeze. Dacă mai adăugăm un element formăm
o nouă sintagmă, nu este extinsă prima sintagmă, de exemplu avem sintagma: Mariusul meu harnic,
nu este o sintagmă, ci avem două, respectiv: Mariusul meu și Mariusul harnic. În cazul unui enunț,
definit ca unitate deschisă, la un enunț precum: Marius este la Timișoara, mai putem adăuga, de
exemplu, un adverb de timp, un „mâine” și atunci ar rezulta enunțul: Marius este la Timișoara
mâine și lista cu elemente care ar mai putea fi adăugate continuă. Un termen poate face parte din mai
multe sintagme, numărul situațiilor dintr-un enunț nu este egal cu numărul termenilor împărțit la doi,
de exemplu: Fata harnică și frumoasă avem trei termeni care la rândul lor se pot combina cu un
altul, pe scurt avem 3 sintagme: „fata harnică”, „fata frumoasă” și „harnică și frumoasă”. În
sintagma de mai sus putem regăsi și o relație de subordonare, în legătura cu elementul comun,
termenul regent fată, cele două adjective „frumoasă” și „harnică” sunt în raport de subordonare,
demonstrația făcându-se prin reluarea termenului regent, substantivul „fata” pentru fiecare termen
subordonat și atunci rezultă „fata harnică” și „fata frumoasă”, dar termenii nu sunt coordonați între ei
mereu așa cum reiese din exemplu.

Există 4 posibilități în care termenii enunț și sintagmă se întrepătrund sau nu:

a) Sintagmă și enunț când vorbim de fraze (ex: Plânge și suspină)

b) Sintagmă, dar enunț nu, când vorbim despre propoziții subordonate (ex: Nu știe dacă plec și
eu)
c) Enunț nu și sintagmă când avem mai multe feluri de propoziții neanalizabile, propoziții
nonsubstantivale: noaptea, expresii de tipul da/nu și propoziții intonaționale precum ioi, tulai,
ba
d) Nici enunț, nici sintagmă când advem propoziții adverbiale neanalizabile ca regente ale unor
subordonate predicative, mai pe scurt adverbele predicative de tipul „sigur”; „poate că”,
„desigur”

În concluzie, sintagma este unică, este unica unitate relațională în vorbire.

Tema 4 – Tipologia sintagmelor
Sintagmele sunt clasificate în funcție de specificul relației care le generează.

1. După felul în care relativa își organizează termenii unul fașp de celălalt (felul de organizare
al termenilor)

Avem sintagme coordinative și sintagme subordonative.

Sintagmele coordinative sunt generate de relația de coordonare, de exemplu: Ion și Vasile.

Sintagmele subordinative sunt generate de relația de subordonare, avem un termen subordonat și un
termen regent, Ts și Tr, de exemplu: băiat harnic, băiat este Tr, iar harnic este Ts, dar putem avea și
un relatem între Tr și Ts, de exemplu: Copil de suflet.

După sensul relației avem sintagme de relație de la dreapta la stânga, relatemul este în stânga lui
Ts, de exemplu: moară de lemne, dar și sintagme de relație de la stânga la dreapta, cu relatemul în
dreapta lexemului Ts, de exemplu: suficient de bine, care este un suprarelativ absolut, cu valoare
expresivă, iar relatemele situate în dreapta lui Ts sunt postpoziții dacă sunt conective.

Sintagmele subordinative mai pot fi clasificate și după anumite trăsături semantico-gramaticale

ale lui Ts.

a) După natura morfologică a lui Ts

Clasificare pereche cu cea a lui Tr din gramatica modernă, unde avem așa-numitele grupuri
sintactice, o grupare de genul „fata frumoasă” este grup substantival, deoarece Tr este substantiv,
dar și sintagmă adjectivală, deoarece Ts este adjectiv. Grupurile sintactice nu sunt obligaorii binare,
dar sintagmele da.

b) După categoria gramaticală relațională, relatem

Sintagme nominativale: Râul Galbena, genitivale: cartea elevei, sintagme dativale: fruntea-i,
sintagme participiale, vocativale: Nene Ioane, sintagme gerunziale, infinitivale, conjuncționale la
nivel interpropozițional.

c) După funcția sintactică a lui Ts

Sintagme atributive, predicative, locative, cazuale, temporale.

 Din punctul de vedere al relației, nu avem conjuncții apozitive, incidentale sau dublante. Apoziția
și termenul antecedent nu formează sintagme, de exemplu: Marius, iubitul meu, nu mă mai săruta, la
fel și elementele incidentale nu fac sintagme cu elementele din preajma lor, de exemplu: Casa asta,
știu, nu-i așa, va fi casa noastră. Dublantele formate din doi termeni identici cu dublarea la nivelul
expresiei nu formează sintagme. Avem dublante marcate în care dublantul are același caz și aceeași
funcție cu cel dublat, respectiv CD în Ac1 și CI în Ac1, în propoziții precum: Pe Marius l-am dus
acasă și Lui Marius nu-i place zgomotul și dublarea subiectului: Marius mai venea și el seara la
geamul meu. Avem și dublarea nemarcată realizată prin pronumele posesiv semiindependent „a, al,
ai, ale”, are o formă procazuală și o dublare funcțională posesivă, de exemplu: Pe al nostru steag e
vulturul. Nu avem relație între dublat și dublant.

2. După locul în care relația își plasează termenii

Sintagme intrapropoziționale și interpropoziționale, la cele interpropoziționale relatemul este un

conectiv, relația este realizată printr-un conector interpropozițional, iar termenii care sunt uniți sunt
două predicate sau cel puțin al doilea termen trebuie să fie un predicat. (ex: Cântă și dansează) iar la
cele intrapropoziționale ne interesează doi termeni care apar în aceeași propoziție (ex: Învață bine),
la acest nivel găsim și contragerile, reducerile și construcțiile infinitivale.

3. După condițiile/restricțiile de realizare

Avem sintagme necondiționate, o sintagmă nu cere realizarea celeilalte, de exemplu, în

construcția: Marius iubește cu pasiune avem 2 sintagme: AB (Marius iubește), BC (iubește cu
pasiune), doar cele două nu își condiționează una prezența celeilalte.

Avem și sintagme condiționate, biunivoce, reciproce, bilaterale, sintagmele se condiționează

amândouă reciproc și sintagme univoce, laterale, doar una pe cealaltă.

Folosind exemplul clasic pentru a arăta biunivocitatea: Fetița este veselă, sintagma AB (fetița
este) și sintagma BC (este veselă), AB nu există fără BC și invers. La condiționarea univocă, aceasta
poate fi progresivă, în care prima o condiționează pe a doua, precum în „Fetița aleargă veselă” și
regresivă, în care a doua condiționează, precum în: „Deosebirea dintre bun și rău”, BC (bun și rău)
o condiționează pe AB (Deosebirea dintre bun).
Tema 5 – Sintagme ternare, EPS și
MONOSUBORDONAREA și DUBLA
SUBORDONARE
0. Premise de ce nu/ ar trebui să existe un EPS:

 Relația este interlexematică, de la termen la termen, nu de la grup la grup, sintagma este o

structură binară, prezintă doi termeni strict, iar grupul prezintă mereu mai mult de doi
termeni, mereu în relație cu ceilalți.
 Între relații și relateme este mereu un raport de 1/1 deoarece relatemele lui Ts arată numărul
de relații în care intră termenul subordonat într-o sintagmă și în mod normal un Ts are un
singur relatem subordonator, este nonsubordonat pentru că în subordonare acționează
principiul unicității mijloacelor de subordonare, avem ori caz, ori acord, sau acord sau
propoziție, ori caz.

1. La nivel intrapropozițional avem două situații de astfel de relaționare ternară: EPS și NP

 EPS adjectival rezultă în urma comprimării a două propoziții. Avem propozițiile: Fetița
aleargă și Fetița este veselă. Pentru a ajunge la un EPS avem nevoie de mai multe
transformări care constau în: suprimarea subiectului din a doua propoziție, „a fi” parcurge
un stadiu gerunzial și devine „fiind”, chiar dacă acesta nu apare propriu-zis în propoziție,
deoarece este nerelevant lexical și poate fi oricând recuperabil; glisarea adjectivului care în
prima propoziție avea funcția sintactică de nume predicativ, în noua propoziție  în
concluzie ne rezultă propoziția Fetița aleargă (fiind) veselă.

EPS-ul adjectival este monosubordonat, deoarece:

Prin acord adjectival, adjectivul „voioasă” intră în relație doar cu substantivul în N1, „fetița”,
„voioasă” fiind termen subordonat, iar „fetița” devine termen regent. Adjectivul, prin
subordonare adjectivală și acord cu substantivul, va avea categorii gramaticale doar de ordin 2:
caz2, N2, gen2, feminin2, nr2, singular2. Acest EPS adjectival nu se deosebește de un adjectiv
care are funcții sintactice de nume predicativ sau de atribut adjectival.
 Se vorbește depsre preluarea de către adjectiv a cazului de la Tr, iar dacă acesta ar sta în Ac1,
atunci adjectivul ar fi în Ac2, fapt care este de multe ori contestat, considerându-se că acordul s-
ar face doar în gen și număr, iar EPS-ul adjectival ar fi în N2 deoarece provine dintr-un nume
predicativ, generalizându-se că toate EPS-urole adjectivale ar sta în cazul N2, fapt care nu este
deloc adevărat, deoarece genul, numărul și cazul sunt realizări sincretice și ele nu pot apărea
numai împreună, ar fi bizar ca EPS-ul adjectival să apară numai în N2 când atributul adjectival
realizat prin același tip de acord să poată sta în toate cazurile.

Dacă am trece propoziția „Te văd sănătoasă” într-o limbă care face distincția între N și Ac am
vedea că EPS-ul adjectival este în Ac2, nu în N2. (ex: Te video sana/sanum – Ac și sanus/sana –
N). Dacă EPS-ul poate fi în N1 cu f.s. de Subiect și în Ac1 cu f.s. de C.D. mai poate apărea și în
Ac3 cu f.s. de C.I. (ex: Mă nimeresc cu Marius beat în fața porții la Rău-de-Mori). Atributul
adjectival subordonat are EPS-ul adjectival subordonat unui D1, CI, precum avem în: Ii place
beată, forma cazuală este un N2 sau prodatival sau prodativ2, fapt care arată nonflexiunea prin
acord.

Subordonarea a doua a EPS-ului adjectival printr-un acord verbal este mai mult decât
discutabilă. Adjectivul are un singur relatem, acord adjectival, care subordonează doar o dată,
acordul față de verbul predicat se exclude, deoarece nu avem o prepoziție și avem și categorii
gramaticale diferite; acord verbal nu avem. Adjectivul este subordonat strict doar prin acord
adjectival, aderența este exclusă, pentru că adjectivul este o parte flexibilă, iar topica nu este
concludentă aici, ea doar dirijează sensul, nu îl subordonează, iar subordonarea doar după
semantică este o absurditate.

EPS-ul adjectival este monosubordonat având ca Tr substantivul sau pronumele, etc cu care
formează o sintagmă binară subordonatică.

EPS-ul adjectival e diferit ca funcție sintatică de atributul adjectival, deoarece are obligatoriu
un verb constant în structură, dar nu ca Tr, doar ca factor condiționat și exterior relației cu
adjectivul.

Avem sintagma: Fetița aleargă și Fetița voioasă de tipul substantiv + verb și substantiv +
adjectiv, dar sintagma de tipul aleargă voioasă, adică de tipul verb + adjectiv nu este posibilă, nu
este atestată
 Definiție EPS adjectival și componentele care îl alcătuiesc

EPS-ul adjectival este determinantul unui substantiv în prezența obligatorie a unui verb
predicativ în calitate de factor condiționant. Pe lângă adjectivale, asimilabile poziției de EPS
adjectival, mai sunt și locuțiunile adjectivale.

Relateme ale EPS-ului adjectival, acordul adjectival se realizează prin:

 Prepoziție: Ne-a adus major, aici nu avem locuțiune adjectivală, deoarece nu poate fi în
același timp și unitate exterioară relatemului, dar și unitate componentă a lui care formează o
locuțiune adjectivală.
 Adjectivul preia genul, numărul și cazul de la substantivul pe lângă care stă, locuțiunea
adjectivală nu. Relatemul constă în acord, dar locuțiunea adjectivală este invariabilă.
 Relatemul are expresia 0, apare aderenă. Locuțiunea adjectivală este o unitate închisă, care
doar este atașată unui Tr, ea ăn calitate de EPS se subordonează prin aderență. În cazul în
care avem prepoziții, precum „contra” și „împotriva”, cu regim genitival, avem un EPS
exprimat printr-un adjectiv pronominal posesiv în Ac2 cu prepoziție (ex: Nu te știam contra
mea)

 EPS substantival

Definiție: EPS-ul substantival este exprimat printr-un substantiv, pronume, numeral cu valoare
substantivală, este tot monosubordonat unui substantiv în prezența obligatorie a unui verb predicativ
în calitatea de factor condiționant.

De exemplu, în propoziția: Ion se consideră mare specialist. Diferența între EPS-ul substantival
și cel adjectival constă în faptul că cel substantival viează realizările morfologice și varietatea
mijloacelor de subordonare.

 EPS-ul poate fi realizat flexionar, în funcție de caz, apare în cazurile N/Ac, caz de tip1,
subipostaza secunde. În unele cazuri, în fața unui EPS substantival pot apărea formații de
genul: ca, de, drept (ex: El a venit ca (fiind) profesor), iar aceste construcții pot fi interpretate
în funcție de statutul morfologic fie ca prepoziții cu Ac, EPS-ul fiind în Ac3, fie ca adverbe
ale calității, ele neimpunând un caz aume sau o funcție sintactică anume. Dacă le considerăm
drept prepoziții, acestea pot fi considerate locuțiuni prepoziționale în Ac1, conform codului 1.
Dacă le considerăm adverbe calificative, cazul este stabilit prin variație cazuală simultană,
 exact ca atunci când ele nu ar exista. Putem regăsi un EPS substantival cu siguranță după
verbe pecum: a se numi, a se chema/zice/spune
 EPS-ul poate fi realizat și joncțional, cu prepoziție, stând în cazul3. Cel mai des este în Ac3
cu prepoziția cu (ex: Stă (fiind) cu cărțile pe masă). În G3 apar cu prepoziția contra sau
împotrivă (ex: Des te știam (fiind) contra fumatului) cu mențiunea că adjectivul pronominal
are un pronume posesiv exterior: al, a, ai, ale și acest pronume posesiv nu mai este exterior și
genitivului G1, acest pronume nu poate ocupa poziția de EPS, funcția această o are doar „al”
în N1 sau Ac1 și genitivul său posesivul de după are altă funcție sintactică. Avem și un EPS
în D3 (ex: Nu te știa împotrivă). Când avem situația lui D1 flexiune cazuală secundă se
blochează cea prin caz. Rar avem cazul de tipul: Nu te știam împotrivă-mi.

 EPS-ul adverbial este tot monosubordonat. Adverbele sunt substitue polivalente și pot
apărea și construcții de tipul „cum aș”, astfel care sunt adverbele pronominale, apar pe lângă
verbe denominative (ex: Nervos cum îl știu).

EPS-ul care să fie exprimat printr-un adverb de mod și timp este discutabil (ex: Unde te crezi de
urli asa?), nu pot spune „fiind” unde te crezi de urli asa?. Este ușor să spunem că acestea nu provin
din nume predicative, ci din circumstanțiale de loc, iar a fi este predicativ, nu copulativ și rămân
strict circumstanțiale.

EPS verbal dublu subordonat

Vorbim despre acest statut la verbele la mod nepersonal, dar nu global, ci membrii sunt luați
fiecare gradual în funcție de trăsăturile lor.

 La participiu EPS-ul este asimilabil celui adjectival (ex: Fugea urmărit de umbră).
Trăsăturile verbale sunt mai puține decât la cele adjectivale. Dacă participiul provine dintr-o
construcție pasivă sau reflexivă impersonală e mai complicat, EPS-ul participial este
invariabil, are un comportament asemenea adverbului, avem o reducere participială
subiectivă proconjunctivală. (ex: Merită mers până la capăt; trebuiau luate măsuri urgente,
etc.)
 La supin, poziția de EPS este asimilabilă tot unui adjectiv (ex: Se dădea de neînvins),
relatemul fiind prepoziția.
  La infinitiv, este cel mai adesea înlocuit cu gerunziul (ex: Acum vedem ideea de iubit a se
profila [profilându-se]).
 La gerunziu, care nu este circumstanțial (ex: Trece strada fugind [este circumstanțial])

Dacă considerăm că gerunziul este EPS, atunci exprimă o acțiune simultană cu a adverbului din
propoziția de bază (ex: Îl văd pe Ion și Ion aleargă [alergând]).Vorbim aici despre cupluri
propoziționale prin depersonalizarea celui de-al doilea verb, eliminându-se relatemul inter și
subiectul din propoziția a doua pe diferite poziții în propoziția rezultată, care devine relatem al EPS-
ului.

Gerunziul este acceptat în calitatea de EPS cu următoarele nominalizări: EPS nominal, prin
suprimarea lui a fi din propizția a doua, EPS verbal, prin depersonalizarea verbului din propoziția a
doua, EPS-ul provenind din predicat verbal, în cazul EPS-ului nominal provine din nume preciativ.
Avem un EPS în care nu vorbim de acord, este subordonat verbului. Dacă vorbim de EPS verbal,
mulți îl consideră și dublu subordonat.

Dubla subordonare a EPS-ului, probleme:

Gerunziul apare și ca stadiu intermediar, dar și ca finalitate, se unifică două fapte incompatibile
(Eu alerg fiind vesel și Îl văd pe Ion plângând). Ca fenomen sintactic intrapropozițional, e greu de
dovedit dubla subordonare.

 G ≠ EPS – Gerunziul nu este EPS, deoarece vorbim despre contragerea gerunzială a unui fel
de propoziție, de regulă subordonată. (ex: Îl văd venind [contragerea gerunzialaă a unei
completive directe]).

Motivarea este dată de faptul că EPS-ul provine dintr-un nume predicativ, iar gerunziul, prin
calitatea lui propredicativă, nu poate deveni EPS.

 Nume predicativ

2. Dubla subordonare la nivel interpropozițional

Relatemul este subordonat, la nivel inter, diferit de cel de la nivel intra, dar toate sunt de tip
conectiv. Relația este tot de la termen la termen. Relativele apar în dublă ipostază, sunt lexeme de
relație la nivel intra și au anumite funcții sintactice în propozițiile pe care le introduc. Relativele sunt
și conective și termeni în aceeași propoziție subordonată. Pentru ca o propoziție să fie dublu
subordonată trebuie să aibă două relateme subordonatoare. Ex:
 |Omul| |de care cred| |că ai auzit deja|, |este un savant|.

Relatemul de care este mai legat, din punct de vedere structural, de propoziția 2 ([de care] cred
că ai auzit) decât de propoziția 1 ([de care] cred). Prin repoziționarea lui de care în propoziția 2 din
propoziția 1, din de care cred în că ai auzit deja, propoziția 2 va avea două relateme de care și că, iar
propoziția 1 nu va avea niciun relatem, vom avea cred ca propoziția 1 și de care cred că ai auzit
deja, propoziția 2. Relatemele sunt subordonate fiecare altei regente, de care este subordonată
propoziției 2, mai ales substantivului omul, iar că este subordonat propoziției 1, mai ales verbului
cred, de aici rezultând că propoziția este dublu subordonată. Propoziția 2 este atributivă față de 3 și
completivă directă față de 1.

Propoziția 1 fără relatem are un statut aparte, nu este principală propriu-zisă deoarece nu e
propriu-zis coordonată cu 3, dar nici subordonată cu 3, dar nici subordonată, deoarece nu are relatem
și nici nu poate fi prin repetare acest relatem subînțeles, pentru că el acționează o singură dată. Tot ea
nu este nici incidentală, deoarece nu este izolată prin semne parantetice, nu este eliminabilă pentru a
putea fi substituibilă lui 0. Această propoziție cu statut special intră în frază ca segment obligatoriu,
prin calitatea ei de regentă și se numește incidentă legată de dreapta. Anomanlia apare la nivel inter
când construim schema, deoarece prin dubla subordonare vedem rolul relatemelor în realizarea și
specificul sintagmei, atunci când avem două relateme inter avem două relații și termenul are două
funcții sintactice.  3 x 1 CD
2 ATR

Relațiile dintre 1 și 2 și 3 și 2 nu formează sintagme. Unul și același termen P2 apare în dublă

ipostază funcțională, este un cumulant funcțional la nivel inter. Dubla subordonare este o împletire a
subordonatei cu regenta sau imbrigare.
Tema 6 – Tipologia relațiilor sintactice.
Subordonare și coordonare.
1. Aderență (RS aderente, RC neaderente sau preaderente)

 Relația subordonatoare (Rs) este aderentă la termenul subordonator (se iau relatemele
subordonatoarea împreună cu lexemele pe care le pun în relație).
 Relația de coordonare (Rc) nu este aderentă la niciunul dintre termeni, relația este
echidistantă, nu se asociază cu termenii, nu potențează.
 Rs – în practica analizei gramaticale, propozițiile se iau împreună cu termenul de după și
formează o funcție sintactică. Ts + relatem dau funcția sintactică, deoarece în afara
conjuncției, propoziția de după nu are nicio funcție sintactică, este aderentă predicatului
subordonator. În practica analizei gramaticale, conjuncțiile subordonatoare că nu se iau
împreună cu verbul, dar în realitate și conjuncțiile se iau împreunaă cu un verb predicat.

Ex: Carte de bucate, subordonatul se coordonează cu al regentului; Zice că vine, îl potențează

relațional pe zice și îl face termen subordonator față de vine.

 Legume și fructe - și este o conjuncție echidistantă, nu se cuplează cu niciunul dintre termeni,

doar îi asociază.

Prepoziții și conjuncții subordonatoare, diferențe și asemănări

Ca aspecte comune avem faptul că amândouă sunt situate în stânga lui Ts, la care sunt aderente
amândouă relaționează și o fac de la dreapta la stânga. Prin poziție sunt deopotrivă prepoziții, iar prin
rolul lor, prin potențarea relațională, sunt conjuncții, pentru că ele leagă. Nu sunt mai coordonatoare
conjuncțiile decât prepozițiile, nu sunt mai tare relațional. Denumirea din latină care stabilește
caracteristicile potențează la prepoziții poziția în stânga lui Ts, trecând sub tăcere calitatea relațională
de Tr, iar la conjuncții potențează calitatea relațională, trecând sub tăcere poziția. Deosebirea dintre
ele constă în fenomenalizările morfologice ale lui Ts la care sunt aderente, deoarece prepozițiile sunt
aderente la un substantival, iar conjuncțiile sunt aderente la o formă verbală personală, fapt care se
evidențiază în exemple precum: Vine de teamă sau Vine că se teme. Amândouă stau în Ts și atunci
amândouă pot fi numite apoziții. În funcție de natura morfologică a lui Ts le putem diviza în
prepoziții substantivale, prepozițiile noastre normale și prepoziții verbale. Datorită poziției
prepozițiilor verbale și a calității relaționale la nivel inter, atât pronumele, cât și adverbele
pronominale și cele relative sunt tot prepoziții verbale. Din această împărțire rezultă o altă diferență,
prepozițiile apar la nivel inter. La ambele avem și realizări morfologice periferice ale lui Ts la care
sunt aderente și astfel putem spune că prepozițiile neurmate de un substantival, ci de un adjectiv, un
adverb sau forme verbale nepersonale s-ar putea reprezenta foarte bine într-o propoziție de tipul: Du-
te de acolo. Prepozițiile verbale, conjuncțiile subordonatoare, neurmate de forme verbale personale
sau de adverbe, fapt remarcat în exemplul: N-are ce face.

Prepoziții și conjuncții coordonatoare, deosebiri

Conjuncțiile coordonatoare sunt total diferite de prepoziții, deoarece acestea nu apar în fața
termenilor, ci între ei și sunt ți neaderente la niciunul dintre termeni. Aceste conjuncții sunt cele
adevărate în sens etimologic, deoarece leagă unități, dar nu intră în componența lor, ele sunt și fizic
situate între termeni, sunt interpoziții.

După aderență și poziție, conectivele sunt iar împărțite în anumite categorii. Dacă avem aderență
la un T și exclusiv această aderență este subordonatoare, atunci vorbim despre prepoziții și
postpoziții. Prepoziția este în stânga lui Ts și poate fi substantivală sau verbală, atunci când vorbim
de conjuncții subordonatoare. Postpozițiile apar în dreapta lui Ts și pot fi adverbiale, de tipul de (ex:
Destul de bine) sau pot fi verbale, de tipul unde, care, cum, precum (ex: S-a dus nu știu unde). Dacă
nu avem aderență la un Ts acestea sunt echidistante și exclusiv coordonatoare, aici vorbim despre
interpoziții sau conjuncții coordonatoare.

2. Regim – Rs cu regim, Rc fără regim

caracterizează exclusib subordonarea
2.1. Regimul conectivelor

Conjuncții subordonatoare

Prepozițiile ca Rs au regim substantival cazual, deoarece impun substantivului de după ele un

anumit caz, mai exact cazul3. Prepozițiile au regim, în limba noastră, monocazual și acest regim nu
este satisfăcut în anumite situații. Aceste situații se referă la momentul în care sunt în fața unui
adjectiv calificativ (ex: Ne știm de mici), în fața unui adjectiv pronominal posesiv (ex: Ei sunt contra
mea), în fața unui pronume aton în D1 (ex: S-a stins lumina în juru-i) și în fața unei clase de cuvinte
care nu cunosc categoria cazului. În concluzie, prepoziția este mereu relațională.

Conjuncțiile subordonatoare, inclusiv relativele, ca Ts au regim verbal personal. Doar să

impune restricții verbale, restul conjuncțiilor subordonatoare nu. Între Rs și verbul predicativ există
un raport 1/1, dar avem și anumite excepții. Aceste excepții constau în construcțiile infinitivale
relative directe, care vizează doar relaviele (ex: N-am cu cine discuta), dar și apoziția accidentală
după Rs (numai conjuncții subordonatoare) a unui adverb prepozițional (adverbe predicative,
adverbe de afirmație).

Conjuncții coordonatoare

Nu au regim și nu impun restricții vreunui termen asociat. Singura restricție este de ordin
sintactic, funcțional, respectiv omogenitate funcțională, au aceeași funcție sintactică. Coordonarea
apare prin asocieri în același plan ai unor termeni care au deja construite funcțiile sintactice.

Asocierile se pot realiza prin mai mult mijloace: prin adițiune, esența coordonării copulative,
prin și, prin opoziție, adversative, vorbind aici despre coordonare adversativă, care are 3 grade (cu
opoziție slabă – iar, cu opoziție mobilă – dar, cu opoziție tare sau forte – ci), prin opoziție cu
reciprocitate, coordonarea este descriptivă, structurativă, activă (sau, ori) alături de cupluri omogene
(sau....sau; fie...fie; ori...ori).

După toate acestea vorbim despre 3 tipuri de coordonare, dar unii consideră că am mai avea
și o coordonare conclusivă. Conclusiva este introdusă prin așadar, prin urmare, de aceea, în
condițiile, deoarece ele introduc o concluzie după care urmează o nominalizare. Interpretarea ca o
astfel de sintagmă, expresie, să fie considerată o conuncție coordonatoare conclusivă este de-a
dreptul discutabilă, prin urmare. Acestea permit existența în fața lșor a lui și (Și prin urmare am mers
în dormitor) și am avea două conjuncții coordonatoare la două unități coordonate, lucru care este o
aberație. Dacă avem două conjuncții coordonatoare, am avea și două raporturi de coordonare
simultane, unul copulativ și unul conclusiv, fapt care este de-a dreptul ilogic. Și este adverb
nerelațional, nu conjuncție coordonatoare. În concluzie, nu avem conjuncție coordonatoare
conclusivă.

Avem și raport de coordonare de tip copulativ, în prezența unor adverbe precum aici, așadar,
deoarece raportul de coordonare este realizat fie prin și, fie prin juxtapunere. În același regim intră și
cuplurile și...și, nici...nici; Și poate să fie conjuncție, adverb de întărire sau adverb de timp, dar au
statut atipic din punctul de vedere al structurii.

2.2. Regimul impus de Tr

Termenul regent are în gramatică două accepțiuni: o dată este numit regent sau determinant și
regentul reclamă termenului o calitate importantă și cu înțeles lexical, a doua oară este numit cap de
grup, și impune doar ceva termenului de după. Regentul nu mai este strâns legat de înțelesul lexical.
În aceste accepțiuni și prepoziția poate fi cap de grup, iar grupul format din prepoziție și cuvânt este
un grup prepozițional cu restricții.

Vorbind distinct doar despre relația de subordonare, spunem că impunerea de restricții

gramaticale acționează în unisens, de la Tr la Ts, niciodată invers sau unul asupra celuilalt și avem
două situații distincte de impunere a lui Tr asupra lui Ts.

a) Tr impune lui Ts anumite categorii gramaticale pe care acesta nu le are, restricții cazuale
sau prepoziționale, regim numit restricție. Verbele tranzitive impun unui CD cazul Ac1,
care devine mijlocul de subordonare al lui Ts, deoarece aceste verbe au regim acuzativ,
dar complementul direct nu îi impune verbului să fie tranzitiv, avem de-a face cu o
restricție selecționară, pentru că un complement direct nu se combină numai cu un verb
tranzitiv. Substantivul are în subordine un atribut, căruia îi impune G. Verbul impune
complementului indirect ca Ts un caz D și avem verbe cu regim datival, iar verbele și
adjectivele impun subordonatului o construcție prepozițională și aceste verbe și adjective
au un regim prepozițional.

Regim înseamnă calitatea unei clase de a cere în combinație o altă clasă de cuvinte, căreia îi
impune anumite categorii pronominale.

b) Tr îi impune lui Ts aceeași categorie gramaticală cu a lui, respectiv pe cele pe care le au

în comun categoriile lui Tr (primare sau de ordin 1) impuse lui Ts, dar în categorie
secundă (de ordin 2) amorfice.

Două tipuri de acord:

A. Acord adjectival, când Ts este un adjectiv și se acordă în gen, număr și caz cu substantivalul
cu care este în relație. Acest acord rămâne același și atunci când avem sau nu un verb pe
lângă și este un mijloc de subordonare. O situație mai aparte apare la numeralul cardinal cu
valoare adjectivală, care are ca Ts ce este obligația de a selecta doar un substantival la plural
și, în această situație, avem un acord lexical.
Acordul în număr și persoană a verbului predicat cu substantivalul în N ca subiect. Subiectul
impune prin acord relației un anumit număr și o anumită persoană (nr2 și pers2). Acordul
acesta este mijloc de subordonare al predicatului, al lui Ts față de subiect, Tr. Subordonantul
este termenul subordonat, nu cel care face acordul.
 B. Acord verbal

Acordul are aceeași esență generatoare de caz2 anafonic, indiferent că vorbim doar despre gen +
nr + caz sau despre număr + persoană. Adjectivul acordat este subordonat, iar verbul la formă
personală tot acordat, este supraordonat, esenșa este aceeași, doar fenomenalizările diferă. În
expresia relației dintre subiect și predicat, regimul acționează tot în unisens, de la Tr spre Ts.

Subordonarea predicatului față de subiect este susținută de faptul că substantivalul care este
subiect exprimă noțiunea, iar predicatul exprimă o notă a noțiunii. Noțiunea este supraordonată
notelor din conținut. Unii vorbesc despre o reciprocitate între subiect și predicat, nu doar S ar impune
restricții predicatului, vorbind aici de acord, ci și verbul i-ar impune lui cazul N1, spunându-se astfel
că există un raport de interdependență bilaterală, dar asta nu este posibil, deoarece cazul N1 al
subiectului nu este impus ca fapt de regim de verbul predicat, ci este o condiție pe care trebuie să o
îndeplinească subiectul.

3. Valență (Rs cu valențe, Rc fără valențe)

Valența este posibilitatea combinatorie devenită realitate, care dă calitatea de Ts și Tr a

lexemelor. Pentru a realiza prin combinație o sintagmă, trebuie ca fiecare termen să aibă o valoare
unul pentru celălalt, Tr să accepte un Ts și Ts să se poată combina cu un anumit Tr. Valențele depind
de semantica cuvintelor și particularitățile contextuale.

În subordonare Tr este element pasiv și Ts este activ, relația dinspre Ts spre Tr, Ts este un
element contractant sau selectant, iar Tr este contractat sau selectat. Posibilitățile de combinare sunt
un spectru de valențe, iar satisfacerea valenței se face prin Ts, deoarece ale lui Tr sunt pasive, până
se actualizează sunt latente, sunt actualizabile, denumire date te termenul subordonator care le
actualizează. Valențele actualizabile pot fi genitivale (Fata mamei), prepoziționale (Fată în casă),
adjectivale, verbal personale (falsul vine), nominativale (Domnul Muntean). Când se actualizează
toate valențele lui Tr avem o structură saturată, de exemplu valențele adjectivale ale substantivului
sunt 5, de exemplu (Însăși această frumoasă mică este deșteaptă). T5 contractează un singur Tr.

În coordnare nu există valențe sau contractanți, sau contractați selectati sau selectanți. Orice este
asociat cu orice.

4. Generatoare de funcții (Rs generatoare de funcții, Rc nu)

În subordonare Ts contractează în relație un Tr căruia îi satisface o valență devenită, prin Rs,

funcție sintactică pe lângă Tr. Funcție este doar Ts, nu și Tr pe lângă Ts, impunerea de funcții
sintactice nu este reciprocă. (Cartea elevului, cartea = substantiv și Tr, elevului = atribut substantival
adjectival, Ts). Un cuvânt poate fi și Ts și Tr, poate fi dublu subordonat. (Iubește femei frumoase. Ts
= femei, este CD pe lângă iubește și Tr pentru adjectivul frumoase, din subordine).

În coordonare nu se pune problema generării de funcții sintactice, deoarece niciunul dintre

termeni nu are funcție sintactică pe lângă celălalt (Citește cărți și citește reviste).

Funcție sintactică

Acestea se mai pot numi și părți de propoziție care pot fi principale sau secundare, dar se mai pot
numi și poziții sintactice, având în vedere faptul că enunțul este format din componente desfășurate
pe axa spațială și temporală care sunt ansamblate prin relații sintactice și ierarhizate pe niveluri sau
ranguri, fiecare poziție sintactică realizându-se printr-o clasă de substitute. Fiecare poziție sintactică
are realizări prototipice sau periferice, testate prin cuvinte interogative pentru a le descoperi membrii,
menționând că aceste poziții privesc atât nivelul inter cât și cel intra. Funcțiile sintactice pun accentul
pe sintagme, unități ale nivelului sintactic, sunt elemente matematice privind conceptul de funcție.
Funcțiile privesc doar termenii subordonați din sintagmă și ele acoperă funcțiile doar o parte din
poziții. Desși anumite părți de vorbire generează funcții sintactice și unii membrii ai acestora pot sau
nu să aibă precum verbele, adverbele sau pronumele care nu au funcții sintactice de sine stătătoare.
La verbe ne referim la cele copulative și la semiauxiliarele de mod și aspect (a trebui, a putea) și la
semiadverbiale (și, iar, barem, tocmai). Când vorbim dspre adverbe ne referim strict la cele din
structura gradelor de comparațue (tot așa, prea, ăl mai...), la cel de negație, situate de obicei în fața
unui verb, iar când vorbim de pronume ne referim la cele reflexive, cu un reflexiv nedetașabil, la cele
personale în D etic și la formele atone cu neutru în Acuzativ sau Dativ, care nu trimit la un referent
propriu-zis.

Putem avea apoziții sintactice, parasintactice și nestructurate. Pozițiile asintactice nu realizează

relații cu componentele enunțului și pot fi incidentale, parantetice sau adversative. Cele incidentale
apar atât la nivel intra, cât și la nivel inter și aduc comentarii sau explicații la verb prin faptul că se
trece de la vorbire la o altă vorbire prin întrerupere. (Atingerea lui, desigur, era mai caldă acum).
Cele parantetice sau apozițiile reale, prin reluare cu alte cuvinte a aceleiași idei identice referențial cu
prima. Prin ele nu se reduce sfera noțională, având în plan sintactic un nonraport. Cuvântul explicat
nu este regent, ci antecedent, bază apozat (Marius, colegul meu, este iubitul meu). Apoziția nu este o
funcție sintactică. Apoziția este de obicei izolată parantetic, eanu se acordă și este mereu situată în
fața unui termen, nu după el, apărând atât la nivel inter, cât și la nivel intra. Apoziția are mărci
precum adverbele adică, anume, după care vine virgulă. Apozițiile pot fi situate la mare distanță de
termenul pe care îl explică. Apoziția poate fi și rezumativă, interpropozițională, introdusă prin
dovadă lucru care. Apoziția enumerativă este introdusă de două puncte. Putem avea apoziții simple
sau dezvoltate. Apoziții sintactice adversative avem când avem un vocativ (Marius, unde mi-s banii
de chirie!). Vocativul nu are funcție sintactică, apare când avem persoana a II-a și un verb la modul
imperativ. Vocativul nu poate aduce în discuție niciun fel de acord. Vocativul poate apărea și cu
verbe care nu sunt la imperativ, dar identitatea de persoană dispare (Ioane, unde sunt colegii dragi?).
Vocativul poatea avea funcții sintactice în două situații: V1 pronominatival, determinant al altui
substantiv în V și neizolat de el (Bade Ioane, vino) și V2 manifestat în adjectiv cu funcția sintactică
de atribut adjectival, prin acord (Dragă Marius, vino în pat).

Adverbele predicative nu au nici număr și nici persoană prin care, în ipostaza de categorii
secunde, să se acorde cu un subiect și să devină un Ts predicativ, funcție sintactică mai exact. Aceste
adverbe nu au subiect, nu sunt funcții, iar încadrarea la predicat verbal este total nejustificabilă, iar la
unul adverbial este un paleativ terminologic. La nivel inter, ele apar ca Tr pentru verbele predicative
ale unei subiective, ca poziție sintactică.

5. Unicitate la Rs și multiplicitate la Rc

 Multiplicitate la Rc

Asocieri de termeni în diferite feluri, asta asociem cu denumirea de coordonare și implicit cu cea
de multiplicitate. Multiplicitatea înseamnă existența a doi termeni, deoarece rezultatele coordonării
sunt părțile de vorbire duble, S multiplu și nume predicativ multiplu și mai multe propoziții
coordonate de același fel. Pozițiile sintactice realizate prin multiplicitate reclamă în principiu
membrii aceluiași rol sintactic, la fel și numărul termenilor coordonanți care constituie poziții
sintactice multiple. Atunci când avem o coordonare copulativă, numărul termenilor nu este bine
delimitate, dar la cele adversative și disjunctive numărul este strict de doi (ex: Nu mă iubește, ci mă
urăște). Multiplicitatea este o propoziție sintactică repetată, nu o funcție colectivă, ci reluarea
aceleiași funcții sintactice prin diferite lexeme, funcții sintactice care se disting de dublarea
complementului direct sau indirect, unde cele două lexeme sunt sintactice referențial, o relație între
ele este exclusă. (ex: Pe Ion îl văd) și de apoziții sau repetarea lexemlor, contextual conferențiale și
apoziția are caracter explicativ, nu are funcție sintactică.
  Unicitate la Rs

Caracterizează strict subordonarea, după D.D.Drașoveanu, din punct de vedere sintactic, în 2005
preia și GALR-l această definiție; pentru ei unicitatea însemnând exclusiv atribuirea de roluri
tematice de către verb (ex: Ceapa face 1 leu). Prin unicitate vom înțelege ipostaza unui al doilea Ts
identic constituțional și funcțional cu unul dat și necoordonat cu acesta pe lângă același Tr. Ărin
unicitate ne aflăm în sfera poziției sintactice prin raportare la verb sau în prezența, necondiționată, a
acestuia, în cazul numelui predicativ și al EPS-ului. Unicitate avem și în cazul atributului realizat
cazual și prepozițional, nu și la cel adjectival. Avem excepții de la unicitate atât la nivelul expresiei,
cât și la nivelul conținutului sau doar la nivelul expresiei. Doar la nivelul expresiei avem segmente
din T identice prin fenomenul dublării repetare prin anticipare a complementul direct în Ac1 și D1,
reluarea subiectului sau a subiectivei (ex: Marius mai venea și el seara la mine), prin dublarea
obiectului posedat, prin pronume posesiv semiindependent al (ex: Al nostru iubit; Cel mai bun motan
al meu). Avem apoi excepții atât la nivelul espresiei, cât și la nivelul conținutului, unele sunt cu
adevărat, iar altele sunt discutabile.

Nediscutabil este Dativul etic când avem două astfel de cazuri coordonate pe lângă același verb
(ex: Unde nu mi ți-l aduce), aceeași situație o putem înțelege spunând că avem fie complement
indirect în D1, cu conținut determinat, fie avem un D1 fără funcție sintactică. Nediscutabilă este și
situația Subiectului anacolut, o construcție de-a dreptul defectuoasă (ex: Săracii iubiții mei, care m-
au iubit pe mine, dar eu, când mă gândesc la nopțile acelea, parcă îmi saltă sufletul). Discutabil este
Dativul posesiv adverbial, pe lângă un verb cu un CI în D1 (ex: Își oferă ajutorul oricui) și dacă îl
considerăm atribut datival are alt TR decât complementul indirect, respectiv ajutorul, dar dacă este
complement posesiv cu același Tr ca D1, complementul indirect oricui, din nou nu este afectată
unicitatea, deoarece avem două funcții sintactice. Discutabilă mai este, de asemenea, și problema
verbelor dublu-tranzitive (I-am ascultat cicăleala), unde avem un complement secundar și unul
direct, amândouă în Ac1.