Antroponimie românească

26 aprilie 2009 de admin

Româna fiind o limbă naturală, populară, este în mod firesc cea mai bogată din Europa,
fantezia a milioane de oameni locuitori ai acestui spaţiu încă din vremea Străvechii
Europe fiind infinit mai bogată decât a unei mâini de cărturari occidentali. Nu cultura
joacă rolul principal aici, ci spiritualitatea, legătura cu natura înconjurătoare şi spiritul de
observaţie şi asociere. Ne îndeplinim o plăcută datorie de a aduce mulţumirile noastre
sincere domnului Profesor Nicu Boaru care, cu amabilitate, s-a oferit să publice volumul
cu numele Antroponimie românească sub auspiciile Bibliotecii „Nicolae Iorga“ din
Ploieşti, al cărui dăruit conducător este. Un alt inimos ploieştean se dovedeşte a fi domnul
inginer Dan Stănescu, adevăratul iniţiator de reacţie al acestei lucrări, fără insistenţa şi
ajutorul căruia nu l-am fi scris poate niciodată, deşi-l purtam în gând de mult timp.

Gabriel Gheorghe

CUPRINS:

CUVÎNT ÎNAINTE

PARTEA I

VALENŢE PRIMORDIALE ALE ANTROPONIMIEI ROMÂNEŞTI

PARTEA a II-a

“DICŢIONAR AL NUMELOR DE FAMILIE ROMÂNEŞTI” ?

II – 1 “Dictionar al numelor de familie românesti” ?

II – 2 Scrisoare a Societatii de Studii Clasice din RSR

II – 3 Scrisoare catre Societatea de Studii Clasice din RSR

II – 4 Alte reactii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CUVÎNT ÎNAINTE

1
Este de tot regretabil că, pînă-n prezent, din sutele de milioane de români care au trăit pe
meleagurile carpatice, nu s-a găsit un spirit cu har, o minte ordonată, pentru a întocmi o
lucrare care să strîngă laolaltă, sistematic, antroponimia românească.

Fiind vorba de limba primordială a Europei, antroponimele, dar şi toponimele, care fac
parte, în ultimă instanţă, din limbă, constituie, la rându-le, înfăţişările primordiale în
domeniul lor şi ar putea contribui la lămurirea unora din numeroasele aspecte neelucidate
sau controversate din spiritualitatea Europei.

Am parcurs cîteva Dicţionare de nume ale unor idiomuri europene şi am rămas

dezamăgiţi: sînt de o sărăcie demnă de graiuri fabricate, cărturăreşti. De asemenea, am
parcurs practic tot ce s-a publicat în ţară în ce priveşte antroponimistica românească şi am
rămas consternaţi: tot ce s-a publicat este de un diletantism supărător, iritant chiar.
Puţinele titluri din această ramură sînt alcătuite parcă într-o stare de amorţeală dogmatică,
vădind lene mintală, inconştientă chiar. Nu se găseşte nicăieri o urmă de metodă, de
gândire organizată, aceste zise dicţionare bazându-se conceptual pe nişte ipoteze puerile,
construite pe filozofia lui , lansate cu unul – două veacuri în urmă.

N-am găsit nici o preocupare pentru a dovedi ceva din torentul de afirmaţii, unele
jenante.

Toate excursiile organizate de aceşti autori s-au rezumat la poalele munţilor, la un

crîmpei din antroponimistica românească, care este de fapt de o bogăţie inimaginabilă, pe
care respectivii autori nici n-au bănuit-o.

În plus, la toţi aceşti onomasticieni de circumstanţă, se constată o gravă lipsă de

cunoştinţe istorice.

Unul dintre cele mai de curând apărute este Dicţionar onomastic românesc al lui N. A.
Constantinescu care scrie o prefaţă (februarie 1962) după moartea sa (15 iulie 1961),
ceea ce arată că a fost un tip paranormal. Tot ca paranormal se arată şi Iorgu Iordan,
autorul unui Dicţionar al numelor de familie româneşti, căci el scrie (p. 17) că o
anumită importanţă ar reveni acestuia prin bogăţia numelor înregistrate şi prin
explicarea etimologică a marii lor majorităţi.

La un om normal, ambele afirmaţii ar apare ca paranoice.

Întâi, circa 30.000 de nume (cu repetări) cît, se pare, conţine volumul, nu reprezintă decît
o cîtime, probabil sub 20 % din antroponimistica românească, situaţie reală de care, se
vede, autorul nu era măcar conştient.

Gh. Bolocan notează cu răbdare numai la litera B absenţa a 2287 de nume de familie din
Dicţionarul lui I. I. şi înşiră o bună parte din acestea (38, p. 234).

Faţă de corpusul în lucru al Margaretei Dovganiuc, la litera B, lipsesc la I. I. 5506

nume, mult mai multe decît cele inserate.

2
La 21.07.1987, în raport cu lucrarea (neterminată) în manuscris a Margaretei Eleonora
Dovganiuc, la I. I. se găseau (cu numeroase repetări şi erori evidente):

Litera La M.E.D La I.I.

A 3949 1603
B *9164 3658
C *9927 4939
D *4000 1976
E * 800 241
F *3800 1353
G *5517 1497
H 4639 1114
I 2651 921
Î 20 -
J 1143 378
K *1960 70
L 3400 1001
M 8195 2414
N 2438 974
O 1747 688
P 8254 2269
R 3709 1156
S 7800 2117
Ş 1714 508
T 5436 1924
Ţ 1132 310
U 747 294
V 4000 932
Z 1903 730
TOTAL 98045 33067

La literele cu asterisc (*), Margareta Dovganiuc spune că a fişat din cărţile de telefon
din numai 16 judeţe. După fişarea şi a cărţilor de telefon din celelalte 24 de judeţe,
evident, numărul numelor de familie la aceste litere va creşte considerabil, astfel că
decalajul faţă de lista lui I. I. se va mări şi mai mult.

În stadiul în care se găseşte, lucrarea M. E. Dovganiuc, după cum se vede din lista de
mai sus, conţine 98045 nume, în timp ce, la I.I., bogăţia numelor înregistrate abia ajunge
la circa 33000, din care, dacă se deduc repetările şi erorile de înregistrare, bun e Domnul

3
de-ar rămâne vreo 30000. Această diferenţă, de 3 : 1, este realizată după ce M.E.D. a
parcurs numai un număr redus din sursele propuse:

1 Cărţile de telefon ale tuturor judeţelor Ţării;

2 Anunţurile de decese din ziarele de mare tiraj, pe mai mulţi ani;

3 Evidenţa computerizată a populaţiei, întocmită şi ţinută de M.E.D.

4 Indicii onomastici ai colecţiei de documente publicate de Academia Română în

5 “Monitorul Oficial al României” privitor la judeţe pe circa 50 ani (finele sec. XIX –
începutul sec. XX):

6 Monografiile şi dicţionarele geografice ale judeţelor;

7 Marele dicţionar geografic al României etc., etc.

Faţă de conţinutul lor, toate

Tot o formă de paranormalitate a lui I. Iordan este plutirea la suprafaţa ştiinţei. Când toţi
colegii de breaslă şi criticii lucrării sale îi spun, ceea ce apare ca evident, că pentru
antroponime fără probe exterioare, istorice (şi fără un corpus de nume cît mai complet),
nu se poate stabili adevărata origine, el, cu încăpăţânare caracteristică, fără cea mai
nevrednică dovadă, afirmă sentenţios: majoritatea numelor de familie nu prezintă
dificultăţi în ce priveşte găsirea originii lor.

El “ştie” mai mult decît toţi ceilalţi la un loc. Numai că ce ştie rezultă din propriile lui
fantome. E uşor când eşti sacerdot şi nimeni nu se gândeşte să-ţi controleze afirmaţiile.

În partea I, noi i-am citat pe cronicarii bizantini contemporani cu evenimentele care atestă
că bulgarii au dispărut între 986 – 1018. Astfel că ceea ce pretinde I. I. privitor la o
influenţă bulgară oarecare, fie şi în antroponimistică şi oriunde, nu reprezintă în fond
decît

Altă formă de paranormalitate îşi afişează I. I. (v, prefaţa Dicţionarului, p. 5 şi

bibliografia, poz. 6) când afirmă că a lucrat la această operă aproape şapte decenii. Un
adolescent de liceu care ar scrie o sută de nume într-o zi normală de lucru ar folosi pentru
a scrie un nume, un rând 4 – 8 minute. Acest ins ar putea fi socotit un leneş patentat. Cu
toate acestea, în 300 zile lucrătoare (mai puţin de un an calendaristic) ar fi terminat de
scris conţinutul dicţionarului. O dactilografă conştiincioasă ar fi terminat o astfel de
lucrare în mai puţin de un an (1,7 pagini/zi). I. I. a vut nevoie de 70 de ani (7,17
pagini/an), cumplită productivitate !, oricum paranormală.

***

4
Pentru cititorii sceptici sau cei dispuşi să conteste că româna este limba primordială a
Europei, pe lângă numeroasele argumente pe care le-am dat publicităţii mai înainte, vom
aduce aici un argument hotărîtor, chiar din zona antroponimisticii.

Româna este singura limbă din Europa şi, poate, din lume, în care apelativele pentru
gradele de rudenie apropiate şi actele fiziologice primare au fost concepute prin
reduplicări de silabe:

ma/ma , ta/ta , te/te , ga/ga , na/na , ne/ne ,

pa/pa , ca/ca , pi/pi la/la , le/le , da/da , ba/ba , ţa/ţa ,

Este vorba de un act raţional, nu de gînguritul copiilor, cum se scrie pentru ma/ma în
dicţionarele unor idiomuri moderne.

Această chestiune merită un studiu separat, căci este de o importanţă deosebită. Noi avem
pregătită deja o formă mai întinsă, dar care nu putea fi cuprinsă aici, în primul rând din
cauza spaţiului strict limitat.

De asemenea, este aici ocazia de a reafirma punctul nostru de vedere despre folosirea
sunetului redat prin semnele grafice â, î. Cum am spus, româna populară este de fapt aşa-
zisa indo-europeană despre care Louis de la Vallée Poussin (40, p. 9) afirmă că poseda
o anumită vocală, insuficient determinată, susceptibilă să se confunde cu a şi cu i. Ei
bine, numai româna posedă o astfel de vocală: â (î), care se schimbă în timpul flexiunii
cuvintelor: â – a, î – i (ne referim la semnul din interiorul cuvintelor, deoarece î iniţial
întotdeauna se transformă în i (în/din, între/dintre, întâi/dintâi); ex: â – a: a sta/stând,
stână, stâncă; ţăran/ţărână; mână/manual, manuscris, manoperă; crezare/crezând;
rămâne/rămas, remanent; î – i: sfînt/sfinte, asfinţit; cuvînt/cuvinte; vînătă/vinete;
vinde/vînzare; vestmînt/vestmine;.

Această regulă atestă şi ea realitatea că româna este matca din care provin limbile
europene, care au pierdut pe â (î). Astfel, pentru, î – i, românescul vînt - vint (sued.), vind
(dan.), wind (engl.), wint (germ.), viento (sp.); iar pentru â – a, mână (rom.) Žmain (fr.),
mano (it.), măo (portug.), mano (sp.) etc.

Acesta fiind un mod logic de folosire a semnelor â (î), l-am utilizat şi în această lucrare;
regulile Academiei ni se par, în această privinţă, ca anistorice şi nelogice.

PARTEA I VALENŢE PRIMORDIALE ALE ANTROPONIMIEI ROMÂNEŞTI

Ca vatră a civilizaţiei europene şi ca leagăn străvechi etno-folcloric, Spaţiul Carpatic

a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din Neolitic (6000 – 2700
î.e.n.)

În ce priveşte – piatra de căpătâi a culturii şi civilizaţiei umane, implicând cu necesitate

sedentarizarea, ideea de proprietate şi sistemul relaţional, care se naşte pe urma

5
proprietăţii (transferul
şi garantarea proprietăţii, succesiunea etc.) – astăzi este de tot limpede, în urma
Simpozionului mondial ţinut la Universitatea din Edinburgh (capitala Scoţiei) între 29 –
31 martie 2000, că agricultura a apărut la Porţile de Fier, la Schela Cladovei pe la
7800 î.e.n.

Toate datările pertinente au fost făcute de arheologii englezi care colaborează la săpături
şi la cercetările din zona Porţilor de Fier.

Conform hărţii (fig. 1) rezultată din cercetările privind resturile arheologice din Neolitic,
găsite în Ţările Europei, cercetări întreprinse sub auspiciile Universităţii Californiei din
Los Angeles (UCLA) de către Marija Gimbutas [1], profesoară de arheologie la această
Universitate, se constată că, în mileniul V î.e.n., nu există urme de locuire decît în Spaţiul
Carpatic şi în zonele pericarpatice, restul Europei fiind o imensă pată albă.

Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii,
astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică, în Europa.

În acest sens, prof. André Piganiol (Sorbona) scrie: Pour l’Europe (sauf les Balkans)
presque tout ce qui précčde la conquęte romaine fait partie de la préhistoire (ă2î, p. IX)
(Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face
parte din preistorie).

Mai departe, urmărind desfăşurarea istorică a evenimentelor străvechi, André Piganiol

precizează: Mais le point de départ de la civilisation de toutes ces contrées doit ętre
cherché au nord de la péninsule balkanique ([2], p. 6) (Dar punctul de pornire al
civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul peninsulei balcanice).

Fig 1 – Vechea Civilizaţie Europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei

sale expansiuni, mileniul al V-lea î.e.n.

6
Din cercetările prof. Colin Renfrew (Universitatea Southampton, Marea Britanie)
rezultă: In Eastern Europe we know that copper tools – which had been cross-dated with
Greek finds to 2300 B.C. – were being made in what is now Romania, Bulgaria and
Hungary as early as 4500 B.C. ([3], p. 621)

(În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru au fost făcute în ceea ce sînt azi
România, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.e.n., ele fiind datate prin comparaţie cu cele
găsite în Grecia pe la 2300 î.e.n.)

Colin Renfrew înscrie pe o hartă a Europei (fig. 2) noile datări obţinute prin metoda C14
corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.e.n.), Sumerul (3000 î.e.n.),
Creta (2600 î.e.n.), Micene (1600 î.e.n.) etc.

Fig 2 – Datări radiocarbon revizuite privind vechea Europă ([3], p. 617)

Pînă-n prezent, noi n-am întîlnit în literatura de specialitate datări mai vechi decît cele din
Carpaţi privind existenţa societăţii umane.

Este normal ca cele mai vechi manifestări de civilizaţie şi cultură să apară la primele
societăţi umane constituite.

7
Una din cele mai importante şi hotărîtoare creaţii ale oamenilor este limba cu toate
aspectele ei: limbajul direct, cel figurat (proverbe, locuţiuni, expresii specifice etc.),
antroponimia (nume de persoane), toponimia (nume de locuri) etc.

Isocrate (436 – 338 î.e.n.) scria: Aproape în tot ce am născocit, numai cuvîntul ne-a
îngăduit să ducem lucrurile la bun sfîrşit … Nimic din ce a zămislit gândul omului n-ar
putea exista dacă n-ar fi cuvîntul ([42], II/2, p 830-831) sau, după o expresie a lui
Condillac şi La Romiguičre, l’esprit humain tout entier est dans le langage (spiritul
uman este în întregime în limbă).

Cercetări recente ne-au condus la concluzia – de aşteptat, de altfel – că ROMÂNA este,

fără doar şi poate, LIMBA PRIMORDIALĂ A EUROPEI, cu milenii mai veche decât
elina, latina, sanscrita etc., toate graiurile vorbite în Europa provenind din română.

Era deci de aşteptat ca şi aspectul figurat, toponimele şi antroponimele să apară la

poporul primordial, ca urmare logică, din nevoia de comunicare, implicată de viaţa de
relaţie.

În prezenta lucrare ne interesează în principal antroponimia – numele de persoane.

Se constată că nume de persoană latineşti nu s-au păstrat nicăieri în lume, nici măcar
în Italia ([17], p. 275), ceea ce dovedeşte, o dată în plus, că antroponimia latină a fost un
sistem artificial, fabricat cu scop premeditat.

Româna fiind o limbă naturală, populară, este, normal, cea mai bogată din Europa,
fantezia a milioane de oameni fiind infinit mai bogată decît a unei mâini de cărturari. Nu
cultura joacă rolul principal aici, ci legătura cu natura înconjurătoare şi spiritul de
observaţie şi asociere.

În 1922, Universitatea din Cambridge (Marea Britanie) a publicat o operă importantă,

intitulată The Cambridge history of India [4] (Istoria Indiei scrisă la Cambridge),
însumând 8 volume a circa 800 pagini fiecare. Căutând locul de baştină al arienilor
(populaţia civilizată a Indiei), în vol. I, cap. III The Aryans, pe baza datelor conţinute în
Cărţile Vedice (cele mai vechi monumente literare ale umanităţii), universitarii englezi
ajung la concluzia că leagănul de formare al arienilor poate fi delimitat astfel:

There is apparently only one such area in Europe, the area which is bounded on its
eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the
Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the
mountains which link them up with the Carpathians (p. 68)

(Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria mărginită
la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la
nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii

8
În această lucrare, la p. 71, se arată că, din acest spaţiu, au plecat, începînd de pe la
jumătatea mileniului III î.e.n., indo-iranienii, grecii, latinii, celţii, germanii, precum şi
slavii (prin defileul morav).

Datorită înmulţirii populaţiei Spaţiului Carpatic (fig. 1), începînd cu mileniul VI – V

î.e.n., s-a ajuns, pe parcursul timpului, la o suprapopulare pentru care resursele (naturale)
nu mai erau suficiente. De aceea, excesul de populaţie trebuia îndepărtat. Este cauza
roirilor neolitice din Spaţiul Carpatic, în urma cărora s-a populat, treptat, toată Europa şi
Asia vestică.

Toţi cei care au roit din Carpaţi au dus cu ei în locurile în care s-au aşezat: limba,
antroponimele, toponimele, obiceiurile şi tradiţiile din leagănul primordial.

Jean Laumonier, în legătură cu popularea Europei din leagănul primar şi răspîndirea

tradiţiilor şi obiceiurilor care compuneau spiritualitatea societăţii primare, scrie ([30], p.
172) încă la 1892:

!faut-il reconnaître que la civilisation aryane primitive, dont les traits les plus essentiels
ont été relevés par les travaux de Pictet, de Schleicher et de Chavée, a eu, non seulement
par la langue, mais aussi par les institutions et les croyances, une influence trčs
considérable sur le développement des peuples de notre continent!(p. 172)

Cette civilisation, assurément jeune et puissante, a imprégné l’Europe, puisqu’on y

rencontre encore de nos jours ŕ l’état de survivance, et parfois męme dans leur forme
originelle, certains de ses caractčres fondamentaux, et c’est lŕ, du reste, une des raisons
les plus sérieuses invoquées en faveur de la parenté des diverses nations européennes.
Toutes en effet semblent avoir conservé, ŕ travers les transformations nécessitées par les
hasards de la vie et les milieux, traversés, le souvenir de la région oů dormaient les
ancętres, les “pčres”, région heureuse, tičde et superbe, dont le fabuleux âge d’or, qu’on
perçoit aux sources męme des traditions nationales, n’est que l’incessant rappel. (p. 172)

(!”trebuie să recunoaştem că civilizaţia ariană primitivă, ale cărei trăsături esenţiale au

fost evidenţiate în lucrările lui Pictet, ale lui Schleicher şi ale lui Chavée, a avut, nu
numai prin limbă, dar, de asemenea, prin instituţii şi credinţe, o influenţă deosebit de
considerabilă asupra dezvoltării popoarelor continentului nostru!

Această civilizaţie, cu siguranţă tînără şi puternică, a impregnat Europa, pentru că, încă
în zilele noastre, se întîlnesc, în stare de supravieţuire, şi uneori chiar în forma lor
originală, unele din caracterele sale fundamentale, şi aceasta este, de altfel, una din
raţiunile cele mai serioase invocate în favoarea înrudirii diverselor naţiuni europene.
Toate într-adevăr par să fi conservat de-a lungul transformărilor produse datorită
întâmplărilor vieţii şi mediilor traversate, amintirea regiunii unde dormeau strămoşii,
“părinţii”, regiune fericită, liniştităşi superbă, din care fabuloasa vârstă de aur care se
percepe chiar la sursele tradiţiilor naţionale, nu-i decît o chemare neîntreruptă”).

9
Este în afară de orice discuţie că în Spaţiul Românesc, leagănul primordial în care s-au
format strămoşii tuturor popoarelor europene, s-au creat primele elemente ale
spiritualităţii europene, că, în momentul răspîndirii în spaţiul european, populaţiile care
părăseau habitatul de formare (aşa zis indo-european) au dus cu ele o parte din
spiritualitatea pe care o trăiseră în Carpaţi.

Subiectul este vast, dar, în prezenta lucrare, ne interesează mai ales toponimele şi
antroponimele.

Cu titlu de exemplu, toponime carpatice (româneşti) se regăsesc şi în alte ţări:

Nr Toponim românesc Ţări cu aceleaşi toponime (în paranteze mici: număr de

toponime identice)
1 Deva Franţa (ă5î, p. 170), Anglia, India, Ţara Bascilor, Spania (2) etc
Spania, Iran (2), Polonia, Georgia şi, mai recent, în Israel
2 Arad
3 Lom Bulgaria, Suedia (Larousse, ed. 1965, p. 1415), Cehia (2),
Slovenia, Olanda, Rusia (5)
(în Munţii
Bucegi)
4 Buda Rusia (3), Belarus (4), Ucraina (3), Lituania (2), Cehia (2),
Ungaria, Belgia (2), Italia, India (Buda-Gaia)
(23 localităţi)
5 Moldova Ţara Galilor (Mold), Spania (5), Norvegia (2), Estonia, Cehia
(rîu în Praga), Slovacia, Polonia, Ucraina. În sec. XIII,
(provincie, rîu, denumirea Moldova este menţionată de Episcopul Paul din
localităţi) Antiohia
6 Făget Franţa (ă5î, p. 174), Franţa (în Haute Garonne – Midi, Haute
Loire, Dordogne). De reţinut însă că, în franceză, fag nu mai
(20 localităţi) există; azi se spune hętre
7 Marga Portugalia, Rusia, Irak
8 Măgura Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Ucraina (dincolo de graniţa
nordică a României, se găsesc 24 toponime Măgura)
(23 localităţi)
9 Murgaşi Cehia, Jugoslavia, Rusia, Bulgaria (ă14î, p. 87)
10 Tîrnava Finlanda (2), Ucraina, Slovacia, Cehia, Bulgaria, Tessalia,
Turcia (2)

etc. etc.

Pe lângă cele menţionate, pe teritoriul Franţei actuale se găsesc numeroase toponime

identice sau asemănătoare cu cele, străvechi, din Spaţiul Carpatic [5]

1 Albi (vezi comuna Albi în judeţul Sibiu)

10
(p. 131)

2 Albia (p. 116)

3 Arc (p. 196)

4 Ara (p. 196)

5 Arga (p. 196)

6 Araca (p. 196)

7 Avara (p. 197)

8 Baia (p. 215)

9 Bell/mare (p. 147)

10 Col/mare (p. 147)

11 Croix/mare (p. 147)

12 Ger/mare (p. 147)

13 Nor/mare (p. 147)

14 Rou/mare (p. 147)

15 Ronde/mare (p. 147)

16 Bordel (p. 131)

17 Boii (p. 125)

18 Buona Valle (p. 216)

19 Bran (p. 91)

20 Candara (p. 197)

21 Cap (p. 211)

22 Cap Verde (p. 215)

23 Cara, Gara (p. 209)

11
24 Vara (p. 101)

25 Romani (p. 192)

26 Corn (p. 211)

27 Curtille (p. 221)

28 Cuc (p. 208)

29 Cuccu (ˆ înălţime rotunjită) (p. 209)

30 Cucq (p. 209) numeroase

31 Suc (p. 209) pe o arie

32 Tuc (p. 209) vastă

33 Truc (p. 209)

34 Dova (p. 197, 212)

35 Fag/e, Fag/ea, Fag/ens (p. 119)

36 Gard (p. 91, 161)

37 Grand/lup (p. 119)

38 Isca (p. 199)

39 Iscară (p. 199)

40 Mont/arsi (ˆmuntele ars) (p. 220)

41 Nélu (p. 119)

42 Nucaria (p. 129)

43 Pic (ˆ pisc) (p. 211)

44 Petrosa (p. 130)

45 Romanu-villa (p. 138)

46 Rupt (p. 24)

12
47 Samara (p. 197)

48 Savara (p. 197)

49 Vaccaria (p. 130)

50 Gets (Les) [Larousse, p. 1386]

51 Bihorel (idem, p. 1206)

52 Pays de Dax, Dace, Daci (după numele unei populaţii din Aquitania, cf. Lou Pichot
Trésor)

etc. etc.

Numeroase toponime româneşti sînt interpretate defectuos, neţinând seama de dovezile

din străvechime.

Astfel Nicolae Drăganu scrie ([14], p. 306): forma “Bihor”poate fi deci slavă atît în
ung. cît şi în rom; rom. “Bihor” este din ung. “Bihar” (sic !). Pe p. 305 se citează şi alte
toponime Bihar / Bihor (în Serbia, în Cehoslovacia, în Dalmaţia ş. a.).

Deşi îşi publică volumul în 1933, Nicolae Drăganu nu cunoaşte celebra operă a
Universităţii din Cambridge [4], în care, cum am arătat, se menţionează provenienţa
Indo-Persanilor din Spaţiul Carpatic.

Cum s-a văzut, toponime româneşti se găsesc pe toată aria Europei şi în India şi Iran. Ele
au ajuns în această arie largă odată cu roirile neolitice din Spaţiul Carpatic (după mileniul
III î.e.n.), pe când nu se auzise nici de sârbi, nici de cehi şi slovaci, nici de italioţi etc.,
(care aveau să se constituie, ca popoare, mult mai târziu), nici de unguri, bulgari, cumani
sau pecenegi etc.

Plecând din Spaţiul Carpatic, viitorii indieni au dus cu ei numele românesc al Bihariei,
astfel că în India se găseşte Bihar, cel mai sigur martor al străvechimii acestui toponim.
În referinţa [4], l-am găsit citat de peste 21 ori.

Există numeroase alte toponime, antroponime şi elemente lexicale în India, care au

echivalente, mai ales, în Ardeal. Iată cîteva: Gaia, Kalata, Simla, Balch, Om, Baia (care
apare ca atare şi la Isidor din Sevilla-Spania, precum şi bahia în portugheză, baie în
franceză [5], p. 115), transcris în hindi Bhaja, Multan (citate după [4] passim).

La sud de Dunăre, toponimele de tip românesc abundă [23]:

Topliţa (p. 69) Strumiţa (p. 289) Plaviţa (p. 87) Zlatiţa Triadiţa (p. 267, 273) Mariţa
(rîu) (p. 329)

13
Sardiţa (p. 273)

Pe harta de la pagina 13 din Sacra Tribalia [31], se găsesc numeroase toponime

româneşti:

1 - Podul lung

2 - Moşna

3 - Cula

4 - Grămada

5 - Şapca Popii

6 - Clisura

7 - Rătani

8- Roiu

9 - Tătăeni

10 - Troian

11 - Cătuniţa

12 - Griviţa

13 - Novăceni

14 - Livadia

15 - Carpeni

16 - Scutari

17 - Negriţa

18 - Muncel

19 - Strug

20 - Pîrleap

21- Cârpani

14
22 - Curteni

23 - Zârna

24 - Vetreni

25 - Stejari

26 - Cucleni

27
- Devleni

28 - Caloianu

etc.

Este de aşteptat ca numeroase toponime şi hidronime româneşti să se găsească ca nume

de localităţi sau de rîuri în diverse ţări din Europa şi Asia vestică.

Este nevoie de un studiu sistematic pentru a descoperi – şi cantitativ, numeric – acest

aspect existenţial. Noi am menţionat, numai ca reper, cîteva astfel de similitudini pe care
le-am găsit în studiile noastre, având cu totul alte obiective.

Am mai putea semnala că Geţii, poporul primordial al Europei, sînt menţionaţi chiar în
antichitate în diverse spaţii euro-asiatice: Geţii (din Câmpia Română şi la sud de Dunăre);
Iler/geţii (în nord-estul Peninsulei Iberice); Tyra/geţii (în zona Nistrului de azi);
Massa/geţii (în zona Mării Caspice); pe Geţi îi găsim însă şi în India, în Medo-Persia etc.
sub numele dat de chinezi: Jué-tchi (ˆ Geţi) şi Ta-Jué-tchi (ˆ Marii Geţi). A se vedea
Raportul anual al guvernului indian 1956, The Cambridge history of India, Joseph
Mension şi alţii.

În sfîrşit să ne oprim acum asupra numelor de persoană (antroponime), din care, cele
fundamentale, sînt la origine româneşti.

Spre exemplu, românescul Marin :

- îl găsim ca atare în franceză (ă7î, p. 417), vechi nume de botez, patronimic; nume purtat
de mai mulţi sfinţi.

– în corsicană şi în italiană apare ca Marini

- în idiomul bulgar, prin adăugarea unor sufixe specifice, a dat: Marin/of (ov)

- în idiomul polon, prin adăugarea unui sufix specific, a dat: Marin/o/schi

15
-în idiomurile rus şi sîrb, a dat, prin anexarea sufixului -ovici: Marin/ovici.

Pentru că nici unul din autorii de lucrări de onomastică românească nu explică ce-i cu
acest sufix -ovici, s-o spunem noi în cîteva cuvinte:

Ivan al IV-lea cel Groaznic (v. romanul omonim al lui Lev Tolstoi) spune unor
negustori pe care-i răsplăteşte pentru că i-au denunţat nişte conspiratori: vă înnobilez şi
vă dau voie să vă adăugaţi la numele voastre “-ovici“.

Reprezentând o marcă de nobleţe, sufixul -ovici a constituit o tentaţie pentru mulţi

oameni obişnuiţi, care au tins să-şi adauge la numele lor -ovici pentru a creşte în ochii
lumii. De aceea găsim atîţia Popovici, Mihailovici, Radovici etc., iar nu pentru că
persoanele în cauză ar avea, sigur, o ascendenţă sîrbă, rusească etc.

Alt exemplu este Tudor. Împotriva combinaţiilor invocate de cei care se ocupă de
onomastică pentru a face din Tudor un nume teoforic, noi îl socotim un nume românesc,
laic. În elină, latină, franceză, engleză, italiană, el nu figurează. În ceea ce priveşte
dinastia Tudorilor care a domnit în Anglia între 1485 şi 1603 (prin 6 suverani), ea este
originară din Ţara Galilor (englezeşte Wales) ai cărei locuitori sînt la origine celţi
(ˆ geţi), ceea ce dovedeşte, pe de o parte, că numele Tudor este străvechi, iar, pe de altă
parte, constituie încă o dovadă a transferului de spiritualitate din Spaţiul Carpatic pînă în
cele mai îndepărtate spaţii europene, în cazul de faţă pînă în insulele britanice.

Pe calapodul arătat găsim în idiomurile:

– bulgar: Alexandrov (of), Constantinov (of), Di(u)mitrov (of), Mihailov (of), Popov (of),
Radov (of) etc.

– rus, sîrb: Alexandrovici, Constantinovici, Dimitrovici, Mihailovici, Popovici, Radovici

etc.

Tot felul de inşi lipsiţi de har, de o cît de mică informaţie istorică, de pricepere
elementară, s-au lansat, cu privire la limba română, la antroponimistica românească, în tot
felul de aprecieri şi declaraţii una mai lipsită de temei ca alta. Am mai spus-o, subscriem
total la Regulae ad directionem ingenii ale lui Descartes, la regula care arată că ceea ce
nu este dovedit nu e adevărat. Să cităm cîteva din afirmaţiile neadevărate pe care le
contestăm:

Gustav Weigand [32] afirmă în 1921, fără nici o dovadă, că influenţa bulgarei (în
realitate un dialect al limbii române, n. ns., G.G.) asupra limbii române, îndeosebi în ce
priveşte numele, atît poreclele cît şi cele de familie, a fost extraordinar de mare (p.105),
ap. 9, p. IX.

A mai afirmat acest culturnic cu aere de savant că poporul român nu are un sistem
onomastic propriu (ibidem).

16
Din nefericire, mai sînt şi alţi autori de astfel de fabule lingvistice, printre care Iorgu
Iordan, supraîncărcat de titluri, dar gol ca ştiinţă. În partea a doua a lucrării noastre se
analizează aşa-zisul lui Dicţionar al numelor de familie româneşti.

Acestor excursionişti de circumstanţă prin literele româneşti li se aplică exact dictonul:

Oů il y a trop de titres, il n’y a gučre de lettres (Unde-s prea multe titluri, nu e deloc
ştiinţă).

Afirmarea unor astfel de inepţii despre poporul care a dat Europei toată spiritualitatea
primordială, inclusiv limba, cu un sistem onomastic şi toponimistic închegate, din care au
preluat şi folosit, cum am arătat, şi alte popoare europene, nu se poate explica decît
printr-o totală lipsă de informaţie istorică, dacă nu-i vorba de rea credinţă.

Cum să scrii despre o influenţă bulgară asupra românei ? Au existat bulgari în Europa în
ultimii aproximativ o mie de ani? Să vedem ce spun izvoarele istorice.

Bulgarii, o populaţie mongoloidă, care în sec. VII se găsea în nordul Mării Negre, la 679
e.n. au fost aduşi de bizantini în sudul Dunării pentru a fi folosiţi ca armată de represiune
împotriva populaţiei locale, vlahe, care se revolta mereu contra fiscalităţii excesive din
Imperiul Bizantin. De atunci, provincia s-a numit Bulgaria, după numele celor aduşi în
scopul “păstrării ordinei”.

După un timp, conducătorii bulgarilor, dându-şi seama că liniştea Imperiului Bizantin în

această zonă depinde de ei, au încercat să pună pe unul dintre ei pe tronul din Bizanţ.
Deşi n-au reuşit, au mai încercat de cîteva ori, pînă în 986, când împăratul Vasile II
întreprinde o campanie în Peninsula Balcanică pentru a zdrobi răscoala condusă de
Samuil, întemeietorul Ţaratului bulgar de Apus.

La 1014 (29 iulie), la Belasiţe, bulgarii, sub ţarul Samuil, sînt zdrobiţi de bizantini. La
14.000 de prizonieri “bulgari” li se scot ochii. Pînă la 1018, bulgarii mongoloizi sînt
urmăriţi peste tot şi omorîţi, ceea ce-i aduce împăratului Vasile II epitetul de
bulgaroctonul (ˆ omorîtorul de bulgari), iar, la 1018, odată cu ocuparea Ohridei, ia sfîrşit
ţaratul lui Samuil şi dispar pentru totdeauna bulgarii din Peninsula Balcanică.

Unele revolte ulterioare, la care iau parte “bulgarii”, se referă la locuitorii din tema
(provincia) Bulgaria, cărora, după numele temei, li se atribuie o apartenenţă etnică pe
care ei n-o aveau.

Dovezile converg şi probează această realitate de necontestat.

Astfel, la 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi
Asan, împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.

Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie
vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la
sudul Dunării, ca de altfel nici în altă zonă din Europa.

17
Cronicarul bizantin Leon Diaconul scrie despre evenimentele petrecute între 959 şi 976
şi participă la reprimarea de către împăratul Vasile II a revoltei antibizantine a ţarului
bulgar Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor,
mongoloizi, din Peninsula Balcanică. El numeşte Bulgaria Ţara moesilor.

Ana Comnena (1083 – după 1148) scrie o cronică a domniei tatălui ei, Alexie I
Comnenul, dar nu menţionează nici o ciocnire cu aşa-zişii bulgari.

Conform cronicarilor bizantini, împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, poartă
războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii
(normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au dispărut între 986 şi
1018.

Unii cronicari dau în această privinţă date clare asupra realităţilor etnice privind
populaţiile din sudul Dunării:

a) Iar mulţimea! va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare
parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit (ă22î, p. 222-223, referitor
la perioada 1048 – 1053)

b) La 1186, Leon Monasteriotes îi reproşează împăratului Isaac II Anghelos că nu a

respectat dispoziţiile lui Vasile II Bulgaroctonul (mss. B): este întristat sufletul
împăratului bulgarocton, căci el, când i-a distrus cu desăvârşire pe aceştia, a poruncit
ca, dacă vreodată iarăşi se vor răscula vlahii, cel care urmează să dea lupta împotriva
lor trebuie să procedeze astfel! A fost încălcată porunca aceasta, căci tu, împărate ! fără
să-ţi vină în minte ceva din porunca lui, luând aşadar în rîs şi-n joacă cele poruncite de
el ! (ă23î, p. 259).

Din aceste texte rezultă cu claritate că bulgarii, fiind puţini, ei, cel mult, au incitat la
răscoală şi s-au instalat în postura de şefi.

Nu există nici o dovadă că, la sudul Dunării, ar fi existat 14.000 de bulgari, astfel că
printre cei cărora Vasile II le-a scos ochii trebuie să fi găsit un foarte important procent
de vlahi, populaţia de bază a Peninsulei Balcanice, antrenaţi în răscoala lui Samuil.

Acest adevăr nu poate fi infirmat în nici un fel, el fiind probat cu numeroase texte ale
unor cronicari care scriu despre situaţia din Balcani:

c) Prin bulgari se înţeleg trupele din tema Bulgaria (ă23î, p. 90 şi 142-143; a se vedea şi
Fontes III, p. 71, precum şi Cronica lui Mihail Attaliates )

d) ! barbarii din muntele Hemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se
cheamă vlahi ! (ă23î, p. 225)

18
e) În anul următor, vlahii au năvălit din nou, împreună cu cumanii şi, după ce au prădat
cele mai importante regiuni ale ţării, s-au înapoiat “în ţinuturile lor” nevătămaţi (ă23î,
p. 307)

etc.

Adevărul este că vlahii, sub nume diferite, se-ntindeau de la Marea Egee şi Marea
Adriatică, pînă la Marea Baltică şi Marea Neagră, într-un şir continuu (vezi şi [1, 2, 3,
4]). Iată, în acest sens, o referinţă istorică importantă, aceea a lui Laonic Chalcocondil:

Aşa ştiu şi pot spune că tribalii şi misii şi ilirii şi croaţii şi polonii şi sarmaţii vorbesc
acelaşi grai. Şi dacă, din aceasta, ar fi de tras o concluzie, neamul acesta ar fi unul şi
acelaşi şi de aceeaşi origine ([21], p. 41), care se întăreşte cu altă împrejurare:

Când Andronic a încetat să se mai teamă, ca şi cum scăpase din mâinile urmăritorilor şi
ajunsese la hotarele Galiţiei (regiune situată la nordul Carpaţilor Păduroşi) către care se
repezise ca spre un azil mântuitor, atunci cade în capcanele vînătorilor. Căci prins de
vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus înapoi, la împărat ([23], p. 251).

Alt text lămuritor privind originea populaţiei sud-dunărene, se află tot la Laonic
Chalcocondil:

Culegând ştiri, am aflat că aceştia-s bulgari, pe care-i numim misi, aceia însă sârbi, pe
care îi numim tribali ([21], p. 38).

Am citat mai înainte că misi e doar un nume pentru vlahi. Tribalii sunt o populaţie getă
străveche, menţionată şi de Herodot (C IV, § XLIX). Prima provincie înemeiată de
romani la sud de Dunăre a fost Praefectura Moesiae et Triballiae. Tribalii au jucat un rol
important în sec. VI – V î.e.n.: Sitalkes, regele odrysilor, piere în luptă cu tribalii, cu ei
luptând din greu şi Filip II şi Alexandru Macedon.

Şi astăzi, tribalii de pe Valea Timocului vorbesc româneşte, ca şi cu 2.500 ani în urmă.

Privitor la misi şi tribali, Laonic Chalcocondil mai scrie:

După aceea, a pornit asupra misilor şi tribalilor. Acest neam, cel mai vechi şi mai mare
din popoarele din lume, dacă s-a desfăcut dintr-un trib al ilirilor şi s-a aşezat cu
locuinţele în ţara ce o au, sau dacă, după unii, au pornit de dincolo de Istru de la
marginile Europei, din Croaţia şi de la pruşi care ajung pînă la Oceanul Arctic, şi din
ţara Sarmaţiei, acum aşa-numita Rosia, ţinut nelocuit din cauza frigului, şi pornind deci
de acolo şi trecînd peste Istru, au ajuns în regiunea de la Marea Ionică şi astfel s-au
întins mult pînă la veneţieni şi, cuceritori fiind, au rămas cu locuinţele, sau dacă
dimpotrivă e mai bine de spus că au pornit de aici din ţara de la Marea Ionică şi trecînd
peste Istru au ajuns departe sus în lume, n-aş putea-o spune, susţinînd cu siguranţă.
Totuşi ştiu atîta că aceste neamuri se deosebesc prin nume unul de celălalt, prin
obiceiuri însă nu, şi e vădit încă şi acuma (sec. XV, nota ns. G.G.) că VORBESC

19
ACEEAŞI LIMBĂ ŞI AU ACELAŞI GRAI. Răspîndindu-se deci prin Europa, s-au
aşezat cu locuinţele în multe părţi! ([21], p. 40, sublinierile noastre ).

Deşi pare ambiguu, textul, coroborat cu alte texte de bază, contribuie la lămurirea
încurcatei probleme a originii popoarelor europene. Să încercăm să ne apropiem de
realitatea acestei chestiuni esenţiale.

Procopius din Caesarea scrie (Despre războaie, III, 2.2): Neamurile gotice erau şi sînt
şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi
mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se
spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se
deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar, încolo, sînt în toate la fel. 4
Toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc
aceleaşi legi. 5 Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o SINGURĂ LIMBĂ,numită
gotică. Eu cred că la obîrşie se trag cu toţii dintr- UN SINGUR NEAM, iar mai târziu
s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus pe fiecare. 6 Acest neam locuia în
vechime DINCOLO DE FLUVIUL ISTRU. (subl. ns. G.G.)

Coincidenţa dintre realităţile înregistrate în ultimele două texte, situate la distanţă de 900
de ani, se coroborează cu cel citat la început, rezultat din cercetările unor eminenţi
profesori de la Universitatea din Cambridge, Anglia. Repetăm, în acest text, publicat în
1922 [4], dar referindu-se la realităţi din Neolitic (mileniul III î.e.n.), se arată cu claritate
că din Spaţiul Carpatic au plecat: indo-persanii, grecii, latinii, celţii, germanii şi slavii.

Deci, un text din sec. VI (Procopius), un text din sec. XV (Chalcocondil) şi unul din sec.
XX (Universitatea Cambridge), coerente între ele, arată toate că, în această zonă, cea mai
importantă din Europa, ca singura care oferea integral condiţii de existenţă (v. harta – fig.
1), toate populaţiile zonei provin din nordul Dunării, din Spaţiul Carpatic.

Această realitate este incontestabilă atîta vreme cît, milenii în şir, Spaţiul Carpatic a fost
“solniţa” Europei. Astăzi fiziologia a demonstrat că fără sare (mai precis elementul
sodiu, Na) nu există viaţă, nici pentru oameni, nici pentru animalele care le susţin
existenţa (v. Gabriel Gheorghe, “Getica” nr. 1-2, 1992, p. 49 – 89, articolul bilingv
română/engleză: Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei).

În sec. XV, Laonic Chalcocondil putea oscila în ce priveşte originea populaţiilor din
blocul carpato-balcanic, pentru că nu se născuse încă fiziologia, astăzi, însă, este limpede
că toate populaţiile europene sînt, la origine, carpatice. În nici o zonă din Europa nu se
putea dezvolta o civilizaţie independentă de Spaţiul Carpatic, datorită absenţei sodiului,
fără de care inima nu poate funcţiona. Să cităm două referinţe americane:

(1) Without salt the body goes into convulsions, paralysis, death (Fără sare organismul
intră în convulsii, paralizie, moarte) (ă26î, p.381)

(2) Over many generations, only those human survived who could carefully conserve
enough sodium for good health. The rest perished. (După multe generaţii, numai acei

20
oameni au supravieţuit care au putut să-şi conserve destul sodiu pentru o bună sănătate.
Ceilalţi au pierit.) (ă27î, p. 136).

Cum spaţiul balcanic nu are strop de sare, nici la suparafaţa solului, nici la adâncime, nu
asigura condiţiile minimale de existenţă pentru oameni şi animalele lor, pînă când s-au
construit drumurile sării care porneau din cetatea carpatică în toate direcţiile, ca o roză a
vînturilor.

***

Din puţinele considerente şi argumente pe care spaţiul ne-a îngăduit să le invocăm,

rezultă limpede, credem, că bulgarii au reprezentat în Peninsula Balcanică un accident de
durată limitată: s-au aflat puţini, la sud de Dunăre, între 679 şi, cel mai târziu, 1018 e.n.

Oricine călătoreşte la sud de Dunăre poate constata că tipul antropologic al populaţiei

locale este cel european, vlah, că tipul mongoloid, bulgar, este inexistent.

Prof. Antoni Buzbuchi de la Universitatea din Salonic, arată că, în vorbirea populaţiei
din sudul Dunării, nu se găsesc decât 7 – 8 cuvinte bulgare [19].

Defunctul academician bulgar Vladimir Georgiev arată (ă28î, p. 10):

Le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine (? nota
ns., G.G.), mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette
statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites; dans les langues
parlées (et dans les dialectes), ce pourcentages est encore plus élevé . (Bulgara şi
româna nu sînt neapărat înrudite în ceea ce priveşte originea lor, dar lexicul lor conţine
38 % cuvinte identice sau asemănătoare. Această statistică e făcută după dicţionarele
limbilor scrise; în limbile vorbite – şi în dialecte – acest procent este încă mai ridicat).

În graiuri, Maria Osman-Zavera a găsit: 465 substantive de origine română, 21 verbe,

11 adjective, 3 expresii etc. (ă29î, p. 189). În general, este vorba de peste 500 cuvinte
populare faţă de circa 800 cât are limba unui ţăran obişnuit.

Într-o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arată că n-a
întîlnit bulgari în Bulgaria, iar Constantin Nicolăescu-Plopşor spune că a parcurs, în
anii ’30, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia, vorbind peste tot limba română.
Dr.Al. Şuga (ă33î, p. 5) scrie: În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării
vorbea limba română.

Că, în sudul Dunării, se vorbea limba română o arată şi unul din cronicarii deja citaţi,
Laonic Chalcocondil (Fontes, IV, p. 485): Şi muntele Pind îl locuiesc vlahii care
vorbesc aceeaşi limbă cu dacii şi sunt asemenea cu dacii de la Istru.

Credem că cel mai clar argument, privitor la inexistenţa bulgarilor la sud de Dunăre, după
genocidul lui Vasile II Bulgaroctonul, îl reprezintă cele două volume de cronici

21
referitoare la cucerirea Constantinopolului [20] de către Cruciata a IV-a. Primul volum se
referă la evenimentele cuprinse între 1199 – 1203, iar al doilea la cele dintre 1203 – 1207,
când Ioniţă Vlahul reuşeşte să-i alunge pe cruciaţi din Peninsula Balcanică.

La 1204, Cruciata IV ocupă Constantinopolul. Villehardouin este cronicarul Cuceririi

Constantinopolului. Cronica lui are peste 600 pagini de text în aşa-zisa franceză veche,
ininteligibilă pentru un francez din timpurile noastre, dar înţeleasă de către un român
cultivat.

În toată această cronică se vorbeşte numai de vlahi şi de Johannisse li rois de Blakie

venoit secoure cels d’Andrenople a mult grant ost ([20.2] § 352) (Ioniţă regele Vlahilor
venea să-i ajute pe cei din Adrianopol cu o foarte mare oaste).

Ioniţă Vlahul este cel care-l prinde pe Baudouin de Flandra (14 aprilie 1205) care se
instalase împărat la Constantinopol, după cucerirea oraşului, şi-l aruncă în închisoarea din
Tîrnovo, dar, după un an (14 iulie 1206), neobţinând părăsirea Constantinopolului de
către cruciaţi, puşi pe jaf, îl scoate din închisoare şi-i taie capul.

În toată cronica sa, Villehardouin nu menţionează niciodată bulgari. Ar fi imposibil de

crezut că se bate cu bulgarii şi-i numeşte Vlahi.

***

Să revenim şi să vedem cum s-au reflectat unele antroponime româneşti în

antroponimistica franceză. Am luat ca element de comparaţie binecunoscutul
Dictionnaire de noms et prénoms de France al lui Albert Dauzat [7]:

Nr Român Francez Pag.

1 Alin Alain 6
2 Alexandru Alexandre 6
3 Anastase Anastase 8
4 Anatol Anatol(e) 8
5 Andrei André, Andrey 9
6 Ana Ane, Anne 10
7 Anton, Toni
Antoni, Toni 10, 11
8 Apostol Apostol (nu 11
Apôtre !)
9 Barbăneagră Barbančgre * [1]
10 Casănouă Casanove 91
11 Crăciun Noël 452
12 Curat Re/curat (nettoyé) 513
13 Delfin Delfin (nu Dauphin) 187

22
14 Don Don 206
15 Dor Dor 207
16 Dorin Dorin 207
17 Dorn Dorn 208
18 Dulce Doulce 210
19 Draga Drago 211
20 Emil, EmilianEmile, Emilian 234
21 Elisabeta Elisabeth 234
22 Ştefan Stephan, Stefano 241
23 Eugen Eugčne 242
24 Gabriel, Gabi Gabriel, Gaby 273
25 Gheorghe George(s) 288
26 George George 288
27 Georgel Georgel 288
28 Horn Horn 330
29 Ioan Jean, Joan 343
30 Ioana Joanne 343
31 Jeni Jenni 343
32 Leu Leu 398
33 Lup Loup 398
34 Lucian Lucian 400
35 Man Man 410
36 Mălin Malin 410
37 Marcel Marcel 414
38 Marcela Marcelle 414
39 Maria Maria, Marie 416
40 Marieta Mariette 416
41 Martin Martin 420
42 Matei Mattei 423
43 Negri Negri 449
44 Negru Nčgre, 449

Noir 452
45 Nicolae Nicolas 450
46 Nicolau Nicolau 450
47 Nicoleta Nicolette 450
48 Pasăre Oiseau, 455,

Passeron 466

23
49 Pas Pas 465
50 Păstor Pastor 466
51 Păstorel Pastorel [6] p. 91
52 Paris Paris 464
53 Patru Patru 467
54 Paul Paul 467
55 Pulcheria Pulcherie 501
56 Ralu Ralu 508
57 Tătar Tatar 564
58 Tase Tasse 564
59 Ţăran Paysan 460

Taranne 563
60 Urs Urs, Ours 458
61 Ursuleţ Ursel [6] p. 68
Cunoscute diminutive româneşti, ca [6] p. 78
Fifi, Jojo, Lulu, Lili, Mimi, Nono etc.,
sînt prezente şi la francezi ca atare.

Această listă nu reprezintă decât notaţii fugare la simpla parcurgere a dicţionarelor de

nume franceze.

În aceste puţine rânduri, n-am încercat decît să relevăm în cîteva cuvinte marea vechime
a onomasticii româneşti, o parte a spiritualităţii româneşti.

Este necesar un studiu comparativ sistematic între antroponimistica românească şi cele

ale diferitelor popoare europene. Credem că un astfel de studiu ar duce la situarea
spiritului cercetător în zona adevărului.

S-ar putea ca unii cititori să considere prea dezvoltată partea în care se dovedeşte – cu
texte ale cronicarilor bizantini din epocă – absenţa bulgarilor din zona Balcanilor după
anul 1018.

Această parte devine esenţială în contextul analizat: atît G. Weigand [32], cît şi N. A.
Constantinescu [9] şi Christian Ionescu [10] vorbesc în textele lor despre o influenţă
bulgară în antroponimistica românească, afirmaţii gratuite, lipsite de orice temei. Acest
fel de vorbărie capătă proporţii apocaliptice, într-o totală lipsă de scrupule ştiinţifice, în
volumul, nereprezentativ, al lui Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie
româneşti [15]î.

Fiul unui grădinar , refugiat de la sud de Dunăre şi stabilit în mahalaua dinspre Tecucel,
la marginea oraşului Tecuci (7.000 locuitori la naşterea lui I. I., conform memoriilor
sale), I. Iordan face în “opera lui ştiinţifică” un acerb naţionalism bulgar, pentru o
realitate iluzorie.

24
Indecenţa lui I. I. merge pînă acolo că şi nume ca nenea (care face parte din sistemul,
unic, al apelativelor româneşti pentru grade de rudenie – a se vedea Prefaţa), neica,
Gogu, Lac, Lacea, Ladea, Latu, Paiu, Pacea, Raliţa etc. sînt date, fără nici o încercare de
dovadă, ca provenind din bulgară.

Infantilismul naţionalistului bulgar I. I., dezvoltat pe teren românesc, merge pînă acolo
încît, pe multe pagini, trece câte 13 – 14 – dar şi 21 (p. 387) ori 23 (p. 386) – nume
româneşti de origine “bulgară”. Fără pic de logică şi argumentaţie, aplică sistemului
antroponimistic primordial al Europei o iluzorie influenţă bulgară.

Roeslerian întârziat, lipsit de orice brumă de spirit ştiinţific, eminamente agitator politic
şi politruc, ridicat politic de către partidul comunist la ranguri importante în viaţa socială,
dar şi în cea ştiinţifică, unde aplica “politica partidului”, slavizant al limbii române pînă
în 1950, (când apare broşura lui I. V. Stalin Cu privire la marxism în lingvistică,
afirmând că româna nu este slavă), Iorgu Iordan a încercat, cu nişte lucrări derizorii, să
schimonosească, să distrugă caracterele civilizaţiei şi culturii române multimilenare.

Pentru a dovedi că influenţa antroponimiei zisă bulgară nu putea să existe deoarece, de

aproape o mie de ani, nu mai existau bulgari în Europa, trebuia să aducem dovezile de
rigoare. Acesta este motivul pentru care s-a dezvoltat partea privind scurta perioadă a
prezenţei bulgare la sudul Dunării.

PARTEA a II-a “DICŢIONAR AL NUMELOR DE FAMILIE ROMÂNEŞTI” ?

Sub acest titlu sunt grupate 3 materiale polemice din 1983, în legătură cu dicţionarul lui
Iorgu Iordan cu titlul de mai sus.

Ele sînt perfect valabile şi acum şi perfect integrabile subiectului cărţii noastre, pe care-l
completează, vizând originile carpatice ale civilizaţiei indo-europene, deci şi ale
antroponimelor româneşti. Fără nici un alt comentariu, le reproducem ca atare, dar,
pentru pentru o mai completă informare asupra subiectului, am considerat necesară şi o
addenda.

II – 1 “Dicţionar al numelor de familie româneşti” ? [2]

Un dicţionar de nume reprezintă o lucrare de mare utilitate pentru orice cultură naţională,
contribuind, printre altele, la mai buna cunoaştere a limbii. De asemenea, poate constitui
element de referinţă pentru studii comparative, între mai multe limbi, de interes deosebit
pentru istoria culturii în genere. Într-o zonă de mare densitate culturală, cum este cea
europeană, în care există încă destule zone obscure, un dicţionar al numelor de familie
româneşti, bine conceput şi întocmit cu rigoare, ar contribui la sporirea cunoaşterii, la
lămurirea unor aspecte controversate, sau nesoluţionate încă. Este motivul pentru care
Dicţionarul de nume
de familie româneşti, de Iorgu Iordan, a fost aşteptat cu legitimă curiozitate.

25
Din păcate, chiar la o examinare fugară, lucrarea constituie o dezamăgire, avînd defecte
esenţiale, mai ales de conţinut, dar şi de formă.

În primul rînd se vădeşte lipsa unei metode de lucru. Autorul însuşi menţionează (p. 6) că
interesul ştiinţific s-a deşteptat pur şi simplu întîmplător (sic !), că a strîns, la întîmplare,
nume de familie întîlnite în studiile de tot felul pe care le citeam în vederea întocmirii
altor lucrări. În aceste condiţii, inerent, un mare număr de nume nu are şanse să ajungă în
lucrare, aceasta devenind nereprezentativă. Într-adevăr, numărul numelor cuprinse în
dicţionar este de aproape 35.000, iar absenţele identificate, deocamdată, evident
incomplet, se ridică la cca. 70.000.

S-ar putea întreba cineva cum am stabilit acest număr enorm de absenţe. Simplu,
colaboratoarea mea, Margareta Dovganiuc Cârlan întocmeşte, în mod metodic, un
Dicţionar de nume de familie româneşti, cu surse determinate apriori, astfel încît
valoarea, credibilitatea şi limitele lucrării să fie de la început cunoscute şi menţionate, ca
în orice lucrare aparţinînd domeniului ştiinţific. În circa 3 ani, colaboratoarea mea a fişat,
cu trimiteri riguroase la surse (cînd a fost posibil, sursa însăşi a fost decupată şi lipită pe
fişă), circa 100.000 nume de familie româneşti. Acest mod de lucru exclude posibilitatea
strecurării de erori, a căror prezenţă pot face caducă o lucrare de acest gen. Autorul
motivează (pp. 6, 8) sursele erorilor din lucrarea sa, fără, însă, să le poată identifica spre a
fi evitate.

Cu cele 100.000 nume fişate, lucrarea menţionată este departe de a fi încheiată, de-a fi
epuizat sursele propuse. De unde rezultă că cele cca. 35.000 nume, cît conţine dicţionarul
recenzat, nu reprezintă decît o cîtime, probabil sub 25 % din antroponimistica
românească.

Într-o lucrare care se intitulează ştiinţifică, nu se pot trage concluzii pentru întreaga
antroponimistică românească, una din cele mai bogate din cîte se cunosc, în absenţa a trei
pătrimi din aceasta. Faţă de conţinutul lucrării, de întinderea sa reală, mai potrivit ar fi
fost titlul “Listă de nume de familie întîlnite în timpul lecturii”.

În ştiinţă, orice afirmaţie trebuie să poată fi verificată de cine cunoaşte regulile

domeniului. Cînd nimic nu poate fi verificat, cînd multe nume sînt inventate (greşite),
cînd cea mai mare parte a obiectului lucrării n-a fost cuprinsă în aceasta, este limpede că
lucrarea nu are cum aparţine, şi nu aparţine zonei ştiinţifice.

După ce şi-a ales un crâmpei de listă de nume de familie, cum am văzut, autorul se apucă
să le distribuie, evident tot arbitrar, origini. Se face că nu ştie nimic de traducerea
obligatorie a numelor româneşti în Transilvania de către stăpînirea austro-maghiară, că nu
a auzit de moda adăugirii de sufixe polone la nume neaoş româneşti, în timpul lui
Alexandru cel Bun (v. Hasdeu, E. M. R., vol. 3, p. 201, art. Barnovski), că nu-şi aduce
aminte că românii şi bulgarii din dreapta Dunării şi-au căutat salvarea şi s-au stabilit la
nord de Dunăre în sec. 19, după războiul ruso-turc din 1828-1829 (v. C. N. Velichii,
Conspiratorii, 1979, pp. 16 – 26), nu-l interesează realitatea, îşi confecţionează ipoteze
istorice proprii, înlăuntrul cărora oficiază, declară, nu încearcă să dovedească, nici n-ar

26
putea! Prin acest procedeu sui-generis, cca. 20.000 de nume din lista sa sînt declarate
bulgăreşti, greceşti, ucrainiene, maghiare, cele mai multe fără nici o justificare.

Pînă şi nume ca Dacu, Daciu, Daca sînt, după Iordan, de origine bulgară. Anumite
nume pe care un Dicţionar echivalent bulgar le consideră de origine română (v. de ex.
Datcu), Iordan le consideră de provenienţă bulgară. Magister dixit. şi cu asta basta.

Nume tipic româneşti ca Gaia, Gaga (substantiv comun, sora mai mare, în Oltenia
rurală), Dardu, Maica, Nana (mătuşă, sau femeie mai în vîrstă), Ilinca etc., unele
menţionate în scris, în această zonă, cu secole înainte de sosirea bulgarilor la Dunăre, sînt
declarate împrumuturi din bulgară.

Atunci cînd două cuvinte, sau două nume se găsesc în două limbi diferite, fără dovezi
exterioare, fără argumente incontestabile, un om de ştiinţă n-ar cuteza să afirme care-i
împrumutătorul şi care-i împrumutatul, mai ales că s-ar putea ca împrumutătorul să fie un
terţ. O astfel de circumspecţie ar trebui observată cu atît mai mult cînd în joc apare limba
română, o limbă străveche, închegată înainte de apariţia unora din limbile vecine.

În scrisoarea pe care mi-a adresat-o, la 16 ianuarie 1981, Preşedintele Universităţii Jean

Moulin, din Lyon, prof. Jacques Goudet, unul din cei mai mari romanişti ai lumii, scrie:
Un anumit număr de fapte privind structura limbilor română şi albaneză, mă determină
să gîndesc eu însumi că substratul daco-trac a jucat un rol foarte important în formarea
limbilor română şi albaneză şi, de asemeni, bulgară, aşa cum le cunoaştem! În ce
priveşte lexicul, eu cred că cel daco-trac a fost cu necesitate mult mai bogat decît
considerăm noi.

În aceste condiţii, este normal ca numeroase similitudini şi identităţi să se găsească în

cele două limbi, dată fiind provenienţa comună a acestor elemente, din substrat. Care ar fi
temeiul afirmării originii lor bulgare, chiar făcînd abstracţie de substrat, înainte de a
proba prezenţa lor în bulgară înainte de ajungerea la Dunăre, în sec. VII e.n. ?

Elaborat fără o metodologie, despuiat de cea mai mare parte a antroponimisticii

româneşti, dospind a arbitrar, avînd la bază criterii din afara obiectivităţii ştiinţifice,
lucrarea constituie un eşec, fiind lipsită de orice valoare practică.

g. gheorghe

membru al Societăţii de studii clasice din R.S.R.

II – 2 Scrisoare a Societăţii de Studii Clasice din RSR [3]

SOCIETATEA DE STUDII CLASICE Bucureşti, Str. Spiru Haret 12

DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Nr. 46 / 25 sept. 1983

Stimate domnule inginer,

27
Nu v-aş fi adresat această scrisoare dacă, în recenzia pe care aţi consacrat-o
Dicţionarului numelor de familie a profesorului Iorgu Iordan, n-aţi fi implicat
Societatea noastră, făcînd uz de calitatea de membru al ei pentru a da pondere de
specialist textului dv. Desigur, aveţi dreptul incontestabil de a utiliza această calitate şi de
a publica recenzii negative despre orice lucrare,şi nu e nicidecum în intenţia mea de a-l
contesta. Dar ţin să vă comunic dezaprobarea conducerii Societăţii pentru modul în care
“executaţi” o lucrare importantă, datorată unui savant care, de mai bine de 70 de ani,
slujeşte cu strălucire ştiinţa şi învăţămîntul nostru şi căruia admiratorii săi, foarte
numeroşi, îi vor sărbători zilele acestea cea de a 95-a aniversare.

Aş fi vrut să mă pot opri aici şi să nu discut de loc recenzia dv.: aţi fi putut rămînea cu
impresia că mă situez pe poziţia de apărător al autorităţii magistrului şi că încerc astfel să
îngrădesc libertatea de exprimare a celor care nu fac parte din “elita academică”.

Trebuie spus de la început că lucrarea profesorului Iordan e de salutat pentru ceea ce

reprezintă: p r i m u l dicţionar al numelor de familie, bazat pe o muncă îndelungată şi
pe o vastă experienţă în domeniul onomasticii, cum a arătat foarte bine preşedintele
Societăţii în ultimul număr din “România literară”. Salutată şi, adaug, respectată, cum
trebuie respectată orice muncă onestă şi competentă. Că există omisiuni, poate şi erori, nu
e de mirare în aceste condiţii de pionierat; ele nu pot duce însă la negarea ansamblului.
Scutit de eroare nu e decît cel care nu face nimic. Dv. însă negaţi ansamblul, pe un ton
insultător (lipsă de metodă
de lucru; nu aparţine zonei ştiinţifice; se apucă să le distribuie, evident tot arbitrar,
origini; îşi confecţionează ipoteze, etc. etc.), limitîndu-vă la formulări cu caracter general,
f ă r ă s ă d a ţ i n i c i u n s i n g u r e x e m p l u în care o soluţie corectă a dv. să fie
opusă celei eronate, datorate profesorului Iordan. Salutară prudenţă ! Fiindcă rezultă
destul de clar din textul dv. cam ce fel de etimologii aţi propune pentru Dacu, Daca,
Datcu etc. Cît despre menţionarea în scris a unor nume tipic româneşti cu secole
înaintea sosirii bulgarilor la Dunăre sau despre bulgara dinaintea secolului al VI-lea, vă
asigur că orice student bun din anul I ar zîmbi, dacă împrejurarea n-ar fi deosebit de
tristă. În alt pasaj afirmaţi, pe acelaşi ton insultător, că autorul se face că nu ştie nimic de
traducerea obligatorie (!) a numelor româneşti în Transilvania ş.a.m.d.; că autorul ştie
acest lucru rezultă din redactarea unor articole. Dar cum s-ar putea reflecta, după părerea
dv., într-un dicţionar cunoaşterea acestei stări de lucruri ? Dacă pe un român îl cheamă,
de exemplu, Chişu, să nu se spună că etimonul e magh. kiş ? Să se repete în fiecare
articol că e traducerea unui nume românesc? La ce ar servi o asemenea redactare, dacă nu
la sporirea inutilă a paginilor ? Sau să se indice numele anterior ? În lipsa unor
documente, de unde putem şti că e vorba de Micu şi nu de Măruntu, Mărunţelu,
Scundu ? Iată unde s-ar afla lipsa de metodă şi arbitrariul, nu în Dicţionarul profesorului
Iordan.

Şi, la sfîrşitul afirmaţiilor dv. gratuite, pronunţaţi o sentinţă definitivă (mă refer la ultimul
alineat), de la o înălţime ameţitoare, eşafodată pe o scrisoare a lui J. Goudet şi pe
calitatea de membru al Societăţii. Pentru acest din urmă lucru îmi pare nespus de rău.

I. Fischer

28
II – 3 Scrisoare către Societatea de Studii Clasice din RSR [4]

Gabriel GHEORGHE Bucureşti 13 oct. 1983

Str. Plantelor 8-10, bl. B, ap. 21

Către Societatea de Studii Clasice (S.S.C.)

din Republica Socialistă România

În atenţia Prof. I. Fischer, secretarul S.S.C.

Priveşte: Scrisoarea Dvs. Nr. 46 din 25 sept. 1983 referitoare la Recenzia publicată în
“Săptămâna Culturală a Capitalei“ din 23 sept. crt. despre Dicţionarul numelor de
familie româneşti de Iorgu Iordan.

Stimate domnule profesor,

Scrisoarea Dvs. rubricată, care mi-a parvenit cu destulă întîrziere, m-a surprins neplăcut,
fiind o intervenţie căreia nu i-am putut înţelege rostul.

1. Deşi spuneţi că nu vreţi s-o faceţi, nu-mi imputaţi decît folosirea dreptului elementar
de opinie.

1.1 Regret câ o faceţi în numele Societăţii de studii clasice, căreia ar trebui să-i rămână
străină orice formă de reprimare a libertăţii de opinie. Vă amintiţi, desigur, unul din
aforismele lui Walter Lipmann, publicat în presa noastră: Acolo unde toată lumea este
de acord, înseamnă că nimeni nu gîndeşte prea mult. Dar o astfel de împrejurare nu ne-ar
situa prea departe de dihor, de rinocer etc., ceea ce n-ar fi vesel şi măgulitor pentru speţa
noastră, în zenitul evoluţiei, poate în amurgul ei.

1.2 Este de asemenea regretabil că-mi imputaţi practicarea adevărului ştiinţific, într-o
luare de poziţie Pro Iordano, situându-vă departe de idealul de existenţă exprimat al prof.
Iordan: dragostea de avevăr, care, în domeniul ştiinţific, este absolut necesară şi
obligatorie, ca, dealtfel, şi în alte domenii, dar ştiinţa, în primul rînd, trebuie să arate
ce este adevărat şi ce nu este adevărat... (în Extras din nr. 55, 56, 57/1978 şi 58, 59, 60/
1979 p. 3). Rezultă, profesorului I. Iordan îi repugnă tămîierea, frustrarea adevărului.

Ce vă îndreptăţeşte să-mi imputaţi, în numele prof. Iordan, ceea ce el declară că-i

repugnă?

Oricum, critica tămîietoare nu poate face decît rău unei culturi, mai ales cînd tinde să
devină normă şi sistem de referinţă, şi orice intelectual care se respectă ar trebui s-o
dezaprobe.

29
Marele Arghezi califica plastic, memorabil, critica de-a , practicată nu de puţini condeieri
alo şi homotămâietori. Dacă nu s-ar scărpina măgarii între ei, cine să-i scarpine în
absenţa profesiunii de scărpinător de măgari?

1.3 Pe de altă parte, mă surprinde că nu-i acordaţi prof. Iordan consideraţia capacităţii de
a-şi apăra şi motiva singur lucrările, că, prin intervenţia Dvs., îl puneţi în neplăcuta
ipostază de lipsit de posibilitatea de-a susţine şi argumenta adevărul ştiinţific (pe care-l
socoteşte obligatoriu – v. mai sus) şi valoarea operei sale.

Cu regret a trebuit să constat că nu-i puteţi fi un ajutor eficace, în primul rînd pentru că,
rezultă din scrisoarea Dvs., n-aţi deschis cartea pe care o superlativizaţi. Dacă aţi fi
parcurs măcar părţile ei preliminare, nu s-ar fi putut să nu fiţi cuprins de un sentiment de
jenă şi, cu certitudine, n-aţi mai fi intervenit în apărarea unei lucrări de un amatorism
evident.

1.4 Apărate de critică nu pot fi decît operele destinate sertarului propriu. Cine-şi asumă
răspunderea publicării, cedează publicului o parte din monopolul aprecierii operei sale, şi
trebuie să-şi asume şi răspunderea oricărui gen de obiecţii, opera nemaiaparţinîndu-i.

1.5 În legătură cu o altă imputare a Dvs., trebuie să vă invederez că nimeni n-a executat o
operă adevărată. Cel care ar fi încercat s-o facă s-ar fi pe sine, nesăbuinţa de-a ataca o
operă valoroasă atrage numaidecît aprobiul public, nelimitat istoriceşte.

Dacă în preliminariile volumului său, I. Iordan n-ar fi insistat asupra calificării acestuia
ca ştiinţific, nu mi-aş fi îngăduit o luare de poziţie, ştiut fiind că librăriile şi depozitele
gem de maculatură imprimată. Şi, evident, n-ar fi meritat, şi . Dar aşa, abuzul de termeni
devine de nesuportat. Să se ignore într-atît ce se poate numi ştiinţific şi ce nu? Este
consternant.

E adevărat că sfidând logica, ignorându-l pe Aristotel şi, mai tîrziu, pe David Armeanul,
pînă şi medicii şi inginerii ş.a. au ajuns să se declare profesionişti ai unor ştiinţe iluzorii,
de fapt simple tehnici, comportând atingerea unui scop.

Rămâne în afară de orice discuţie că o operă nu poate fi executată decît de autorul ei, cînd
a făcut-o de mîntuială.

Astfel încît, reproşul pe care mi-l faceţi, că am <executat> o lucrare importantă… ar

trebui să-l adresaţi autorului, singurul în stare să-şi făcătura.

1.6 Dacă nevinovata mea critică pertinentă, strict la obiect, fără referiri ad personam, faţă
de dezastrul ştiinţific şi intelectual pe care-l reprezintă aşa-zisul Dicţionar al numelor de
familie româneşti, a putut fi catalogată atît de aspru de Dvs. şi dezaprobată de
conducerea societăţii, cum îmi comunicaţi în scris, rezultă că din opera respectivă are
nevoie să recurgă la măsuri administrative pentru a i se recunoşte existenţa. Ceea ce nu-i
deloc (!) încurajator pentru ştiinţă. Este dezolant cînd ştiinţa ajunge să-şi apere

30
adevărurile cu mecanisme administrative, manu militari. În antecedentele culturii, numai
dogmele au apelat la astfel de mecanisme pentru a li se recunoaşte .

1.7 Oricum, dacă prin exprimarea deschisă a punctului meu de vedere faţă de o lucrare
care îmi pare lipsită de orice virtute – deficienţă care nu poate fi imputată decît uşurinţei
cu care a tratat-o autorul ei – am păcătuit faţă de statutul S.S.C. îmi asum răspunderea
consecinţelor şi urmează să procedaţi conform prevederilor statutare.

Am solicitat admiterea în SSC, din proprie iniţiativă, pentru că mă preocupă

studiile clasice şi doresc să contribui la cultivarea şi creşterea interesului pentru acestea.

N-am înţeles că, prin înscrierea mea în SSC, ar putea rezulta pentru mine vreo
incapacitate, sau vreo servitute, privitor la latitudinea de-a adopta, în diverse împrejurări
de existenţă, puncte de vedere proprii, conform constatărilor sau convingerilor mele.

Şi nu cred că este spre onoarea unei Societăţi cu un scop atît de nobil să reprime punctele
de vedere care se deosebesc de cele ale conducerii Societăţii. Conducerea Societăţii se
schimbă, idealul clasicităţii este etern. Aşa am crezut şi continui să cred. În caz că mă
găsesc în eroare, normal, trebuie să suport consecinţele erorii mele.

Aş fi vrut să mă opresc aici cu răspunsul la scrisoarea Dvs. Aţi fi putut rămîne cu

impresia că evit să-mi fixez atitudinea asupra celorlalte aspecte ridicate de Dvs. O voi
face deschis, aşa cum se cade, în ştiinţă mai ales.

2. Deplîng raportarea şi justificarea intervenţiei Dvs. la o circumstanţă care-mi este cu

totul străină: făcînd uz de calitatea de membru al SSC pentru a da pondere de specialist
textului dvs.; eşafodată pe… şi pe calitatea de membru al Societăţii.

Imputaţia Dvs. mă obligă la cîteva precizări pe care, în circumstanţe normale, nu vi le-aş

fi adus la cunoştinţă.

2.1 N-am făcut uz de calitatea de membru al SSC nici acum, nici cu alte ocazii similare,
nici chiar atunci cînd am scris despre rolul formator al studiilor clasice pentru intelect. De
mulţi ani, nici la lucrările publicate în ţară, nici la cele publicate peste hotare nu adaug
semnăturii nici un titlu, convins fiind că valoarea unei lucrări stă în fondul şi forma ei, nu
în titlurile autorului, care nu pot modifica, nici altera, nici ameliora, calitatea unei lucrări.
Un dicton francez chiar spune: Ou il y a trop de titres, il n’y a gucre de science (Unde
sunt multe titluri, nu e ştiinţă deloc).

Menţiunea membru al SSC… , adăugată numelui meu la finele Recenziei în discuţie,

aparţine redactorului rubricii, motivaţia acestui adaos nefiindu-mi cunoscută.

În caz că m-aţi fi interpelat public pentru acest fapt, aş fi avut justificarea juridică şi
morală să somez revista să aducă precizarea că am încheiat recenzia respectivă numai cu

31
semnătura, fără nici o altă menţiune. Dacă o veţi face de acum înainte, voi proceda în
consecinţă.

Aş vrea să fie foarte clar: NICIDECUM nu m-am gîndit că apartenenţa mea, ca simplu
membru SSC, ar putea să-mi confere vreun soi de autoritate, şi nici în prezent nu cred.

2.2 Am solicitat admiterea în SSC în 1978, iar activităţile care-mi conferă autoritatea,
exclusiv ştiinţifică (atîta cît există), sînt cu totul independente de prezenţa mea în SSC.

Astfel:

a. Sunt de două ori laureat (în 1968 şi 1069) al premiilor republicane pentru lucrări
deosebit da valoroase în cercetare – proiectare,

b. Am elaborat (în afara articolelor de ziar şi conferinţelor) şi publicat cca 50 lucrări,

însumînd cca 5000 pagini editoriale. Dintre acestea unele au fost publicate direct în
străinătate: Franţa, 1967 şi 1973, R. F. Germania, 1969 şi 1973, Belgia, 1968, Italia, 1969
şi 1970, Austria, 1977.

Ultimele mele cărţi s-au bucurat de traduceri în engleză, spaniolă, germană şi maghiară,
ca să mă refer numai la cele pentru care am fost solicitat şi am dat acorduri scrise. O
lucrare de specialitate, de peste 500 pagini este în curs de publicare la una din cele mai
celebre edituri din străinătate.

c. Numeroase inovaţii, invenţii, metode de lucru şi de calcul proprii, comunicate şi

recunoscute pe plan internaţional.

d. Activitatea mea ştiinţifică, concretizată în lucrări, este cunoscută şi apreciată în:

- SUA (anexele 1 şi 2);

- Marea Britanie (anexele 3 şi 4);

- Franţa (anexele 5, 6 şi 7);

- Italia (anexa 8);

- Austria (anexa 9);

- Ungaria (anexa 10 etc.

Deşi deţin cîteva zeci de aprecieri de genul celor menţionate, mă opresc la 10 anexe) [5] ,
care pot fi ilustrative, pentru a nu risca refuzul poştei la expedierea scrisorii.

Calificat în SUA ca well known Rumanian specialist (anexa 2), în Italia ca noto sul piano
internationale (anexa 8), lucrările mele, însumînd cca 1800 pagini editoriale, fiind

32
considerate impressive, very fine (anexele 1, 3, 4), fondamentale (anexa 6) etc., ce spor de
autoritate ar putea adăuga calitatea de simplu membru într-o societate de studii, oricare
ar fi aceasta? Şi ce înseamnă un membru (poate fi şi de simplu auditor) între sutele de
membri ai unei astfel de societăţi?

Nu cred în acest neant înregistrabil, totuşi neant, care este autoritatea titlurilor, şi nu
calific lucrările decît după valoarea lor intrinsecă, a sporului de cunoaştere pe care-l aduc.
Nu există cercetător conştiincios care să nu fi parcurs munţi de prostie, imprimaţi sub
titulaturi pompoase.

Avea dreptate G. Ford: diplomele ne sufocă.

Din cele de mai sus, veţi putea constata Dvs. înşivă cît de departe de adevăr v-aţi aflat
cînd aţi presupus că recenzia mea a fost citită şi apreciată, nu pentru adevărurile conţinute
şi pentru rigoarea argumentării, ci datorită menţiunii adăugate de redactor semnăturiii
mele.

3 Vă respect punctul de vedere referitor la strălucita activitate a prof. I. Iordan, dar nu-l
pot împărtăşi. Şi, aceasta, nu pentru că n-ar avea titluri, chiar foarte multe, ci pentru că
realitatea, lucrările sale, se încăpăţînează să vă dezmintă.

De asemenea, obişnuit să respect punctele de vedere ale altora, îl voi respecta şi pe cel pe
care-l exprimaţi în scrisoare, fără să pot fi de acord cu Dvs., pentru că nu-mi pot imagina
cum ar putea lungimea anilor autorului şi numărul admiratorilor să sporească valoarea
unei lucrări pe care autorul, făcînd-o, n-a investit-o cu un grăunte de har.

Mie mi se pare riscant să întocmeşti lucrări fără cap şi fără coadă şi să contezi pe valoarea
adăugată acestora de numărul admiratorilor şi de acela al anilor. E o părere, evident fără
valoare, din moment ce nu aparţine elitei academice, de care amintiţi în scrisoarea Dvs.
Dacă voiţi, fie şi elitism, numai să aibă acoperire…

Cît priveşte valoarea adăugată lucrărilor, prin inducţie, de lungimea vîrstei autorilor lor
am serioase rezerve. Un dicton latin spune, parcă: Quod ab initio vitiosum est, tractu
temporis convalescere nequit.

Iar, dacă e după numărul admiratorilor, J. Hallyday, Bob Dylon şi mulţi alţii sînt de
invidiat în raport cu Socrate, Aristotel etc. etc.

Est modus in rebus! Chiar provenind de la elita academică, unde ajungem, mai ales în
ştiinţă, cu astfel de criterii axiologice, cu care pentru erezia de-a fi spus adevărul, de-a fi
spus pe nume unei lucrări de un diletantism supărător, provocator chiar.

Un elementar simţ de pudoare mă face să nu mă pronunţ despre lucrări pe care nu le-am

citit. De aceea, nici nu mi-am spus părerea, fie în scris, fie oral, decît despre unele lucrări,
puţine, ale prof. Iordan, şi anume despre acelea pe care le-am studiat.

33
Poate, lucrările sale pe care nu le-am consultat să fie, cum spuneţi, strălucite. Nu pot decît
să vă cred, acordîndu-vă, pînă la proba contrară, privilegiul bunei credinţe.

În ce priveşte lucrările parcurse de mine, nu mai am îndreptăţire să mă bizui pe opiniile

altora pentru a le califica, propria mea raţiune fiindu-mi suficientă.

Cu nespusă părere de rău trebuie să vă spun că am citit cu atenţie unele lucrări ale prof.
Iordan, anume: Dialectele italiene de sud şi limba română (1924) şi Noţiunea ă> în
limbile romanice (1922) şi am rămas dezolat de lipsa de metodă la tratarea primei teme,
mai ales. Ia, la întîmplare, cîteva zeci de expresii (din multe mii) şi le discută în legătură
cu echivalente româneşti, pe baza unor dicţionare de o valoare şi integralitate discutabile.
Expresiile nu sînt alese cu un plan, sau după o anumită metodologie,
nu se iau măcar expresiile definind o anumită zonă sau manifestare spirituală pentru a fi
comparate între cele două arii.

Lucrarea lasă senzaţia de neorînduială, de preluare şi comparare la întîmplare.

Am studiat această lucrare în vederea folosirii şi citării ei într-o operă personală. Am

regretat că n-am putut s-o citez măcar în bibliografie, deşi aceasta numără peste 300
titluri.

Nu ştiu cîte opere ale prof. Iordan aţi folosit şi aţi citat în lucrările Dvs. Poate aţi avut
mai mult noroc decît mine…

4 Greşiţi cînd afirmaţi că lucrarea în discuţie ar fi primul dicţionar…, şi, dacă aţi fi
deschis cartea, la Surse, aţi fi aflat că însuşi autorul pomeneşte cîteva din lucrările
echivalente care-l anticipează, deşi nu le-a citat pe toate, şi sînteţi departe de realitate cînd
îl declaraţi pe I. Iordan pionier într-un domeniu în care nu numai cărări, ci drumuri în
toată regula au fost de mult bătute.

5 Sigur, trebuie respectată orice muncă – onestă (sic!), dar de unde rezultă interdicţia de-a
califica fiecare muncă după meritele ei? Dvs. daţi aceeaşi notă la toţi studenţii?

Cu ce e vinovat un elev muncitor, dar pe care nu-l ajută capul pentru a fi lăsat repetent,
aceasta să fie forma de respect a muncii cinstite?

Stimate domnule profesor, în loc de-a adjectiva ca onestă (sau neonestă!) orice mnucă
cum afirmaţi Dvs., cred că munca trebuie privită în primul rînd din punct de vedere al
calităţii şi randamentului ei, şi societatea, pentru care lucrăm toţi, nu are nevoie de muncă
oricum, care să degradeze materialele puse în operă, ci numai de muncă de calitate, care
să transforme materialele în produse utilizabile.

Dacă cineva produce opinci, ce-i dă dreptul să le vîndă drept pantofi de calitatea I ?

Dvs. găsiţi Dicţionarul lui I. Iordan utilizabil. E foarte bine!

34
Însemnă asta că pentru toată lumea el are aceeaşi valoare de întrebuinţare, că modul de
împlinire a nevoii unuia sublimă alte cerinţe şi moduri de împlinire, alte aşteptări? De
unde gustul, nevoile, sau opinia unuia abrogă gusturile, nevoile sau opiniile altora? V-aţi
gîndit ce tip de relaţii umane propuneţi în scrisoarea Dvs.?

E nevoie de calitate, de competenţă reală, nu de competenţe nominale, nu de hîrtie

consumată inutil. Daţi-mi spaţiu de publicare şi voi releva defectele care fac inutilizabil
Dicţionarul în discuţie, voi dovedi că abundă în afirmaţii fără dovezi, în gratuităţi şi
absurdităţi de tot felul.

Este absurd să construieşti o ipoteză istorică sprijinită pe o relatare legendară, că Ştefan

cel Mare a adus din Polonia peste 100000 robi… fără proba minimală, măcar, a
confirmării faptului de către cronicile polone.

În sec. XV cifra reprezenta cam 10% din populaţia Moldovei. Aducerea unei atari mase
de oameni ar fi golit de populaţie un teritoriu vast, şi faptul n-ar fi putut rămîne fără
consecinţe demografice, sociale şi, evident, istorice. Şi, după I. Iordan, Polonia s-a
mulţumit cu rolul de spectator la golirea unui vast teritoriu de populţia respectivă, la
pierderea unei mari cantitpţi de bunuri, fără să întreprindă nimic.

Apoi transportarea şi cazarea a peste 100.000 de oameni, cu mijloacele de atunci, ar fi

implicat rezolvarea a numeroase probleme insurmontabile în epocă. Dar teren pentru
agricultură, pentru noii aduşi, dar cîte altele…

Sigur, nimeni nu poate fi pedepsit pentru prostie, sau pentru gîndire ilogică, dar nici
acceptarea, fie şi numai prin tăcere, a aberaţiilor tipărite nu este de bun augur.

Citiţi Dicţionarul şi vă veţi convinge că recenzia mea se găseşte la limita superioară a

exprimării eufemistice, că n-am spus, din lipsă de spaţiu, decît o cîtime din ce aş fi putut
spune, din ce trebuia spus. Revista , cu toată receptivitatea, mi-a condiţionat apariţia de
încadrarea recenziei în 2,5 p. dactilografiate. Ce să spun mai întîi, să se lege, să fie şi
reprezentativ, să ofere o viziune, a subsemnatului evident, dar cît mai aproape de
realitate, despre lucrarea recenzată?

În afara hotarelor româneşti de astăzi trăiesc multe milioane de români, numai în

Jugoslavia, după o apariţie recentă (Gămulescu, Influenţe româneşti în limbile slave de
sud) reprezentînd cca 10% din populaţia ţării, ca să dau un singur exemplu.

Nici o menţiune despre numele românilor de peste hotare, nimic despre numele istro,
megleno, aromânilor, nici o vorbă de evoluţia antroponimisticii la români etc. etc. Nu se
ocupă de istoricitatea numelor româneşti, redînd pe larg, însă, ipoteze istorice false, iar
Dvs. numiţi asta competenţă, onestitate şi vastă experienţă în domeniul onomasticii…

Cînd va fi terminată şi publicată lucrarea Margaretei Dovganiuc-Cârlan, veţi vedea ce

înseamnă o lucrare riguroasă, corectă, reprezentativă pentru antroponimistica
românească.

35
Cu elevi de liceu, improvizaţi, în vacanţă, în culegători de nume de la primărie, transcrise
cine ştie cum, fără menţionarea numelor elevilor, a anilor pentru care au existat nume şi a
comunelor (probabil 15-20 din 6000), fără nici o putinţă de verificare, nu se poate
întocmi o lucrare credibilă, demnă de-a fi luată în considerare.

6 Rgret, greşiţi, de asemenea, cînd îmi propuneţi, ca model, recenzia din a preşedintelui
Societăţii, pe care am citit-o în urma sugestiei Dvs. Deşi face o recenzie neutră,
preşedintele Societăţii nu poate să nu fie de acord, şi, normal, este, că în cazul numelor de
persoană nu putem stabili cu siguranţă etimologia, sau, mai departe, cînd nu avem
informaţii istorice nu e chip să stabilim originea unui nume de persoană, ceea ce
concordă pînă la identitate, în fond, cu cele afirmate de mine, deosebirile de expresie
nefiind semnificative: informaţiile istorice fiind numite la mine dovezi exterioare. Ceea
ce revine la a spune, cu alte cuvinte, că atunci cînd te pronunţi sentenţios despre fapte pe
care spiritul comun le recunoaşte ca imposibile, o faci în contul arbitrariului, mult şi dens
în viaţa de relaţie, dar care ar trebui să fie întîlnit foarte rar în opere ştiinţifice. Şi, fără
nici o îndoială, în astfel de cazuri îi revine criticii, sau opiniei publice rolul de-a face
chirurgie, fără să ţină seama de văicăreli sau lamentări pe criterii extraştiinţifice.

Trebuie să înţeleg că dezaprobarea conducerii Societăţii se referă la cuvintele folosite, nu

la fond?

7 Resping cu hotărîre calificarea ca insultătoare a recenziei mele, şi nici una din

exemplificările Dvs. (lipsă de metodă de lucru; nu aparţine zonei ştiinţifice etc.) nu
justifică etichetarea Dvs. gratuită.

Daţi uneori cuvintelor sensuri total diferite de accepţiunea curentă, din dicţionar, fără să
comunicaţi interpelatului şi codul sensurilor la care v-aţi gîndit, ceea ce nu este normal
într-o corespondenţă civilizată, mai ales că iniţiatorul sînteţi Dvs. Mă refer, printre altele,
la extinderea aplicării noiunii insultă la obiecte neînsufleţite. Rezultă din rîndurile Dvs.
că spune despre un lucru adevărul că e rău făcut reprezintă o insultă la adresa lucrului (?),
sau, printr-o contagiune mentală, de tip propriu, o extindeţi şi la autorul lucrului.

Această împrejurare mă obligă să revin: nu m-am referit la I. Iordan ca persoană, pe care

nu-l cunosc decît din propriile sale mărturii publice (cele trei volume de Memorii; V.
Mangu: De vorbă cu Iorgu Iordan, diverse interviuri etc.), adică, mai ales, aşa cum se
prezintă singur, ca orice om, evident .

Deşi, sînt lucruri cunoscute, pe de o parte din relatările femeilor, de un larg evantai de
vîrste, care l-au cunoscut, pînă şi în ipostaza, de neinvidiat, a generalului de La Fayette,
din ultimii săi ani (v. şi M. Ralea, Cele două Franţe), din propriile sale declaraţii:
răspunsul dat lui V. Mangu, citat de
acesta în În loc de dialog, cel dat lui M. Zamfir ( din 29 sept. 1983) că situaţia de
îndrăgostit ajută la crearea unei opere ştiinţifice (sic!), el fiind un permanent îndrăgostit
(sic!), nu mi-am îngăduit să mă refer la nici una din aceste manifestări ale omului, deşi nu
se acordă cu vîrstei, poporul avînd aprecieri pe care îmi reprim tentaţia de-a le cita

36
referitor la bătrînii îndrăgostiţi (v. Proverbele românilor), neînţelegînd să mă ocup de “,
deşi în memorialistica sa nu iartă pe nimeni, chiar din acest punct de vedere.

M-am referit, şi înţeleg să mă refer, numai la opera sa, cum va proceda posteritatea cu
fiecare dintre noi, aşezându-i, nu după gălăgia din epocă, ci după dreapta sentinţă a
valorii operei proprii. Cum veţi binevoi a vedea, dragostea nu ajută întotdeauna la
crearea de opere ştiinţifice.

În acest context, îngăduiţi-mi să vă citez cîteva din realizările stilistice şi , ale lui I.
Iordan publicate, regretabil, chiar într-o revistă pentru elevi, ineditele de exprimare, de
stil şi de gîndire fiind culese din destul de recentul interviu publicat în (a elevilor liceului
Unirea din Focşani, numerele 55-60):

a Şi graba se bazează pe o anumită superficialitate (p. 14).

b Superficialitatea, la rîndul ei, este produsul criticabil, zic eu, al unei calităţi mari…
(p. 14).

c Greutatea la o asemenea operă este ca ea să fie gata, şi prima calitate asta este (sic!)
– p. 13.

d Majoritatea cuvintelor din această operă erau în mare măsură latineşti decît
româneşti. (p. 13).

Vă rog să-mi daţi voie să vă dau şi cîteva mostre, din acelaşi interviu, de ce înţelege prin
ştiinţific la autorul Dicţionarului în discuţie.

e Populaţia autohtonă a Daciei era, să zicem pe vremea aceea de cel mult (!) un milion
de oameni. N-am nici o idee clară, dar vorbesc aşa (!). Deci din punct de vedre etnic,
noi sîntem daci, dar din punctul de vedere al limbii şi al culturii, cam 80 la sută (!)
sîntem romani. Sigur că n-avem de la daci numai sîngele, cum se zice, avem şi ceva
spiritual, fără nici o discuţie. Nu era un popor înapoiat, n-a trăit în epoca de piatră
(sic!). Avea o cultură şi o civilizaţie, dar modeste (sic!!) în comparaţie cu a romanilor.
Erau mai ales păstori, din cauza configuraţiei solului (!). Ce se putea face? Agricultură
foarte puţină (!)… Nu cunoşteau o parte din unelte (!) amintite mai sus (p. 10).

Pe lîngă pronunţarea cu aplomb, cu cifre precise, asupra unor lucruri despre care
mărturiseşte singur că n-are nici o idee clară, că vorbeşte aşa (s. n.), ca să se afle în
treabă, metodă de lucru frecventă în lumea , dar spune nişte enormităţi că şi copiii s-ar
prăpădi de rîs citindu-le. Şi asta cu aerul cel mai dezinvolt şi… din lume.

Vă rog să găsiţi, alăturat, o pagină (anexa 11) din revista americană , noiembrie 1977
(deci apărută cu mult înaintea interviului publicat în revista noastră) în care se arată că
metalurgia cuprului era înfloritoare în spaţiul carpatic cu peste 2000 ani înainte de cele
mai vechi unelte similare din Grecia (p. 621), deci cu peste trei milenii înaintea fondării
Romei.

37
Vă place, nu? Uneltele pe care spaţiul carpatic le produce cu peste 3000 ani înainte de
existenţa Romei, după omul de ştiinţă I. Iordan nu erau cunoscute în spaţiul carpatic!

După corectarea datărilor cu radiocarbon 14, tot după specialiştii americani, civilizaţia
spaţiului carpatic depăşeşte 4000 ani î. e. n., în timp ce piramidele şi Sumerul sînt datate
la 3000 î. e. n., Creta la 2600, Micene la 1600 î. e. n. etc., neexistînd (v. art. citat, p. 617)
nici o datare mai veche de 4000 î. e. n. în Europa.

Aceeaşi realitate este relevantă de savanţi sovietici (v. , numerele din ianuarie şi februarie
1983), ca şi de numeroşi savanţi britanici, vest-germani, francezi etc.

Dacă aţi fi numai foarte puţin obiectiv, aţi recunoaşte deschis ce nivel de , de
anticunoaştere răspîndeşte veneratul I. Iordan. Şi, asta, chiar printre elevi.

Deci, ne spune I. Iordan că la daci se făcea agricultură puţină, din cauza configuraţiei
solului (sic!!) – în cea mai mănoasă cîmpie din Europa, reprezentînd cca 40% din
suprafaţa ţării!!

Să vedem ce spun autorii antici (V. Muşat şi I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la

statul român unitar, p. 21):

1) Agricultura era ramura cea mai importantă a economiei geto-dace, rezultă din
însemnările lui Herodot, Ptolemeu, completate cu informaţiile date de Criton, medicul
grec al lui Traian.

2) Din aceleaşi izvoare rezultă marea dezvoltare a agriculturii şi viticulturii, iar în

scrierile lui Strabon, Arrian şi Ptolemeu se menţionează marea întindere a
semănăturilor de grîu.

3) Demostene (Discursuri) în sec. IV î. e. n. arată: Cantitatea de grîu adusă din Pont

este mai mare decît tot ceea ce ne vine din celelalte porturi, deoarece ACEST ŢINUT
PRODUCE CEA MAI MARE CANTITATE DE GRÎU.

4) Descriind expediţia lui Alexandru cel Mare la nordul Dunării, Arrian din
Nicomedia scrie: În cursul nopţii au mers prin locuri unde holdele de grîu erau
îmbelşugate. În felul acesta au rămas neobservaţi în înaintarea lor pe mal. La ivirea
zorilor Alexandru a pornit prin holde. El a poruncit pedetraşilor să înainteze, culâînd
grîul cu lăncile înclinate pînă au ajuns la locurile necultivate (s. n.).

Faţă de I. Iordan nu pot să aibă dreptate Herodot, Criton, Strabon, Arrian, Ptolemeu
etc., toţi la un loc neavînd atîtea titluri cîte are I. Iordan singur. Mai vreţi şi alte mostre
de la I. Iordan? Dacă da, să ştiţi că am o tîrnă plină.

Cu astfel de ştiinţă, făcută după nişte ipoteze valabile cu 50-100 ani în urmă, şi mai ales
pe impresii personale nu se poate ajunge departe în epoca noastră.

38
Dacă despre un lucru nu se poate spune, sau nu se spune, că nu e bun, nu se poate deduce
că el este bun cu siguranţă.

Altă perlă din interviul menţionat:

f Regulile gramaticale… sînt o realitate obiectivă. Limba are legile ei, regulile ei,
sistemul ei (p. 8).

Şablonul realitate obiectivă (de fapt vrea probabil să spună ) şi restul, rămas probabil de
la nişte şedinţe de prin 1950, nu au nimic a face cu ştiinţa, şi nici cu logica.

Natura, limba etc. nu au legi, reguli etc., acestea fiind deduse de savant după examinarea
şi corelarea reproductibilităţii, repetabilităţii, periodicităţii şi constanţei anumitor
fenomene.

Sînt lucruri elementare, îmi e penibil că trebuie să le remarc.

g Elevul să fie întrebat: <Plăcerea poate să fie foarte subiectivă (!), foarte personală
(!), foarte aşa, de gust, adică: . Dar nu întotdeauna este o axiomă (!) această formulă>
(p. 8).

Aţi auzit şi de plăcerea altfel decît personală? Textul, în limitele limbajului obişnuit, este
jenant.

Aveţi, fără îndoială, latitudinea de a-l califica oricum.

Din păcate pentru lui I. Iordan, nu tot ce era valoros în 1950 mai poate fi calificat şi
astăzi la fel.

Oricum, pot să vă spun că am găsit numeroase exemple de genul celor, ilustrative, citate
mai sus în lucrările lui I. Iordan pe care le-am parcurs şi, pentru logica şi nivelul de
cultură ale unui inginer, ele sună urît, supără.

Vă asigur, aş putea alcătui un volum cu , asemănătoare celor de mai sus.

În lucrările parcurse de mine, destul de des declaraţia neargumentată, arbitrariul apar pe

post de adevăruri ştiinţifice.

Aceasta este realitatea, neplăcută într-adevăr, şi nici un fel de considerente de ordin

afectiv n-o pot schimba.

8 Nu am avut niciodată intenţia de a declama, cu atît mai puţin de a publica defecţiunile

constatate de mine în lucrările lui I. Iordan, mulţumindu-mă cu conştiinţa unei alte
viziuni despre acestea, şi, probabil, niciodată n-aş fi făcut-o.

39
Cenzura pe care încercaţi să mi-o aplicaţi, fie şi în numele SSC, echivalează cu abolirea
latitudinii de-a gîndi şi a simţi în afara şabloanelor, iar încercarea de a-mi impune
soluţiile şi convingerile Dvs., de-a mă obliga, sub pulpana ştiinţei, la aclamarea non-
valorii este inacceptabilă.

9 În ce priveşte nefolosirea de titluri pentru I. Iordan în recenzia în discuţie, aceasta are

temeiuri legale şi de bun simţ, nici pe coperta interioară, nici pe cea exterioară autorul
nefolosind titluri. Raţiunea pentru care procedează astfel nu este de pus în discuţie.
Conform art. 3, al. 2 din Decr. 321/ 1956 autorul are latitudinea să aducă la cunoştinţa
publicului opera sa sub nume propriu, sub pseudonim, sau fără indicarea de nume.

Dacă cineva nu vrea să-şi adauge titluri, calificative, cu ce drept le-ar adăuga recenzentul
împotriva dorinţei sale?

10 Trebuie să vă dezamăgesc, v-aţi înşelat din nou, am dat exemple, dar au fost scoase,
pentru raţiuni de spaţiu.

11 Nu ştiu la ce vă gîndiţi cînd insinuaţi ce fel de etimologii aţi propune…

Am citit zeci de lucrări de lingvistică şi peste tot am întîlnit formulări de genul: probabil,
s-ar putea ca, credem că nu greşim prea mult considerînd că etc.

În ştiinţă, o mie de prezumţii însumate nu fac cît o dovadă elementară.

Nu cred nici în formula lui Gillieron: une étymologie se trouve d’abord, puis elle se
prouve (o etimologie se găseşte mai întâi, apoi ea se probează).

În momentul cînd voi o etimologie, aceasta va fi fără replică, adică dovedită după toate
regulile jocului. Pînă atunci mă abţin, dacă ne găsim în ştiinţă.

12 Vă mărturisesc că, deşi mi-am dat osteneala, n-am putut gusta ironia cu menţionarea
în scris a unor nume tipic româneşti înaintea sosirii bulgarilor la Dunăre etc. pentru care
un student bun (de ce bun?) din anul întîi ar zîmbi… etc.

Fiecare zîmbeşte după cît îl duce capul şi după cum îl îndeamnă cultura şi informaţia lui,
că zîmbetul nu este prohibit. Vorba lui Goethe: Cînd o scriere se izbeşte de un cap şi
sună a gol, nu întotdeuna e de vină scrierea.

Am asistat la o şedinţă a SSC cînd nu s-a zîmbit, ci s-a rîs în toată regula după ce prof. R.
Vulpe a spus: s-au găsit unii care şi pe sumerieni, creatorii celei mai vechi culturi a
antichităţii, i-au dus din spaţiul carpatic. Şi asta în 1980, deşi în 1956 apăruse Istoria
ceasurilor, a Dr. Ludwieg Zeidler, şi, în 1971, art. lui N. Jirov, în care se face o subtilă
şi impecabilă demonstraţie a plecării sumerienilor din Carpaţi. Nu ştiu dacă la ei se
referea răposatul prof. R. Vulpe, sau la alţii, oricum rîsul, nu zîmbetul, nu avea acoperire.
Era un spectacol trist: se rîdea de adevăr, din neştiinţă, într-o Societate care se reclamă de
ştiinţă.

40
Trăim la finele secolului XX, în ştiinţă, de la o zi la alta, se fac descoperiri care răstoarnă
secole de studii bazate pe credinţe şi opinii. Se mai poate băga capul în nisip şi trăi acolo
cu adevăruri personale?

Imobilismul este specific dogmaticii, ar fi regretabil ca studiile clasice să rămînă

prizoniere ale unor ipoteze istorice puerile, valabile acum un secol, poate şi cu cinci
decenii în urmă, în orice caz perimate azi. Spun asta, pentru că studiile calsice există
independent de variabilitatea diferitelor ipoteze istorice, constituind un obiect de
cultivare a spiritului, ferit de perimare.

Atragerea studiilor clasice în disputele istorice nu le poate decît dăuna, şi s-ar putea ca
tocmai acest fapt să explice, în parte măcar, reducerea interesului forurilor administrative
pentru o , cînd studiile clasice ar trebui să fie nemijlocit cultură, strict necesară formării
spiritului şi organizării intelectului, aducerii acestuia la aptitudinea de-a deveni receptiv
pentru orice zonă a ştiinţei şi culturii. Pentru că, nu de mult, am citi despre reducerea
severă a numărului de ore afectate studiilor clasice şi în Franţa, unul din bastioanele
clasicismului. Şi atunci…

Iertaţi-mi sinceritatea, scrisoarea Dvs. îmi dă dreptul să fiu sincer, şi la conferinţa Dvs.
din 5 martie 1981 s-a zîmbit. Doar într-o societate democratică zîmbetul este permis…

Venisem din delegaţie mai repede, special pentru a asista la conferinţa Dvs., fiind în
căutarea unor argumente indubitabile privind romanizarea, pe care să nu le poată contesta
fiecine. Am regretat mult că nu le-am aflat nici din spusele Dvs.

Relatarea Dvs. a fost cam cea cunoscută: colonizarea Daciei (fără precizarea provinciilor
din care proveneau colonii) a fost masivă (fără să indicaţi sursele pe care se sprijină
afirmaţia), autohtonii au învăţat destul de repede limba latină, poate cu un accent străin
(tot numai prezumţii, cînd se ştie bine că azi, cu manuale şi caiete, cu profesori buni şi
meditatori, după 10-12, chiar 30 ani de studii clasice, chiar un profesor de latină nu
vorbeşte latineşte), după care limba autohtonilor şi-a pierdut importanţa, rămînînd de uz
familial… etc.

Dar argumentele, dovezile că lucrurile s-au petrecut aşa şi nu altfel unde sînt?

Vă întreb de argumentele directe, pentru că toată argumentaţia Dvs., şi a altora, e drept,

se rezumă în final la nu se poate să se fi petrecut altfel.

Dar asta e religie, nu ştiinţă, în religie fiind clasică aşa-zisa argumentare indirectă pentru
a dovedi existenţe lui Dumnezeu: nu se poate ca tot ce ne înconjoară să nu fi fost făcut
de cineva, să nu aibă un creator.

Aruncaţi un ochi în Critica raţiunii pure şi veţi vedea cum a pulverizat Kant această .
Rămasă la acest stadiu de dovezi, romanizarea poate avea soarta pe care Kant a hărăzit-o
probei indirecte a existenţei lui Dumnezeu, şi s-ar putea ca demolarea ipotezei să nu
aştepte decît apariţia unui creier logic. Şi ce ne facem?

41
Cu o astfel de argumentare, nu vi se pare că staţi pe un teren nesigur, pe care orice nou
venit, chiar de rea credinţă, îl poate cutremura?

Nu spuneau unii din clasiciştii noştri, pînă în 1952, cînd a apărut broşura lui Stalin - Cu
privire la marxism în lingvistică, că limba română ar fi o limbă slavă?

Argumetele pe care le-aţi prezentat Dvs., în conferinţa amintită, sînt descoperiri de dată
recentă? Nu erau cunoscute la acea dată? Sau nu sînt suficiente pentru a nu fi puse în
discuţie? Aceasta-i întrebarea.

13 Resping, de asemenea, calificarea Dvs. nefondată: afirmaţi, pe acelaşi ton insultător,

că autorul se face că nu ştie nimic de traducerea obligatorie (!) – n-am înţeles rostul
acestui semn aici, trebuia să spun a numelor româneşti în Transilvania etc., asigurîndu-
mă că autorul ştie acest lucru…

Sigur că ştie, dar îl trece sub tăcere. Nu la modul cum prezentaţi Dvs. lucrurile m-am
gîndit, o ştiţi desigur. Dacă invocînd ipoteze fanteziste autorul mimează, în Introducere,
că face un studiu asupra onomasticii româneşti, era strict necesar aici să explice de ce
atîţia români, mai ales în Transilvania, poartă nume ca: Domocoş, Fechete, Naghi,
Sabău, Silaghi, Silaşi etc., deşi sînt români, ortodocşi, ceea ce este exclus pentru un
maghiar.

14 Într-un studiu citit şi apreciat,

pentru valabilitatea lui, de trei somităţi ale romanisticii mondiale, am dovedit fără putinţă
de replică că bor este este o rădăcină a românei străvechi. Chiar ignorînd cercetările mele
şi rezultatele la care am ajuns, cum credeţi Dvs. că s-ar putea ca:

a. Darda să fie de origine română, iar Dardu (masculinul) să fie împrumutat din bulgară
(în timp ce fondatorul Troiei este Dardan, n. subs.).

b. Borbea să fie împrumutat din s. cr.?

Borbe(l)i – din it.?

Borbely, Bordas etc. – din magh.?

Borcea, Borciu, Borea, Borică, Bordeianu etc. sînt de origine română, cum scrie I.
Iordan.

Cum ar fi posibil ca membrii aceleiaşi familii să aibă cinci naţionalităţi diferite?

În ce-l priveşte pe Borcoi(u) – Borca, I. Iordan scrie: absent în fişierul meu (în timp ce
numai cartea de telefon a Bucureştiului înregistrează patru abonaţi cu numele Borca).

c. Bec să vină din bg. Beko, cînd se găseşte în lat. (beccus) şi în toate limbile romanice
(fr. bec, it. becco etc.), ca substantiv comun ?

42
Şi aşa mai departe tot Dicţionarul gemînd de astfel de fantome, de aberaţii, neverosimile
pentru un specialist de talia lui I. Iordan, şi chiar pentru altcineva.

15 În introducerea Dicţionarului său, I. Iordan mai afirmă (p. 15): Această rară
capacitate a românilor de a asimila prin limbă…. Pasajul este confuz şi abscons, dar
contradicţia cu alte afirmaţii ale aceluiaşi este evidentă.

Pentru un eşantion mare de cuvinte ale limbii române, pe care l-am studiat, Dicţionarele
Academiei indică următoarele etimologii: necunoscute şi neindicate 66,48%;
maghiarisme 6,82%; bulgare 5,11%; ucrainiene 4,55%; turceşti 3,41%; latine, ruseşti,
slave cîte 1,7% etc.

Unei limbi căreia Dicţionarul oficial al Academiei, al cărui prim redactor responsabil
este I. Iordan, îi atribuie (pentru limba populară, cea care contează), de 4 ori mai multe
maghiarisme, de 3 ori mai multe bulgărisme, de 2,6 ori mai multe cuvinte de origine
turcă, decît cuvinte de origine latină, în total, numai pentru limbile menţionate de 14 ori
mai multe cuvinte de origine mongolă ş. a. decît cuvinte de origine latină (conform
etimologiilor din dicţionar!) ce i-ar putea conferi virtuţi asimilatoare? Dacă realitatea ar fi
asta, ce ar face ca vorbele de origine maghiară, bulgară, turcă etc. să exercite capacităţi
asimilatoare în contul limbii române? E lipsit de logică.

16 Vă mai amintiţi probabil cuvintele lui Alexandru Philippide: Învăţaţii români nu

cultivă ştiinţa pentru ştiinţă, ADICĂ PENTRU ADEVĂR (subl. ns.), ci numai aparenţele
ştiinţei, pentru onoruri şi foloase materiale…> (În: Comemorarea lui Alex. I.
Philippide, Bucureşti, 1934, p. 9), fără să vreau să vorbim de frînghie în casa
spînzuratului.

Ce părere aveţi de oamenii de ştiinţă care, după împrejurări, că laptele este negru, după ce
în alte circumstanţe au susţinut contrariul, de fiecare dată făcînd-o în slujba ştiinţei. Dacă
cineva are interesul să spună că laptele e negru, ce-i dă dreptul să oblige pe alţii să-i
susţină punctul de vedere? Am să vi-l citez pe I. Iordan în această postură.

Filologia care la mine este mai ales pasiune, la Dvs. este profesiune, astfel că, presupun,
ştiţi mai bine decît mine că într-un anumit moment, I. Iordan silabisea, după Philippide,
cea mai mare enormitate istorică: românii sînt un popor migrator (!). Poate în filologie să
se poată afirma orice, doar domeniul filologiei (e) mai puţin solid, fiindcă-i prea subiectiv
(I. Iordan, lucr. cit., p. 25).

Să-l ascultăm pe eminentul savant care, de mai bine de 70 de ani, slujeşte cu strălucire
ştiinţa etc., etc.

a. Dar unde D-l Philippide atinge maximum de originalitate este la stabilirea

VALURILOR DE MIGRAŢIE A (sic!) Românilor (I. Iordan, Originea românilor, Extras
din , 1929, p. 6).

43
b. Spre a urmări geografic MIGRAŢIILE DIFERITELOR RAMURI ALE ROMANILOR
(subl. ns.)… singurul mijloc cu putinţă era cel folosit de D-l Philippide… Pentru a fi
imaginat acest procedeu, un fel de ou al lui Columb, (!) dacă vreţi,… decanul lingviştilor
români merită admiraţiunea deplină a tuturor oamenilor de specialitate (sic!) – p. 7.

c. Dacoromânii s-au stabilit în actualele lor teritorii mai de curînd, relativ, mai în
îndelungată vreme şi mai treptat… În migraţia lor spre nord şi spre răsăsrit
Dacoromânii s-au despărţit în două ramuri (p. 8).

d. Iar migraţia Românilor în direcţiile în care ea a avut loc n-a putut fi atrasă decît de
un gol (p. 8). Cel mai vădit gol (!) a fost cel ocupat de Dacoromâni… Teritoriul acesta
vast, peste care s-au lăţit Dacoromânii, fusese şi cel mai de demult şi mai complet golit
de Slavi (p. 9).

e. Schimbul complect al celor două teritorii, de la un neam la altul (sic!) a avut loc
de-abia la începutulsecolului XIII (!). Începutul sec. XIII nu înseamnă începutul
migraţiei Dacoromânilor cum credea Roesler (!), ci sfîrşitul ei: la începutul sec. XIII tot
teritoriul ocupat actualmente de Români era umplut de dînşii (p. 9).

Roeslerianism cu perdea, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

Dovada? Dar cine se încurcă cu dovezi? Declaraţia magistrului ajunge. Ajunge, dar pînă
cînd?

Avea Prof. Alex. Elian o vorbă: în ştiinţă uneori unul spune o prostie, altul o repetă, al
treilea o ia drept bună şi, tot aşa, pînă se umflă ca un balon. Trebuie să vină cineva, cu
un ac, să spargă balonul.

I. Iordan ne mîngîie: Căci ce poate fi mai nestatornic decît aşezarea teritorială a unui
neam de oameni? (p. 13).

Aţi mai auzit de un caz similar în istoria lumii, de două popoare care-şi schimbă, netam-
nesam, teritoriile, mutîndu-se, fără motiv, cu vite şi case, cu mobilier şi bagaje, uite-aşa
din capriciu, ca să le dea lui A. Philippide şi lui I. Iordan, gloria de-a fi ultimii
roeslerieni salarizaţi de poporul român?

În secolul lui Iustinian, sute de mii de români părăsesc imperiul bizantin şi nimeni nu le
face nici o supărare, istoriografia bizantină închide ochiul, nemenţionînd deplasarea de
populaţie. Iustinian n-are nevoie de recruţi, de populaţie care să lucreze pămîntul, să
producă, să plătescă impozite, de animale etc. etc. Uluitor şi de-a dreptul halucinant, nu?

Iustinian şi istoriografii bizantini tac din gură, se fac că nu văd, n-aud, altfel nu s-ar mai
fi împlinit scriptura d-lor A. I. Philippide şi I. Iordan. Asta da înţelegere şi colaborare
internaţională!

44
Unde-i A. Gide? Ce piesă i-a scăpat! Ce Pivniţele Vaticanului ? Migraţiile românilor ar
fi fost piesa sa nr. 1, pentru demonstrarea actului gratuit, nu la un ins, ci culmea! la un
popor întreg. Şi Freud cu teoria lui, că nu există un conştient sau un supraconştient
colectiv (numai un inconştient colectiv)… Dar pe cîţi alţii nu i-au infirmat, ce zic
infirmat? desfiinţat! cu năstruşnicia lor A. I. Philippide şi I. Iordan!

I. Iordan vrea să ne convingă că Originea Românilor este cea mai măreaţă operă din
întreaga noastră literatură istorico-filologică (Comemorarea
lui A. I. Philippide, 1934, p. 10) şi că Numai admiţînd că s-ar descoperi izvoare
necunoscute astăzi şi în contradicţie cu cele existente, părerile expuse în ar putea fi
zdruncinate. Dar nu sînt motive de îngrijorare: am emis o simplă ipoteză, care nu se va
realiza, cu siguranţă, niciodată (!!) – Idem, p. 26.

I. Iordan îşi închipuie că ne-a demonstrat că laptele e negru.

Dar să mai luăm aminte. Într-o cărticică de fabule despre limba română, I. Iordan, în
1983, îl desfiiţează pur şi simplu pe I. Iordan din 1934: A intervenit un punct de vedere
pur politic, drept consecinţă, interpretată interesat şi neştiinţific, a părăsirii Daciei de
către Aurelian în a doua jumătate a sec. al III-lea (p. 9). Chestiunea cu golul este pur şi
simplu o copilărie şi de aceea nu merită a fi pusă. Interpretarea aceasta a părăsirii
Daciei de către romani este contrară celei mai elementare logici… etc. …poporul
român, deci şi limba lui, s-au format atît la nordul, cît şi la sudul Dunării (p. 10).

Pe care din cei doi străluciţi savanţi trebuie să-l credem, pentru că Nemo potest duobus
dominis servire ?

17 Ştiinţa-i universală, nu cunoaşte corsetele pe care Dvs., şi alţii, împotriva interesului

ei, încercaţi să i le puneţi. La fel de bine aţi putea spune: ce s-a amestecat Schliemann,
un negustor de indigo, în arheologie? Ce s-a amestecat autodidactul Hasdeu în filologie,
matematicianul I. Barbu, tipograful Arghezi, autodidactul Caragiale, bacalaureaţii
Odobescu şi M. Sadoveanu şi mulţi alţii în literatură?

Ocupaţi-vă şi Dvs. de fizică, de matematică, de inginerie şi nu vă va opri nimeni, dacă

veţi spune lucruri inteligente şi argumentate, nu vă va cenzura nimeni. Puteţi să vă
construiţi singur casa, dacă ştiţi cum, nu vă opreşte nimeni. A, nu puteţi deveni preot fără
să fiţi hirotonisit… dar asta-i altceva…

În ştiinţă oricine ştie are dreptul să vorbească, pînă se dovedeşte că… nu ştie.

Argumentul Dvs. noli tangere scientiam nostram, seamănă cu binecunoscuta soluţie, în

lipsa argumentelor!

În definitiv, nici o iotă din recenzia subsemnatului nu este incriminabilă, totul este scris la
nivel civilizat, academic, nelipsindu-i decît tămîierea aşa-zisului Dicţionar, lucrare
criticată în masă, atît de specialişti cît şi de nespecialişti !

45
Dacă situarea mea strictă pe poziţiile adevărului, a putut fi atît de drastic interpelată de
Dvs., rezultă că aţi intenţionat, fără rost, fără motivaţie, să-mi aruncaţi mănuşa, pentru că
am trecut prin moşia Dvs.

Cînd însă provoci pe cineva la duel, nu ai dreptul să te plîngi că adversarul pe care ţi l-ai
fabricat singur este un bun spadasin. Nu te-a obligat nimeni să provoci, ai făcut-o din
proprie iniţiativă, pe răspundere proprie.

Că provocarea la duel, fie şi numai de idei, este o treabă bărbătească, şi bărbaţii ştiu să
poarte răspunderea actelor lor, că plînsu-i de nebuni scornit, şi de femei.

Onoarea mă obligă să mă prezint la lupta pe care mi-aţi impus-o. Şi dacă în prezentul

răspuns v-am spus, probabil, mai multe adevăruri decît v-aţi aşteptat, într-un limbaj
civilizat, dar mai bogat, am făcut-o în contul limbii române, de o rarissimă bogăţie,
capabilă, parcă, să transforme şi idioţenia în geniu.

Şi ţin să vă asigur: la cursurile de limbă română şi la cele de latină n-am prea lipsit.

18 Regret că mi-a ieşit un răspuns lung. N-am putut, sub indignare, să-l fac mai scurt.
Celor care nu vor avea în mînă şi Dicţionarul lui I. Iordan şi scrisoarea Dvs., judecîndu-l
în afara realităţii care l-a ocazionat, prezentul răspuns le-ar putea părea tare. N-am făcut
decît ce fac toţi oamenii, pentru a da relief ideilor pe care le vehiculează. În ce priveşte
termenilor îi asigur că s-ar afla în eroare: n-am folosit decît 1-2 vorbe care nu se află în
dicţionarele limbii române. Or, dacă poporul nu s-a sfiit să facă toate cuvintele limbii,
filologii nu s-au sfiit să le treacă în dicţionare, de ce m-aş fi sfiit eu să le folosesc?

În fapt, vorbele sînt neutre, tari sau moi devin prin intermediul afectului, în raport de
anumite criterii. Şi, ar putea părea tari faţă de vîrsta autorului, de care însă nu m-am
ocupat şi nu înţeleg să mă ocup, dar sînt moi în raport de conţinutul lucrărilor de care fu
vorba, singurul care m-a preocupat.

De bună credinţă fiind, măcar în sinea Dvs. veţi recunoaşte că nu aveam, ca om de ştiinţă,
cunoscut în atîtea ţări dezvoltate, de ales.

Amica studia classica, sed magis amica veritas (Mi-s prietene studiile clasice, dar mai
prieten mi-e adevărul).

II – 4 Alte reacţii

În acele vremuri, cînd avea loc polemica reprodusă mai sus (II.1 – II.3), vîrfurile
Partidului erau sacrosancte, nu puteau fi puse în discuţie de către oamenii din popor, iar
lucrările lor erau şi ele intangibile. A scrie în termenii adevărului despre aceştia constituia
o erezie antipartinică, în cazul în speţă un les Iordano.

De aceea, pentru a evita neplăceri cu organele administrative, cei mai mulţi din cei care,
prin critică, puteau îndrepta unele evoluţii ale culturii române se abţineau de la orice

46
apariţie publică: din moment ce tot nu poţi spune nimic despre unor opere, ce rost ar
avea să intri în ?

Penibila improvizaţie a lui I. I. a apărut în iulie 1983, iar prima menţiune a acestui aşa-zis
Dicţionar s-a publicat la 22 sept. 1983 în şi a aparţinut lui Al. Graur. Este o prezentare
de cîteva rânduri, neutră. Totuşi, cu toată prietenia, Al. Graur nu poate să nu-l ironizeze
pe prietenul său, dezlănţuit în a acorda origini bulgare, ucrainiene, maghiare etc. unor
nume româneşti şi, uneori, numai româneşti.

Deşi ironia lui Al. Graur n-au priceput-o mulţi, chiar universitari (a se vedea scrisoarea
lui I. Fischer în partea II.2 şi răspunsul autorului acestor rînduri în partea II.3), ea apare
limpede: în materie de nume de persoane, nu avem un sens al cuvîntului, afară de faptul
că ne serveşte pentru a denumi un individ. Prin urmare, când găsim că acelaşi grup e
folosit în două limbi (!), nu putem stabili cu siguranţă etimologia. Altfel spus, nu
înţelegi că, în ce priveşte numele de familie, nu ai nici un criteriu, nici o metodă de a
stabili etimologia? Cum poţi să distribui arbitrar origini pentru mii de nume de familie?

Indirect, Graur îi spune lui I. Iordan, prin presă, că-i un act de tembelism să atribui
origini fără acoperire.

Şi mai adaugă, pe bună dreptate: când nu avem informaţii istorice, nu e chip să

stabilim originea unui nume de persoană.

Cu aceste menţiuni, aparent albe, Dicţionarul lui I. I. este trimis la lada cu maculatură
imprimată, destinată retopirii.

Mai sînt şi alte ironii directe ale lui Al. Graur privitor la marfa fără valoare de
întrebuinţare a lui I. Iordan, dar ne oprim aici.

La 2 sept. 1983, a părut articolul critic al autorului acestor rânduri (v. Partea II.1). Cum
acest articol critic nu a avut consecinţe administrative la adresa autorului, au apărut şi alte
luări de poziţie critice. Le vom menţiona pe scurt pe cele de care avem cunoştinţă.

Sub titlul Despre obiect şi metodă, Adrian Riza publică în , la 17-IX şi 5-XI [34], o
lungă analiză critică, relevând numeroase erori grosolane, de concepţie, ale lui I. I. El
conchide, printre altele, că numele româneşti constituiau încă din sec. XIV un sistem
coerent (şi prin urmare închis) prezentând suficiente trăsături deosebitoare
în raport cu sistemul unguresc, ucrainian, bulgăresc sau sîrbo-croat pentru a nu putea fi
confundat cu nici unul din ele!

În din 23-X-1983 [35], Cezar Tabarcea, cadru didactic universitar şi, ca atare, din
solidaritate de breaslă, este prevenitor la adresa venerabilului academician (!), nu poate
totuşi să nu-şi manifeste un sentiment de amărăciune şi de jenă (!) pentru impresia de
superficialitate şi grabă, (!) de mirare pentru o lucrare la care, după propria sa
mărturisire, autorul a muncit timp de şapte decenii.

47
Nu ne-am putut, însă, dumiri asupra temeiurilor pe care se bazează recenzentul când
afirmă că slava veche a dat un fond onomastic şi toponimic foarte mare limbii române,
mai ales că, din acest fond foarte mare, nu ni se dau măcar zece – douăzeci de exemple.
În afară de declaraţii, noi n-am găsit nicăieri o dovadă, cît de mică, în această privinţă.

În din aprilie 1984 [36], P. Ciuculescu reţine că Dicţionarul lui I. I. a trezit un val de
critici foarte aspre, iar mai departe: Există nume proprii de persoană în România de
aspect slav care însă nu pot fi găsite la nici unul din popoarele slave din jur ! I. Iordan,
lingvist de oarecare reputaţie, dar subordonat unor vederi mai curând politice decât
lingvistice. Bulgar la origine!, cu o carieră spectaculoasă şi politică, mai ales după cel
de al doilea război mondial, când devine un fel de papă neîncoronat al lingvisticii
româneşti şi ambasador român la Moscova. I. I. a oferit prin onomastica românească o
lucrare rigidă, dogmatică ştiinţific, de un roeslerianism întîrziat!

Gh. Bolocan, într-o lungă recenzie [38], critică absenţa a numeroase surse şi foarte
multe nume, apreciind că Dicţionarul nu conţine decît cca 30% din numele de familie
folosite în ţara noastră. Apoi, pe mai multe pagini, prin analize de detaliu, dovedeşte lipsa
de logică şi inconsecvenţele lui I. I. Pentru mai multe nume, Gh. Bolocan dovedeşte că
sînt pur şi simplu erori de transcriere sau de altă natură. Conchide că şi o consultare
superficială a Dicţionarului lasă o adâncă urmă de regret pentru graba cu care a fost
elaborat şi pentru faptul că nu avem ceea ce am aşteptat.

Alexandru Pele (Oradea), într-o recenzie de 42 pagini, rămasă, din păcate, în manuscris
[39], face o analiză de profunzime şi dovedeşte că unele nume, cărora I. I. le atribuie
origini bulgare, figurează în Iliada (cu 17 secole înainte de aducerea bulgarilor în sudul
Dunării, în diferite inscripţii etc. dinainte de apariţia bulgarilor.

Al. Pele face un mic inventar al numelor româneşti şi găseşte că ponderea lor în
Dicţionarul lui I. I. este de 51,72 %. Cercetând originea acestora după I. I., găseşte că
numai pentru 3,67 % (cu derivate) se indică originea română (fără derivate doar 2,33 %),
ceea ce i se pare ridicol.

CONCLUZII

Tuturor celor care au scris despre Dicţionarul numelor de familie româneşti al lui I.
Iordan, de care avem cunoştinţă, nu le-a scăpat observaţia, formulată în varii forme, că
tipul nu este decît un prestidigitator căruia îi place să califice şmecheriile şi vicleniile lui
infantile ca strict ştiinţifice (a se vedea Convorbirea cu Mihai Zamfir [37]).

În realitate (v. Partea II), noi n-am putut identifica urme de ştiinţă în lucrările sale, pe
care le-am studiat. Dicţionarul nu reprezintă decît ultima consecinţă dintr-o succesiune
de lucrări produse de un creier care s-a ilustrat prin lipsă de sistematizare, prin
neorînduială mintală. Astfel că Dicţionarul, lipsit de virtuţile speciei, este inutilizabil
pentru antroponimie, ceea ce dovedeşte – a cîta oară? – că un om de ştiinţă poate deveni
un bun politician, dar, dintr-un politruc, nu se poate obţine niciodată un om de ştiinţă.

48
Dată fiind importanţa deosebită a unui Dicţionar de antroponime româneşti pentru
spiritualitatea românească şi europeană, sperăm ca organele abilitate să ia în seamă
necesitatea alcătuirii unui corpus de nume româneşti, pe bază de surse determinate
apriori. După rezultatele de pînă acum ale Margaretei Dovganiuc, sîntem îndreptăţiţi să
estimăm că acesta va depăşi 150.000 de nume, mai ales populare, ceea ce va situa
antroponimstica românească de departe pe primul loc în Europa.

BIBLIOGRAFIE

1 Gimbutas, Marija - Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, 296 p.

2 Piganiol, André - Histoire de Rome, PUF, Paris, 1939, 576 p.

3 Renfrew, Colin - Ancient Europe is older than we thought, în “National Geographic“,

Nov. 1977, p. 615 – 623

4 Rapson, E. J. (editor) - The Cambridge history of India, Cambridge, at the University

Press, 1922, vol. I, 799 pag.

5 Dauzat, Albert - Les noms de lieux. Origine et évolution, Librairie Delagrave, Paris,
1939, 264 p.

6 Lebel, Paul - Les noms de personnes, PUF, Paris, 1946, 135 p.

7 Dauzat, Albert - Dictionnaire étymologique de noms de famille et prénoms de France,

ed Larousse, Paris, 1984, 626 p.

8 Paşca, Ştefan - Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Ed. Cartea
Românească, 1936, 372 p.

9 Constantinescu, N. A. - Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei RPR, 1963,

470 p.

10 Ionescu, Christian - Mică enciclopedie onomastică, E. E. R., 1975, 336 p.

11 Cosniceanu, M. - Dicţionar de prenume şi nume de familie purtate de moldoveni,

Chişinău, 1993, 94 p.

12 Pătruţ, Ioan – Onomastică românească, E. Ş. E., 1980, 200 p.

13 Pătruţ, Ioan – Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, E. Ş. E., 1984, 172 p.

14 Drăganu, Nicolae – Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a

onomasticei, Imprimeria Naţională, 1913, 686 p. ‡ hartă

15 Iordan, Iorgu – Dicţionar al numelor de familie româneşti, E. Ş. E., 1983, 502 p.

49
16 Tomaschek, W. – Les restes de la langue Dace, Ed. Louvain, 1883 (extras).

17 Pippidi, D. M. (sub redacţia) – Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec.

X), E. Ş. E., 1976, 628 p.

18 Sala, Marius şi Rădulescu-Vintilă, Ioana – Limbile lumii, mică enciclopedie, E. Ş. E.,

1981, 373 p.

19 Buzbuchi, D. Antoni – Cuvinte comune la Omer şi în limba latino-macedoneană,

Salonic, 1979 (mss.)

20 Villehardouin, Geoffroy – La conquęte de Constantinople, Paris, Société d’édition

“Les belles lettres”

20.1 tome I (1199 – 1203), 1938, 233 p. – 3 hărţi

20.2 tome II (1203 – 1207), 1939, 372 p.

21 Chalcocondil, Laonic – Expuneri istorice, în româneşte de Vasile Grecu, Ed.

Academiei RPR, 1958, 355 p.

22 Zonaras, Ioan – Rezumat de istorii – în Fontes historiae Daco-Romane, vol. III, Ed.
Academiei RSR, p. 190 – 229

23 Choniates, Nicetas – Istorai – în Fontes historiae Daco-Romane,

vol. III, Ed. Academiei RSR, p. 243 – 373.

24 Bănescu, Nicolae - Les duchés byzantins de Paristrion!, Bucureşti, 1946, 193 p.

25 Procopius din Caesarea – Despre războaie – în Fontes historiae Daco-Romane, vol.

II, Ed. Academiei RSR, p. 433 – 457

26 Gordon, Young - Salt, the essence of life, în “National Geographic”, Sept. 1977, p.
381 – 401.

27 Adams, Ruth şi Murray, Frank - Minerals: kill or cure ?, Larchmont Books, New
York, 369 p.

28 xxx - Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est

européennes, Sofia, 1968, 896 p.

29 Osman-Zavera, Maria - Împrumuturile lexicale româneşti în graiurile limbii bulgare,

Bucureşti, 1977 (teză de doctorat)

30 Laumonier, Jean - La Nationalité française, vol. II Les hommes, Paris, 1892, p. 171-
172

50
31 Passarowitz, Nicopole şi Svistu Dunonia – Sacra Tribalia, ed. Erasmus, 1994, p. 13

32 Weigand, Gustav – Die bulgarischen Ruznamen, Jahresbericht des Institut für

Rumänische Sprache, vol. XXVI-XXIX, 1921, p. 104 – 173

33 Şuga, Alexandru – Din istoria românilor. Probleme şi perspective, Madrid, Ed.

Carpaţii, 1982

34 Riza, Adrian – Despre obiect şi metodă, în , 17 sept. 1983 (I) şi 5 noiembrie 1983 (II)

35 Tabarcea, Cezar – Aşteptări înşelate!, în , 23.X.1983

36 Ciuculescu, P. – Noul roeslerianism?, în , nr. 1, aprilie 1984

37 Zamfir, Mihai – De vorbă cu acad. Prof. Iorgu Iordan, în , 29.IX.1983

38 Bolocan, Gh. – Recenzie la Dicţionar al numelor de familie româneşti, în , nr. 3/1984

39 Pele, Alexandrui – Recenzie la Dicţionar al numelor de familie româneşti, manuscris.

40 Scurtu, Vasile – Termenii de înrudire în limba română, ed. Academiei R.S.R., 1966,
402 p.

41 Vallée Poussin, Louis de la – Histoire du monde, Paris, 1936, p. 9.

42 xxx – Filosofia greacă pînă la Platon, II/2

NOTE:

[1] Barbančgre – general francez (Larousse, p. 1189)

[2] Recenzie publicata în revista Saptamâna Culturala a Capitalei din 23 septembrie

1983.

[3] Scrisoare nepublicata. S-a respectat punctuatia semnatarului scrisorii.

[4] Scrisoare nepublicata, transmisa postal, cu confirmare de primire

[5] Din lipsa de spatiu, s-a renuntat la inserarea anexelor

sursa: EcoLife

51