Subiectul

Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea
exprimată de predicatul verbal, cine suferă acțiunea exprimată de un predicat
verbal pasiv sau cine are o anumită caracteristică exprimată de numele predicativ.
Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva
cu ajutorul predicatului.
Intrebari: cine? ce?
În fața casei latră voios un cățel. (cățel ‒ subiect, face acțiunea exprimată de
predicatul verbal; cine latră?)
Cărțile sunt aranjate în bibliotecă. (cărțile ‒ subiect, are caracteristica exprimată de
numele predicativ; cine sunt aranjate?)
Ea este lăudată de părinți. (ea ‒ subiect, arată cine suferă acțiunea predicatului
verbal pasiv; cine este lăudată?)
Pe masă se află o carte. (o carte ‒ subiect, face acțiunea exprimată de predicatul
verbal; cine se află?)
! Există și propoziții care nu pot avea subiect: În propozițiile în care acțiunea nu
poate fi atribuită unei persoane sau unui obiect, acea propoziție nu are subiect. Este
cazul propozițiilor cu predicat exprimat prin verbe impersonale, care arată
fenomene ale naturii și care nu au autor al acțiunii: plouă, tună, ninge, se
înnoptează, se înserează.
Afară plouă cu găleata.
Vara se înserează târziu.
Lipsa subiectului este valabilă și pentru propozițiile formate cu expresiile verbale
impersonale: e bine, e rău, e important, e vai; locuțiunile verbale: a-i părea bine, a-i
părea rău; interjecțiile: iacă, uite, iată.
E bine așa.

Recunoașterea subiectelor
În cele mai multe situații, subiectele se află cu ajutorul întrebărilor cine? (pentru
ființe umane) ce? (pentru lucruri, alte ființe decât cele umane). Se poate formula și
o întrebare cu caracter general, cu ajutorul căreia poate identifica subiectul: despre
cine (ce) ni se spune că?
! În anumite propoziții subiectul ar putea răspunde și la alte întrebări (care, câți), ca
în exemplele de mai jos. Folosirea acestora poate induce în eroare, iar subiectul să
fie confundat cu altă parte de propoziție.
Mihai a plecat. (care a plecat?)
Doi au plecat. (câți au plecat?)
Cea mai sigură metodă de aflare a subiectelor este prin analizarea propoziției și
identificarea calității de autor al acțiunii (pentru verbele active) sau de parte care
suferă acțiunea (pentru verbele pasive). [Vezi exemplele de mai sus, după definiție]

Clasificarea subiectelor
În funcție de prezența sau absența subiectului în propoziție, subiectele sunt de
două feluri: exprimate sau neexprimate. Subiectul exprimat poate
fi simplu, multiplu sau dezvoltat, iar cel neexprimat poate fi inclus, subînțeles,
nedeterminat sau impersonal.
Mijloace de exprimare
Părțile de vorbire prin care poate fi exprimat un subiect sunt: substantiv, locuțiune
substantivală, numeral, pronume, verb, interjecție.
substantiv (comun sau propriu, simplu sau compus; în cazul N)
Trenul a sosit în gară. (substantiv comun)
România este o țară din Uniunea Europeană. (substantiv propriu)
locuțiune substantivală (în cazul N)
Mă copleșesc aducerile aminte.
numeral cu valoare substantivală (cardinal, ordinal, colectiv; în cazul N)
Cei trei au venit. (numeral cardinal)
Al doilea a întârziat. (numeral ordinal)
Amândoi au Iphone. (numeral colectiv)
pronume (personal, posesiv, de întărire, demonstrativ, interogativ, relativ,
nehotărât, negativ; în cazul N)
Voi nu mai participați. (pronume personal)
Fiecare își știe meseria. (pronume nehotărât)
Nimeni nu m-a pârât. (pronume negativ)
verb și locuțiune verbală (infinitiv, gerunziu, supin)
A citi este o plăcere. (infinitiv)
E bine de știut. (supin)
E imposibil a băga de seamă totul. (locuțiune verbală, infinitv)
interjecție
Uneori se aude din vecini ham-ham!
! Există o serie de părți de vorbire care prin substantivizare devin substantive
(adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb, interjecție) și pot avea funcția de
subiect.
Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește. (de la adjectivul leneș)
Binele făcut altora m-a bucurat. (de la adverbul bine)
! Există și situații speciale (în metalimbaj; exemplu în definirea conceptelor) când
orice parte de vorbire primește valoarea de substantiv și poate fi subiect.
La este o prepoziție simplă.
Care poate fi pronume relativ sau interogativ.
Cazul subiectului
Cazul nominativ este cel mai des întâlnit caz al părților de vorbire flexibile
(substantiv, numeral, pronume) cu funcția de subiect.
Telefonul se află în ghizdan. (ce se află? cazul nominativ)
El se află în ghiozdan. (cine se află? cazul nominativ)
Excepții
! Există și situații speciale în care părțile de vorbire cu funcția de subiect stau în
cazurile acuzativ, dativ și genitiv. Aceste excepții sunt de două
feluri: aparente și propriu-zise.
‒ excepții aparente ‒ partea de vorbire considerată subiect este în realitate un
atribut al unui subiect subînțeles
Ai casei (ai lui) au venit. (cazul genitiv)
Au mai venit dintre elevi (dintre ei). (cazul acuzativ)
‒ excepții propriu-zise
Reușita este a cui insistă. (cazul genitiv)
Împrumut cartea1/ cui o înapoiază.2/ („aceluia” care o înapoiază) (cazul dativ)
Dau cartea1/ cui mi-o cere.2/ (cazul dativ)
Laudă pe cine merită. (cazul acuzativ)
Ți-o trimit1/ pe care ajunge mai repede.2/ (cazul acuzativ)
Subiectul și predicatul verbal a fi
De cele mai multe ori în cazul propozițiilor cu verbul „a fi”, atunci când are sensul
a exista, a se afla, subiectul stă după predicat și poate fi confundat cu numele
predicativ.

În curtea casei este un câine. (un câine – subiect)

Substantivul care se află după predicatul verbal exprimat prin verbul „a fi” este
subiect, dacă substantivul exprimă: anotimpuri (E iarnă, E primăvară), părți ale
zilei (E dimineață, E seară), fenomene atmosferice (E frig, E ger, E ceață), senzații
sau stări sufletești (Mi-e frig, Mi-e sete, Mi-e dor).
Subiect gramatical versus subiect logic
Atunci când predicatul verbal este exprimat printr-un verb la diateza pasivă sau
verb reflexiv cu un sens pasiv, pe lângă subiectul gramatical, propoziția are și un
subiect logic. Din punct de vedere gramatical subiectul logic este un complement
de agent, iar din punct de vedere logic, subiectul gramatical este obiectul acțiunii.

Legea a fost stabilită de către parlament. (legea – subiect gramatical, parlamentul –

subiect logic)
Locul subiectului în propoziție
Subiectul nu are un loc fix în propoziție. Deși de cele mai multe ori stă la începutul
propoziției, el poate fi întâlnit la sfârșitul sau în interiorul propoziției. Nici față de
predicat nu are un loc fix, astfel că subiectul poate fi regăsit atât înaintea
predicatului, cât și după acesta.

Ochii copilului sunt triști.

Unde este plecat colegul meu de bancă?
Pe stradă trec multe mașini.
Punctuația subiectului
Subiectul, cu sau fără atribut, nu se desparte prin virgulă.

Copii liniștiți mergeau spre școală.

Adverbele sau locuțiunile adverbiale (firește, desigur, prin urmare, fără îndoială,
bineînțeles), intercalate între subiect și predicat, se pun între virgule.
Tu, firește, mă vei ajuta.

Predicatul
Predicatul este partea principală de propoziție de care depinde existența unei
propoziții, care spune ceva despre subiect, conferă subiectului o acțiune, o
caracteristică, o stare, o identitate sau o însușire. În general predicatul indică ce
face, cine este, ce este, cum este subiectul.
Predicatul răspunde la întrebările: ce face? cine este? ce este? cum este?
Copilul merge voios spre școală. (spune ceva despre subiect; ce face copilul?)
Elevul citește o carte. (atribuie subiectului o acțiune ; ce face elevul?)
Pisica stă pe sobă. (atribuie subiectului o stare; ce face pisica?)
Mașina aceasta este frumoasă. (atribuie subiectului o însușire ; cum este?)
Maria este premiantă. (atribuie subiectului o calitate; ce este Maria?)
Prietenul meu este Mihai. (atribuie subiectului o identitate; cine este prietenul?)
! În general, cuvântul care îndeplinește funcția de predicat este ca parte de vorbire
verb. Predicatele pot fi exprimate și prin alte părți de propoziție. (vezi mai
jos Mijloace de exprimare)
! În propoziții, predicatul are cel mai important rol, motiv pentru care primul pas în
analiza unei propoziții este identificarea predicatului, urmat de identificarea
subiectului.
Recunoașterea predicatelor
Ca regulă generală, predicatele se află cu ajutorul întrebării generale: ce se spune
despre subiect? Cu ajutorul acestei întrebări pot fi aflate predicatele verbale,
predicatele nominale și predicatele interjecționale. Primele două tipuri de predicate
pot fi aflate și cu ajutorul întrebărilor specifice. (vezi întrebările de mai sus)
În propozițiile în care subiectul lipsește, predicatul nu este aflat cu ajutorul
întrebărilor ci prin identificarea verbului impersonal sau copulativ corespunzător
modului predicativ. (Fulgeră afară. E bine de ei.)
Există și situații în care aflarea predicatelor se face prin identificarea unor aspecte
morfologice: verbul predicativ, verbul auxiliar și verbul copulativ din locuțiunea
verbală, interjecția cu funcție predicativă, adverbul sau locuțiunea adverbiala cu
funcție predicativă.

! Pentru identificarea corectă a predicatului, rețineți că verbele pot avea mai multe
valori: predicative, auxiliare (semiauxiliare), copulative.
Cartea este pe masă. (este ‒ predicat verbal; a fi ‒ verb predicativ)
Cartea este citită. (este citită ‒ predicat verbal; diateza pasivă a verbului a citi; a
fi ‒ verb auxiliar)
Cartea este frumoasă. (este frumoasă ‒ predicat nominal; a fi ‒ verb copulativ)
Clasificarea predicatelor
După partea de vorbire prin care sunt exprimate, predicatele se împart în: predicate
verbale, predicate adverbiale, predicate interjecționale sau predicate nominale.
! Există cercetători care consideră că predicatele adverbiale și predicatele
interjecționale sunt predicate verbale. Conform acestora, predicatele se împart doar
în verbale sau nominale.
Dintre aceste predicate doar cele verbale și nominale se acordă cu subiectul și pot
fi aflate prin formularea de întrebări adresate subiectului.

Mircea ar merge la film. (ar merge ‒ predicat verbal; ce face Mircea?)

Cartea este captivantă. (este captivantă ‒ predicat nominal; cum este cartea?)
Imposibil1/ să ajungem.2/ (imposibil ‒ predicat adverbial; să ajungem ‒ predicat
verbal; ce se spune despre „noi”?)
Nani, nani, puiul mamii. (nani, nani – predicat interjecțional; = culcă-te )
Mijloace de exprimare
Părțile de vorbire prin care poate fi exprimat un predicat sunt: verb, locuțiune
verbală, verb copulativ, adverb, locuțiune adverbială predicativă, interjecție
predicativă.
verb (la un mod predicativ, la orice diateză)
Copilul mănâncă un măr.
Elevii au fost recompensați pentru efortul depus.
locuțiune verbală (cu verbul la un mod predicativ, la orice diateza)
Și-a dat seama de finalul povești.
verb copulativ (la un mod predicativ) + nume predicativ (exprimat prin
substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb la mod nepredicativ, adverb,
interjecție)
Maria este studentă.
Copilul rămâne visător.
adverb
Probabil1/ că nu a auzit.2/
locuțiune adverbială predicativă
De bună seamă1/ că ajung și eu.2/
interjecție predicativă
Haide acasă!
Poftim cartea.
Topica
În general, predicatul verbal, predicatul nominal și predicatul interjecțional stau
imediat după subiect, dar locul acestora nu este fix în propoziție. Există și situații
în care pot sta la începutul sau la sfârșitul propoziției.

 Elevul învață pentru acest examen.

 Învață mai mult pentru acest examen.
 Elevul notă mare-și dorește.
Punctuația
Între predicate și subiectele exprimate nu se pune virgulă.

Acordul predicatului cu subiectul

Despre acordul cu subiectul se poate pune problema doar în cazul predicatului
verbal și al predicatului nominal. Predicatul adverbial și cel interjecțional nu se
acordă cu subiectul, deoarece parțile de vorbire prin care sunt exprimate (adverb și
interjecție) sunt părți de vorbire neflexibilă. [pentru mai multe detalii vezi acordul
predicatului cu subiectul]
Model de analiză
Am văzut un film amuzant. (ce se spune despre subiectul „noi”? am văzut)
am văzut ‒ predicat verbal, exprimat prin verb predicativ "a citi", personal,
tranzitiv, conjugarea a II-a, diateza activă, modul indicativ, timpul perfect compus,
persoana I, singular, forma afirmativă
 Atributul

Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv,

o locuțiune substantivală sau un înlocuitor al substantivului
– pronume sau numeral.
Atributul răspunde la care? ce fel de? al (a, ai, ale) cui? cât (câtă)? câți
întrebările: (câte)? al câtelea? a câta?

Hainele colorate sunt în dulap. (care haine? colorate, determină un substantiv)

Noi cei tineri vom schimba România. (care noi? cei tineri, determină un pronume)
În sală au rămas doi colegi. (câți colegi? doi, determină un numeral)
Nimeni dintre colegii mei nu a participat la concurs.
Se apropie de noi o mașină de pompieri. (ce fel de mașină? de pompieri)
Mașina mamei are pană. (a cui mașină? a mamei)
Clasificarea atributelor
După felul părților de vorbire prin care este exprimat, atributul poate fi: atributul
substantival, atribut adjectival, atribut pronominal, atribut numeral, atribut
verbal, atribut adverbial, atribut interjecțional.
Mijloace de exprimare
substantiv (de orice fel, gen, număr, grad de comparație și în cazurile Ac, D, G)
Frumsețea peisajelor de munte este de neegalat.
adjectiv (de orice fel, gen, număr, grad de comparație, caz)
Copacul înverzit este plin de păsări.
numeral (de orice fel, gen, caz)
Două cărți stau prăfuite în bibliotecă,
pronume (de orice fel, gen, număr și în cazurile Ac, D)sau locuțiuni pronominale
Caietul lui este curat.
A reușit prin acțiuni care mai de care imorale.
verb (la toate modurile nepersonale) sau locuțiuni verbale
În întuneric am văzut două mogâldețe furișându-se.
Stilul de a se băga în seamă este enervant.
adverb (cu sau fără prepoziție, la orice grad de comparație) sau locuțiune
adverbială
Mă îngrijorează examenul de mâine.
O prăjitură din când în când este bună.
interjecție
Halal intervenție!
Topica atributului
Topica atributului diferă în funcție de felul acestuia și de partea de vorbire prin
care este exprimat. Poate fi așezat după termenul determinat sau înaintea acestuia.
O serie de atribute stau strict după termenul determinat, altele doar înaintea
acestuia, iar altele pot sta și înainte și după termenul determinat.

Unii copii sunt înalți. (înaintea termenului determinat)

Mi-am cumpărat o haină verde. (după termenul determinat)
Valurile mării sun înalte. (înaintea termenului determinat, topică obișnuită)
Ale mării valuri sunt înalte. (după termenul determinat, topică obișnuită)
Pentru mai multe detalii și exemple vezi topica atributului.
Un substantiv poate avea două sau mai multe atribute. Atunci când propoziția are
mai multe atribute, atributele pot fi determinate de alte atribute.
Anul trecut a fost o vară secetoasă, caniculară, cu temperaturi ridicate.
Atributul poate determina două sau mai multe substantive.
Am admirat cărțile și caietele îngrijite.
Punctuația atributului
Nu se despart prin virgulă atributule așezate lângă substantivul determinat, atunci
când atributele sunt folosite pentru a identifica sau califica obiectul exprimat prin
substantiv. Aceste atribute sunt numite necesare și fără ele textul nu ar avea sens.
În categoria atributelor necesare intră și atributele care exprimă cantitatea
obiectelor:mulți, câțiva, doi (mulți copii, doi copii).
În ziua de astăzi, viața la țară nu mai este ca altădată.
În cazul în care atributul, împreună cu determinările lui, apare ca o construcție
explicativă, prin care se urmărește descrierea obiectului denumit de substantivul
determinat, acesta este izolat prin virgule sau linii de pauză.
Liniștit, băiatul s-a îndreptat spre casă.
Oamenii aceia, cei din față, sunt părinții mei.
În general sunt izolatele prin virgule atributele care determină un pronume personal
sau un substantiv propriu.
Mihai, fratele meu, este student.
Noi, oamenii, suntem toleranți.
Atributele de același fel, care determină același substantiv, se despart prin virgulă
sau prin conjuncții coordonatoare. Dacă atributele nu sunt de același fel, nu se
despart prin virgulă.

Mașina mare și frumoasă este scumpă.

Mașina mare a fratelui meu este scumpă.
Valoarea stilistică a atributului
epitete
comparații
metafore

Complementul

Complementul este o parte secundară de propoziție care determină un verb,

un adjectiv, un adverb sau o interjecție cu funcția de predicat.
Complementul răspunde la
întrebările:
pe cine? ce?
cui? despre cine? despre ce? la cine? la ce?
pentru cine? cu cine? cu ce?
de cine? de ce?
unde? de unde? pe unde? pâna unde? încotro?
când? de când? până când? cât timp?
cum? în ce fel? cât?
din ce cauză? din ce pricină?
în ce scop? cu ce scop?

 Să mergem în camera noastră. (în camera complement, determină

verbul să mergem)
 Mașina roșie ca focul este a mea. (ca focul complement, determină
adjectivulroșie)
 Mașina merge mai repede decât trenul. (decât trenul complement,
determină adverbul mai repede)
 Hai la masă. (la masă complement, determină interjecția hai)
Complementele care determină un adjectiv sunt precedate de prepoziții sau de
adverbe de comparație (cât, ca, decât). Complementele care determină un adverb
se exprimă prin adverbe (așa, cam, destul, destul de) sau substantive ori pronume
precedate de adverbe de comparație (cât, ca, decât).
Clasificarea complementelor
Complementele se împart în două clase: circumstanțiale și necircumstanțiale.

Complementele circumstanțiale (cuvântul circumstanțial înseamnă împrejurare)

arată împrejurările în care se petrece acțiunea exprimată de verbul determinat și se
împart în complemente circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop,
condiționale, concesive și consecutive.
Cele necircumstanțiale arată obiectul asupra căruia se efectuează acțiunea sau
obiectul căruia i se acordă ceva și se împart în complemente directe, indirecte și de
agent.

Mijloace de exprimare
Locul complementului în propoziție
De obicei, complementele stau după cuvintele determinate. Există și cazuri în care
complementele (complementele direct) stau înaintea cuvântului determinat.

 Pe ea am văzut-o în autobuz.
 În autobuz am văzut-o pe ea.
Punctuația complementului
! Complementul direct și cel indirect nu se despart niciodată prin virgulă de verbele
determinate.
Complementele aflate în raport de coordonare se despart sau nu prin virgulă între
ele conform regulilor de punctuație descrise la Punctuația conjuncțiilor.