Sunteți pe pagina 1din 50

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi Facultatea de Litere

LITERATURĂ ROMÂNĂ VECHE, PREMODERNĂ ŞI MODERNĂ

Anul I

Conf. univ. dr. SIMONA ANTOFI

Galaţi

2008

CUPRINS

I. Literatura române veche ş i premodern ă . Umanismul românesc

5

Elocvenţă şi pragmatism. Mitropolitul Varlaam şi Cazania sau Carte românească de învăţătură

6

Predica de amvon. Antim Ivireanul şi Didahiile

7

Primii cronicari şi primele cronici

8

Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

11

Cărţile populare

11

Teste propuse spre rezolvare

12

Cronicarii. Cronicarii moldoveni. Preliminarii

12

Letopiseţul lui Grigore Ureche

14

Letopiseţul lui Miron Costin

16

Letopiseţul lui Ion Neculce. O samă de cuvinte

19

Cronicile muntene

20

Teste propuse spre rezolvare

22

Dimitrie Cantemir

22

Teste propuse spre rezolvare

24

Literatura cultă. Poezia cultă. Poezia cultă între religios şi profan

24

Dosoftei. Psaltirea pre versuri tocmită

25

Miron Costin. Viiaţa lumii

26

Cronicile şi povestirile în versuri

27

Teste propuse spre rezolvare

29

Începuturile literaturii artistice. Poeţii Văcăreşti

29

Costache Conachi

31

Anton Pann

33

Ion Budai-Deleanu. Ţiganiada

34

Teste propuse spre rezolvare

37

Bibliografie

37

II. Literatura română modernă. Paşoptismul şi postpaşoptismul. Romantism european şi romantism românesc

39

Criterii ale literarităţii poetice

41

Proza paşoptistă şi postpaşoptistă

43

Teste propuse spre rezolvare

44

Romantism românesc şi modele apusene

45

Concepţia despre poet şi poezie

47

Teste propuse spre rezolvare

49

Bibliografie

49

Teste finale

50

I. Literatură română veche, premodernă i modernă

I. Literatura române veche şi premodernă

Umanismul românesc

În accepţie renascentistă, umanismul presupune voinţa gânditorului de a stabili poziţia fiinţei umane în univers, de a şti totul despre om şi de a-l înnobila pe acesta prin cunoaşterea de sine, prin arte şi ştiinţe. Presupune, de asemenea, antropocentrismul, respectiv situarea omului în lume ca măsură a tuturor lucrurilor (după vechiul dicton al lui Protagoras). În spaţiul românesc, formula erudiţiei umaniste este reprezentată de Miron Costin şi de Dimitrie Cantemir, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, secol decisiv pentru destinul nostru cultural pentru că atunci s-au tipărit Pravila şi Biblia, al căror rol a fost acela de a disciplina social şi moral comunitatea, dar şi de a decide asupra evoluţiei limbii române literare. Pana cronicarilor, formaţi la şcolile latine şi greceşti din Polonia, Italia sau Constantinopol, se angajează în lupta hotărâtă pentru memorie. Conştiinţa întârzierii noastre culturale nu se exprimă în lamentări, ci în efortul de recuperare. Grigore Ureche aduce istoriografia în aria cetăţii; Miron Costin introduce în cultura secolului suflul latinităţii noastre originare; Nicolae Milescu, excelent vorbitor al latinei, occidental în maniere, călător spre China, diplomat, teolog, istoric, memorialist, geograf, traducător, lasă în Jurnal o probă de mentalitate renascentistă de călătorie aplicată pe o realitate asiatică. De asemenea, Udrişte Năsturel şi Mitropolitul Varlaam impulsionează apariţia primelor cărţi de legi – Pravila de la Govora (1640), Îndreptarea legii (1652). Se adaugă aici şcolile întemeiate şi susţinute de Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi de familia Cantacuzinilor, ca şi faptul că toţi oamenii învăţaţi ai timpului făcuseră studii de gramatică, de prozodie clasică, de retorică, dialectică, filosofie morală, teologie, geografie, chiar astronomie, istorie, medicină şi ştiinţe oculte. Grigore Ureche pune problema unităţii de origine a românilor, Miron Costin consacră numelui de român şi latinităţii lucrări aparte în română De neamul moldovenilor, şi în polonă Cronica polonă, Poema polonă. De asemenea, se cuvine amintit faptul că Stolnicul Constantin Cantacuzino deţinea cea mai mare bibliotecă de carte latină, italiană şi greacă. În ceea ce-l priveşte pe Dimitrie Cantemir, poliglot autentic, a cărui operă este o sinteză originală a culturii occidentale şi a celei orientale, primul istoriograf şi muzicolog al lumii otomane, debutul său se face de timpuriu, cu Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, sau Giudeţul sufletului cu trupul, lucrare tipărită la Iaşi în 1698, în greacă şi în română. Un alt studiu, Imaginea cu neputinţă de pătruns a ştiinţei sacre conţine teorii acceptate sau combătute despre universul material, despre timp şi spaţiu, mişcare, fenomene ale naturii, suflet, cunoaştere, etică şi destin etc. Tot lui Cantemir i se datorează şi cea dintâi monografie a Moldovei, Descriptio Moldaviae (1714-1716), în care legendarul este secundat de obiectivitate ştiinţifică în problemele de geografie, politică, istorie, etnogeneză, legi, ocupaţii, moravuri, ritualuri fundamentale, mitologie, originea limbii şi religia românilor. Este a doua carte de circulaţie europeană, după Istoria Imperiului Otoman

(1716).

Vita Constantin Cantemirii este o monografie a vieţii şi carierei tatălui său, concepută însă tendenţios, ca biografie romanţată, explicând orgolios genealogia şi pretenţiile ereditare la tron.

Literatură română veche, premodernă i modernă

Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor este o operă istorică dedicată originii românilor, concepută polemic dar neterminată. Ultima carte este Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane, tradusă în rusă şi latină, tipărită în 1772 la Sankt Petersburg, şi dovedeşte o bună cunoaştere a Coranului, înţelegerea şi explicarea mentalităţii mahomedane, a religiei, a ritualurilor şi a moravurilor controlate de Coran.

Elocvenţă şi pragmatism. Mitropolitul Varlaam şi Cazania sau Carte românească de învăţătură

Această Carte românească de învăţătură, tipărită în 1643, a avut o mare importanţă morală şi lingvistică fiind prima proză literară cu aspect moralizator tipărită la noi. Poet cugetător în umbra teologiei, Mitropolitul deschide „cuvântul către cititor” cu o frază foarte frumoasă despre minunea divină a mersului ordonat al lumii, a „faptelor ceriului şi pământului”, spre un „soroc” şi o „margine”. Urmează o motivaţie asupra a ceea ce este omul, asupra destinului său şi asupra voinţei umane de automodelare, spre a-şi spăla vina păcatului originar. Cazania este o interpretare morală şi o actualizare a mai multor fragmente biblice, mai ales din Noul Testament. Alcătuită din predici, Cazania a avut drept prim scop să întreţină credinţa şi „purtarea creştină” a oamenilor. Totuşi, omiliile lui Varlaam nu sunt original construite şi nu sugerează chipul interior al vorbitorului. Iată, de pildă, predica la Duminica fariseului şi a vameşului. Primul, fariseul, s-a pierdut pe sine pentru că nu s-a smerit, iar al doilea, pocăindu-se, a câştigat „împărăţia cerului”. Prima parte a predicii conţine extrase din Evanghelii şi comentarea lor, pentru cele 32 de duminici. 10 stihuri la stemă deschid Cazania, dedicate lui Vasile Lupu, drept mulţumire pentru ajutorul dat în tipărirea cărţii. Partea a doua cuprinde vieţi de sfinţi, ordonate calendaristic, începând cu Simeon Stâlpnicul şi până la episodul tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, ca şi versuri scrise într-o limbă plăcută şi azi: „Valuri multe rădică furtuna pe mare/ mai vârtos gândul omului întru lucruri ce are,/ Niciodată grija şi frica începutului,/ Cât grija şi primejdia săvârşitului”. În spiritul moralei creştine, Varlaam vorbeşte pe limba tuturor: „Cu adevăr să veseleşte Dumnezeu de pocăinţa păcătoşilor, iară dracii să scârbesc. Şi numai cât gândeşte păcătosul să se scoale din păcate, atâta-l tâmpină Dumnezeu cu mila sa şi-l cuprinde cu agiutorul său. Deci ce te părăseşti, păcătoase? Ce te leneveşti? Ce aştepţi? Fost-ai soţ feciorului celui curvariu când ai fost în păcate? Fii-i soţ şi acum când se pocăieşte. Scoală şi tu din păcatele tale, părăseşte şi faptele tale cele rele, suspină, lăcrămează şi tu ca dânsul. Destule-ţi iaste câte ai petrecut în răutăţi. Agiunge-ţi cât ai făcut voia diavolului. Întoarce-te acum bine de unde ai eşti rău. Apropie-te cătră Dumnezeu, cela ce nu iubeşte perirea păcătosului. Cazi cătră mila lui că de mult te aşteaptă.” Spre deosebire de Antim Ivireanul, Varlaam este mai concis şi mai popular. Este omul rezumatelor care se ţin minte: „Într-această svântă evanghelie două lucruri să arată: întâi, mărturia lui Natanail, ce au mărturisit de Domnul Hristos că iaste fiul lui Dumnezeu şi împăratul Izrailteanilor, a doua, cum Domnul Hristos ştiutorul gândurilor şi inimilor omeneşti”. În Jitiile (biografiile de martiri şi de asceţi) din partea a doua, Varlaam nu-şi reprimă plăcerea de a povesti. Se adaugă o anumită cadenţă a rostirii şi inversiunii de efect, preluate din retorica de amvon – iată un fragment din istoria mergerii cuvioasei Parascheva în pustie: „Cine va putea spune trudele

I. Literatură română veche, premodernă i modernă

şi usteninţele ei? Lacrimile, suspinele, închinăciunile, cine le va povesti? Că nu era altul nime acolo să poată vedea faptele ei cele sufleteşti, numai ochiul Celuia ce vede toate. Nu era ei acolo grije de pluguri, de boi, nici de cai cu rafturi scumpe, sau de leagene, nici de veşminte şi de aşternuturi, nici de mâncări şi de mese, nici de casă sau de slujire, ce numai de curăţia sufletului şi de răspunsul giudeţului ce va să fie şi de tâmpinarea mirelui său Hristos”.

Predica de amvon. Antim Ivireanul şi Didahiile

Cu mijloacele oratoriei clasice, mitropolitul Antim Ivireanul a diversificat formele de expresie în limba română. Pentru fiecare secvenţă din

Didahiile sale, construite pe ideea raţiunii morale a problemei credinţei, modelul retorului este hotărâtor: „de cinste”, credibil ca vârstă şi ca experienţă, „iscusit în cuvinte”, „împodobit cu carte”. Însă istoria literaturii este interesată de imagistica poetică a piedicii, instrumentul liric al discursului teologic cu scop de a-i asigura, acestuia din urmă, eficacitatea. Antim se vede pe sine ca ales, ca mesager al divinului ce nu trimite în lume „împăraţi şi crai” ci „oameni proşti” – neînvăţaţi şi săraci. Predica inaugurală Aceasta o am zis când m-au făcut mitropolit – anunţă programul educativ de împlinit prin limbajul simbolic al evangheliştilor. Iată câteva exemple: „Veniţi după mine şi voi face pre voi păstori de oameni”;

] Şi de ce

nu să sileşte, pentru odihna, liniştea şi paza sănătăţii lui?” De la sănătatea trupului se trece la sănătatea sufletului, căci este de datoria predicatorului să o asigure. Predica în serie duminicală conţine o analiză subtilă a sufletelor şi a cunoştinţelor, intenţii de corecţie a moravurilor şi exemple de credinţă smerită. Funcţia retorului – „prea înţeleptul doftor al sufletelor” - este aceea de a mântui prin „cuvinte cereşti”. Astfel, fiecare predică este o treaptă de iniţiere în actul de a gândi credinţa. Retorul încearcă, pentru o mai bună captatio, să lege cu auditoriul un pact, pe baza destinului lor comun. Acesta apropie psihologic şi obligă la un comportament egal – „dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la câte va aduce ceasul şi vremea”, căci „am datoria să priveghez cu osârdie [ ] învăţându-vă şi îndreptându-vă”, însă şi dumneavoastră încă aveţi datorie

[

să vă supuneţi ascultării”. Mimarea

omul „iaste un dobitoc, iubitor de sine. Că de ce nu se apucă? [

]

pentru folosul cel sufletesc [

]

umilinţei, topos al textelor medievale, reprezintă, în acest context, o mişcare tactică şi o umilinţă retorică. Atunci când exagerează stilistic, Antim produce

fragmente cu literaritate latentă: Dumnezeu, afirmă el, „nu s-a uitat la sărăcia

şi

fărădelegile mele, care sunt mai multe decât perii capului mieu şi decât

nisipul mării şi m-au înălţat [

trimis să vă fiu păstor şi părinte sufletesc [

interioară a oratorului, matură, puternică, încredinţată că întruchipează competenţa morală exemplară. Despre smerenie vorbeşte Antim îndeosebi, însă ego-ul lui este prea puternic ca să trăiască smerenia în tăcere. De altfel, mictropolitul s-a amestecat în politică, a complotat, a trădat şi a fost trădat. Începuturile predicilor sunt variate: uneori Antim se preface că nu crede în puterea talentului său, se plânge de „gângăvirea limbii” şi se întreabă cum va putea, „ştiindu-şi slăbăciunea învăţăturii şi sărăcia bunătăţilor”, să se facă înţeles de „atâtea cinstite obraze, împodobite cu

se constituie figura

la această mare vrednicie a arhieriei. Şi m-au

mea şi străinătatea mea, n-au socotit prostia şi neştiinţa mea [

]

]

]”.Aşa

Literatură română veche, premodernă i modernă

florile bunătăţilor şi cu înţelepciune”; alteori începe cu citate evanghelice sau exclamă apocaliptic, pentru a înspăimânta: „Doamne mântuieşte-ne că pierim!” Uneori, literaritatea Didahiilor este intenţionată, chiar căutată, ca urmare alegoria se combină cu stilul „înflorit”, căci cuvintele frumoase desfată, ele sunt „picătura de apă” ce „adapă grădina sufletească”. Însă limba literaturii medievale îşi avea canoanele ei stabile, de aceea apar şi la Antim metaforele anatomice – „Vă poftesc să vă deschideţi urechile inimilor voastre”, metaforele culinare – „ospăţul vorbelor”, metaforele menite să capteze atenţia – „mreajă a învăţăturii”, „undiţa cuvintelor”. Destinaţia artei, atunci, era să consacre divinităţii bogăţiile lumii materiale, iar omul urmărea să dovedească mânia divinului şi să-i dobândească mila. Ca urmare, Antim are dreptate să specifice care sunt modurile sale de expresie: cel instructiv – „a povesti lucruri minunate”, cel retoric – „a îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor”, şi cel revelatoriu – „a descoperi taine mari şi peste fire”. Literatura propriu-zisă este reprezentată sub forma portretului, a pamfletului (Antim introduce cu mult curaj satira în predici), a caracterelor, dar şi ca imn religios, ca laudă sau ca panegiric. După cum însuşi afirmă, Antim „cerne cu ciurul chibzuielii toată Sfânta Scripturăşi speculează latura savantă şi teologică a „textului biblic, precum şi latura de miracol naiv, emoţionant”. Iată cum debutează, printr-o captatio, Cazania la Sfinţii apostoli Petru şi Pavel: „Atâta sunt de multe învăţăturile lor cele vrednice de minune cât întrec la număr nisipul mării şi stelele ceriului. Atâta sunt de minunate

vitejiile lor [

Atâta sunt de de slăvite faptele lor, cât covârşesc tot cuvântul

şi fac fără de grai toată mintea”, „Deci nu mă pricep ce voi face astăzi [

Să vorbesc? Dară ce cuvânt vrednic va putea să aducă mintea mea cea

proastă? [

înzestrat cu atributele spirituale ale luminii care risipeşte „întunericul credinţei”. Antim atribuie soarelui funcţia de suflet al universului fizic şi psihic. Soarele „toate le însufleţeşte şi le înviazăşi „iscodeşte” în casa inimii denunţând păcatul. În final, soarele concentrează suma însuşirilor lui Hristos.

partea a doua tonalitatea laudei se schimbă. Este descrisă luna, cu

sens simbolic – „multe feluri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filosofii să aibă luna. Şi întâi zic, cum că luna iaşte podoaba nopţii, asemănătoare

soarelui şi stăpâna mării [

trimis de Dumnezeu „să lumineze limbile (popoarele) dintru întunericul slujirii

]

]

Să tac iar?”. Textul devine treptat un imn închinat soarelui,

În

].

„Se adaugă apoi simbolica spirituală a astrului,

de idoli”.

O

parte narativă asociază simbolistica lumii cu acţiunea apostolică a

lui Pavel. În final se face asocierea cu stema Ţării Româneşti care, în vremea lui Brâncoveanu, conţinea soarele şi luna.

Primii cronicari şi primele cronici

O istorie a imaginii românilor despre ei înşişi ar putea începe, crede

Constantin Noica, cu Dimitrie Cantemir. Trebuie adăugat însă Miron Costin, ale cărui demersuri de imagologie (a comparat limba, portul, moravurile românilor cu cele ale italienilor) au fost continuate de Cantemir şi de Şcoala Ardeleană. Dacă Miron Costin reprezintă imaginea omului meditativ, anxios, tolerant, pacifist, mândru, sceptic din înţelepciune, religios cu măsură şi

I. Literatură română veche, premodernă i modernă

încrezător în justiţia divină, Cantemir trăieşte o perioadă de criză în conştiinţa românească şi face dovada unei conştiinţe de sine individuală, formate în confruntare cu marile cărţi şi cu marile probleme ale lumii. Până în secolul al XVI-lea spiritul românesc se păstrează în cultura populară nescrisă, pe care se întemeiază cultura scrisă. Specifică ambelor ar fi viziunea particulară asupra lumii, la confluenţa dintre miturile păgâne şi elementele de dogmă creştină. Începând cu secolul al XVII-lea se pun bazele unui model cultural românesc, pe un fond spiritual autohton şi cu influenţa cărţii religioase de istorie, apoi literare. La început, se manifestă o puternică influenţă bizantino- slavă, prin cartea religioasă. Însă textele religioase, conservate în mânăstiri, permiteau un acces limitat. Sursa cărţilor greceşti de cultură a fost centrul monahal de la Muntele Athos, întreţinut şi de domnitorii români, iar cărţile în limba slavonă au avut o circulaţie restrânsă datorită necunoaşterii limbii şi datorită inaderenţei spirituale a românilor, vorbitori de limbă romanică. De asemenea, alfabetul chirilic a constrâns fonetica limbii române şi a determinat întârzierea apariţiei de carte în limba română. Slava era limba oficială a bisericii, a diplomaţiei, a comerţului. Însă marii cronicari, cărora li se adaugă Cantemir, dechid culoare culturale spre lumea latină. Imaginarul feudal din secolele XIV-XV a fost dominat de modelul voievodului întemeietor de ţară şi erou al ritualului cinegetic simbolic. În secolele XV – XVI, modelul este cel al eroului, apărător al ţării şi purtător al celor două virtuţi fundamentale: sapientia şi fortitudo. Însă în secolul al XVII-lea modelul eroic nu mai era actual, dar era dat drept exemplu de către cronicari, care sperau să-l reactiveze. În condiţiile oprimării ţării, revanşa se lua în cultură, cartea de istorie atestând originea latină a poporului. Modelul monarhului protector al culturii şi al cărturarului, boier sau cleric, dătător de legi, de cronici se impune în epocă. Primele cronici relativ închegate narativ se redactează la curtea Moldovei în secolul al XV-lea şi la Târgovişte, în secolul al XVI-lea. Denumite convenţional cronicile slavo-române, ele se ordonează pe trei serii tematice:

în jurul personalităţii lui Ştefan cel mare, a lui Vlad Ţepeş şi a lui Mihai Viteazul. Vitejia este motivul narativ de bază, pe care se articulează toate aceste texte. În ceea ce-l priveşte pe Ştefan cel Mare, cronica de curte care se redactează din porunca sa relevă mentalitatea europeană a voievodului, conştient de necesitatea de a avea o istorie scrisă. Aceasta este prima cronică a Moldovei, redactată în 1359 în slavă, concepută ca biografie a monarhului desăvârşit, patriot şi viteaz, crud şi generos, deopotrivă om şi ascet. Este vorba despre un text scris la curte, cu admiraţie degajată şi nu cu umilinţă, care impune un arhetip al cronicii şi din care s-au păstrat doar copii:

Letopiseţul anonim al Moldovei, Letopiseţul de la Bistriţa, Cronica moldo-germană. Alte variante, precum Letopiseţul de la Putna şi Cronica moldo-rusă au valoare minoră, rezumă excesiv arhetipul, cu abateri, lipsind libertatea auctorială şi orizontul interpretativ. Deşi autorii sunt naivi şi descriu realităţi ca şi cum ar copia un text diplomatic, se poate recunoaşte toposul laudei suveranului şi se inaugurează, totodată, specia panegiricului despre monarh. Macarie îşi redactează cronica în timpul domniei lui Petru Rareş, relatând istoria Moldovei din perioada 1504-1551. Atrag atenţia frazele pe tema necesităţii de a scrie istoria ţării, ca act de conştiinţă, ca şi asumarea clară a paternităţii şi toposul modestiei, specific mentalităţii medievale. Multe

Literatură română veche, premodernă i modernă

metafore şi comparaţii de sursă biblică par azi stridente – „Petru cel Minunat”, „împodobit cu cununa domniei”, trădat de boierii „înşelători”, înfrânt de sultanul venit „ca vântul fiorosu, „ca furtuna ce vâjâie din greu”, „ca o pasăre cu aripile mari se repede asupra unei păsărele cu pene puţine”, aducând „puterile tătăreşti cu chip de fiară”. Se adaugă interogaţii retorice: „O soare a toate văzător!”, „Oare nu suspini, dreptate?” şi ecouri de psalmi: „O invidie, fiară crudă, tigru care se hrăneşte cu oameni, săgeată fără fier [ ]!” Eftimie scrie din porunca lui Alexandru Lăpuşneanul, cuprinzând perioada 1541-1554 şi lăudându-l în exces pe domnitor: „Alexandru cel Viteaz şi cel Nou”, care este „vitează mlădiţă a ortodoxiei”. Azarie îşi redactează cronica (cuprinde perioada 1551-1574) în timpul lui Petru Şchiopul. Lăpuşneanul nu este denigrat în cronică, dar este denunţată domnia lui Despot ereticul, care „ura datinile creştine ortodoxe”, şi cea a lui Ion Vodă cel Cumplit, rob al aurului, vărsător de sânge şi jefuitor al averilor bisericii, cu o domnie „mai neagră decât corbul”. Aceşti cronicari au conştiinţa faptului că scriu pentru rememorarea istoriei şi că sunt autori, dar interpretările lor sunt tendenţioase, laudative în exces sau denigratoare. Acesta este, totuşi, primul exerciţiu cărturăresc original de la noi. Legendele despre Vlad Ţepeş traduc mentalitatea medievală a unei umanităţi neobişnuite cu legile şi şocată de îndrăzneala de a impune legea morală cu preţul pedepsei capitale. Dintre legende, cele româneşti (orale, culese de Petre Ispirescu) exprimă nostalgia modelului uman în stare să împartă dreptatea, o paradigmă care rămâne utopică. Legendele germane au ca temă generală pedepsele date negustorilor saşi lacomi şi localnicilor imorali – boieri, preoţi, oameni de rând, pedepse care au răspândit imaginea lui Ţepeş cel crud. În legendele slave eroul legendar apare ca mistuit de setea de dreptate, iar pedepsele ca mijloc de a o atinge, nu ca scop în sine. Cu Mihai Viteazul începe, în secolul al XVII-lea, şi se încheie a doua şi ultima vârstă eroică a feudalităţii româneşti. Cum nu prea era timp pentru cronici, din pricina războaielor, logofătul Teodosie Rudeanu a scris o cronică în româneşte din care nu s-a păstrat decât traducerea în polonă a lui Andrei Tarnowski, diplomat şi prieten al lui Mihai. Cronica Buzeştilor redă perioada 1593-1606 din unghiul familiei Buzescu, ai cărei membri (Stroe şi Preda Buzescu) erau angajaţi direct în războaie. În 1597, după bătălia de la Călugăreni, Baltasar Walther, silezian aflat la Târgovişte, realizează prima carte tipărită consacrată unui voievod român în viaţă. Iar Stavrinos, vistiernic al lui Mihai, redactează Povestea preafrumoasă a lui Mihai Voievod, scrisă sub presiunea morţii năprasnice a eroului şi în stilul admiraţiei sentimentale. Ca urmare, Mihai este zugrăvit ca un personaj excepţional, plin de cutezanţă, „cel mai minunat, cel în lume lăudat”, „ca uliul cel iute”, „ca un fulger”, după modelul tipologiei umane exemplare, cvasimitologice (Ahile). Mai mult, renumele lui face să tremure Răsăritul şi Apusul. În Epilog sunt blestemate Moartea şi Charon, Invidia şi Intriga, sunt invocate elementele cosmice, stihiile şi chemate să plângă, căci viteazul a fost ucis „prin înşelăciune”. Gheorghe Palamed imită stilul şi tehnicile epopeii clasice în Istorie cuprinzând toate faptele, vitejiile şi războaiele strălucitului Mihai Vodă. Ca urmare, textul debutează cu o invocare a zeiţei: „Te invoc, Minerva, fiică a marelui Jupiter/ Să mă inspiri, spre a putea povesti acum/ Acel vestit război al faimosului Mihai, / Nenumărate ucideri, măcelul cel mare,/ Iar Turciei şi

I. Literatură română veche, premodernă i modernă

altor multor ţări distrugere, / Război care a nutrit fiarele, făcând ca trupurile turceşti/ Să fie hrană pentru păsările răpitoare şi pentru câini”.

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie este o carte a comportamentului princiar. Variantele care au circulat în slavă, greacă şi română, nu ajută la limpezirea chestiunii limbii în care a fost redactat originalul. Există, în epocă, o modă a acestor cărţi – ad usum Delphini (Constantin Porfirogenetul scrie una pentru fiul său Romanos, Vasile Macedoneanul pentru fiul său Leon). Învăţăturile sunt deopotrivă utopie umanitară invadată de lirism creştin, colecţie de sfaturi necesare contextului istoric, amestecate cu elemente de lirism folclorico-religios. Partea care cuprinde sfaturile creştine cuprinde fragmente de înţelepciune şi paradigme biblice, parabole cu tâlc moral extrase din cărţile populare sau din legendele religioase. Urmate, acestea toate ar fi transformat domnitorul într-un ascet şi într-o utopie, căci ar fi fost milos, cumpătat, credincios, prudent, tolerant, fără vicii, etc. Se mai propune, aici, o tehnică de viaţă spirituală, de autoconstrucţie a sinelui, de la tăcere spre umilinţă, frică, smerenie, până la a reglementa viaţa intimă. C. Noica numeşte Învăţăturile „întâia mare carte a culturii româneşti” care, prin aspectul de compilaţie, selectează din cele mai diverse surse idei şi pilde sistematizate tematic. Secţiunea laică a cărţii cuprinde sfaturi referitoare la comportamentul faţă de slugi, la alegerea dregătorilor, la arta războiului, la cumpătare şi la pacifism etc.

Cărţile populare

Cărţile populare, numite astfel datorită felului în care au circulat (deşi unele au autori), sunt legende de origine bogomilică, cuprind legende hagiografice sau se înscriu în ceea ce se numeşte literatură sapienţială. În această ultimă categorie se încadrează Fiziologul, carte ce exploatează tradiţiile populare despre animale şi păsări – folosite ca simboluri pentru idei morale. Tradus la noi în secolul al XVII-lea, Fiziologul reproduce parabola pelicanului care-şi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii, simbolizându-l pe Isus, sau a turturelei care, rămase fără soţ, nu mai bea apă limpede şi nu mai stă pe lemn verde. Motivul turturelei va fi preluat, ulterior, de Neagoe Basarab, de Ienăchiţă Văcărescu şi de Gheorghe Asachi. Iată un fragment de text – pilda gheonoaiei: „Gheonoaia zboară din copac în copac scobind lemnul şi ascultă cu urechea şi dacă află lemnul tare şi vârtos, ea fuge de la dânsul, iar unde află lemn slab şi găunos, ea tot scobeşte şi să sălăşluieşte într-însul; şi acolo scoate şi puii săi; şi locuieşte într-însul. Aşa şi diavolul: umblă din om în om, cercând cu vicleşugul său, şi dacă găseşte om slab sălăşluieşte într- însul, iar dacă-l găseşte postind sau rugându-se sau făcând milostenie, el fuge că nu-i place”. Fiore di virtú este scrisă în secolul al XIV-lea iar la noi pătrunde în secolul al XVI-lea, tradusă ca Floarea darurilor sau Albinuşa, reprezentativă pentru literatura florilegiilor şi lăudând virtuţile vieţii ascetice.

Literatură română veche, premodernă i modernă

Structura capitolelor urmăreşte opoziţia virtute/ viciu, adevăr/ minciună, dreptate/ nedreptate etc., pe baza comparaţiei cu un animal real sau mitologic, întărită de o maximă sau de o scurtă povestire moralizatoare. Îmapărăţia poamelor aparţine scriitorului satiric bizantin Prodromos şi se structurează sub forma unui proces-şarjă la adresa structurilor administrative perimate ale Imperiului bizantin. Vinovat pentru toate relele este considerat Strugurele, sursa vinului, iar acuzatorii sunt, aici, Fructele şi Legumele, iar Judecătorul – Împăratul Gutuie. Alexandria tratează vechea temă a viteazului cu virtuţi supraumane, Varlaam şi Ioasaf reia şi transferă în grilă creştină legenda lui Buddha, iar Archirie şi Anadan, carte de origine asiriană, ilustrează dictonul „după faptă şi răsplată

Teste propuse spre rezolvare

1. Argumentaţi apartenenţa operelor de mai sus la literatura română.

2. Exemplificaţi cu câte 5 elemente de literaritate, pentru fiecare text în parte.

3. Menţionaţi 5 elemente de retorică / persuasiune privind funcţia educativă a textelor propuse.

4. Propuneţi şi argumentaţi alegerea a câte 3 secvenţe din fiecare text de mai sus, care să aparţinâ necondiţionat literaturii.

5. Evidenţiaţi, într-un eseu de maximum 1 pagină, particularităţile de structură şi de semnificaţii ale operelor prezentate.

Cronicarii. Cronicarii moldoveni. Preliminarii

Deşi intenţia primă, moralizatoare, este şi ideea formantă a cronicilor, absenţa intenţiei artistice nu înseamnă, automat, şi absenţa artei. Chiar dacă toţi cronicarii propun un model narativ care nu mai satisface gustul cititorului de astăzi, trebuie menţionat faptul că de la acest model porneşte, în scrierile sale, Dumitrie Cantemir, negându-l şi, totodată, înnoindu-l.

Ca tip de scriitură, cronicile nu sunt nici istorie, nici literatură pe de-a- ntregul. Sunt texte de frontieră care anunţă deopotrivă istoria şi literatura. Fie şi numai prin simpla subiectivitate a relatării, cronicile reprezintă prima treaptă a scrisului literar în limba română. Primii noştri povestitori de istorie nu au conştientizat utilizarea procedeelor artistice (atât pe cele populare cât şi pe cele livreşti le-au folosit spontan), elaborându-se astfel o naraţiune primitivă, naturală, fără constrângeri estetice. Însă cronicile moldoveneşti sunt mai aproape de literatură prin nuanţarea atitudinii narative, prin cursivitate epică, prin accentele meditative, prin ironie şi prin stilul accesibil. Citit astăzi, Neculce se poate ipostazia ca autor memorialist preocupat de destinul său şi al ţării supuse jafului şi bejeniei. Deşi actualitatea cronicarilor poate fi asigurată de reflecţia morală, valabilă şi astăzi, este necesară o estetică specifică, adecvată modelului cronicăresc de scriitură. În acest sens, urmărite cu atenşie, elementele de paratext precum titlurile şi prefeţele dau cheia potrivită de lectură. Ca instanţă narativă, autorul îşi lasă urmele în text, mai discret, ca Miron Costin, sau mai evident, ca Ion Neculce, care ajunge la o reflectare personalizată, prin

I. Literatură română veche, premodernă i modernă

interpretare, a istoriei. Iar prin elementele de paratext se urmăreşte mai cu seamă ferirea textului de interpretări false, neconforme cu intenţiile cronicarului. Titlul letopiseţului lui Grigore Ureche oferă indicii asupra conţinutului ca durată a istoriei narate, ca şi asupra obiectului naraţiunii – biografii domneşti: Letopiseţul ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor din viaţa domnilor care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă.

Miron Costin ţine să semnaleze, prin titlul letopiseţului său, durata – de la Aron Vodă încoace, existenţa unui predecesor – Ureche Vornicul, se numeşte, instituindu-se ca autor, o dată cu poziţia sa socială Miron Costin

Vornicul, menţionează locul scrierii cronicii – în oraş la Iaşi, precum şi anul

redactării – de la zidirea lumii [

]

] 183, iară de la naşterea Mântuitorului [

1675.

Ion Neculce optează pentru un titlu generic – Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. De obicei, în prefeţe este expus proiectul autorului. Ca texte programatice, acestea reprezintă totodată o măsură de precauţie pentru autor, dornic de a fi corect înţeles. Incipit-ul prefeţei letopiseţului lui Ureche

asociază conştientizarea unei tradiţii vechi „în consemnarea trecutului – există în lume”, crede cronicarul, „mulţi scriitori” care au fixat în scris, pentru posteritate, „rândul şi povestea ţărilor” – cu un scop limpede: „învăţătura,

iar despre cele bune să urmeze şi să se

înveţe şi să se îndirepteze”. Intenţia didactică va guverna ordinea şi logica naraţiunii, iar fragmentele moralizatoare inserate în cronică amintesc mereu cititorului această esenţială intenţie formantă. De asemenea, semnalează cronicarul, cuvântul şi raţiunea, deosebindu-l pe om de animale, trebuie exploatate just, prin scrierea istoriei aşa cum a fost. În ceea ce-l priveşte, Miron Costin începe prin a enumera sursele străine la care a apelat pentru reconstituirea epocii primului descălecat, apoi îşi recunoaşte, numindu-l, predecesorul. În acest caz, însă, psihologia scriitorului este alta. Miron Costin este autorul unei naraţiuni reflexive: „Fost- au gândul mieu, iubite cetitoriule”, aşa începe o confesiune despre intenţia de a relata istoria cu „vremile cumplite” – „ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ci de griji şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare gând slobod şi fără valuri trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă”. Psihologia determinată de trăirea „vremilor cumplite” se proiectează asupra timpului povestit şi asupra timpului povestirii, astfel încât scepticul Costin se spune pe sine. Natura meditativă a cronicarului se regăseşte în De neamul moldovenilor, scriere din care, preluate, s-au clasicizat şi circulă ca atare secvenţe precum „biruit-au gândul”, „scrisoarea e un lucru vecinic”, „eu voi da samă de ale mele, câte scriu”, „că nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. Predoslovia lui Neculce anunţă un spirit critic, intolerant, care ierarhizează în mod erudit (fără ca Neculce însuşi să fi fost astfel) tot ce se scrisese deja în materie de letopiseţe. Ca urmare, distinge valoric textul lui Costin, se comportă polemic cu interpolatorii textului lui Ureche şi, totodată, se apără de eventuala suspiciune ca ar fi scris pro sau contra cuiva – totul „întru adevăr s-au scris”. Mai mult, se străduieşte să acrediteze ideea originalităţii operei sale şi pretinde că n-a scris „nici de pre un izvod al nemănui, ce au scris singur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat de-au fost în

despre cele rele să se ferească [

]

Literatură română veche, premodernă i modernă

viaţa sa” şi „au fost scrisă cu inima sa”. În acest mod, Neculce defineşte, spontan, genul povestirii memorialistice şi îi adaugă o utilitate morală a literaturii – „veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri”.

Letopiseţul

lui Grigore Ureche

Ca autor de letopiseţ, grigore Ureche s-a văzut obligat să depăşească problema redactării cronicii în limba română, ceea ce echivala, prin raport cu slavona, cu a scrie în limba vulgară şi nu în aceea cultă. Ca urmare, era nevoie de o sintaxă şi de o topică, de un vocabular adaptat necesităţilor scriiturii, mai dezvoltat decât cel religios. Cronicarul depăşeşte toate aceste handicapuri ba, mai mult, reuşeşte să pună bazele stilului istoriografic, cu procedeele lui. Soluţiile la care a putut apela au fost două, respectiv istoricii latini, de la care împrumută elementele de portretistică, şi modelul cărţii populare. Însă conflictul dintre modelul de exprimare oral şi cel scris persistă şi duce la alterarea topicii şi a ligamentelor sintactice. Între regulile scriiturii culte şi nevoia de a se face înţeles, letopiseţul lui Ureche a fost asimilat rapid, a intrat în circulaţie şi în scurt timp a fost resimţit drept clasic (existenţa interpolatorilor – Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul - este un argument în acest sens). Cronica apelează la modelul eroic, folosit mustrător şi comparativ cu prezentul, cu scopul stimulării revitalizării virtuţii pierdute, sub influenţa modelului voievodal-eroic. Însă netrăind istoria povestită, Ureche nu are emoţii, şi nici exaltări. E raţional şi nu sentimental şi scrie pentru a lăsa urmaşilor un instrument de cunoaştere şi de „învăţătură”. Ordinea narativă este strict diacronică, fără nici o încălcare a ordinii temporale, iar pe axa cronologică autorul distribuie sau grupează evenimentele în funcţie de importanţa şi de legăturile cauzale stabilite de el însuşi. Cronica se constituie dintr-o succesiune de nuclee narative separate de titluri, unităţi epice având în centru un personaj istoric şi un eveniment reprezentativ. Liantul nucleelor epice este dat de viziunea moralizatoare. Letopiseţul are aspect mozaicat, întrucât nucleele narative au înţeles autonom, iar finalurile moralizatoare sunt ataşate şi au aspect de ready- made.

Exerciţiul portretistic se face prin utilizarea atributului individualizator (ca în întreaga medievalitate europeană): Rareş este „păstorul cel bun”, Ion Vodă este „cel Cumplit”, Petru este „Şchiopul” şi „domn de cinste” sau „o matcă fără ac”, reprezentând metaforic (figură extrem de rară în cronică) pe monarhul blând şi înţelept, opus „vărsătorului de sânge nevinovat”. Cu toate acestea, Ştefan reprezintă modelul uman voievodal al cronicii, arhetip al eroului autentic, aprig, dornic de aventură, apt pentru „războaie minunate”, dar şi răzbunător, „pururea trăgându-l inima spre război”, „ca un leu ce mu-l poate îmblânzi nimenea”. Este profund religios, recunoscător divinului pentru norocul trimis în războaie şi, prin înălţarea de biserici drept mulţumire pentru ajutorul primit, integrat mentalului medieval. Departe de a fi idilizat, domnitorul are şi trăsături negative de caracter: „după obiceiul firii omeneşti, de ce are, de aceea pofteşte mai mult […] ce nu era a lui încă voia să cuprinză”, iar „odihna altora îi părea că-i este cu pagubă”. Din punct de vedere structural, episodul rezervat lui Ştefan are cinci componente: 1) povestirea de evenimente care consacră eroul prin probe de eroism; 2) portretul total – sinteză a personalităţii voievodului; 3) sanctificarea

I. Literatură română veche, premodernă i modernă

eroului după un criteriu laic, feudal; 4) invocarea naturii la moartea lui Ştefan; 5) testamentul sau „învăţătura” ultimă, lăsată urmaşilor. În cadrul primei componente se pledează cauza domnitorului creştin, opus păgânilor. Pe baza unei scheme acţionale: miză → conflict victorie (mai rar înfrângere) este surprins ritmul vieţii istorice a ţării, imprimat de ritmul existenţei eroului cu statut de personaj veritabil, compus atât din adevăr cât şi din legendă. Pentru elaborarea portretului cronicarul personalizează tehnicile clasice, iar trăsăturile eroului sunt sublimate din informaţia livrescă interpretată. Fragmentul portretului debutează cu o inversiune verbală cu efecte eufonice: „fost-au acest Ştefan om nu mare de stat”, şi se continuă cu un portret fizic de o excepţională concizie şi aflat în contrast studiat cu încheierea – „să ridica deasupra biruitorilor”. Portretul se constituie procesual, din însuşiri considerate esenţiale şi exemplare – „întreg la fire”, „neleneş, omniprezent, „meşter” la războaie, „nu pierdea nădejdea” etc. Sanctificarea domnitorului se constituie drept o ilustrare a toposului sapientia et fortitudo. Chiar dacă modelul pare a fi legenda hagiografică, nu puritatea sufletească, subliniază Ureche, ci vitejia l-a aşezat între nemuritori. Postura de trimis al lui Dumnezeu, mânuitor de sabie precum arhanghelul, se potriveşte de minune domnitorului războinic în cadrul unei colectivităţi mereu ameninţate de pericolul invaziei străine.

fine, plângerea naturii la moartea lui Ştefan contribuie la unicizarea

eroului, iar fraza testamentară rotunjeşte exemplar episodul biografiei domneşti. După această secvenţă eroică naraţiunea se fracturează brusc, iar cronicarul plasează celebra frază a unităţii de origine a românilor - „de la Râm”, în contextul unor relatări despre Polonia, Turcia, „Ţara Ungurească de jos şi Ardealul de sus”. Pe lângă acest tip de povestire digresivă, cu scop instructiv, există şi digresiunea didactică, de obicei intitulată Certare către cei mari şi puternici. Non-narativă, digresiunea de acest fel se corelează cu Predoslovia. Ea arată şi sancţionează lucrurile şi faptele rele aşa încât legea morală ideală să se configureze treptat şi didactic. Aşa de pildă, Albert al

Poloniei, sfidând codul onoarei şi înşelându-i încrederea lui Ştefan, este lovit de dreapta pedeapsă divină şi înfrânt de acesta din urmă. Mai mult, adaugă cronicarul, „puţin de n-au murit de inimă rea”. Paradigma tiranului, constituită pe baza figurii lui Alexadru Vodă Lăpuşneanul, monarh totalitar, ipocrit, care acuză, judecă şi pedepseşte fără „leac de vină”, arată încă o dată, printr-o Nacazanie sau Certare, că persoana istorică nu a ajuns încă la statutul de personaj deplin, constituit după regulile ficţiunii literare, dar este deja purtătorul unui sens moral.

O singură dată, în cadrul cronicii, se încearcă motivarea psihologică

a faptelor. Bogdan cel Orb şi Grozav, fiul lui Ştefan, acţionează din orgoliu, având conştiinţa acută a ascendenţei lui ilustre, simţindu-se obligat blazonului. Purtător şi al unul complex al urâţeniei, frustrat, decide să se răzbune pentru ocara de a i se fi refuzat mâna surorii craiului polonez. Mânia moştenită de la tată se dezlănţuie într-un război sângeros. Uneori Ureche intuieşte planul de adâncime al unei întâmplări şi procedează ca un scenograf, ca un prozator realist care „vede” scenele. În episodul omorârii lui Ştefan Lăcustă, se dovedeşte cum, înfăţisând un eveniment, o bătălie, dincolo de desfăşurarea propriu-zisă a acţiunii, cronicarul comentează şi întâmplările din culise, motivaţiile de ordin militar, personal sau supranatural ale faptelor.

În

Literatură română veche, premodernă i modernă

Capodopera letopiseţului a fost considerată secvenţă despre domnia lui Ion Armeanul, un Richard al III-lea autohton care joacă comedia blândeţii, pe fondul anticipării de către cronicar a finalului tragic. Bătălia dusă împotriva turcilor este descrisă de către cineva care „vede” panoramic şi în detaliu (dar care de fapt reconstituie). Naraţiunea se desfăşoară în crescendo iar crudul domn ajunge martir. Tonul reţinut al cronicarului face ca scenele de cruzime şi scena morţii lui Ion Vodă să pară teribile şi evidenţiază, totodată, complexitatea individului uman.

Letopiseţul lui Miron Costin

Miron Costin trăieşte într-o perioadă de mare instabilitate politică şi de decădere a ţării. Mentalitatea lui de cronicar este, prin raportare la predecesorul său, diferită. Letopiseţul lui dovedeşte un progres de conştiinţă artistică, începând chiar cu prefaţa. Aici Costin se dovedeşte preocupat de problema destinului oamenilor, ca indivizi, şi al colectivităţii etnice de care aparţine, evidenţiindu-şi concepţia despre soartă, o concepţie personală, care nu este copiată nici de la clasicii antici şi nici de la poeţii medievali. Se adaugă o importantă pledoarie pentru importanţa spirituală a cărţii. Nota distinctivă a atitudinii narative este reflexivitate