Sunteți pe pagina 1din 5

Anexa 1

Lexicografia fiind o stiinta practica, preocuparile lexicografilor de a realiza dictionare si


enciclopedii, care sa constituie instrumente de lucru si surse de informare pentru cele mai diverse
categorii de cititori, au avut ca rezultat o impresionanta diversificare a tipurilor de dictionare.

In ultimele trei decenii lexicografia romaneasca s-a imbogatit cu o serie de dictionare de cele mai
diverse tipuri, care se adreseaza atat specialistilor din diferite domenii, cat si unui public foarte
larg. Alaturi de dictionarele de limba si de literatura au aparut dictionare (si enciclopedii) pentru
multe alte discipline (filozofie, etica, economie, politica, tehnica, geografie, medicina, chimie,
arhitectura etc).

Din categoria dictionarelor generale mentionam dictionarele "explicative",

"ortografice", "ortoepice" ("Dictionarul limbii romane literare contemporane, in 4 vol.",


19551957; "Dictionarul limbii romane moderne", 1958; "Dictionarul explicativ al limbii
romane", 1975; "Dictionar general al limbii romane", 1987; "Mic dictionar ortografic", 1953 (ed.
a II-a, 1955"); "Dictionar ortoepic", 1956ambele IV-a 1983); "Dictionarul ortografic, ortoepic
si morfologic al limbii romane", 1982).

Dictionarele de limba speciale sunt mai numeroase si mai variate (contopite in Indreptar
ortografic, ortoepic si de punctuatie", 1960 (ed. a II-a 1965, ed. a III-a 1971, ed. a mentionam
numai tipul de dictionar si anul aparitiei): "dictionar de neologisme", 1961 (ed. a II-a 1966, ed. a
III-a 1978); "dictionar de sinonime" (unul in 1972; altul in 1980); "dictionar de antonime",
1974; "dictionare de expresii si locutiuni" (unul in 1969; altul in 1985); "dictionar de
terminologie lingvistica", 1980; "dictionar de terminologie poetica", 1973; "dictionar de termeni
literari", 1976; "dictionarul limbii poetice a lui Eminescu", 1968.

Din categoria dictionarelor de literatura amintim: "dictionarul de scriitori romani", 1978;


"dictionarul literaturii romane de la origini pana la" 1990, 1979; "dictionarul cronologic al
literaturii romane, 1979"; "dictionarul presei literare", 1987.

Dictionarul nu se citeste ca un roman, ci se consulta. Folosim dictionarul de limba pentru a afla


sensul unui cuvant, al unei expresii sau pentru a verifica forma lor corecta. Cei care doresc sa stie
daca un cuvant este creat in limba romana si din ce elemente este format, daca este imprumutat si
din ce limba provine, daca e vorba de un arhaism, de un regionalism sau de un neologism,
apeleaza la dictionare de limba sau la indreptare de ortografie, ortoepie si punctuatie. Din
dictionarul de literatura ne informam asupra vietii si operei unui scriitor, asupra unui curent
literar, asupra unei reviste literare etc. Chiar daca, in cazul dictionarelor de literatura, cititorul
parcurge mai multe pagini, el nu face o lectura integrala a dictionarului, ci il consulta, il foloseste
ca sursa de informare si documentare.

Un dicionar sau lexicon este o lucrare lexicografic care cuprinde o parte semnificativ
dintre cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu al tiinei, literaturii, artei etc., aezate
ntr-o anumit ordine (de obicei alfabetic), avnd n general definiia sensurilor cuvntului mpreun
cu pronunie, etimologie i alte informaii, sau o list de cuvinte nsoite de traducerile lor ntr-o alt
limb.

Istoric[modificare | modificare surs]


Cele mai vechi dicionare cunoscute sunt tbliele cu scriere cuneiform de pe teritoriul Imperiului
Akkadian, pe care erau gravate liste de cuvinte sumero-akkadiene. Aceste tblie au fost descoperite
la Ebla (Siria modern) i dateaz din jurul anului 2300 .Hr.
Glosarul Urra=hubullu ce dateaz de la nceputul mileniului al II-lea .Hr. este versiunea canonic
babilonian a acestor vocabulare sumeriene bilingve. Erya, un dicionar chinez din secolul al III-lea
.Hr. (aprox.), a fost cel mai vechi dicionar monolingv care s-a pstrat. Dei unele surse susin
c Shizhoupian din jurul anului 800 .Hr. ar fi de fapt un dicionar, tiina modern l consider pe
acesta ca fiind un compendiu caligrafic de caractere chinezeti gravate pe obiecte din bronz din
timpul dinastiei Zhou. Filetas din Cos (sec. al IV-lea .Hr.) a fost pionierul unui vocabular (
, taktoi glssai), care explic sensurile unor cuvinte homerice rare i ali termeni literari,
cuvinte din dialectele locale i termeni tehnici. Apollonius Sofistul (sec. I d.Hr.) a scris cel mai vechi
lexicon homeric care s-a pstrat pn n zilele noastre. Primul dicionar sanscrit, Amarakoa, a fost
scris deAmara Sinha aproximativ n sec. al IV-lea d.Hr. Scris n versuri, acesta cuprindea n jur de
10.000 de cuvinte. Conform relatrilor din Nihon Shoki (Cronicile Japoniei), primul dicionar japonez
a fost glosarul Niina din 682 d.Hr. cu caractere chinezeti, care s-a pierdut de foarte mult timp. Cel
mai vechi dicionar japonez existent, Tenrei Bansh Meigi din jurul anului 835 d.Hr. era tot un
glosar scris cu caractere chinezeti.
Dicionarele arabe au fost compilate ntre sec. al VII-lea i al XIV-lea d.Hr., organiznd cuvintele n
ordinea rimei (dup ultima silab), n ordinea alfabetic a radicalilor sau n ordinea alfabetic a
primei litere (sistemul utilizat de dicionarele limbilor europene moderne).
Sistemul modern a fost utilizat n principal n cazul dicionarelor de specialitate, de ex. cele cu
termeni din Coran i hadith, n timp ce majoritatea dicionarelor de uz general precum Lisan al-
`Arab (sec. al XIII-lea nc cel mai mare i mai cunoscut dicionar de limb arab) i al-Qamus al-
Muhit (sec. al XIV-lea) cuprindeau cuvinte n ordinea alfabetic a radicalilor. Al-Qamus al-Muhit este
primul dicionar accesibil n limba arab, care include doar cuvinte i definiiile acestora, eliminnd
exemplele lmuritoare utilizate de dicionare precum Lisan al-`Arab i Oxford English Dictionary.
Cele mai vechi dicionare moderne europene au fost cele bilingve.

Dicionare romneti

Primele dicionare romneti, manuscrise, au fost glosare bilingve (slavo-romne), dintre care cele
mai vechi dateaz din sec. al XVI-lea. Cea dinti lucrare lexicografic bilingv cu limba de baz
romneasc dateaz din jurul anului 1700; este un dicionar romn-latin, redactat de un bnean
rmas necunoscut. Primul dicionar tiprit a fost tot bilingv, i anume dicionarul rus-romn, alctuit
de Mihail Strilbiki (Iai, 1789). O lucrare lexicografic remarcabil este Lexiconul romnesc-
nemesc al lui Budai-Deleanu (1818), rmas n manuscris. Lucrarea se bazeaz pe un material
extras din texte i cuprinde indicaii de ordin gramatical, stilistic i etimologic. Dup Dicionarul
romnesc, latinesc i unguresc, n dou volume, elaborat din ornduiala episcopului Ioan Bob de
un autor nc neidentificat i tiprit la Cluj (1822-1823), urmeaz lucrarea considerat drept nceput
al lexicografiei romne moderne, Lexiconul de la Buda (1825), dicionar romn-latin-maghiar-
german. Academia Romn i-a nscris n statut elaborarea unui dicionar al limbii romne. Prima
ncercare n acest sens a fost Dicionarul limbii romne al lui A.T. Laurian i I.C. Massim (3 vol.,
1871-1877), lucrare care se caracterizeaz prin latinism exagerat. Dup eecul acestei ncercri,
Academia a ncredinat sarcina de a elabora dicionarul limbii romne lui B.P. Hadeu. Acesta
concepe un dicionar de proporii vaste, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal i
onomastic, intitulat Etymologicum Magnum Romaniae, din care au aprut numai trei volume (1886-
1893), cuprinznd litera A i parte din B; conducerea lucrrii a fost apoi ncredinat lui Al.
Philippide i, n sfrit, lui S. Pucariu. Acesta a publicat, ntre 1906 i 1944, literele A-C i F-L
din Dicionarul limbii romne, lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ i normativ. Printre
dicionarele limbii romne lucrate n afara Academiei, mai importante sunt: Dictionnaire dtymologie
daco-romane al lui A. Cihac (2 vol., 1870, vol. 1; 1879, vol. 2), care constituie o replic dat
exagerrilor latiniste; Nouveau dictionnaire roumain-franais al lui Frdric Dam (1893-1895), cel
dinti dicionar bilingv aprut la noi cu sensurile ilustrate prin citate din autori; Dicionarul universal al
limbii romne de Lazr ineanu, aprut n 1896 i apoi n numeroase alte ediii; Rumnisch-
Deutsches Wrterbuch al lui H. Tiktin (3 vol., 1895-1924), dicionar istoric i etimologic, bogat n
explicaii i citate ilustrative; Etymologisches Wrterbuch al lui S. Pucariu (1905), dicionar
etimologic al elementelor latine din limba romn; Dicionarul etimologic al lui I.A. Candrea iO.
Densusianu (1907-1914), cuprinznd elementele latine ale limbii romne de la A la P; Dicionarul
limbii romne din trecut i de astzi al lui I.A. Candrea (1931).
PISC, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit
cu blan deas i moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele
puternice i cu ghearele retractile i ascuite (Felis domestica); spec. femela acestui animal.
Pisic slbatic = specie de pisic (I 1), mai mare dect aceasta, cu blana rocat-cenuie cu
dungi negre, care triete n pdure (Felis silvestris). Expr. A tri (sau a se nelege, a se iubi)
ca cinele (sau ca oarecele) cu pisica = a nu se nelege, a tri ru cu cineva. A umbla cu
pisica-n traist = a cuta s neli, s pcleti pe cineva. A cumpra pisica n traist = a se
nela la cumprturi (lund marfa pe nevzute). A avea ochi de pisic = a) a avea privire
ager; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nou suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare
vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisic plouat = a fi abtut, descurajat, fr chef; a arta prost, a
avea o inut necorespunztoare. A se spla ca pisica, se spune despre cei care se spal
superficial i, p. ext., despre cei neglijeni. Piere (saumoare) pisica, se spune pentru a arta c
se petrece ceva neobinuit, de importan deosebit. 2. Blan de pisic (I 1)
prelucrat. 3. Compus: pisic-de-mare = specie de pete marin cu scheletul cartilaginos, lung
de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal i cu coada terminat cu un spin veninos (Trygon
pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, pri ale acestora etc., care
prind sau trag ceva, se nfig n ceva etc. 1. Dispozitiv de agare i de desprindere a berbecului
din captul cablului de ridicare de la sonetele cu cdere liber. 2. Crucior deplasabil pe o
grind sau pe un pod rulant, prevzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; crucior de
macara. 3. Mnunchi de srme de oel, folosit pentru curarea de noroi sau de pmnt a
utilajelor de foraj. Pis + suf. -ic.

Sursa: DEX '09 (2009)

PISC s. 1. (ZOOL.; Felis domestica) (pop.) m, (Bucov.) cotoroab, (nv.)


ctu. 2. (ZOOL.) pisic slbatic (Felis silvestris) = (reg.) m slbatic. 3.(ENTOM.)
pisica-popii = (reg.) sfaiog, ma-popii. 4. (TEHN.) (reg.) m. (Piedica de la cru
numit ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adugat de siveco | Semnaleaz o greeal | Permalink

Pisica domestica este un mamifer care face parte din familia felinelor Felidae. Este un animal
carnivor ce traieste in preajma omului de cel putin 3500 de ani, fiind folosita pentru a tine
soarecii la distanta de gospodarii. Cu toate ca este un animal domestic, pisica nu isi pierde
niciodata abilitatea de a trai in salbaticie. Pisica este un animal de talie mica, iar scheletul ei
este format din 250 de oase. Coloana vertebrala este foarte flexibila, avand in continuarea ei o
coada ce are rol in mentinerea echilibrului. Labele anterioare ale pisicii se termina cu cinci
degete, pe cand labele posterioare, de o lungime mai mare, au doar patru degete. Muschii sunt
foarte flexibili si puternici, oferind animalului mobilitate. Pisica are simturile foarte dezvoltate.
Auzul pisicii este mult mai bun decat cel al unui om, iar mirosul de patruzeci de ori mai
dezvoltat decat al omului. Vazul este simtul principal al unei pisici. Pisicile sunt capabile de
reproducere dupa varsta de 9 luni. De obicei perioada de reproducere la pisici este intre
primavara si toamna. Acest interval de timp este destul de neplacut pentru proprietarii
animalului, deoarce pisicile capata un comportament bizar si oarecum deranjant. Din acest
motiv multe dintre persoanele care detin o pisica prefera ca aceasta sa fie castrata. Dupa
aproximativ 60 de zile de la momentul reproducerii, femela naste de obicei 4 pui de pisica.
Dupa trei luni in care mama ii invata cum sa se spele, cum sa se hraneasca si sa vaneze, puii de
pisica sunt pregatiti sa traiasca singuri.

Pasivitate -

Pasivitatea descrie, n opoziie cu trstura de caracter* activ, subieci al cror


comportament obinuit demonstreaz voina* redus sau slab capacitate de
reacie. In psihopatologie, sindromul pasivitii este lipsa iniiativei, supunerea
automata repetarea imediat a actelor (ecopraxie*) a mimicii interlocutorului
(ecomimie*). Acest sindrom este nvecinat cu apragmatismul* anumitor
schizofrenici*. De asemenea, pasivitatea se observ n organizrile limit sub
forma relaiei de obiect* anaclitice*; ea semnific, n acest caz, dependena* fa
de obiect i necesitatea vital a prezenei sale.
(Dictionar de psihologie)

PASIVITTE s. f. 1. Stare a celui pasiv (I 1); lips de activitate, de iniiativ, de interes;


renunare la aciune; inactivitate; resemnare. 2. nsuire a unor metale sau aliaje de a
nu fi atacate de unii acizi concentrai. Din fr. passivit, germ. Passivitt.
Sursa: DEX '09 (2009) |

Pasivitate aciune, activitate


Sursa: Antonime (2002)

PASIVITATE s.f passivity


(dictionar roman englez)

_________________________________________________________________________

ABRADE - a lefui, a poliza; a supune abraziunii; a rectifica; a rzui; a lustrui


(dictionary tehnic englez roman)

lefui (Dicionarul explicativ al limbii romne, ediia a II-a, 1998)


LEFU, lefuiesc, vb. IV Tranz. 1. A prelucra o suprafa dur prin
frecare, pilire, tiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a-i da
o anumit form; a lustrui. Fig. A cizela, a retua, a perfeciona un text
literar. Refl. Fig.(Despre oameni) A deveni rafinat, a se civiliza. 2. A tia
suprafaa unei pietre (preioase) n faete fine (pentru a-i mri valoarea
i strlucirea). Din germ. schleifen.
lefu vb., ind. prez. 1 sg. i 3 pl. lefuisc, imperf. 3 sg. lefui; conj. prez. 3 sg. i
pl. lefuisc
Sursa: Ortografic (2002) |

LEFU vb. v. civiliza, cizela, cultiva, rafina, stila, stiliza.


Sursa: Sinonime (2002)