Istoria

Cele mai vechi dicționare cunoscute sunt tăblițele cu scriere cuneiformă de pe teritoriul
Imperiului Akkadian, pe care erau gravate liste de cuvinte sumero-akkadiene. Aceste tăblițe
au fost descoperite la Ebla (Siria modernă) și datează din jurul anului 2300 î.Hr.
Glosarul Urra=hubullu ce datează de la începutul mileniului al II-lea î.Hr. este versiunea
canonică babiloniană a acestor vocabulare sumeriene bilingve. Erya, un dicționar chinez din
secolul al III-lea î.Hr. (aprox.), a fost cel mai vechi dicționar monolingv care s-a păstrat. Deși
unele surse susțin că Shizhoupian din jurul anului 800 î.Hr. ar fi de fapt un „dicționar”, știința
modernă îl consideră pe acesta ca fiind un compendiu caligrafic de caractere chinezești
gravate pe obiecte din bronz din timpul dinastiei Zhou. Filetas din Cos (sec. al IV-lea î.Hr.) a
fost pionierul unui vocabular (Ἄτακτοι γλῶσσαι, Átaktoi glôssai), care explică sensurile unor
cuvinte homerice rare și alți termeni literari, cuvinte din dialectele locale și termeni tehnici.
Apollonius Sofistul (sec. I d.Hr.) a scris cel mai vechi lexicon homeric care s-a păstrat până în
zilele noastre. Primul dicționar sanscrit, Amarakośa, a fost scris de Amara Sinha aproximativ
în sec. al IV-lea d.Hr. Scris în versuri, acesta cuprindea în jur de 10.000 de cuvinte. Conform
relatărilor din Nihon Shoki (Cronicile Japoniei), primul dicționar japonez a fost glosarul Niina
din 682 d.Hr. cu caractere chinezești, care s-a pierdut de foarte mult timp. Cel mai vechi
dicționar japonez existent, Tenrei Banshō Meigi – din jurul anului 835 d.Hr. – era tot un glosar
scris cu caractere chinezești.
Dicționarele arabe au fost compilate între sec. al VII-lea și al XIV-lea d.Hr., organizând
cuvintele în ordinea rimei (după ultima silabă), în ordinea alfabetică a radicalilor sau în
ordinea alfabetică a primei litere (sistemul utilizat de dicționarele limbilor europene moderne).
Sistemul modern a fost utilizat în principal în cazul dicționarelor de specialitate, de ex. cele
cu termeni din Coran și hadith, în timp ce majoritatea dicționarelor de uz general precum
Lisan al-`Arab (sec. al XIII-lea – încă cel mai mare și mai cunoscut dicționar de limbă arabă) și
al-Qamus al-Muhit (sec. al XIV-lea) cuprindeau cuvinte în ordinea alfabetică a radicalilor. Al-
Qamus al-Muhit este primul dicționar accesibil în limba arabă, care include doar cuvinte și
definițiile acestora, eliminând exemplele lămuritoare utilizate de dicționare precum Lisan al-
`Arab și Oxford English Dictionary.
Cele mai vechi dicționare moderne europene au fost cele bilingve.

Dicționare românești[modificare | modificare sursă]

 Dicționar, german - român, ediția a II-a, revăzută și îmbogățită de Academia Republicii Socialiste
România și de Universitatea din București, Institutul de Lingvistică (din anul 1989, 1.184 de pagini).
ISBN 973-27-0042-4

Primele dicționare românești, manuscrise, au fost glosare bilingve (slavo-române), dintre

care cele mai vechi datează din sec. al XVI-lea. Cea dintâi lucrare lexicografică bilingvă cu
limba de bază românească datează din jurul anului 1700; este un dicționar român-latin,
redactat de un bănățean rămas necunoscut. Primul dicționar tipărit a fost tot bilingv, și
anume dicționarul rus-român, alcătuit de Mihail Strilbițki (Iași, 1789). O lucrare lexicografică
remarcabilă este Lexiconul românesc-nemțesc al lui Budai-Deleanu (1818), rămas în
manuscris. Lucrarea se bazează pe un material extras din texte și cuprinde indicații de ordin
gramatical, stilistic și etimologic. După Dicționarul românesc, latinesc și unguresc, în două
volume, elaborat „din orânduiala” episcopului Ioan Bob de un autor încă neidentificat și
tipărit la Cluj (1822-1823), urmează lucrarea considerată drept început al lexicografiei române
moderne, Lexiconul de la Buda (1825), dicționar român-latin-maghiar-german. Academia
Română și-a înscris în statut elaborarea unui dicționar al limbii române. Prima încercare în
acest sens a fost Dicționarul limbii române al lui A.T. Laurian și I.C. Massim (3 vol., 1871-
1877), lucrare care se caracterizează prin latinism exagerat. După eșecul acestei încercări,
Academia a încredințat sarcina de a elabora dicționarul limbii române lui B.P. Hașdeu. Acesta
concepe un dicționar de proporții vaste, cu un caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal
și onomastic, intitulat Etymologicum Magnum Romaniae, din care au apărut numai trei
volume (1886-1893), cuprinzând litera A și parte din B; conducerea lucrării a fost apoi
încredințată lui Al. Philippide și, în sfârșit, lui S. Pușcariu. Acesta a publicat, între 1906 și
1944, literele A-C și F-L din Dicționarul limbii române, lucrare cu caracter istoric, etimologic,
explicativ și normativ. Printre dicționarele limbii române lucrate în afara Academiei, mai
importante sunt: Dictionnaire d’étymologie daco-romane al lui A. Cihac (2 vol., 1870, vol. 1;
1879, vol. 2), care constituie o replică dată exagerărilor latiniste; Nouveau dictionnaire
roumain-français al lui Frédéric Damé (1893-1895), cel dintâi dicționar bilingv apărut la noi cu
sensurile ilustrate prin citate din autori; Dicționarul universal al limbii române de Lazăr
Șăineanu, apărut în 1896 și apoi în numeroase alte ediții; Rumänisch-Deutsches Wörterbuch
al lui H. Tiktin (3 vol., 1895-1924), dicționar istoric și etimologic, bogat în explicații și citate
ilustrative; Etymologisches Wörterbuch al lui S. Pușcariu (1905), dicționar etimologic al
elementelor latine din limba română; Dicționarul etimologic al lui I.A. Candrea și O.
Densusianu (1907-1914), cuprinzând elementele latine ale limbii române de la A la P;
Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi al lui I.A. Candrea (1931).
În perioada 1948-1989, dicționarele românești au fost realizate de Academia Română,
reorganizată și transformată în Academia Republicii Populare Române și, ulterior, în
Academia Republicii Socialiste România.