CAPITOLUL I

Noțiuni generale de lexicologie

I.1.Bogăția lexicală a limbii române. Structura lexicului românesc
I.2. Semantica. Sensul cuvintelor
I.3.Procedee de îmbogățire a vocabularului

I.1.Bogăția lexicală a limbii române. Componența lexicului românesc.

 Vocabularul sau lexicul unei limbi este format din totalitatea cuvintelor care există, sau care
au existat, cândva, într-o limbă. Cuvintele sunt unități lexicale care au formă și sens, ele
reprezintă ,,asocierea unuia sau a mai multor sensuri cu un complex sau înveliș sonor susceptibil de
o întrebuințare gramaticală în procesul comunicării.’’ (Hristea, 1981, p.6)
O formă reprezintă o îmbinare de sunete, uneori un singur sunet, sau o îmbinare de litere. Aceste
cuvinte formează un ansamblu, bine organizat, de submulțimi, deoarece cuvintele se află în strânsă
relație. (Hristea, 1981) Sunt cinci factori care influeunțează această relație: frecvența, factorul socio-
cultural, psihologic, semantic și etimologic. Vocabularul unei limbi este ordonat în funcție de acești
cinci factori. (Iordan, 1956)
In lucrarea de față, vom face referire la vocabularul limbii române, folosind și sinonimul său,
lexic. Majoritatea manualelor școlare utilizează termenul de vocabular, însă, nu toți cercetătorii și
lingviștii consideră că cei doi termeni sunt sinonimi. Între acești doi termeni ar există un raport de
subordonare. Spre exemplu, prin vocabular se înțelege numai o parte a lexicului, care descrie o
anumită epocă, un anumit grup social sau regional, etc. (Hristea, 1968 cit. în Coteanu, LRCV)
Bogăția unei limbi este dată de varietatea vocabularului, iar progresele prin care trece o națiune se
reflectă nemijlocit prin vocabularul limbii, fiind cel mai afectat de inflențe externe. Astfel, lexicul
este oglinda unei civilizații, relația dintre acesta și istoria reprezentând un subiect dezbătut de mulți
lingviști.
Lexilocologia este disciplina care se ocupă cu cercetarea dinamicii și a structurii
vocabularului. Studierea vocabularului este indispensabilă, deoarece optimizarea comunicării nu
este posibilă fără un vocabular întrebuințat în mod corect. Achiziționarea de noi cuvinte se
realizează pe tot parcursul vieții, când suntem nevoiți să învățăm cuvinte, fie în mod conștient, fie
inconștient, care denumesc realități imediate. Astăzi, cel mai mare motor de căutare a semnificației
cuvintelelor este DEX Online, care integrează definiţii din 40 de dicţionare. Este cel mai mare
cuprinzător dicționar, cuprinzând peste 380.000 de definiţii, 130.000 de termeni, proiect început în
2001 la inițiativa lui Cătălin Frâncu, fiind, desigur, ajutat de către voluntari pentru a redacta texte.1
Academicianul și lingvistul, Al. Graur, a insistat asupra structurii vocabularului românesc,
delimitând lexicul în două părți: vocabularul fundamental și masa vocabularului. Ceea ce trebuie
reținut este că nu se pot stabili granițe clare între cele două părți componente, deoarece unele pot
pătrunde în partea esențială a lexicului, alte pot ieși, în funcție de importanța lor.

1
Ionela Roșu, https://adevarul.ro/cultura/arte/curiozitati-despre-dex-online-1_55705572cfbe376e35eb57d7/index.html,
accesat, astăzi, 11. 04.2020
 Vocabularul fundamental sau fondul lexical principal este format din cuvintele utilizate de
către toți vorbitorii, care au cea mai mare frecvență în vorbire datorată capacității de a denumi
realități imediate, făcând posibilă comunicarea între indivizi. Pe lângă stabilitate și frecvență, aceste
cuvinte pot forma cuvinte noi prin procedee precum, compunere sau derivare. În lucrările de
lexicologie, noțiunea de vocabular fundamental este denumită, în mai multe moduri, precum: fond
lexical principal, vocabular esențial, vocabular de bază, fond principal de cuvinte , lexic de bază,
fond lexical uzual, lexic activ. În urma cercetărilor făcute de academicianul Al. Graur, vocabularul
fundamental conține 1.500 de cuvinte din cca 120.000, câte are limba noastră. Caracterul latin al
limbii noastre este, fără îndoială, latin, lucru dovedit de ponderea de 60% a cuvintelor de origine
latină, din vocabularul fundamental, iar 40% din alte origini . (Graur, 1957)
Următoarele cuvinte intră în vocabularul fundamental:
 cuvinte care denumesc obiecte uzuale: ac, ață, , ceas, cerc, cui, cuptor, scaun, lingură,
masă, oală, , perete, pernă, , prag, sanie, sapă, scară, , șa, șurub , vas etc.;
 cuvinte care denumesc acțiuni, stări foarte importante: a alerga, a avea, a cădea, a certa, a
dovedi, a păzi, a fi, a hrăni, a ieși, a îmbrăca, a încălța, a arde, a închide, a învăța, a lua, a
lucra, a mânca, a merge,a răspunde, a ridica, a spală, a supăra, a teme, a ustura etc.;
 cuvinte care denumesc părți ale corpului omenesc:  palmă barbă, burtă, păr, cap, cot,
deget, , față, frunte, trup, gât, dinte limbă, măsea, nas, ochi, os, picior, piele, sânge, spate,
trup, umăr, ureche, mână etc.;
 cuvinte care denumesc animale și păsări: vulpe, berbec, gâscă, mânz, câine, șoarece, cățel,
cocoș, șarpe, cuc, găină, iapă, lup, măgar, găină, miel, porc, mânz, oaie, pește, pui, rață,
șarpe, urs, vacă, vițel , vulture etc.;
 cuvinte care denumesc arbori, fructe: alună, brad, cireș, fag, fragă, ghindă, măr, nuc, pom,
pară, poamă, floare, frunză, iarbă, urzică etc.;
 culori: verde, albastru, alb, negru, galben, roșu,;
 cuvinte care denumesc nume de ființe, grade de rudenie:  neam, babă, bătrân, copil, fată,
fecior, fiică, fiu, frate, femeie, ginere, mamă, moș, bărbat, nepot, noră, om, socru, soră, soț,
tată, văr, soacră, etc;
 cuvinte care denumesc alimente, băuturi: apă, unt, brânză, caș, colac, carne, fasole, legume
lapte, mazăre, miere, pâine, mămăligă;
 cuvinte care denumesc zilele săptămânii, anotimpurile: luni, marți, miercuri, joi, vineri,
sâmbătă, duminică, iarnă, primăvară, vară, toamnă;
  cuvinte care denumesc calități și defecte: aspru, ager, surd, zgârcit, deștept, blând, deștept,
vesel, urât, zgârcit, gras;
 cuvinte care denumesc mediul înconjurător: apă, zăpadă, vale, brad, curte, cer, câmp, curte,
izvor, vale, vânt,;

 unele părți de vorbire, precum articole, proumele, prepoziții, conjuncțiile, numerale, verbele
auxiliare: acel, tu, trei, acolo, unde, după, dar, a avea, a fi, etc.

Masa vocabularului, numită și restul vocabularului, cuprinde 90% la sută din totalul cuvintelor și are
în alcătuire următoarele:

a) arhaisme;

b) regionalisme;

c) elemente de argou ;

d) elemente de jargon;

e) neologisme;

f) termeni din limbajul tehnic;

g) termeni din limbajul științific.

a) Potrivit lui Th. Hristea, arhaismele sunt cuvintele „toate cuvintele, expresiile, fonetismele,
formele gramaticale, construcțiile sintactice care au dispărut definitive din limba comună ori au
încetat a mai fi uzuale. ” (Hristea, 1984, p.10). După același autor, există o clasificare a arhaismelor,
în funcție de diferite criterii : lexicale, fonetice, gramaticale și semantice.

Arhaismele lexicale sunt cuvinte vechi ieșite din uz pentru că au dispărut obiectele sau s-a găsit un
înlocuitor pentru acele cuvinte , de exemplu: ienicer, logăfăt, vornic, polcovnic (înlocuit de colonel)
etc.

Arhaismele fonetice sunt pronunțări învechite ale unor cuvinte de uz actual care continuă să se
folosească, numai pronunția diferă: câne (ptr.câine), părete (ptr. perete), îmbla (ptr. umbla) etc.

Arhaismele gramaticale pot fi morfologice sau sintactice. respectiv forme învechite flexionare ale
unor cuvinte care se foloseasc și astăzi . Cele morfologice sunt forme învechite de gen, număr și caz
ale substantivelor, forme învechite ale conjugării verbelor etc.: forma analitică a perfectului simplu
(s-a fost dus), pluralele în –e și –uri, (palaturi). Cele sintactice sunt structure vechi, de tipul folosirii
prepoziției de cu substantive în cazul genitiv (Gazata de Transilvania).

Arhaisemele semantice sunt cuvinte ale căror sensuri au devenit învechite și, în consecință, ieșite
din uz : calic „cerșetor”, mândru „înțelept”, limbă „popor”etc.

b) Regionalismele sunt cuvintele care au  o răspândire geografică limitată, cunoscute numai

de vorbitorii dintr-o anumită regiune. Evoluția regionalismelor este diferită în funcție de trecerea
timpului. Ele pot ajunge fie în limba literară și o vor îmbogăți, prin noi semnificații, fie vor ieși din
uz, devenind arhaisme. Regionalismele se clasifică, potrivit natura lor, în: lexicale, fonetice,
grammaticale și semantice.

Regionalismele lexicale sunt cuvintele folosite numai într-o anumită regiune a țării, putând avea
corespondent în limba română , de exemplu: barabulă  pentru cartof, curechi pentru varză, păpușoi
pentru porumb etc.

Regionalismele fonetice sunt forme ale cuvintelor cu circulație restrânsă din limba literară, de uz
general, pronunțate diferit față de norma literară. Ele sunt specifice unei anumite zone limitate
geografice. De exemplu, barbat pentru bărbat, bage pentru bade, șinși pentru cinci.

Regionalismele gramaticale sunt forme morfologice, fie regionale, fie structuri sintactice specifice
unei anumite regiuni. Spre exemplu, în Moldova și Muntenia regăsim forma de perfect compus o în
locul auxiliarului a, la persoana a III-a , numărul singular, o găsit, în loc de a găsit.

Regionalismele semantice (de sens) sunt formate din sensurile cuvintelor utilizate doar în anumite
părți ale țării. De exemplu, a tăbărî folosit cu sensul de a obosi, sau carte cu sensul de scrisoare.
Regionalismele, adesea, sunt confundate cu elementele populare, spre deosebire de acestea,
cuvintele populare reprezintă fapte lingvistice cu un grad mare de generalitate, deci ele nu sunt
limitate la o zonă geografică. Ambele categorii de cuvinte sunt considerate, d.p.d.v.al normei
literare, incorecte, neliterare, de pildă rostirea lui u în detrimental lui o, în cuvinte ca avucat,
rubinet etc. În cazul cuvintelor populare, pronunțarea este condiționată de factorul social și cultural,
iar pentru cuvintele populare, de obișnuița de a pronunța într-un anumit mod. (Hristea, 1984)

c) Elemente de argou  denumesc un sociolect, un limbaj convențional a unei limbi,

reprezentând un limbaj codificat. Este numele dat în Franța, la origine, în Evul Mediu, mediului
social folosit de răufăcători, hoți, cerșetori și vagabonzi. Abia pe la pe la sfârșitul secolului al XVII-
lea a căpătat sensul de limbaj folosit de către aceștia. (Constantinescu-Dobridor,1998) În prezent
termenii argotici se folosesc cu intenția de a nu fi înțeles de către alte persoane care nu fac parte din
grup, spre exemplu,în limbajul studenților regăsim termenul de scăunel (nota 4), dirig (diriginte),
bac (bacalaureat) etc.

d) Termeni de jargon reprezintă un limbaj convențional, care aparține unui grup social cu
scopul de a se distinge de către restul societății. Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii
sociale, profesionale etc., care exprimă dorința celor ce-l vorbesc de a se remarca de restul
vorbitorilor. Se folosesc expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi, spre
exemplu, în secolul al XIX-lea s-au împrumutat franțuzisme, au revoir (la revedere), bon jour (bună
ziua). În operele lui I.L.Caragiale, elementele de limbaj sunt folosite ca sursă de caracterizarea a
personajelor sale, cultivând umorul și ironia, prin care s-a făcut remarcat.

e) Neologismele sunt cuvinte preluate din alte limbi. După Hristea Theodor, în Sintaxa
limbii române, neologismele reprezintă cuvintele create în interiorul limbii și unele calcuri
lingvistice. Apariţia neologismelor este determinată de schimbările apărute în viaţa economică a
societăţii, ele folosesc la denumirea obiecteor noi, noţiuni sau realități imediate. Uneori, un element
neologic poate substitui un cuvânt mai vechi care nu mai este întrebuințat. Majoritatea
neologismelor au fost împrumutate din secolul al XVIII-lea din latina savantă (biblie, fabulă, literă)
si din limbile romanice, franceza și italiana. Imprumuturile noi sunt considerate cele din limba
engleză, germană, turcă etc. care au dus la îmbogățirea și modernizarea vocabularului, însă au apărut
dubletele substantivale (adâncime/profunzime, cutremur/seism).

f) Termenii din limbajul tehnic sunt cuvinte / expresii utilizate în diverse domenii ale
tehnicii. Prin intermediul lor sunt denumite procesele de fabricație, uneltele, dispozitivele, mașinile
și piesele componente, etc. De exemplu, jantă, acumulator, ambreiaj, bielă, bloc motor, segment,
pompă de benzină (apă, ulei), , suspensie, șasiu, valvă etc.

g) Termenii din limbajul științific sunt cuvinte/expresii utilizate în diverse domenii ale
științei (lingvistică, bilologie, matematică etc.): adjectiv, subordonată, electron, fotosinteză etc.
Termenii din limbajul științific și tehnic sunt cuvinte monosemantice, care cu un singur înțeles,
unde rigoarea și specificitatea sunt necesare în tipul de texte în care apar, de obicei, nonliterare. Au
uneori, caracter internațional și parte din masa vocabularului, însă pot intra în vocabularul
fundamental, datorită dezvoltării socio-economice. (Hristea, 1984)
 I.2 Semantica. Sensul cuvintelor

Semantica este știința care se ocupă cu studiul sensurilor cuvintelor. Este o ramură a
lingvisticii care studiază schimbările ale sensurilor unor cuvinte de-a lungul timpului. Sensul lexical
este ,, însușirea obiectelor reflectate în mintea noastră” (Hristea, 1984, p.18), așadar sensul, pe care
noi îl atribuim unor obiecte, noțiuni este arbitrar. Totalitatea sensurilor unei unități lexicale formează
structura lexico-semantică a cuvântului. Într-un anumit context, cuvântul nu poate avea decât o
singură semnificație. În funcție de legătura dintre obiect și sensurile cuvintelor pe care le
denumesc, cuvintele au, potrivit lui Th. Hristea, în Sinteze de limba română : 

1. Sensul propriu de bază (fundamental) este sensul obișnuit, folosit în mod curent și
constituie punctul de plecare pentru alte sensuri, spre exemplu, cuvântul picior are sens propriu de
bază în enunțul: S-a lovit la picior.

2. Sensul propriu secundar este sensul ce rezultă din niște analogii stabilite între anumite
obiecte şi depinde, în mod riguros, de context. Spre exemplu, cuvântul picior are sens propriu
secundar, în enunțul: Piciorul scaunului este șubred.

3. Sensul figurat este sensul mai puțin obișnuit al cuvintelor și care creează în mintea
vorbitorului asocieri neobișnuite. Sensul figurat dă naștere unor figuri de stil, precum: metaforă,
hiperbolă, metonimie, epitet etc. Spre exemplu, cuvântul picior are sens figurat, în enunțul: Pe-
un  picior  de plai / Pe-o gură de rai (Miorița).

Clasificarea cuvintelor după formă și sens:

1. sinonime

2. antonime

3. paronime

4. omonime

1. Sinonimele sunt cuvintele cu forme diferite și înțeles identic sau foarte asemănător. (Popa,
1984). Pot fi sinonime: doua cuvinte (fericit – vesel), un cuvânt și o expresie (cu capul în nori=
distras) și serie sinonimică: păstor-baci-oier. Prin împrumut se obține relația de sinonimie, pe lângă
termenul moștenit din limba latină, se adaugă cuvinte provenite din alte limbi, de exemplu,
maghiară, turcă, franceză, slavonă etc. Potrivit lui Ion Popa, în Fonetica și vocabularul, multe
cuvinte sunt de proveniență neologică, astfel se contribuie la modernizarea lexicului. Spre exemplu,
amănunt =detaliu, cinstit=onest etc.

Tipuri de sinonimie , după V. Şerban, I. Evseev, în Vocabularul românesc contemporan :

a) Sinonimia totală se stabilește între denumirile populare și termenii științifici / tehnici. De

exemplu, cupru=aramă, tuci =fontă etc.

b) Sinonimia parțială se stabilește între sensurile cuvintelor polisemantice , datorită primului

termen. De exemplu, a uni=a lega, a conecta, a împreuna.

c) Sinonimia aproximativă se stabilește în operele literare, cuvintele sunt utilizate cu sens

figurat. De exemplu, cuibar rotind de ape= vârtej.

2. Antonime sunt cuvintele cu formă identică și înțeles opus. Referenții cuvintelor nu au

numai sensuri opuse, ci și contradictorii. Spre exemplu, rău≠bun, a iubi≠ a urî, repede≠încet etc. În
cazul cuvintelor polisemantice , fiecărui sens îi corespunde câte un antonim, care nu sunt sinonime
între ele: drept≠nedrept, drept≠strâmb, drept≠stâng etc. (Popa, 1994 cit. în Coteanu, LRCV)

Antonimele se clasifică în:

a) Antonime cu radical diferit : a plânge≠ a râde;

b)Antonime cu același radical, cu ajutorul prefixelor: egal≠inegal, cinstit≠necinstit etc.

3. Paronimele sunt cuvintele care au formă aproape identică, însă diferă un sunet și au sens
diferit: oral – orar, atlas-atlaz, a releva - a revela, petrolier-petrolifer etc. Paronimele pot avea
aceeași origine mai apropiată sau mai depărtată, fiind dublete etimologice, sau pot fi de origini
diferite. De exemplu, scară-scală -, lagună-lagună provin din limba latină. Există câteva categorii
de cuvinte care pot fi ușor confundate cu paronimele: cuvinte populare/regionale care se abat de la
norma literară (a mulțumi- a mulțămi), cuvinte derivate cu sufix diminutival/prefix privative (fetică-
fetiță, moral-amoral) și substantive moționale (elev-elevă) (Popa, 1994).

Confuzia paronimică constă în procesul prin care ,,un paronim care e mai frecvent în limbă [..]îl
atrage pe cel mai puțin cunoscut, substituindu-se acestuia din urmă din procesul comunicării
verbale’’. (Popa, 1994 cit. în Hristea, SRL, p.26) Confuzia se produce între cuvinte neologice:
literal-literar, a emigra-a imigra etc. Confuzia paronimică, adesea, este confundată cu etimologia
populară, care reprezintă o alterare a elementului care exercită atracția. De exemplu,
busculadă/brusculadă, cârdășie/cărdășie, vorbitorul deformează sensul cuvintelor, înglobând
asociații false.

4. Omonimele sunt cuvintele care au formă identică și înțeles total diferit. Reprezintă

cuvintele identice din punct de vedere grafic și sonor, însă fac trimitere la doi referenți diferiți:
lac („apă stătătoare”) ‒ lac („soluție din rășini folosită pentru a proteja unele obiecte”), conform
DEX-ului . Ele trebuie să fie omofone (să se pronunțe la fel) și omografe (să se scrie la fel). Un
omonim nu este omograf și omofon în același timp, deoarece omografia presupune scrierea la fel,
dar pronunțarea diferită, iar omofonia scrierea diferită, dar din punct de vedere fonetic, să fie
identice. Cuvântul ochi este omograf, deoarece accentul poate fi pus în două modalități, iar aspectul
grafic rămâne neschimbat: parte a corpului omenesc sau a acțiune de a lovi pe cineva, iar cuvintele
ne-am și neam sunt numai omofone, grafic se deosebesc prin cratimă.(Popa, 1994)

Omonimelor au o particularitate importantă: sensul cuvintelor poate fi înțeles numai

folosindu-le în contexte diferite. Exemplul următor ilustrează asocierea dintre cuvintele omonime și
contextul în care sunt prezente: Cartea e pe masă. (obiect de mobilier ) / O masă de oameni vin. (o
mulțime).

Portivit clasificării întocmite de Ion Popa în Fonetica și vocabularul, omonimele sunt de

mai multe feluri:

a) Omonime lexicale  când au aceeași clasă morfologică, dar sens diferit. Acestea, la rândul lor, pot
fi totale, când omonimia se menține în flexiune, și parțiale, când unele forme flexionare diferă. De
exemplu, cuvântul leu este omonim lexical total, pentru că ambele înțelesuri, de animal sau ban, au
aceeași flexiune. Substantivul masă este ominim lexical parțial, deoarece, când are înțelesul de
mobilă, la plural se folosește forma de mese, iar când are înțelesul de mulțime, are forma de mese,
la plural.

b) Omonime lexico-gramaticale când nu sunt aceeași parte de vorbire, dar au forme identice. Astfel,
noi poate fi adjectiv (A cumpărat haine noi.), dar și pronume personal, forma accentuată (Noi
mergem la teatru.)

c) Omonime morfologice sunt cuvinte care au aceeași formă flexionară: niște cărți (N-Ac, nr.plural),
acestei cărți (G-D, nr. singular), acestor cărți (G-D, nr. plural).
Lista de mai sus poate fi completată cu clasificarea omonimelor derivaționale, obținute prin derivare
,de tipul, ceasornicărie, care are două înțelesuri: meseria cesornicarului sau atelierul unde se
practică această meserie. De asemenea, omonime semantice care rezultă din sensurile pe care le
deține un cuvântului polisemantic, de exemplu, somnișor=stare fiziologică de repaus și
somnișor=mac. (Popa, 1994 cit. în Şerban, Evseev, VRC)

I.3.Procedee de îmbogățire a vocabularului

Vocabularul se reînoiește permanent, deoarece omul are nevoie să comunice, folosind un
lexic diversificat, în funcție de scopul convorbirii. Vocabularul reflectă stadiul de evoluție al fiecărui
popor, corespunde necesităților de exprimare variate. Astfel, unele cuvinte dispar (arhaisme), iar
altele apar pentru a exprima noile realități imediate, prin împrumut sau crearea unor termeni noi.

Potrivit lui Hristea Theodor în Probleme de etimologie, mijloacele de îmbogățire a

vocabularului sunt :

a) Interne: derivarea, compunerea și conversiunea;

b) Externe: împrumuturi și calc lingvistic.

Derivarea este procedeul intern de îmbogăţire a vocabularului cu ajutorul afixelor (sufixelor

şi prefixelor ) prin care se formează cuvinte noi. Ea poate fi progresivă, realizată prin:

1. Prefixare (cu prefixe);

2.Sufixare (cu sufixe);

3.Derivare parasintetică (cu sufix și prefix).

Prefixele sunt sunete sau grupuri de sunete adăugate înaintea unei teme lexicale nominale sau
verbale (străbunic) ori înaintea cuvântului bază, care este similar cu rădăcina cuvântului
(străbun). Prefixele se clasifică în mai multe criterii (Popa, 1994 cit. în Coteanu, LRCV, p.237) :

 După  originea lor : vechi ( ne- , des-, în -, răs- ) și noi (pre-, arhi- , anti- , inter- );
 D.p.d.v. semantic: negative ( re-, în- ), privative ( des- , de- ),  iterative ( re- , răs - ), cu sens
de superlativ(ultra-, extra-), cu sensul înainte (ante-, pre-), cu sensul după (post-), cu sens
,,împreună cu’’(con-, com-), cu sensul de ,,peste’’ (trans- )etc.;
 D.p.d.v. morfologic : substantivale (neregulă ), adjectivale (arhiplin ),  adverbiale (
negreşit ) și verbale (răsuci).
 Sufixele sunt sunete sau grupuri de sunete adăugate la finalul unei teme lexicale, când baza
este un cuvânt derivat (grădinărie) sau la sfârșitul cuvântului de bază, care este similar cu
rădăcina (bunic). (Popa, 1994) Tema este rădăcina sau radicalul cuvântului. Prefixele se clasifică
în mai multe criterii:     

 D.p.d.v. semantic: augumentative (-an, -oaie), diminutivale (-aș,-ișor), denumirea agentul (-

ist, -tor, -ar, -aş), denumirea însuşirii (-iu, -os, -at, -al), denumirea  colectivității ( -et, -işte,
-ime), indicarea instrumentul (-ar, -nită, -tor), noţiuni abstracte (-inţă, -ie , -ime, -ură ),a
modalităţi (-este , -iş , -âş), locul şi originea (-ărie, -ie , -ean), nume proprii de familie (-
eanu, -escu), denumirea plantelor și a animalelor (-aș, easă, -el);
 D.p.d.v. morfologic: substantivale (bucătar), adjectivale (săptămânal),  adverbiale (vitejește)
și verbale (brăzda);

Există situații de dublă sufixare numită și suprasufixare: albinărie=albin+ar+ie. Derivarea

parasintetică se realizează prin adăugarea, atât cu prefix, cât și cu sufix: înnodat, îndulcit, înflorire
etc.) Seriile derative reprezintă derivarea pornind de la baza unui cuvânt derivat la rândul său: Olt-
oltean-olteancă, grădină-grădinar-grădinărie etc. Totalitatea cuvintelor derivate, de la același
cuvânt, formează o familie lexicală: frunză<frunzișoară< înfrunzit <frunzar<frunziș etc.

Compunerea este procedeul intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în formarea

unor cuvinte noi, cuvintele pot fi părți de vorbire diferite (binevoitor) sau la fel (floarea-soarelui).
Elementele componente din care se formează un cuvântul compus îşi pierd înțelesul pe care îl au,
atunci când sunt independente . (Popa, 1994) Compunerea se realizează prin:

a. Contopirea (unire/sudare) cuvintelelor, acestea se comportă formal ca o singură unitate lexicală:

fărădelege, untdelemn etc.

b. Alăturarea cuvintelor care cuvintele nu sunt sudate d.p.d.v. formal, însă sunt independente: câine-
lup, Marea Neagră etc.

c. Abrevierea cuvintelor sau prescurtare: Aprozar, Agrosem. Cuvintele se pot forma prin reunirea
unor fragmente de cuvânt și a unor litere inițiale: TAROM, ADAS, etc.

Conversiunea este procedeul prin care o parte de vorbire se trasnformă în altă parte de
vorbire, fiind un procedeu, prin excelență, gramatical. Transformările au loc prin trecerea de la o
parte de vorbire la alta: adjectivul se poate schimba în substantiv prin articulare: Frumosul cântă;
adverbele devin substantive prin articulare : Binele învinge; pronumele pot deveni adjective
pronominale : Acesată carte e interesantă; numeralul devine substantiv: A primit un trei; verbul
capătă valoarea de substantiv /adverb/adjectiv: Recoltatul s-a terminat/ Vorbește răgușit/ Se văd
coșuri fumegânde.; substantivul devine adverb: Vine seara acasă.; interjecția devine substantiv: S-a
auzit un of. (Hristea, 1968)

b) Pe cale externă vocabularul se îmbogățește prin: împrumuturi și calc lingvistic.

  Împrumuturile  sunt mijloace externe importante de îmbogăţire a vocabularului, prin care se

introduc cuvinte noi din alte limbi, în limba română. Împrumuturile apar ca urmare a contactului
dintre două popoare, lucru favorizat de  vecinătatea geografică,  a relațiilor culturale, economice și
politice . Acestea pot fi pe cale directă, prin contactul dintre populații sau indirectă, prin intermediul
culturii, a operelor literare. Împrumuturile pot fi :

a) vechi din : limba slavă (cocoş, coajă), limba maghiară (hotar , vameş), limba turcă (zarzavaturi ,
chirie), limba greacă (folos, mătase) etc.

b) noi din: limba franceză (elev, cafe-bar), limba engleză (weekend, show), limba germană (cocs,
glaspapir), limba rusă (combinat, instructaj), latină savantă (insulă, pictor) etc. (Hristea, 1968)

Calcul lingvistic presupune imitarea ,,modului de organizare a unui cuvânt străin cu ajutorul
materialulul lingvistic existent în română’’. (Popa, 1994, p. 46) De exemplu , derivate compuse după
model străin cal-putere sau atribuirea unui sens nou, nebun, prin copierea sensului din limba
franzeză, capătă înțelesul de piesă de șah.
Iordan, Iorgu, Limba română contemporană, București, 1956
Hristea, Theodor, Probleme de etimologie, Editura științifică. București, 1968.
Graur, Alexandru, Fondul principal al limbii române, București, Editura Științifică, 1957
Hristea, Theodor , Sinteze de limba română, ediția a III-a, București, Editura Albatros, 1984
Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Editura Științifică, 1998 
Ion Popa, Fonetica și vocabularul, Editura Teora, București, 1994
Vasile Şerban, Ivan Evseev , Vocabularul românesc contemporan, Editura Facla, 1978