Comunicare culturală şi comunicare lingvistică

în spaţiul european

Comunicare, cultură şi limbă

În accepţiunea obişnuită, comunicarea este modul fundamental de interacţiune psiho-

socială a indivizilor umani prin care se realizează transmiterea de informaţii şi se obţin modificări
de comportament individual. Dacă această interacţiune antrenează indivizii unui grup întreg (care
reprezintă o comunitate umană) sau o parte importantă dintre aceştia, atunci modificările de
comportament devin fenomene sociale şi produc transformări ce vizează întreaga comunitate.
Concepută astfel, comunicarea, ca fenomen social, ar reprezinta o sumă de acte prin care indivizii
sau grupurile de oameni se interacţionează reciproc, stabilindu-se, în final, un oarecare echilibru
între informaţiile transmise şi informaţiile primite de fiecare. Acest echilibru nu însemnă însă, ca
în lumea fizică, o nivelare, fiindcă, de obicei, în actele de interacţiune, pe de o parte, partenerii nu
acţionează în mod similar, unul fiind preponderent emanator, iar celălalt preponderent receptor şi,
pe de altă parte, fiecare dintre ei are particularităţi proprii netransmisibile, încît nu se poate realiza
o aducere la acelaşi nivel a celor doi parteneri, între ei rămînînd atît elemente specifice fiecăruia,
cît şi diferenţe în posedarea aceluiaşi tip de cunoştinţe.
Ca atare, în lumea culturii, specifică omului, oricît de intens ar fi transferul prin comunicare,
fiecare are şi rămîne cu ceva în plus, atît cel influenţat, cît şi influenţatorul, căci acesta nu poate
oferi tot, iar celălalt nu receptează tot şi, în plus, ceea ce preia adaptează la propria sa fire, la
specificul său. De aceea, comunicarea ca fenomen social este mai degrabă actul sau suma actelor
prin care cineva (persoană sau grup) transmite, iar altcineva primeşte informaţiile sau, într-o
formulare generală, cineva acţionează pentru ca altcineva să suporte modificări ale propriei
existenţe, fără ca aceste modificări să reprezinte, de obicei, o pierdere de identitate 1.
Privită astfel, comunicarea se instituie într-un mijloc de influenţare a indivizilor umani sau
a grupurilor de indivizi de către alţi indivizi sau grupuri, iar, prin această influenţare, cel
influenţat este adus la un nivel apropiat de nivelul factorului influenţator, niciodată însă la acelaşi
nivel. Comunicarea se bazează deci pe cooperare, în sensul că atît agentul influen-ţator, cît şi
agentul influenţat trebuie să se afle în relaţie directă şi să acţioneze, primul prin a oferi (sau a
impune), iar celălalt prin a primi. Dacă se întrerupe cooperarea, se întrerupe şi procesul de
comunicare, încît cei doi agenţi nu mai cunosc transferul de la unul la altul.
Influenţa este acţiunea pe care o exercită cineva sau ceva asupra cuiva sau a ceva,
modificîndu-i componenţa, structura, manifestările etc. Desigur, la nivelul grupurilor etnice,
influenţa se poate produce în diferite domenii şi poate îmbrăca mai multe aspecte, dar forma cea
mai elocventă se realizează în sectorul culturii şi al limbii. Ceea ce trebuie observat în acest caz
este că influenţa la nivelul grupurilor etnice nu presupune comunicarea prin aceeaşi limbă, ca în
cazul influenţei interindividuale, ci are loc în condiţiile unor limbi diferite, situaţie explicabilă, de
altfel, prin faptul că grupurile etnice se delimitează între ele tocmai fiindcă folosesc limbi diferite.
Pe de altă parte, ca să se poată exercita influenţa culturii şi limbii unui grup etnic asupra altuia,
grupul respectiv trebuie să se afle într-o situaţie favorizată în raport cu cel influenţat, iar o
asemenea situaţie poate fi generată fie de un nivel de civilizaţie superior, fie de o poziţie politică
superioară (de obicei, de ocupant).

1
Sînt interesante în acest sens sugestiile care vin din analiza evoluţiei lat. comunicatio, -onis la rom. cuminecăciune,
sau semantismul derivatului comunicant în sintagma vase comunicante.

1
 În principiu, influenţarea se realizează oricînd, dacă sînt întrunite condiţiile de contact
cultural şi lingvistic, îndeosebi atunci cînd acest contact mijloceşte o relaţie în care unul dintre
parteneri are un statut de superioritate. Cu toate acestea, se poate observa că influenţarea este
favorizată dacă se adaugă şi alte condiţii, dintre care cele mai importante sînt afinităţile culturale
şi lingvistice dintre influenţat şi influenţator. De aceea, se vor recepta cu mai mare uşurinţă
elementele care sînt similare sau care completează pe cele deja existente şi, în consecinţă,
înrudirea dintre cele mai multe ramuri ale popoarelor europene, prin originea lor indo-europeană
comună a favorizat şi favorizează comunicarea într-un raport direct proporţional cu apropierea lor
în cadrul acestor înrudiri.
Grupurile etnice, care în epoca actuală se constituie, de obicei, în naţiuni 2, sînt determinate
şi delimitate în mod deosebit prin limbi distincte, dar deseori şi prin alte trăsături de ordin cultural
şi spiritual care au reflexe lingvistice. Cultura reprezintă, pe de o parte, formaţia socială şi
intelectuală a unui individ sau a unui grup de indivizi şi, pe de altă parte, suma realizărilor unui
grup uman în activitatea de asumare şi de transformare conştientă a mediului natural şi social 3. În
gîndirea modernă, conceptul de “cultură” se referă deseori la educaţie, la formaţia spirituală şi la
dezvoltarea facultăţilor spirituale şi, astfel, acest concept se defineşte prin opoziţie cu noţiunea de
“natură”. În asemenea condiţii, în măsura în care se produce o integrare a elementelor naturale (a
căror existenţă şi evoluţie nu ţin în mod obişnuit de aportul conştient al omului) în zona de
acţiune şi de influenţare a omului, se realizează o trecere din natură în cultură. Cînd se are în
vedere un grup etnic, cultura înseamnă modul lui de viaţă, care include atitudinile, valorile,
credinţele, artele, cunoaşterile (ştiinţele), maniera de a percepe şi de a interpreta realitatea,
obişnuinţele de gîndire şi de acţiune etc. De aceea, trăsăturile culturale sînt forme de viaţă pe care
individul uman le învaţă în ambianţa socială şi care îl marchează în mod definitoriu (şi definitiv),
integrîndu-l într-o comunitate, pe care o percepe ca fiindu-i proprie, şi îndepărtîndu-l de alte
comunităţi, pe care le apreciază ca fiind străine.
Conceptul de “cultură” este corelativ aceluia de “civilizaţie”, între ele existînd o afinitate de
esenţă, care produce dificultăţi în delimitarea lor cu precizie. Prin “civilizaţie” se înţelege, în sens
restrîns, ansamblul caracteristicilor proprii unei societăţi cu un anumit nivel de evoluţie, de
obicei, a unei societăţi cu un nivel înalt. În epoca actuală, noţiunea evocă o anumită stare a
tehnicii (civilizaţia epocii de piatră, civilizaţia aburului, civilizaţia atomului etc.) sau o anumită
formă de cultură (civilizaţia greacă, civilizaţia arabă, civilizaţia creştină etc.). Acest conţinut
actual al noţiunii a fost stabilit în secolul al XVIII-lea de către raţionaliştii francezi, care au numit
civilizaţie starea epocii moderne, în contrast cu starea din epocile anterioare, în special cu
întunericul epocii feudale. Pornind de aici, treptat, acest conţinut a evoluat la accepţiunea de nivel
înalt de dezvoltare a aspectelor materiale şi spirituale ale societăţii, încît civilizaţie se opune lui
înapoiere, rămînere în urmă din punctul de vedere al unor criterii de evaluare.
Se poate afirma, de aceea, că –atît la nivel individual, cît şi la nivelul comunităţilor
istoriceşte constituite– comunicarea, adică schimbul de informaţii, realizează schimburi de
elemente de civilizaţie, în primul rînd de valori culturale, ce reprezintă latura spirituală a
civilizaţiei. În acest proces, este antrenată desigur şi “civilizaţia materială”, realizările practice ale
oamenilor, dar aceasta nu presupune întotdeauna o modificare propriu-zisă a partenerului
primitor, fiindcă aceste realizări sînt perisabile, iar urma lor se şterge o dată cu consumarea lor,
dacă acest partener nu a ajuns în situaţia de a le întreţine sau de a le multiplica. Altceva se
întîmplă însă dacă în comunicare este antrenată cultura spirituală sau cultura propriu-zisă, întrucît
aceasta produce mutaţii în felul de a fi al partenerului primitor, ceea ce îl face să acceadă el însuşi
la alt nivel de existenţă, la altă treaptă de civilizaţie.
Prin urmare, în spaţiul european (şi în oricare alt spaţiu geografic), în relaţiile dintre
indivizi şi dintre grupuri, ponderea o deţine comunicarea culturală, la nivel spiritual, iar, întrucît
2
Prin latinescul natio, -onis se denumea un grup uman, ca prin cuvîntul grecesc ethnós “popor”.
3
Termenul cultură provine din lat. cultura, cu semnificaţia iniţială (conservată şi în limbile moderne) de “cultivare a
pămîntului”.

2
această comunicare se concretizează printr-o acţiune de influenţare a altora de către cel care
deţine la un moment dat supremaţia (prin nivel de civilizaţie), trebuie avute în vedere focarele de
influenţare care au dus la configuraţia culturală şi lingvistică din Europa actuală, precum şi
elementele care se disting acum prin faptul că întreţin o astfel de comunicare.
Din altă perspectivă, comunicarea spirituală se distinge prin mijlocul cu care se realizează,
prin limba care este antrenată în acest scop şi care reprezintă manifestarea individuală şi socială a
facultăţii general umane a limbajului. Limba face ca această manifestare să fie particularizată în
funcţie de grupurile etnice, încît comunicarea, atunci cînd are loc între grupuri etnice diferite,
devine o comunicare între limbi, o comunicare interlingvistică. Dar, dacă este adevărat că statutul
funcţional al limbilor este centrat pe funcţia de comunicare, aceasta priveşte fenomenul în
interiorul aceleiaşi limbi, în interiorul grupului care vorbeşte o anumită limbă, încît comu-nicarea
între comunităţi cu limbi diferite este altceva decît actualizarea funcţiei respective care îmbracă
formă intralingvistică.
Cu toate acestea, chiar şi în asemenea condiţii, în comunicarea culturală este atrasă în mod
deosebit limba, fiindcă ea îşi poate exercita funcţia respectivă şi dincolo de graniţele grupului
pentru care este limbă maternă. Aceasta se întîmplă deoarece unele limbi ajung să îndeplinească
funcţia de comunicare şi pentru alţi indivizi decît cei care şi-au asumat-o în grupul uman căruia îi
aparţin prin naştere. Fenomenul este posibil deoarece limba însuşită în mediul comunitar în care
se dezvoltă individul în primii ani ai vieţii nu epuizează posibilităţile de manifestare a facultăţii
limbajului, încît individul îşi poate însuşi şi alte limbi şi devenind bilingv (sau polilingv), el poate
mijloci transferul interlingvistic şi intercomunitar de valori culturale. În acest mod, mijloacele
lingvistice înseşi devin elemente ale transferului cultural (îndeosebi sub forma cuvintelor, dar şi
sub cea a unor afixe, o grupurilor fixe de cuvinte, a semnificaţiilor, a manierelor de structurare
frazală etc.), fenomen care se produce însă şi în condiţiile formei intralingvistice, deoarece
comunicarea între indivizii vorbitori ai aceleiaşi limbi presupune şi transmiterea de la unul la altul
a ceea ce are fiecare şi lipseşte partenerului de comunicare, în măsura în care acesta este interesat
de a prelua fapte de limbă noi ce i se par utile pentru a-şi perfecţiona propria exprimare şi a-şi
îmbogăţi cunoştinţele. Prin urmare, chiar vorbitorii aceleiaşi limbi au diferenţe în cunoaşterea şi
în folosirea limbii şi, de aceea, îşi transmit reciproc mijloace lingvistice, şi atunci existenţa
impactului cauzat de limbi diferite nu poate reprezenta o barieră psihologică de netrecut care să
blocheze comunicarea culturală între grupuri umane deosebite prin limbile lor native.
În consecinţă, se poate constata că, în vreme ce comunicarea este un act al relaţiei
interumane (actul fundamental al acestei relaţii), cultura este mobilul acestui act şi conţinutul
pentru mijlocul cu care se realizează, adică pentru limbă, iar limba însăşi este un bun cultural ce
se comunică pe sine în cadrul acestei relaţii. De aceea, calitatea actului comunicării ţine de
nivelul culturii antrenate şi de gradul de perfecţionare al mijlocului prin care se realizează. Fiind o
transmitere de informaţii de la cineva către altcineva şi o formă de influenţare, comunicarea
realizată între grupurile etnice presupune un transfer de valori culturale propriu-zise (de idei, în
primul rînd), dar şi de mijloace lingvistice (care sînt şi ele valori culturale) de la un popor la altul.
Acest transfer nu conduce însă niciodată la o nivelare culturală şi lingvistică, atîta timp cît
grupurile îşi păstrează identitatea şi distinctivitatea.

Lumea europeană
ca unitate în diversitate

3
 Fiind populat de mai multe etnii, deşi cele mai multe dintre ele cu origine îndepărtată
comună, continentul european se distinge nu numai printr-o accentuată fărîmiţare culturală şi
lingvistică, ci şi printr-o remarcabilă preocupare de a menţine această fărîmiţare şi de a conserva
specificul fiecărui grup etnic. Ca atare, există o marcată deosebire intelectuală între popoarele
europene, ca o consecinţă a perpetuării tradiţiilor locale şi a dezvoltării inegale ori pe baze diferite
din punctul de vedere al culturii şi al civilizaţiei, dar, cu toate acestea, se poate constata că Europa
reprezintă totuşi, din punct de vedere spiritual, o evidentă unitate şi că, din acest motiv, există un
tip uman european, distinct, pe de o parte, prin conştiinţa lui de cetăţean al continentului şi, pe de
altă parte, prin statutul atribuit de locuitorii altor continente, care sînt deseori atraşi de perspectiva
de a deveni europeni.
În principiu, latura diversificatoare a etniilor europene este fundamentată şi susţinută de
ceea ce vine din viaţa lor istorică, reprezentată la nivelul culturii şi al limbii de aspectul popular al
acestora, în vreme ce latura unificatoare se întemeiază îndeosebi din elementele care au putut
circula pe spaţii extinse, fiind asimilate prin contactul dintre populaţii, dar, în epoca modernă, mai
ales la nivel erudit. De obicei, realitatea nu prezintă însă aceste aspecte în mod distinct, deoarece
baza populară a putut deveni în unele cazuri punctul de pornire pentru cea erudită, iar alteori
forma erudită s-a infiltrat în manifestările celei populare.
Desigur, elementele care unifică lumea europeană pornesc de la ocuparea unui spaţiu
comun, care a creat posibilitatea unei istorii comune, explicabile prin vecinătate şi prin schimburi
reciproce de valori şi, mai ales, prin deplasări de populaţie, atît în epoca veche, cît şi în epoca
modernă. Totuşi, de aproape o jumătate de mileniu, continentul european nu a cunoscut mişcări
de populaţie semnificative, în afara zonelor estice aflate sub ocupaţie rusească, şi nici imigrări ale
neamurilor din alte continente, care să producă modificări de orientare în structura culturală şi
lingvistică4. Pe de altă parte, cea mai mare parte a europenilor au o origine comună, care a
determinat o relativă unitate antropologică şi unele elemente comune ale mentalităţilor, ceea ce a
asigurat extinse afinităţi de comunicare înterculturală şi interlingvistică în care au fost antrenate şi
puţinele etnii de origine pre- sau neindo-europeană.
Dincolo de oportunităţile de spaţiu şi de cele conjuncturale însă, lumea europeană se
remarcă printr-o latură psihologică definitorie, determinată de conştiinţa apartenenţei la o
spiritualitate comună, cu aceleaşi coordonate culturale de bază. Se poate afirma, de aceea, că ceea
ce uneşte în primul rînd etniile europene sînt componenţii acestei laturi psihologice, manifestate
atît la nivelul comunităţilor, cît şi la cel al indivizilor.
Această latură psihologică, care reprezintă un aspect al culturii europene, este alcătuită din
cîteva elemente distincte, între care se remarcă principiul superiorităţii, instituit încă de vechii
greci, care, luînd act de culturile orientale, le-a preluat elementele valoroase, prelucrîndu-le din
perspectiva geniului propriu şi instituind o anumită aroganţă în raport cu celelalte neamuri ale
antichităţii. Fenomenul a fost continuat de romani, convinşi de strălucirea inegalabilă a Romei şi
a imperiului pe care îl controla, dar s-a regăsit şi în încercările unor regi de mai tîrziu, precum
Carol cel Mare, de a reface modelul roman şi a fost întărit prin Marile descoperiri geografice,
europenii fiind singurii care s-au avîntat în „descoperirea” lumii din alte continente şi în
modificarea ei după propriile principii şi credinţe. Psihologia europeană se remarcă apoi prin
principiul autohtonităţii, deoarece europenii consideră că au o cultură proprie cu tradiţie foarte
veche, care nu este datoare în ceea ce are important culturii altor continente. În realitate,
anatolienii, sumerienii, babilonienii şi egiptenii au avut un rol destul de important în realizarea
culturii greceşti şi romane, încît forţele civilizatoare s-au coagulat în centre care au urmat traseul

4
Doar în Peninsula Balcanică, pătrunderea turcilor a produs astfel de schimbări, îndeosebi prin apariţia grupurilor de
credincioşi musulmani.

4
de la est la vest în spaţiul mediteranian 5. Ca atare, în mod indirect, există şi participarea culturilor
din alte continente la crearea celei europene, deşi aceasta are un pronunţat caracter de
specificitate.
Corelat cu principiul autohtonităţii este principiul continuităţii, deoarece cultura europeană,
deşi are mai multe etape distincte, acestea se succed prin valorificarea realizărilor anterioare, încît
istoria culturală nu este o reluare de la capăt în fiecare dintre aceste etape. În ce constă esenţa
acestei continuităţi opiniile exegeţilor sînt însă împărţite. Pentru cei mai mulţi, evoluţia culturii
europene reprezintă drumul spre afirmarea spiritului de libertate, încît semnul distinctiv şi grija
supremă a acestei culturi a fost dezrobirea şi triumful personalităţii umane. Ca atare, desăvîrşind
tradiţia greco-latină, care a pus pentru prima dată problema individualităţii, cultura europeană a
creat conceptul şi realitatea conştiinţei şi, prin aceasta, a realizat concepţia despre personalitatea
umană, care stă la baza vieţii juridice, politice, morale şi artistice a Europei în ultimul mileniu 6. În
corelaţie cu individualismul este raţionalismul, care instituie un rol privilegiat raţiunii şi, prin
aceasta, conştiinţei, eului, operînd distincţii şi clasificări, reducînd mereu zona confuziilor şi a
lipsei de contur.
Psihologia europeanului presupune şi principiul multilateralităţii, în sensul că în structura
culturii se admit manifestări numeroase şi diversificate (filozofie, ştiinţă, artă, religie), ce atestă
cvasitotalitatea posibilităţilor de manifestare pe terenul culturii. Legat de aceasta este principiul
distinctibilităţii, care presupune că fiecare dintre aceste manifestări ale culturii are o istorie ce
tinde spre o relativă independenţă în raport cu istoria celorlalte, printr-o evoluţie care depăşeşte
situaţiile de sincretism. În sfîrşit, principiul diversităţii presupune că, deşi unitară în linii
generale, cultura europenilor are totuşi elemente diversificatoare de la o comunitate la alta, fiind
în mod necesar purtătoare de specific local (naţional). De aici decurge principiul coexistenţei,
bazat pe prezenţa simultană a elementelor unificatoare şi a elementelor diversificatoare la fiecare
comunitate etnică sub aspect cultural şi lingvistic. În acelaşi timp, fiecare comunitate prezintă un
raport specific între cele două tipuri de elemente şi o armonizare proprie a lor.
Viaţa într-o comunitate este, în principiu, viaţa într-o tradiţie şi de trăsăturile acestei tradiţii
depinde în mare măsură modul de existenţă şi de manifestare a indivizilor sociali, căci ea este în
primul rînd un formant psihic care statorniceşte anumite orientări şi predispoziţii cu rol de
argument logic pentru indivizi, ce se propune spiritului ca atare, îngrădindu-l într-o închisoare a
datoriei şi a obişnuinţei, dar cu stimulente volitive pentru a acţiona într-un anumit mod.
Formantul psihic al tradiţiei este reprezentat la primul nivel de cunoştinţele pe care le posedă
comunitatea la un moment dat şi de organizarea lor sub forma semnificaţiilor cuvintelor şi el
devine modelator al conştiinţei celui care îşi însuşeşte limba în primii ani ai vieţii. Dacă
împrejurările istorice determină părăsirea treptată a limbii proprii şi adoptarea altei limbi (aşa
cum s-a întîmplat în cazul romanizării provinciilor Imperiului sau al germanizării Britaniei),
atunci acest formant se manifestă ca bază psihologică, producînd modificări ale limbii însuşite în
sensul celei părăsite sub aspectul înţelesului cuvintelor.
La nivelul culturii şi al limbii populare, fiecare comunitate europeană are trăsături
specifice, dar şi trăsături generale, comune, ambele tipuri cu posibilitatea de a fi conştientizate,
fenomen care se manifestă în măsură mai mare la nivelul limbii şi culturii majore (de erudiţie),
unde, de obicei, trăsăturile comune sînt nu numai numeroase, dar au şi o extensiune mai mare, iar,
pentru unele domenii (precum cunoaşterea ştiinţifică), sînt determinante. Pe de altă parte, în
epoca modernă, toate etniile continentului au conştiinţa de european şi dorinţa de a fi considerat
european (dovadă este şi numărul mare al derivatelor cu euro- în toate limbile), deşi fiecare are o
identitate bine conturată. Ca atare, spre deosebire de lumea antică, cînd grecii şi romanii nutreau
numai mîndria de grec sau de roman, lumea modernă a Europei are această trăsătură a unirii
5
Vezi John Bowle, The Unity of European History. A political and cultural Survey, Oxford University Press, London,
Oxford, New York, 1970, p. 10.
6
Vezi Mihai Ralea, Scrieri din trecut. III. În literatură şi filozofie, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1958, eseul Dualismul culturii europene şi concepţia omului total, p. 7-25.

5
identităţii comunitare cu una supracomunitară, continentală. Unitatea supracomunitară nu este
însă una nivelatoare, ca în cazul imperiilor sau al societăţilor nomade, ci una de psihologie şi de
civilizaţie.
Considerînd lumea europeană ca fiind caracterizată, în ciuda diversităţii culturale şi
lingvistice a comunităţilor care o compun, prin anumite trăsături care îi conferă o anumită unitate
şi distinctibilitate, există totuşi nuanţe în a le concepe. S-a constatat astfel că există, pe de o parte,
Europa propriu-zisă, în care se cuprinde zona vestică şi o mare parte din zona centrală a
continentului, şi Cealaltă Europă, reprezentată, potrivit lui Fernand Braudel 7, de „Moscovia,
Rusia, U.R.S.S.” De aici rezultă că Moscovia (= Rusia Moscovită, după numele purtat de acest
stat între secolele al XV-lea şi al XVII-lea) a creat în nord-estul Europei un model social, cultural
şi de civilizaţie diferit de cel din restul Europei, model care a fost extins pe măsură ce această
formaţie statală a ocupat alte teritorii europene (între altele, în secolul al XVII-lea, şi Rusia
Kieveană, care cunoscuse anterior alte ocupaţii şi un alt tip de dezvoltare).
În aceste condiţii, participarea la comunicarea culturală şi lingvistică europeană şi asumarea
vieţii de tip european de către Cealaltă Europă este trecerea ei, printr-o depăşire de sine, în
Europa propriu-zisă, principalul mijloc al acestei treceri fiind civilizarea prin urbanizare şi prin
industrializare. Interesant este faptul că efortul urbanizării şi al industrializării s-a remarcat în
Cealaltă Europă în special în perioada de competiţie cu Occidentul, în acest timp producîndu-se o
masivă dislocare a populaţiei rurale la oraş, fără a se realiza însă şi o emancipare culturală
curespunzătoare, încît urbanizarea şi industrializarea nu au însemnat şi un salt semnificativ sub
aspectul civilizaţiei.
Faptul că urbanitatea reprezintă un criteriu de evaluare a nivelului de civilizaţie este atestat
nu numai de modul de existenţă şi de organizare a vieţii sociale, ci şi de aspecte de conştiinţă,
între care şi aprecierea în cazul ocupării unor teritorii străine. Fără îndoială, orice expansiune
imperială produce suferinţă pentru populaţia ocupată, dar romanii sînt consideraţi benefici
datorită vieţii de tip urban aduse în provincii 8. Tot astfel, comunităţile de germani stabilite în zona
Europei centrale şi de est au fost admirate pentru organizarea de tip urban din zonele ocupate, iar
imperiile realizate de unele state europene occidentale sînt apreciate şi ca factori de civilizare,
prin viaţa de tip urban introdusă în colonii. Într-un mod deosebit s-au manifestat ocupaţiile de tip
asiatic (precum cea turcească) sau de tip moscovit, care au redus viaţa din teritoriile stăpînite la
necesităţile minime de supravieţuire, producînd de multe ori stoparea sau retrogradarea evoluţiei
în sens urban.
Totuşi, în spaţiul european, chiar în condiţiile existenţei Celeilalte Europe s-a statornicit
aceeaşi perspectivă a civilizaţiei şi o tendinţă spre acelaşi tip de civilizaţie, deşi în Cealaltă
Europă tipul specific european este în mare parte unul de împrumut. Este explicabil astfel de ce,
deşi foarte diversificate, iar uneori pe trepte de dezvoltare pronunţat diferenţiate, comunităţile
europenilor prezintă o pronunţată unitate spirituală prin năzuinţa către aceleaşi valori culturale şi
materiale.

7
Ferdinand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 227-277.
8
Lucian Blaga arăta că şi evoluţia înţelesurilor cuvintelor moştenite din latină de limba română relevă trecerea de la
civilizaţia dominată de urbanism, specifică romanilor, la cea dominată de ruralitate, care caracterizează pe români.

6
 Focarele culturale şi lingvistice
din spaţiul european

Antichitatea

Lumea greacă

Istoria culturală a Europei, precum şi starea ei culturală în diferite momente reprezintă

chestiuni foarte complexe dacă se are în vedere mulţimea şi diversitatea factorilor care au acţionat
succesiv iar uneori simultan şi care au condus la existenţa mai multor focare culturale cu trăsături
diferenţiate şi cu intensităţi de iradiere variabile. Ceea ce se poate face în aceste condiţii este
înregistrarea dominantelor culturale, în măsura în care acestea sînt bine individualizate şi pot fi
cunoscute, dominante care au avut importanţă deosebită în anumite momente şi care au contribuit
la constituirea profilului general european în interiorul căruia se disting astăzi tipurile culturale şi
lingvistice etnice şi naţionale.
Orice cultură fiind un act de construcţie spirituală se constituie, evoluează şi influenţează
pe alţii, îndeosebi, prin mijloacele lingvistice şi, din acest motiv, prezenţa, nivelul şi extensiunea
unei culturi se determină în modul cel mai concludent prin prezenţa, nivelul şi extensiunea limbii
în care se creează cultura respectivă, căci o comunitate, cînd se impune cultural, îşi impune şi
limba. Atît din punct de vedere cronologic, cît şi din punctul de vedere al însemnătăţii pentru
conformaţia culturală din spaţiul european, se remarcă, mai întîi, vechea cultură grecească, prin
care se înţelege implicit şi limba veche greacă, ce a reprezentat mijlocul ei de constituire şi de
difuzare. Această cultură s-a dezvoltat într-o zonă care a ajuns să cuprindă Grecia peninsulară, cu
extensiuni însemnate pe litoralul sudic şi vestic al Mării Negre, insulele din Marea Egee, regiunea
de coastă a Asiei Mici, zona estică din Nordul Africii şi sudul Italiei cu insula Sicilia. Populată în
mileniul al II-lea î.Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, dorienilor şi ionienilor, în Grecia
Antică au luat naştere numeroase oraşe state sclavagiste (polisuri), între ele remarcîndu-se, în
mod deosebit, Sparta şi Atena, dar şi unele oraşe din Asia Mică, din nordul Africii şi din sudul
Italiei, care au devenit concomitent sau succesiv centre de mare cultură. Tentativa imperiului
persan de a-şi extinde stăpînirea asupra Greciei a dus la formarea unor uniuni ale polisurilor şi la
respingerea agresiunii, iar Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î. Hr.) a reuşit chiar să
cucerească întregul Imperiu persan. În acest mod, s-au pus bazele elenismului, adică ale simbiozei
culturale şi de civilizaţie între Orient şi Grecia. Statele care au luat naştere după moartea lui
Alexandru (regatele elenistice) s-au angrenat în-tr-o istovitoare luptă pentru hegemonie, care le-a
făcut vulnerabile şi le-a adus în situaţia de a fi cucerite de romani în secolele II-I î. Hr.
Cultura Greciei Antice s-a remarcat în toate domeniile: ştiinţă, artă, filozofie, tehnică,
mitologie, politică etc. Legată de vechea cugetare şi de vechile îndeletniciri autohtone, precum şi
de organizările raţionale ale unora dintre mituri, ea a fost receptivă faţă de influenţele orientale,
între care se remarcă influenţa culturii egiptene, care avea deja o tradiţie milenară. Cultura greacă
s-a constituit însă ca un fenomen profund original în secolele al VII-lea şi al VI-lea î. Hr. şi a fost
stimulată de sporirea cunoştinţelor prin lărgirea orizontului geografic şi prin efervescenţa
spirituală determinată de succesele democraţiei în cetăţile greceşti ale Asiei Mici. La început, s-a
realizat o cultură în care cunoştinţele filozofice, primele cunoştinţe ştiinţifice şi ideile mitologice
se prezentau ca un tot nediferenţiat, dar treptat au avut loc, nu numai specializări în domenii
precum matematica, muzica, genurile literare etc., ci şi o confruntare de curente şi de doctrine
care îşi găseau reflexul în strălucite şcoli filozofice cu orientări foarte variate. În aceste condiţii,
au existat numeroase dispute pe teme filozofice, artistice şi ştiinţifice, încît latura conceptuală a
culturii, cunoaşterea îndeosebi, a fost supusă unui amplu exerciţiu al detalierilor, nuanţărilor şi
clasificărilor. Creaţia artistică, îndeosebi cea literară, precum şi extinderea cunoştinţelor din aria
matematicii, ştiinţelor naturale, fizicii şi medicinei au augmentat fondul noţional cu numeroase

7
achiziţii, realizate atît pe cale inductivă, cît şi pe cale deductivă, şi au multiplicat metodele de
creaţie şi de cercetare.
Privită în general, cultura şi civilizaţia greacă reprezintă o sumă de creaţii ale geniului grec
şi de asimilări din culturile şi din civilizaţiile altor popoare. De altfel, şi acest al doilea aspect,
asimilarea a ceea ce au realizat alţii, ţine tot de geniu, căci presupune putere de înţelegere, spirit
critic, selecţie şi capacitate receptivă, astfel încît valorile create de alţii să se poată converti în
valori proprii. De la popoarele din Orientul Apropiat, vechii greci au deprins organizarea vieţii
urbane, structura administrativă, comerţul şi meseriile. Cetăţile gre-ceşti din nordul Africii au
oferit prilejul unor însemnate receptări din cultura milenară a egiptenilor, ajunsă la un nivel foarte
înalt. La Alexandria, cea mai importantă cetate de aici, grecii au tezaurizat, de altfel, întreaga
ştiinţă şi cultură a antichităţii în renumita Bibliotecă, ce a fost distrusă mai tîrziu de năvălitorii
romani. Prin cuceririle lui Alexandru Macedon, extinse pînă în Persia şi în nordul Indiei, s-a
produs, pe de o parte, răspîndirea culturii greceşti şi s-a stabilit superioritatea europeană în raport
cu mai vechile continente ale civilizaţiei (Extremul Orient şi nord-estul Africii), iar, pe de altă
parte, asimilarea de elemente culturale de la orientali.
Creaţia geniului grec a mers însă dincolo de aceste asimilări, instituind teoria speculativă,
spiritul cercetării obiective şi al observaţiei metodice, precum şi libertatea discuţiei, adică prima
expresie de independenţă a geniului european. S-a realizat astfel o cultură strălucitoare şi o
moştenire intelectuală a libertăţii, toleranţei şi exactităţii, în cadrul căreia gîndirea politică
combina solidaritatea civică cu inteligenţa critică. În această moştenire lăsată de spiritul grec,
Platon şi Aristotel concurează în a stabili că educaţia adecvată este fundamentul sănătăţii sociale,
ideal însuşit şi devenit caracteristic mai tîrziu pentru Europa vestică. De altfel, sinteza dintre
tradiţia grecească şi creştinism a însemnat marea realizare a Europei civilizate, caracterizată
pînă astăzi prin luciditate şi responsabilitate, apropiere lipsită de prejudecăţi de realitatea
concretă şi forţă constructivă a gîndirii9.
Aceste fenomene care s-au petrecut pe terenul vechii culturi greceşti au avut reflexe şi pe
terenul limbii, mai întîi, printr-o înmulţire rapidă a mijloacelor de expresie şi, apoi, printr-o
creştere a calităţii acestor mijloace, în sensul proprietăţii, adecvării, corelării şi normării lor. În
aceste condiţii, vechea limbă greacă şi-a creat un aspect literar comun, aşa numita koiné,
favorizată de faptul că societatea sclavagistă, neproferînd o cultură închisă, ca cea feudală de mai
tîrziu, a permis o relativă unitate a limbii literare. Această limbă greacă comună, remarcabilă
mai ales în epoca elenistică, avea la bază dialectul atic, dar admitea variaţia stilistică prin
folosirea în literatură şi a altor dialecte, precum cel homeric, cel ionic, cel eolic şi cel doric 10.
Limba greacă veche nu a dat naştere la mai multe limbi, precum latina, germanica sau
slava, deşi a avut o serie de dialecte distincte şi deşi s-a vorbit pe un teritoriu foarte extins şi are o
vechime foarte mare. Evoluţia ei în timp a dus însă la diferenţieri în diacronie, încît, după greaca
veche sau elină, au urmat greaca medie sau bizantină, iar, apoi, greaca modernă sau neogreaca.
Cele mai vechi documente de limbă greacă au fost socotite mult timp poemele homerice (Iliada şi
Odiseea), care au fost compuse probabil în secolele IX-VIII î. Hr., dar au fost notate în scris abia
în secolul al VI-lea î.Hr. Există însă şi inscripţii care datează din secolul al VIII-lea, adică chiar
din perioada în care se crede că a trăit Homer.
Un element cultural cu importante implicaţii pentru spaţiul european l-a constituit însuşi
alfabetul grecesc. Asemănarea unor caractere greceşti cu unele semne cu care se scria feniciana,
precum şi asemănările în ordinea caracterelor şi în numirile pentru ele au dus la opinia originii
feniciene a scrierii greceşti, însă există şi părerea că ambele alfabete au o origine comună, anume
scrierea cretană şi, din acest motiv, prezintă situaţii asemănătoare. Alfabetul grecesc a fost
preluat de etrusci, iar de la ei a ajuns la romani, care l-au transformat în alfabetul latin, folosit
9
Vezi, John Bowle, op. cit., p. 33-35.
10
Aşadar, o situaţie asemănătoare aceleia care se regăseşte în cazul unor mari limbi de cultură europene moderne,
precum italiana şi spaniola, care şi-au format aspectul literar pe baza unui dialect, dar în limba literaturii receptează
elemente (de obicei lexicale) şi din celelalte dialecte.

8
astăzi în scrierea limbilor moderne din cea mai mare parte a Europei. Mai tîrziu, din îmbinarea
scrierii greceşti cu cea latină, s-a creat scrierea runică, folosită în epoca veche de popoarele
germanice de nord. Numele acestei scrieri vine de la goticul runa “taină”, întrucît, iniţial, era
folosită exclusiv de preoţii deţinători ai misterelor. Pornind de la alfabetul grecesc, s-a format şi
alfabetul chirilic, care a fost completat cu semne pentru a corespunde sunetelor din limbile slave.
Folosit la început în textele religioase şi în textele cancelariilor politice, alfabetul chirilic este în
uz astăzi numai la popoarele slave ortodoxe, întrucît cele catolice au adoptat scrierea latină. Acest
rol important al alfabetului grec în crearea altor alfabete a fost susţinut de înaltul nivel al culturii
greceşti, precum şi de expansiunea civilizaţiei şi comerţului, care au impus elina ca limbă de
înţelegere înternaţională pentru populaţiile din Egipt, din sudul Italiei, din Asia Mică şi din
Balcani. În plus, acest alfabet a devenit sursa principală pentru simbolurile uzuale folosite în
ştiinţele moderne, în matematică, în logică şi în fizică, îndeosebi.
Greaca medie sau bizantină s-a folosit, între secolele al VI-lea şi al XV-lea, în Imperiul
Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit, al cărui centru important de cultură a fost Bizanţul
(Constantinopole). Greaca modernă sau neogreaca îşi are începutul în secolul al XVI-lea şi a avut
iniţial o formă literară foarte apropiată de greaca veche, fapt ce o îndepărta mult de limba uzuală
de atunci şi, de aceea, în secolul al XIX-lea, s-a realizat o altă formă literară neogreacă mai
apropiată de vorbirea populară.
A existat, prin urmare, la vechii greci, o corespondenţă deplină între stările culturale şi cele
lingvistice, încît măreţia culturii greceşti a însemnat şi o măreţie a limbii greceşti. Grecii vechi au
indicat pentru prima dată în Europa cum se realizează o limbă de cultură şi cum se realizează
cultivarea limbii: pe de o parte, o bogată creaţie literară (epopei, opere dramatice, creaţie lirică
etc.) a exersat plenar posibilităţile artistice ale limbii, iar textele filozofice şi ştiinţifice i-au
perfecţionat aptitudinile de a reda concepte, pe de altă parte, realizarea lucrărilor pentru
descrierea şi normarea limbii (gramatici şi retorici) în care limba a fost analizată, selectară şi
organizată pentru a fi folosită în diferite stiluri.
Acestea sînt premisele care au făcut din cultura şi din limba Greciei Antice o sursă
importantă pentru îmbogăţirea limbilor şi culturilor celorlalte etnii europene şi, prin aceasta, un
factor de unificare culturală şi lingvistică pentru europeni. Acest rol unificator al culturii şi limbii
greceşti nu se limitează însă la Europa, fiindcă, prin expansiunea europeană pe alte continente
(expansiune care s-a produs între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea), ele au devenit un bun şi al
altor conti-nente. Cînd grecii au ajuns în secolul al II-lea î.Hr. sub ocupaţie romană, cultura şi
limba lor nu au fost înlăturate, cum s-a întîmplat în alte provincii romane, unde elementul
autohton a fost desfiinţat, deoarece ocupanţii romani au manifestat multă reverenţă faţă de greci,
fiind dominaţi de un complex de inferioritate în raport cu ei.
Pe lîngă elementele culturale propriu-zise, preluate şi revalorificate mereu de europeni, şi
pe lîngă sursa lingvistică oferită acestora pentru a-şi perfecţiona limbile de cultură, vechii greci au
indus Europei un model de a face cultură, acela caracterizat prin delimitarea precisă a domeniilor
culturale şi a domeniilor spirituale, în general. Această lecţie a fost însuşită pe deplin de
Occidentul european, îndeosebi de germanii protestanţi care au desăvîrşit activitatea începută de
greci.

Lumea romană

Marea putere militară şi politică ce s-a afirmat insistent după secolul al IV-lea î.Hr., cu
capitala la Roma, a devenit treptat şi o mare putere culturală, însă a înţeles să preia şi să dezvolte
tezaurul Greciei Antice. Dar, deşi cultura romană continuă, în mare parte, cultura grecească, este
totuşi, sub unele aspecte, diferită de ea. Stăpînirea romanilor a fost mai extinsă decît cea a
grecilor, cuprinzînd o mare parte din Europa de vest întinsă pînă la teritoriile nordice ale Britaniei
şi Mării Nordului şi ajungînd astfel în vecinătatea germanilor, dar extinzîndu-se şi în est şi în nord
prin depăşirea liniei Dunării. Asia Mică şi Africa de Nord erau cuprinse în spaţiul de ocupaţie

9
romană ajuns în faza unui imperiu înfloritor şi, în aceste condiţii, s-au creat premisele unei
intense comunicări culturale şi lingvistice în întregul bazin mediteranean şi în cea mai mare parte
a Europei.
La început, romanii au manifestat reţineri în preluarea elementelor culturii greceşti,
abţinîndu-se de la temele, ideile şi termenii care veneau de aici. În perioada de maximă înflorire
culturală însă, aflată în secolele I î.Hr. şi I d.Hr., asemenea reticenţe au fost depăşite, încît cultura
romană şi limba latină au putut beneficia sub toate aspectele de influenţa grecească devenită sursă
de inspiraţie predilectă, dar căpătînd şi sensuri sau dominante deosebite în condiţiile specifice ale
societăţii romane. În acest mod, deşi i-au continuat pe greci, romanii au pus propria amprentă
asupra culturii pe care au creat-o, fenomen vizibil îndeosebi în domeniul filozofiei unde au fost
continuate numai cîteva direcţii (stoicismul, materialismul, platonismul).
Extensiunea romanilor spre vest, est, nord şi sud a creat un spaţiu imens pentru circulaţia
oamenilor şi a bunurilor culturale, încît în zona europeană s-a realizat o pronunţată unitate
lingvistică şi culturală din care s-a născut lumea romanică. Vechii romani s-au remarcat prin
geniu politic şi legislativ, care a creat modelul ordinii europene. Ei au alcătuit un corpus de legi
care reflecta experienţa administrării unui spaţiu extins, cu situaţii de cele mai multe ori
diferenţiate, şi aplicabile unui stat mondial. Organizarea socială realiza însă o anumită egalitate şi
stabilitate în interiorul aceleiaşi clase, iar femeile romane aveau un rol important în societate, prin
aceasta romanii deosebindu-se de greci.
Comunicarea culturală şi lingvistică asigurată de Imperiul roman (proclamat de Octavian
Augustus în anul 27 î.Hr.) a fost serios zdruncinată o dată cu împărţirea lui în două, în anul 395.
Zona apuseană (Imperiul Roman de Apus) nu şi-a mai păstrat nici un secol după aceea unitatea,
dezmembrîndu-se în anul 476, în vreme ce zona estică (Imperiul Roman de Răsărit) a rămas
relativ unitară încă o mie de ani (pînă în 1453), cînd a fost cucerită de turci. În această periodă
însă, Imperiul Roman de Răsărit nu a mai păstrat decît parţial conformaţia culturală şi lingvistică
anterioară, căci, deşi activitatea culturală nu a încetat, ea nu o mai continuat-o pe cea a vechilor
romani, fiind dominată de teologie şi manifestîndu-se în domenii mai restrînse. Pe de altă parte,
folosirea latinei a încetat treptat, locul ei fiind luat de limba greacă a cărei formă literară nu mai
continuă însă vechea tradiţie, reprezentînd un aspect rezultat dintr-o adaptare la noua situaţie
politică, în care centrul era oraşul Constantinopol. Această nouă limbă literară (mediogreaca sau
greaca bizantină) nu a mai reprezentat pentru Europa aureola vechii limbi greceşti, exercitînd
numai influenţe locale în unele limbi slave de sud şi, într-o anumită măsură, în limba română.
Amprenta latină asupra culturii şi limbilor Europei depăşeşte cu mult spaţiul vechiului
Imperiu Roman şi al zonelor în care se vorbesc limbile romanice. Mai mult, la fel ca în cazul
realizărilor Greciei Antice, realizările romanilor au continuat a fi preluate, valorificate şi imitate
chiar după ce Imperiul roman nu a mai existat şi după ce latina nu a mai fost limbă populară
uzuală. Situaţia a fost favorizată în primul rînd, desigur, de valoarea culturii şi civilizaţiei romane
şi de trăsăturile de excelenţă ale limbii latine, dar şi de faptul că, după creştinarea celei mai mari
părţi a Europei, centrul ecleziastic a devenit Roma, unic pentru toţi europenii pînă la Marea
Schismă din 1054 şi numai pentru creştinii catolici după aceea. În aceste condiţii, deşi limba
latină populară nu s-a mai vorbit după secolul al VI-lea, cînd au apărut limbile romanice, limba
latină literară a continuat să fie folosită ca limbă de cult şi ca limbă a culturii, fenomenele
culturale fiind, de altfel, atunci în mare parte în relaţie nemijlocită cu cele cultice, iar uneori
depinzînd chiar de acestea. De aceea, bogăţia şi varietatea culturală specifice vechilor latini s-au
limitat treptat la cîteva forme de manifestare, important fiind îndeosebi faptul că, prin continuarea
latinei, s-a menţinut în mare măsură comunicarea interetnică în spaţiul european, iar alfabetul
latin s-a impus ca formă de redare grafică a limbilor pentru foarte multe dintre popoarele
europene. De la alfabetul latin s-a format scrierea gotică, dominată de unghiurile ascuţite în
forma literelor, scriere care a fost realizată în secolele XIV-lea – al XV-lea şi a fost folosită atunci
de toate popoarele germanice, dar numai germanii au perpetuat-o pînă în secolul al XX-lea, cînd
au înlocuit-o cu scrierea latină propriu-zisă.

10
Lumea germanică

Spaţiul european s-a remarcat în epoca antică şi mai tîrziu nu numai prin greci şi prin
romani, ci şi prin alte popoare, între care se disting prin importanţă celţii şi germanicii. Triburile
celţilor formau majoritatea populaţiei din Europa apuseană şi centrală, în secolele V-III î.Hr., unii
migrînd spre est şi sud-est şi ajungînd pînă în Asia Mică. Treptat însă teritoriul lor s-a restrîns
prin extinderea altor popoare, rămînînd stabili şi organizîndu-se în Galia, Spania, nordul Italiei şi
Insulele Britanice. Cei mai cunoscuţi dintre ei au fost galii, care ocupau nordul Italiei şi teritoriul
actual al Franţei, Belgiei, Luxemburgului şi Elveţiei şi s-au remarcat prin rezistenţa opusă
ocupaţiei romane. Au fost însă în cele din urmă cuceriţi (anii 58-51 î.Hr.), în urma incursiunilor
repetate ale lui Iulius Caesar, şi romanizaţi în cea mai mare parte, păstrîndu-şi identitatea, în
unele cazuri pînă astăzi, doar în Irlanda şi în unele zone din Insulele Britanice.
Despre celţi se spune că aveau o dezvoltată imaginaţie artistică şi poetică şi pasiune pentru
ornamente şi pentru culori (la fel ca germanicii scandinavi) 11. Începînd cu secolul al IV-lea î.Hr.,
ei au început să resimtă influenţa culturii greceşti şi au reprezentat un timp pricipalul obstacol al
extinderii Imperiului Roman spre nordul şi spre vestul continentului.
Începînd cu secolul al IX-lea î.Hr., fenomenul cel mai important din istoria Europei
centrale este însă expansiunea germanicilor, care s-au stabilit pe un teritoriu vast în zona Mării
Baltice, teritoriu în care romanii nu au putut pătrunde. Fiind foarte războinici, cu un dezvoltat
sentiment al onoarei personale şi foarte loiali, germanii, care reprezentau triburile germanice din
imediata apropiere a Imperiului la est şi la nord, au fost admişi treptat în legiunile imperiale, pe
măsură ce rezerva umană a provinciilor a scăzut. Cu timpul, legiunile s-au constituit tot mai mult
din germani, încît Imperiul a început să se germanizeze din interior 12. Ca atare, a început să
crească puterea germanicilor în Vest, iar, după dezmembrarea Imperiului Roman de Apus, în anul
476 d.Hr., vestul barbar, reprezentat de ei, a devenit remarcabil prin organizare şi inventivitate, în
Insulele Britanice, în nordul Spaniei, în Elveţia şi în Scandinavia, instituindu-se modelul
autoguvernării locale, care a permis dezvoltarea de centre culturale zonale în care şi-au făcut loc
ideile democratice şi de libertate. S-a creat astfel modelul oraşelor-state, în care era urmată legea
locului, stabilită de înţelepţi, dar care a asimilat treptat şi ideile de bază din dreptul roman.
După secolul al VII-lea, s-au remarcat în mod deosebit germanicii nordici (suedezii,
norvegienii, danezii), cunoscuţi sub denumirile vikingi şi normanzi, care au invadat în mod
repetat coastele europene şi zona continentală nordică de la est de Marea Baltică. În acest mod,
influenţa scandinavă asupra Europei a fost imensă, manifestîndu-se în Anglia şi în Normandia
(Franţa), precum şi în bazinul mediteranean, în Spania şi, îndeosebi în Sicilia, pe care au ocupat-o
mai mult timp, dar şi în centrul continentului, unde au fondat Rusia Kieveană. Scandinavii erau
bine organizaţi şi respectau o disciplină severă, avînd legi precise şi un exerciţiu al bunei
guvernări, atribute pe care le-au transmis Vestului european, aflat în plin proces al prefacerii. Ei
s-au creştinat şi s-au stabilizat, întemeind state puternice, încît, începînd cu secolul al XI-lea, au
putut participa la Cruciade, alături de celelalte popoare creştine. Dar, dacă influenţa vikingilor a
ajuns pînă la Roma, ea nu s-a manifestat în Bizanţ şi în zona de nord-est, unde slavii au opus o
rezistenţă îndîrjită expansiunii lor.

Epoca medie

11
Vezi, John Bowle, op. cit., p. 64.
12
Vezi, John Bowle, op. cit., p. 63; Walter von Wartburg, Die Ausgliederung der romanischen Sprachräume, A.
Francke AG. Verlag Bern, 1950, p. 65-74.

11
 Un fenomen cu ample implicaţii în comunicarea culturală şi lingvistică în arealul european
l-a reprezentat Creştinismul, una dintre principalele religii universale, cu o vechime de două
milenii. Primele comunităţi de credincioşi creştini s-au format în secolul I d.Hr., religia lor
debutînd ca o mişcare a sclavilor şi a liberţilor, a săracilor şi a popoarelor ocupate sau împrăştiate
de romani. Creştinismul a început ca o religie nelegată etnic, care a pornit din Palestina şi s-a
extins spre Europa şi spre Africa de Nord, cu un mesaj inteligibil şi cu un ritual simplu. Textul
biblic, pe care se fundamentează doctrina creştină, a fost realizat, în cea mai mare parte, în afara
spaţiului european, deşi a fost definitivat parţial în zona de cultură grecească, şi, de aceea, la nivel
de conţinut, el a adus în Europa o altă perspectivă culturală şi de civilizaţie, care aparţinea lumii
semite, cu forme mentale specifice. Creştinarea a produs astfel o schimbare sub mai multe
aspecte a lumii europene şi nu numai una de viziune asupra cosmosului sau de ierarhizare a
valorilor etice.
Din punct de vedere doctrinar, creştinismul se bazează pe concepţia iudaică monoteistă şi
pe preluarea logosului din filozofia grecească care se întruchipează în Fiul lui Dumnezeu, cu rol
mijlocitor între Divinitate şi lume. Creştinismul nu reprezintă însă o simplă îmbinare de elemente
de dogmă şi de cult preexistente, ci este o religie cu profil propriu, original, o religie cu un
conţinut radical diferit în raport cu cele europene pe care le-a înlocuit. Învăţătura creştină a
răsturnat fundamentele ideologice şi morale ale lumii vechi, în care omului i se contrapunea din
afară obiectivitatea silnică a naturii, căreia trebuia să-i facă faţă şi s-o îmbuneze tot prin elemente
obiective, fizice, precum jertfele. Această învăţătură a venit cu o altă lume, întemeiată pe un
principiu interior, subiectiv, prin comunicarea (= comuniunea) dată de identitatea dintre esenţa
condiţiei spirituale a omului şi esenţa divinului, ceea ce oferă fiecărui individ uman posibilitatea
perfectibilităţii şi temeiul libertăţii în convieţuirea cu semenii. Ca atare, în raport cu dreptatea,
fiecare este judecat individual şi tot astfel recompensat sau sancţionat 13.
Prin tradiţie, creştinarea europenilor a cunoscut un moment esenţial prin activitatea
apostolului Pavel, care a făcut numeroase călătorii în Asia Mică şi în Grecia, şi a apostolului
Petru, care a desfăşurat un misionariat riscant chiar la Roma, capitala Imperiului Roman politeist.
Acesta a modificat ideea iniţială a textelor biblice în legătură cu poporul ales, cel evreu, astfel
încît „ales” putea fi orice creştin dreptcredincios şi, în acest mod, creştinismul a putut deveni o
religie mondială.
Credinţa creştină a fost asumată treptat de diferite grupuri de europeni, pornind din zona
mediteraneană spre ţinuturile nordice, concomitent cu instituirea unei mişcări monastice orientate
spre conservarea şi difuzarea culturii medievale. La jumătatea secolului al V-lea a fost creştinată
Irlanda, de unde noua credinţă s-a extins în Insulele Britanice, iar, în secolul al VIII-lea,
creştinismul a pătruns în unele state germane, precum Turingia şi Bavaria. Întrucît se instaurase
uniunea dintre stat şi biserică, expansiunea politică a devenit şi o expansiune religioasă, astfel
încît prin crearea unui stat imperial, Carol cel Mare a atras şi pe ceilalţi germani la Creştinism.
Deşi sînt şi unele grupuri restrînse de europeni de alte religii, fenomenul a rămas emblematic
pentru întreaga Europă şi, de aceea, în zonele colonizate de europeni din alte continente s-a
introdus şi creştinismul. Prin urmare, treptat, Europa a îmbrăţişat o nouă religie, aceeaşi pentru
toţi, ceea ce a imprimat unitate şi optimism, prin încrederea în natura umană şi prin respectul
pentru individualitate. S-au creat astfel premisele ca prin această unitate, să se întrunească
gîndirea aventuroasă a grecilor şi geniul administrativ al romanilor cu aptitudinile dinamice şi
constructive ale nordicilor şi ale vesticilor.
Extins din sudul european, prin iradiere sau prin misionari, pînă în zonele nordice,
Creştinismul a reprezentat, de aceea, o formă de unificare spirituală şi culturală a Europei, în
ciuda faptului că de-a lungul istoriei a cunoscut un număr mare de schisme, de erezii şi de secte.
Două dintre aceste fenomene au avut însă urmări serioase asupra culturii europene: Marea

13
Spre deosebire de romani, care aplicau pedepse colective precum decimarea).

12
Schismă, care a divizat continentul într-o zonă estică şi una vestică şi Reforma, care a produs o
nouă diviziune în zona vestică între sud şi nord.
Marea Schismă a fost o ruptură în sînul bisericii creştine, ca urmare a neînţelegerilor
dintre centrele ecleziastice, Roma şi Constantinopol, ruptură oficializată la 16 iulie 1054 prin
depunerea pe altarul catedralei Sfînta Sofia din Constantinopol a bulei papale prin care era
excomunicat patriarhul Mihail Cerulane, acesta reacţionînd prin excomunicarea delegaţiei papale.
S-a produs, în acest mod, o sciziune care are urmări în comunicarea europeană pînă în epoca
contemporană. În Occidentul european, cu centrul la Roma, creştinismul este reprezentat de
biserica romano-catolică (< gr. katholikós “universal”), care se consideră succesoarea apostolului
Petru şi prin urmare a lui Isus Hristos, iar, în Est, de biserica greco-ortodoxă (gr. orthódoxos
“drept credincios”), care poartă denumirea ortodoxă pentru a releva că urmează doctrina
moştenită de la apostoli şi de la primii părinţi, iar greacă pentru a sugera opoziţia faţă de cea
romană.
În Est, unde evoluţia socială a fost, în parte, diferită, s-au creat orientări spirituale cu alte
viziuni filozofice, generatoare de creaţii artistice şi literare cu un profil diferit. Prin urmare, deşi
religia a rămas unică în esenţa ei, prin unele interpretări diferenţiate, printre care cea în legătură
cu relaţia dintre om şi divinitate, s-a ajuns la două stiluri culturale distincte. În Occident,
prevalează monumentalul dominat de aspiraţia înălţării omului şi ilustrat, în mod deosebit, în
arhitectură, prin stilul gotic (cristalizat în secolele XI-XII), care cultivă cercul frînt. Estul
european, pe de altă parte, pregăteşte omul pentru a primi pronia cerească ce coboară spre el şi
promovează îndeosebi pictura figurii ascetice, împreună cu un stil arhitectonic care să sugereze
umilinţa şi abolirea curajului de a depăşi condiţia pămîntească. Estul ortodox, în afara zonei de
coastă greceşti, avea şi trăsătura unui grad scăzut de urbanitate, iar întreruperea contactelor cu
Occidentul datorată Schismei a însemnat şi oprirea unei influenţări în sensul vieţii urbane. Astfel,
esteuropenii, deşi mai aproape geografic de spaţiul în care vechile popoare ale Asiei Mici îşi
întemeiaseră organizarea statală pe oraşe, au fost mai puţin predispuşi în a urma modelul lor.
Fenomenul a avut şi importante urmări culturale, căci viaţa de tip urban conduce la realizarea
tipului major de cultură, în vreme ce viaţa rurală predispune la manifestarea în cadrele culturii
minore14.
Ca atare Estul european a evoluat diferit de Occident în epoca medievală, astfel încît şi ceea
ce reprezenta moştenire comună a căpătat aici un aspect deosebit. După expansiunea triburilor
slave din secolele al VII-lea şi al X-lea, estul şi mare parte din centrul continentului au devinit
dominate de slavi, dintre care numai o parte s-au ataşat Vestului (cehii şi polonezii, în primul
rînd). Istoria slavilor de est a fost marcată accentuat de invazia mongolă din anul 1222, care a
distrus forţa Rusiei Kievene şi a separat Rusia Moscovită de Bizanţ şi de Vest. În acest context,
evoluţia Rusiei s-a produs sub o puternică influenţă asiatică, iar căderea Bizanţului sub turci în
anul 1453 a pecetluit soarta Estului. Prin întreruperea contactului cu Bizanţul şi prin invazia
tătarilor, ruşii moscoviţi au ajuns în situaţia de a modifica tradiţia Rusiei Kievene, cu geneza în
modelul stabilit de vikingii suedezi în secolul al IX-lea, care au dominat timp îndelungat rîurile
ruseşti şi au dezvoltat numeroase căi de comunicaţie. Influenţa asiatică a impregnat ruşilor
modelul unui nemilos regim despotic, care presupunea exploatarea populaţiilor ocupate, fără nici
o grijă pentru emanciparea şi civilizarea lor. Aceasta a favorizat şi rămînerea, sub unele aspecte,
la păgînism a creştinismului popular rus, cu perpetuarea unor practici oculte pînă în perioada
contemporană.
Din aceste motive, atunci cînd, după secolul al XII-lea, în Vest se stabilizează şi se
consolidează regatele, prin dezvoltare economică şi prin întărirea legalităţii, concomitent cu o
creştere a interesului pentru învăţătură, prin înfiinţarea univer-sităţilor şi prin organizarea
14
Cazul poporului român este relevant în acest sens. După Blaga, trecerea de la civilizaţia dominată de urbanism,
specifică romanilor, la civilizaţia de tip natural într-un mediu rural, specifică spaţiului românesc, a produs şi o trecere
de la cultura majoră la cea minoră, reflectată, printre altele, în evoluţia semantică a cuvintelor moştenite de română din
latină (Spaţiul mioritic, în Lucian Blaga, Opere, vol. IX, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 291 ş.u.).

13
învăţămîntului pe mai multe grade, în Est s-au desfăşurat evenimente care au întîrziat toate
procesele ce caracterizează Europa modernă. Ca atare, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, cînd
în Vest au început să se afirme statele naţionale, iar mentalităţile se schimbau sub auspiciile
ştiinţei, popoarele balcanice şi dunărene erau supuse puterii turceşti, în vreme ce Rusia îşi
manifesta tot mai intens intenţiile expansioniste. Nici turcii şi nici ruşii nu erau însă purtătorii
modelului european, astfel încît zonele în care şi-au manifestat supremaţia au cunoscut o evoluţie
diferită sub toate aspectele în raport cu Europa propriu-zisă.

Epoca modernă

Zorii epocii moderne s-au ivit pe teritoriul european prin două fenomene, Renaşterea şi
Reforma, ce pornesc din focarele culturale şi lingvistice care se vor manifesta continuu pînă în
epoca actuală, marcînd în mod definitiv aspectul cultural şi de civilizaţie al continentului. Primul
dintre aceste fenomene a fost Renaşterea, care a pornit din lumea romanică occidentală, din Italia,
a cuprins treptat toate popoarele acestei lumi (Franţa, Spania, Portugalia) şi s-a extins în lumea
germanică (Flandra, Anglia, statele germane, statele scandinave). Celălalt fenomen, Reforna, este
îndeosebi produsul lumii germanice, dar s-a răspîndit şi la popoare de alte origini şi a produs
efecte în întreg spaţiul Europei, printr-o reevaluare a principiilor de desfăşurare a cultului religios,
prin orientarea spre particularităţile comunităţilor locale etc. Ca atare, ambele fenomene au avut
reverberaţii în întreaga lume europeană şi în toate domeniile vieţii sociale, iar, în ambianţa creată,
s-au configurat noţiunile de „stat” şi de „naţiune”, care au condus la realizarea conceptului de
„stat naţional”, cu un impact politic deosebit în Europa ultimelor trei secole.
Sub denumirea Renaştere se cuprinde epoca de mari transformări şi de înnoiri sociale şi
culturale care a început la sfîrşitul secolului al XIV-lea şi s-a încheiat la începutul secolului al
XVII-lea, epocă inaugurată în Italia şi extinsă în toate zonele Europei occidentale. S-a produs
atunci o exaltare a valorilor clasice şi ale artei antice, s-au făcut eforturi de laicizare a culturii şi
de promovare a gîndirii umaniste, care să aibă omul drept preocupare centrală. Din acest motiv,
admiraţia pentru antichitatea greacă şi latină a devenit o preluare a valorilor ei ca fundament
pentru realizarea culturii şi civilizaţiei omului modern. În epoca Renaşterii, a apărut noţiunea de
“stat”, s-a trecut la o urbanizare accentuată a societăţii, au luat avînt ştiinţele, s-a dezvoltat tehnica
şi s-a descoperit tiparul (de către germanul Johannes Gutenberg), fapt ce a condus la o
extraordinară expansiune a culturii şi la o circulaţie fără precedent a operelor culturale. Efortul de
lărgire a cunoaşterii ştiinţifice s-a împletit cu efortul de cucerire a planetei şi de sistematizare a
cunoştinţelor geografice, ceea ce a permis creşterea cîmpului cercetării umane şi a dus la marile
descoperiri geografice. Iniţiat de către italieni în zona Mării Mediterane, procesul căutării de noi
căi de circulaţie pe mare a fost desăvîrşit de regatele Portugaliei şi Spaniei, aflate în plin proces
de afirmare prin lupta dusă împotriva ocupaţiei arabe.
În zona de sud-vest a Europei au avut loc numeroase şi rapide transformări, cu importante
consecinţe asupra întregului continent. În Florenţa, Bologna, Veneţia şi Roma au renăscut valorile
vechii Grecii, iar apoi moştenirea clasicismului grecesc s-a întîlnit cu geniul practic şi spiritul de
întreprindere ce caracterizau pe nordici 15. Ca atare, prin Renaşterea italiană şi prin Marile
descoperiri geografice, s-a produs o valorificare a lumii precreştine antice şi o extindere a lumii
europene. Circulaţia comercială s-a mutat din Marea Mediteraneană în Oceanul Atlantic şi astfel
a început perioada modernă a civilizaţiei şi culturii occidentale, ceea ce a reprezentat rezultatul
combinat al descoperirii Americii, al supremaţiei comerciale portugheze în Extremul Orient şi al
infiltrării Imperiului Otoman în Balcani şi în zona Dunării.
În acest context, deşi nu s-a manifestat ostilitate pentru limba latină, care a rămas în
continuare admirată şi utilizată, s-a ajuns la concluzia necesităţii unor limbi literare corespun-

15
Vezi, John Bowle, op. cit., p. 165-166.

14
zătoare formelor populare ale limbilor care porneau de la latină, dar care ajunseseră foarte
deosebite de latină. În Italia, învăţaţii au constatat că limba latină a avut două aspecte: unul
popular, din care descind limbile romanice, şi unul literar, care continua să fie folosit ca limbă de
cultură şi de cult a Europei, dar care, în acel moment, nu mai avea un corespondent popular şi, din
acest motiv, reprezenta o limbă străină în raport cu limbile vorbite. În aces caz, se impunea ca, pe
baza elementului romanic popular, să se realizeze şi un aspect literar corespunzător. De aceea,
învăţaţii italieni de la începutul Renaşterii au ajuns la ideea distinctibilităţii între latină şi o limbă
romanică, limbă care, deşi o continua pe cea latină, reprezenta o altă realitate, şi s-a iniţiat astfel o
activitate conştientă în vederea creării şi normării limbii literare pornind de la ceea ce oferea
limba populară.
În Italia acelor timpuri s-a distins în mod deosebit învăţatul Dante Aligheri, care, în cartea
sa De vulgari eloquentia (Despre vorbirea populară), constată că în Italia sînt 14 dialecte
distincte şi că, pentru a se forma o limbă literară italiană, ar trebui să se valorifice elemente din
toate aceste dialecte. Dar, cînd a scris Divina Commedia, Dante a folosit varianta lingvistică pe
care o vorbea, adică dialectul toscan (prin subdialectul florentin). Această lucrare a devenit curînd
foarte cunoscută şi citită, încît, prin ea, acest dialect s-a impus ca bază a limbii literare italiene
moderne. Astfel, încununată de activitatea unor mari personalităţi renascentiste –Dante Aligheri,
Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio–, italienii şi-au fixat limba literară încă din secolul al
XIV-lea, exemplul lor fiind urmat de celelalte popoare romanice occidentale şi, apoi, de
popoarele germanice, iar, mai tîrziu, de popoarele est-europene.
Consecinţele acestei realizări au fost multiple: fiind exprimată în limba înţeleasă de un
număr mare de oameni, cultura majoră (de erudiţie), ştiinţele, filozofia şi literatura cultă au
cunoscut o difuzare socială apreciabilă şi au creat premise multiplicate de dezvoltare; literaţii au
avut la îndemînă un material lingvistic bine delimitat pentru prelucrarea artistică, încît nu au mai
avut motive să oscileze în utilizarea unui dialect sau altul şi s-a putut trece efectiv la crearea
literaturilor moderne europene; vorbitorii dialectelor au avut un model de raportare la o formă
lingvistică normată ce a evoluat rapid la statutul de limbă comună şi supradialectală, realizîndu-se
premisele formării conştiinţei naţionale.
Chiar în condiţiile formării limbilor literare moderne cu un grad ridicat de unitate, limba
latină a continuat totuşi, în virtutea tradiţiei, să fie folosită ca limbă de cultură şi a rămas, la
popoarele catolice, cu statutul de singură limbă de cult consacrată. Noul spirit care se afirma tot
mai mult în Occident presupunea însă avîntul cunoaşterii ştiinţifice şi emanciparea de sub tutela
teologică şi suporta tot mai greu această stare de lucruri statornicită în epoca feudală. Acest
aspect, precum şi pretenţiile universaliste ale papalităţii, ajunse uneori în contradicţie cu puterea
politică locală, au condus în zona nordică a catolicismului european la o mişcare de emancipare
manifestată în mai multe variante, care s-a numit Reformă.
Această mişcare a cuprins în mică parte lumea romanică occidentală, îndeosebi pe francezi,
dar a avut o extindere apreciabilă în cazul lumii germanice şi a antrenat şi popoare de alte origini
(pe fino-ugrici, pe unii dintre slavii catolici etc.), producînd o nouă sciziune confesională, după
Marea Schismă, şi noi convulsii pe motive religioase, însă, sub aspect cultural, matricea dată de
secolele anterioare de dominaţie catolică şi dispersia în mai multe variante a mişcării nu au
permis crearea unor puternice centre reformate unificatoare, care să se poată opune instituţional
puterii papale.
Reforma a început în secolul al XV-lea, ca o reacţie împotriva autorităţii papei, fără a
urmări crearea unei noi biserici, ci numai reformarea celei vechi, dar a căpătat ulterior mai mult
caracter social-politic, încît prin protestantism trebuie să se înţeleagă mai mult decît o ruptură
religioasă. Promotorii acestei mişcări au fost de origini diferite: cehă (Jan Hus), germană (Martin
Luther, Thomas Müntzer), elveţiană (Ulrich Zwingli şi Jean Calvin). Ideile reformate au cuprins
mai multe zone ale Europei, îndeosebi calvinismul extinzîndu-se la francezi şi la alte popoare
(precum germanicii din Ţările de Jos şi maghiarii). O variantă protestantă s-a dezvoltat şi în

15
Anglia, care a preluat o parte din ideile calvine, dar a continuat să susţină caracterul divin al
instituţiilor episcopilor şi ierarhia sacerdotului, avînd în frunte pe rege.
Fiind mişcări zonale, care au respins universalismul catolic şi nu au tins spre universalitate,
mişcările protestante au contribuit la deşteptarea spiritului comunitar local, care va evolua treptat
spre spiritul naţional. În acest mod, s-a erodat şi ideea bisericii creştine universale, producîndu-se
o conştientizare a necesităţii unei biserici corespunzătoare puterii laice locale, devenite naţionale
sau tinzînd să devină naţională. Unele variante ale Reformei, precum calvinismul, au devenit
foarte intolerante, iar altele, precum direcţia promovată de Münzer la germani, au scos în evidenţă
principiul superiorităţii raţiunii care a avut consecinţe hotărîtoare în secolele următoare.
În sfîrşit, reformiştii desfăşurîndu-şi activitatea în limitele comunitare locale, au iniţiat
ideea de a se desfăşura cultul şi de se face cunoscut cuvîntul Evangheliei în limbile locale. Acest
aspect a avut efecte deosebit de importante asupra culturii europene, fiindcă, pe de o parte, a dus
la dislocarea latinei şi din ultimul domeniu în care mai deţinea supremaţia absolută şi, pe de altă
parte, a stimulat formarea limbilor literare naţionale şi prin aceasta a facilitat accesul la cultura de
erudiţie pentru un număr foarte mare de oameni. Prima formă a acestei culturi o reprezenta însuşi
textul Bibliei, reformaţii realizînd traducerea ei în limbile naţionale, pentru multe dintre ele
această traducere fundamentînd aspectul literar, şi, simplificîndu-se ceremonialul cultului, prin
orientarea credincioşilor spre studiul efectiv al acestui text.
Mişcarea reformată a produs schimbări şi în zonele europene unde nu s-a impus ca atare şi
unde au continuat vechile culte creştine, catolicismul şi ortodoxismul, contracararea extinderii
Reformei producînd aici traducerea Bibliei şi desfăşurarea cultului în limbile locale care le-au
înlocuit pe cele consacrate (latina, greaca şi slavona). Fenomenul a fost accelerat şi de protestanţii
înşişi, care, pentru a cîştiga prozeliţi, au început să traducă lucrări religioase în limbile popoarelor
neprotestante. Prin aceasta s-a dat un serios impuls limbilor literare naţionale şi s-a favorizat
apariţia conştiinţei naţionale. De altfel, mai tîrziu, în secolul al XVIII-lea, a fost fundamentat
conceptul de “naţiune” care l-a înlocuit, în gîndirea despre societate, pe cel anterior de “popor”.
Acest concept, „naţiune”, cu înţelesul de „individ colectiv”, are o accentuată latură spirituală,
fiindcă presupune delimitarea indivizilor cu aceeaşi spiritualitate (istorie, cultură, tradiţii, limbă,
religie) de cei cu alt tezaur spiritual, şi astfel, prin acest concept, comunitatea capătă identitate şi
nu mai rămîne la nivelul unui conglomerat de indivizi. Fiind preluată apoi de gîndirea socială şi
politică, ideea de „naţiune” a devenit fundamentul ideologic al luptei pentru realizarea statelor
naţionale unitare, pentru care s-au stipulat şi exigenţele unor limbi literare unice, comune pentru
întreaga naţiune.

Tipurile culturale şi reflexul lor

lingvistic

În concordanţă cu istoria socială, în spaţiul european, s-au succedat perioade ale istoriei
culturale şi lingvistice, caracterizate prin trăsături specifice fiecăreia şi uneori atît de diferite încît
ar putea duce chiar la ideea unor discontinuităţi evolutive.
În lumea antichităţii greceşti, individul uman era puternic legat de statul său şi de lumea sa,
încît îşi găsea realizarea numai în şi prin ele. În acest context, gînditorii epocii antice manifestau
ostilitate şi dispreţ faţă de limbile şi culturile străine şi excludeau orice comparaţie între
elementele limbii şi culturii lor şi alte limbi sau culturi, care erau considerate “barbare”. Aspecte
în parte diferite s-au manifestat în perioada elenistică, studiul limbii şi culturii fiind atunci
stimulat de intensificarea contactelor grecilor cu vorbitori ai altor limbi, dar scopul este tot unul
de subclasare a străinilor, fiindcă grecii nu urmăreau prin aceasta decît să le facă cunoscute
acestora tezaurul lor cultural. Pe de altă parte, limba operelor clasice greceşti, devenită limbă

16
exemplară şi comună a scrierilor, a fost învestită cu atributul corectitudinii şi opusă dialectelor şi
vorbirii populare.
La rîndul ei, lumea antichităţii romane a fost una abstractă şi intens centralizată; exista un
singur centru, o singură stăpînire peste întreaga lume civilizată 16. În aceste condiţii, individul nu
conta, după cum nu conta nici individualitatea popoarelor, fiindcă toate se supuneau unui
universal abstract şi puternic. Nu era luată în considerare, de aceea, decît limba şi cultura latină,
pe care romanii le impuneau în provinciile pe care le ocupau, manifestînd toleranţă doar faţă de
ceea ce era grecesc. Dar, şi în acest caz, ei s-au ferit la început să facă împrumuturi, preferînd un
timp prelucrările şi calcurile lingvistice. Situaţia s-a schimbat în epoca de aur a culturii latine,
perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr., cînd s-au preluat de la greci atît idei, cît şi cuvinte şi, în acelaşi
timp, s-a produs o separaţie netă între limba latină literară (cultă) şi limba latină populară. Limba
literară a evoluat astfel independent de aspectul popular, de la care a încetat să mai preia
elemente. A rămas astfel în atenţie numai limba literară (clasică), singurul aspect învestit cu
valoare de reprezentativitate pentru civilizaţia romană.
O asemenea concepţie puristă în raport cu limba literară s-a perpetuat şi în Evul mediu,
cînd s-au neglijat aspectele vorbite şi dialectele, fiind considerate abateri de la limba clasică. Ca
atare, în Occidentul romanic latina literară a putut fi admisă fără probleme ca limbă a cultului şi a
culturii, deoarece limbilor vorbite nu li se acorda mare importanţă. Acest rol al latinei s-a putut
apoi atribui şi în cazul celorlalte popoare catolice, indiferent de limba pe care o vorbeau, încît s-a
creat tipul limbii universale de cultură, care a fost asumat de slavonă în estul ortodox al Europei
şi de arabă în Orientul mijlociu.
La începutul Evului mediu însă (îndeosebi după secolul al V-lea), s-a produs în vestul
Europei amestecul romanicilor cu germanicii, prin care se va forma tipul cultural european
modern, şi s-au pus bazele limbilor romanice şi germanice, care au dus la formarea unor popoare
distincte şi relativ bine delimitate între ele.
Dar, dacă atît limbile romanice, cît şi cele germanice îşi au originea în cîte o limbă-bază
(latina populară pentru limbile romanice şi germanica comună pentru cele germanice), care le-a
determinat profilul şi le-a stabilit înrudirea, modul de formare a celor două grupe de limbi este în
parte diferit. Latina populară, limba-bază a limbilor romanice, a fost relativ unitară, căci, pe de o
parte, avea modelul unei limbi literare unice şi un centru cultural, administrativ şi militar unic,
iar, pe de altă parte, exista un sistem al mişcării de populaţie care contribuia la o omogenizare
lingvistică şi culturală a vorbitorilor. În acest context, numai după slăbirea forţelor unificatoare,
prin acţiunea substratului şi a altor factori, s-a produs fragmentarea latinei în dialecte cu diferenţe
pronunţate din care s-au născut limbile romanice.
A existat desigur o anumită unitate şi în cazul limbii germanice comune, care este limba-
bază a limbilor germanice, dar, de data aceasta, fragmentarea a fost într-o mare măsură iniţială,
fiindcă marile triburi sau uniuni de triburi foloseau dialecte distincte, care nu aveau modelul unei
limbi de cultură unice şi din care, prin adîncirea diferenţelor, au luat naştere limbi deosebite.
Substratul a avut şi aici un anumit rol (înde-osebi în cazul limbii engleze), dar apariţia limbilor
germanice se datorează în primul rînd diferenţierilor iniţiale (a existat, de exemplu o germanică
nordică), amestecului de triburi germanice şi, prin aceasta, amestecului dintre mai multe dialecte
germanice distincte (cum s-a întîmplat în engleză) şi, îndeosebi, organizării sociale şi statale.
Din punctul de vedere al reflecţiei asupra limbii, se poate constata că, atîta timp cît latina
era limba oficială, a cultului şi a ştiinţei, ea era obiectul aproape exlusiv al descrierii lingvistice şi
în general al interesului ştiinţific şi filozofic. În zonele neromanice însă, au început să se facă
traduceri ale Bibliei în limbile locale: în secolul al III-lea, în limba coptă (din Egipt), în secolul al
IV-lea în gotică, în secolul al V-lea în armeană, în secolul al VII-lea în irlandeză şi în vechea
engleză, iar, în secolul al IX-lea, în vechea slavă (slavonă). În acest proces, s-a stimulat crearea de
alfabete şi căutarea de corespondenţe lexicale şi gramaticale între limbi, astfel încît, pînă în

16
Vezi G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, Editura Academiei, Bucureşti, vol. II, 1964, p. 9.

17
secolul al XII-lea, cercetările asupra limbilor au fost predominant empirice şi aplicative şi, de
aceea, nu au produs schimbări de mentalitate în ceea ce priveşte dreptul limbilor sau statutul lor.
În spaţiul european, îndeosebi în zonele romanice şi germanice, au apărut în epoca
medievală (între secolele al VI-lea şi al XV-lea) numeroase scrieri în limbile locale, dar de altă
natură decît cele religioase (care erau scrise numai în latină), precum documente şi contracte de
diferite tipuri, iar apoi şi opere literare (aparţinînd genului epic), unele de o dimensiune
apreciabilă. S-au creat astfel uneori tradiţii locale ale scrisului, prin urmare limbi literare
dialectale, corespunzătoare vorbirii din anumite centre economice, politice şi sociale, avînd la
bază dialectele locale.
În perioada Renaşterii însă (secolele al XV-lea – al XVI-lea), s-a realizat tipul cultural vest-
european cu o importantă componentă lingvistică, care-l deosebeşte fundamental de tipul antic,
atît de cel grecesc, cît şi de cel roman, dar şi de tipul medieval de pînă atunci. Omul de tip
renascentist, care a fost continuat de tipul modern, tinde să călătorească, să cunoască mai multe
popoare şi să vorbească mai multe limbi. De aceea, în vreme ce gînditorii antici îşi bazau opiniile
despre limbă exclusiv pe fenomenele limbii proprii, reducînd chiar problema originii limbii la
interpretarea acestor fenomene, filozofii din epoca Renaşterii şi de mai tîrziu au recurs la unele
observaţii bazate pe comparaţie, iar judecăţile asupra limbilor au căpătat şi ele aspecte deosebite.
Astfel, în chestiunea vorbirii, s-au distins două aspecte, unul care privea vorbirea în general şi
altul care privea folosirea în vorbire a unor (sau a unei) limbi anumite. S-a constatat apoi că o
limbă, precum latina, a avut două aspecte, unul popular şi unul literar, acesta din urmă fiind
ulterior celuilalt. Ca atare, acolo unde limbile aveau numai aspect popular exista posibilitatea (şi
necesitatea) realizării unui corespondent literar. Aceasta a fost ideologia care a dus la iniţierea şi
la realizarea limbilor literare europene moderne, care au devenit limbi naţionale comune o dată cu
apariţia conştiinţei naţionale şi a formării statelor naţionale.
Ca atare, limbile literare care s-au format în perioada Renaşterii, începînd cu limba literară
italiană, au tins să se impună, chiar dacă aveau o bază dialectală, ca limbi unice de cultură pentru
tot spaţiul în care erau vorbite idiomurile, indiferent de fragmentarea lor dialectală, aşa cum
odinioară se manifestaseră limbile de cultură ale grecilor şi romanilor în antichitatea pe care
renascentiştii o redescoperiseră şi doreau s-o valorifice. În epoca modernă însă, limba literară
unică a fost puternic legată de ideea de naţiune şi de stat naţional, încît italienii, vorbitori ai unor
dialecte numeroase şi diferenţiate în mod pronunţat, au acceptat aceeaşi formă a limbii literare, cu
baza într-un subdialect, iar olandezii, ale căror dialecte sînt înrudite şi reciproc inteligibile cu
dialectele vecine ale germanei de jos, şi-au format o limbă literară proprie, fiindcă s-au constituit
într-o naţiune distinctă şi au alcătuit o altă entitate statală. În mod similar, popoarele germanice
nordice au fiecare limbi literare distincte, deşi limbile populare sînt reciproc inteligibile.
Renaşterea (şi Reforma care i-a urmat imediat) nu a fost caracteristică întregului spaţiu
european, lumea ortodoxă neluînd parte în mod efectiv la această mişcare. Ca atare, în estul
Europei, tipul cultural era în mod sensibil deosebit faţă de cel occidental. Teama de a nu-şi pierde
importanţa în spaţiul pe care îl deţinea, a generat în rîndul susţinătorilor ortodoxiei –conducători
politici şi religioşi– refuzul de a dialoga cu lumea vestică şi cu atît mai mult refuzul de a accepta
ideile novatoare din această zonă. În acest context, limba latină era considerată şi ea un pericol şi
tot astfel alfabetul latin17. Ca atare, Marea Schismă din 1054 a produs divizarea profundă a
mentalităţilor, culturii şi popoarelor europene.
Lumea ortodoxă est-europeană nu a fost însă unitară, pe de o parte, s-a dezvoltat tipul
cultural greco-bizantin şi, pe de altă parte, tipul cultural slav estic şi sud-estic. Bizantinii
receptaseră vechea cultură grecească şi se considerau continuatorii acestei culturi strălucite, pe
care au valorificat-o în definitivarea doctrinei creştine, dar pe care o şi evitau în parte în aspectele
ei exuberante sau prea îngăduitoare din punct de vedere ideologic.
17
Este cunoscut, de altfel, faptul că unii prelaţi ortodocşi (precum cei din Banat) s-au opus introducerii grafiei latine în
scrierea limbii române, chiar spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, după ce, mai mult de un veac, se demonstrase
necesitatea firească de a se folosi o astfel de grafie în cazul unei limbi neolatine.

18
 De aceea, pînă la ocupaţia turcească (din 1453), Bizanţul reprezenta un tip cultural ce se
situa, din punct de vedere valoric, pe o treaptă destul de înaltă, dar, după acest eveniment, nu a
mai putut juca un rol important, nici măcar ca centru religios ortodox. La aceasta s-a adăugat
faptul că slavii ortodocşi şi-au susţinut tendinţele imperialiste şi pe ideea bisericii universale, al
cărei centru urma să fie în spaţiul slav. S-a creat astfel tipul cultural slav ortodox, care presupunea
sincretismul şi panslavismul (acesta dezvoltat îndeosebi de ruşi şi de sîrbi). Acest tip cultural a
produs schimbarea radicală a evoluţiei istorice în spaţiul Rusiei Kievene, dar nu a avut succes în
cazul popoarelor slave catolice (polonezi, cehi, slovaci), care au rămas astfel în circuitul de valori
specifice Occidentului. Este revelatoriu în acest sens faptul că românii, în special moldovenii, au
ajuns la cunoştinţa civilizaţiei europene prin şcolile poloneze, unde au învăţat limba latină şi au
putut să constate că limba lor descinde de aici. Stilul bisericilor maramureşene, cu turnul de
inspiraţie gotică a putut fi sugerat de apropierea cehilor şi tot în urma unei influenţe venite de la
ei, de data aceasta în spiritul Reformei husite, s-a iniţiat traducerea cărţilor de cult în româneşte,
la mănăstirea Peri din nordul Maramureşului 18.
În aceste condiţii, zorii epocii moderne au găsit spaţiul european compartimentat în cîteva
departamente culturale delimitate şi cu posibilităţi de comunicare reduse între ele. Lumea
bizantină nu a putut avea o dezvoltare modernă, aceasta fiind anulată de musulmani, deşi tradiţia
veche greacă şi unele dintre realizările proprii i-ar fi putut asigura o evoluţie spre modernitate în
sensul specializărilor şi al manifestărilor distincte a ramurilor culturii, aşa cum s-a produs în
Vestul european, îndeosebi prin contribuţia intelectuală a germanicilor. Sincretismul, adică
dezvoltarea şi manifestarea împreună a ramurilor culturii, a rămas caracteristic slavismului orto-
dox, care s-a deosebit astfel de modelul vestic. O altă trăsătură a tipului occidental congruentă
aceleia reprezentate de tipul vechi grecesc este primatul raţionalităţii şi al ordinii, în vreme ce în
orientul slav domină sentimentalitatea şi gestul inexplicabil, care fac posibilă dictatura individului
lipsit de calităţi, dar aflat într-o funcţie (de stat) sau sprijinit de cineva cu o funcţie, statul, la care
se ataşează de obicei şi biserica ortodoxă, apropriindu-şi dreptul de a se amesteca în problemele
de cultură şi de limbă.
Epoca modernă a însemnat o afirmare rapidă, din toate punctele de vedere, a Occidentului
Europei, care cuprinde în principiu popoarele romanice vestice şi popoarele germanice, dar la
care s-au raliat şi slavii catolici, popoarele baltice catolice, precum şi popoarele fino-ugrice care
s-au stabilit în spaţiul european. Din acest motiv, în ultimele trei secole, tipul cultural vest-
european a început a fi considerat ca fiind tipul european prin excelenţă şi modelul către care
trebuie să tindă toate etniile în măsura în care tind să fie considerate europene, nu numai prin
ocuparea unui spaţiu în Vechiul Continent, ci şi prin modul lor de existenţă. În consecinţă, aceste
secole atestă efortul popoarelor est-europene de a integra valorile occidentale, cu conştiinţa că
prin aceasta se apropie de tipul european autentic şi de civilizaţia de nivel superior.
În acest context, s-au produs preluări de numeroase elemente lingvistice din limbile
occidentale (îndeosebi din franceză, din italiană, din germană şi din engleză) şi din limba latină
literară. Doar neogreaca, fiind beneficiara directă a tezaurului limbii greceşti vechi, a rămas
reticentă faţă de împrumuturile din latină, dar acceptă elemente din limbile occidentale moderne
(îndeosebi din italiană, franceză şi engleză).
În epoca modernă, de după Renaştere şi Reformă, limbile literare europene au evoluat spre
forme supradialectale şi au devenit, în condiţiile apariţiei conştiinţei naţionale, limbi naţionale
unice şi unitare. Pe de altă parte, epoca modernă, prin filozofia luminilor, a promovat răspîndirea
în cercuri tot mai extinse a culturii şi a ştiinţei, ceea ce a însemnat şi o creştere a numărului celor
care folosesc limba literară şi, în aceste condiţii, limbile literare au început să influenţeze limbile
populare, caracterizate prin dialecte particularizate de trăsături diferenţiatoare.
Raportul dintre limba literară şi dialecte nu a fost însă întotdeauna acelaşi în cazul
idiomurilor europene, nu numai din punct de vedere lingvistic, ci şi social. În epoca feudală,
18
Este criticabil faptul că politicienii, diplomaţii şi intelectualii români nu avut în vedere acest teritoriu de veche
tradiţie românească în perioada realizării României Mari.

19
vorbirea populară caracteriza întreaga populaţie a unei regiuni, indiferent de statutul social al
vorbitorilor. Limba literară, atît în forma vorbită, cît şi în cea scrisă, corespundea unui dialect şi
era folosită în regiunea în care se vorbea dialectul respectiv şi, din acest motiv, fiecare dialect
putea avea o formă literară, iar limba literară în ansamblu era o sumă de dialecte (sau de variante)
literare locale.
Situaţia s-a schimbat radical în epoca modernă, cînd dialectul a rămas o diviziune teritorială
a limbii populare, dar nu şi a limbii literare scrise. Acum limba literară este supradialectală şi
chiar dacă a pornit cu o pronunţată bază dialectală (fiindcă are corespondent numai un dialect sau
un grup de dialecte), tinde să se îndepărteze tot mai mult de ea, prin normare şi prin achiziţia de
elemente total diferite de ceea ce conţine dialectul. Ca atare, locuitorii cultivaţi ai tuturor regiu-
nilor în care se vorbesc dialectele unei limbi folosesc o singură formă a limbii literare, dialectele
fiind folosite în continuare, dar numai de locuitorii lipsiţi de cultură 19.
Fiind singura în atenţia intelectualilor, pînă în secolul al XIX-lea, numai limba literară a
fost analizată şi interpretată, opinii despre limba populară fiind rareori consemnate în scris şi
marcate de cele mai multe ori de ideea că aceasta este o formă coruptă a aspectului literar. După
epoca luminilor însă, în secolul al XIX-lea, s-a manifestat curentul romantic, care a orientat
spiritele spre cercetarea creaţiei populare şi a limbii populare şi, în acest context, a apărut
lingvistica limbilor populare, considerată de mulţi ca fiind singura lingvistică autentică. În
realitate, aşa cum există două aspecte ale unei limbi naţionale, popular şi literar, există şi două
aspecte ale ştiinţei limbii: lingvistica limbilor populare (afirmată începînd cu secolul al XIX-lea)
şi lingvistica limbilor literare (care s-a cristalizat încă din antichitate).

Comunicarea dintre limbi,

corolar al comunicării dintre culturi

Cultura, atît la nivel popular (minor), cît şi la nivel erudit (major), este exprimabilă prin
cuvintele limbii şi este cuprinsă în conţinutul cuvintelor, deoarece cunoaşterile din toate
domeniile de activitate pot fi reţinute în conştiinţă, pot fi organizate de raţiune şi pot fi transmise
prin vorbire numai dacă, alături de forma abstractă a lor, au un suport material în formele limbii,
care le conferă operativitate şi eficacitate în viaţa socială, şi le face să funcţioneze ca semne, ca
înlocuitori pentru realităţile materiale sau spirituale. Pe de altă parte, cea mai importantă latură a
activităţii artistice are ca expresie, de asemenea, limba comunităţii în care trăiesc autorii acestei
activităţi, dar chiar şi atunci cînd creaţia umană artistică sau nonartistică uzează de alte mijloace
decît limba şi cînd limba nu este avută în vedere în mod explicit, reflexele pe terenul limbii nu
lipsesc, încît întotdeauna un fapt de cultură este şi un fapt de limbă, contactul cultural este şi un
contact lingvistic, iar comunicarea culturală este, înainte de orice, o comunicare lingvistică.
În general, cuvintele, considerate din punctul de vedere al conţinutului lor (al înţelesului, al
semnificaţiei), reflectă stadiul de dezvoltare socială şi culturală a poporului care vorbeşte limba ce
le vehiculează, întrucît faptul că într-o limbă există un cuvînt presupune că în viaţa poporului
respectiv există obiectul pe care îl denumeşte sau măcar există cunoaşterea despre obiectul
respectiv. Datorită legăturilor nemijlocite cu starea socială şi culturală a oamenilor, cuvintele se
schimbă mai uşor şi mai profund decît alte compartimente ale limbii, decît sunetele, decît formele
gramaticale şi decît sintaxa. Unele cuvinte dispar fără urmă atunci cînd devin inutile, deoarece
obiectele pe care le semnificau au fost înlocuite prin obiecte total diferite, iar dacă totuşi rămîn,
ele suferă modifi-cări de înţeles atît de mari încît se transformă, de fapt, în alte cuvinte 20.

19
Vezi şi R. A. Budagov, Introducere în ştiinţa limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 439.

20
 Comunicarea culturală şi lingvistică presupune pătrunderea unor elemente culturale şi
lingvistice dintr-un mediu comunitar în altul, fenomenul reprezentînd de fapt un aspect unitar şi,
de cele mai multe ori, simultan din punct de vedere lingvistic şi cultural. În acest context, atunci
cînd se produce un împrumut cultural, se împrumută deci o realitate nouă, se produce fie un
împrumut lexical, fie o modificare a conţinutului unui cuvînt existent, încît să poată denumi
această nouă realitate.
Există totuşi o parte a elementelor lexicale care se păstrează neschimbate o vreme
îndelungată şi asigură perpetuarea limbilor şi identificarea lor ca realităţi distincte şi deosebite
una de alta. Această parte relativ stabilă a vocabularului unei limbi alcătuieşte nucleul fondului
principal de cuvinte, rezistenţa lor datorîndu-se noţiunilor pe care le redau cuvintele respective,
noţiuni care nu sînt supuse schimbărilor legate de viaţa istorică a oamenilor sau de relaţiile dintre
ei şi care apar des în atenţie în timpul comunicării. Din acest motiv, în măsura în care această
parte stabilă a vocabularului nu este afectată, elementele străine împrumutate de o limbă, oricît de
numeroase ar fi, nu afectează limba respectivă, nu-i schimbă profilul astfel încît să se transforme
în alt idiom.
Comunicarea lingvistică, o consecinţă şi o parte inte-grantă a comunicării culturale, se
concretizează ca influenţare, printr-o transmitere de elemente lexicale de la o limbă la alta, prin-
tr-o modificare a fondului lexical al limbii primitoare, ca reflex al modificării fondului de
cunoştinţe prin receptarea de elemente noi provenite din limba care reprezintă un agent
influenţator în raport cu ea. Această situaţie care face din limbă principalul mijloc şi element al
comunicării culturale se explică prin faptul că, deşi entităţi distincte, limba şi cultura nu se pot
dezvolta independent, ambele fiind produse ale aceluiaşi spirit, cooperînd la edificarea valorilor
unei comunităţi coa-gulate şi delimitate prin limbă şi prin cultură proprie. În linii mari, cultura
reprezintă ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii (ale unui nivel de existenţă al unei
comunităţi) şi se concretizează în suma cunoştinţelor achiziţionate care permit dezvoltarea
simţului critic, a gustului, a judecăţii etc. Cultura presupune deci detaşarea de natură, etapele
culturii fiind etape ale umanizării, ale înălţării spirituale a omului, prin explicarea şi valorificarea
în raport cu sine a lumii.
În practica socială, cultura se realizează, mai întîi, ca reflectare în conştiinţă a proceselor, a
faptelor şi a elementelor naturale şi sociale, presupunînd activitatea de înţelegere şi de folosire a
lor. Aşadar, cultura este legată, mai întîi, de activitatea de preluare, de către gîndire, a datelor
oferite de momentul empiric al cunoaşterii şi de structurare a cunoştinţelor dobîndite astfel.
Această preluare şi organizare a cunoştinţelor se produce însă cu participarea directă a limbii,
fiindcă limba şi gîndirea există şi acţionează printr-o relaţie directă şi indisolubilă, ambele fiind
laturi ale spiritului uman şi manifestări corelate unor aptitudini ce nu pot exista decît împreună:
gîndirea şi limbajul.
Pornind de la reflectările aspectelor lumii în gîndire, spiritul are posibilitatea de a crea el
însuşi construcţii ideale care completează fondul iniţial, adică de a realiza valori, care, însumate,
alcătuiesc cultura propriu-zisă. Ca atare, cultura este alcătuită, în primul rînd, din asemenea valori
care sînt produse de spirit prin prelucrări succesive ale datelor şi ale realităţilor constatate în şi
preluate din lumea obiectivă, rezultatele cunoaşterii propriu-zise intrînd în sfera ei numai în
măsura în care primesc aprecierea (pozitivă a) comunităţii în cadrul căreia se instituie şi circulă
prin comunicare. Astfel, elementele cunoaşterii se fixează în gîndire prin această apreciere, iar
conţinutul limbii, alcătuit din ideile de exprimat şi din structurarea lor, include şi el aprecierea
respectivă, adică această latură axiologică a culturii.
Din altă perspectivă, dacă este ansamblul aspectelor intelectuale, cultura cuprinde în
principiu şi limba, fiindcă aceasta este în primul rînd o construcţie mentală, intelectuală, formată
şi dezvoltată o dată cu laturile individuale şi sociale ale conştiinţei celor care o utilizează în
20
Astfel, lat. anima “suflet, spirit” a devenit în română inimă; lat. rem (acuzativul lui res, rei “lucru”) a devenit în
franceză rien “nimic”; lat. nata “cea născută” a dat în spaniolă nada “nimic”; din combinaţia unele alte(le) a rezultat în
română substantivul plural unealte (unelte), de la care s-a refăcut un singular unealtă etc.

21
vorbire. De altfel, individul uman învaţă limba maternă în comunitatea în care trăieşte primii ani
ai vieţii şi, o dată cu ea, care dintre elementele lumii sînt deosebite şi primesc un nume, precum şi
o clasificare a acestor elemente. Se poate afirma, de aceea, că, în mod obişnuit, formarea
conştiinţei individuale porneşte de la limbă spre cunoaştere, iar această cunoaştere este
conceptualizată pornind de la ceea ce oferă conţinutul formelor limbii. Tot limba este aceea care
face posibilă orice construcţie intelectuală, individuală sau de grup, încît în relaţia ei cu cultura
adaugă dimensiunii constitutive şi o dimensiune constructivă. În sfîrşit, limba are şi o latură
formativă în raport cu cultura, în sensul că oferă materialul din care se alcătuiesc operele
culturale, determinînd în multe cazuri chiar modul în care se alcătuiesc asemenea opere şi
aspectul lor. Aceste constatări explică de ce, deşi istoria şi starea limbilor nu este întotdeauna
pusă în legătură cu istoria şi starea culturilor, este neîndoielnic că fiecărei comunităţi lingvistice îi
corespunde un anumit nivel şi un anumit patrimoniu cultural care, într-o formă sau alta, se
reflectă în mod necesar în limbă şi se raportează de cele mai multe ori la limbă.
Din corespondenţele cultură minoră (populară) – limbă populară şi cultură majoră (de
erudiţie) – limbă literară este de aşteptat ca dimensiunile limbii în raport cu cultura să se mani-
feste diferit în funcţie de cele două aspecte ale ei. Caracterizată prin sincretism, cultura populară
atrage şi limba într-o astfel de manifestare, prin existenţa unor semnificaţii imprecise şi a
cuvintelor polisemantice, ce întrunesc uneori semnificaţii contrarii sau contradictorii, prin
cuprinderea cuvintelor în construcţii fixe al căror înţeles coincide cu cel al unor cuvinte luate
independent, printr-o repartizare alogică a semnificaţiilor la formele lingvistice etc. Desigur că,
atunci cînd trăsătura sincretismului priveşte unele elemente ale culturii majore, va exista aceeaşi
relaţie cu elementele limbii, dar la nivelul literar, atunci cînd sînt preluate elemente de la nivelul
popular.
Cultura majoră se întemeiază însă în mare parte pe ştiinţă şi pe filozofie, ceea ce atribuie
limbii o dimensiune obiectivă, adică o folosire a ei potrivit unor cunoştinţe sistematizate şi
ierarhizate de raţiune, pornind deci, de data aceasta de la conceptual şi ajungînd ulterior la
conţinutul formelor limbii. Se înţelege că, în acest caz, sincretismul nu este acceptat de spiritul
european, mai ales în epoca modernă. În consecinţă, pe terenul limbii literare, se pot întîlni atît
elemente caracterizate prin sincretism, preluate de la nivelul culturii minore, ce sînt valorificate
îndeosebi de stilul beletristic, cît şi elemente lipsite de sincretism, specifice stilului ştiinţific.
În limbile literare ale Europei civilizate există tendinţa de a evita sincretismul şi acolo unde
mai există, deşi uneori se manifestă şi tendinţe contrare, dar, în principiu, în aceste limbi şi stilul
beletristic uzează de mijloace diferite de cele ale vorbirii populare şi regionale. De aceea, există o
diferenţă între limbile din apusul european ce tind tot mai mult spre precizie maximă şi spre
aspecte standard şi limbile din estul european caracterizate prin fenomene sincretice şi prin
delimitări nesigure între aspectul popular şi cel literar. De aceea, în măsura în care tind spre
integrarea europeană, comunităţile estice trebuie să tindă şi spre o modelare a aspectelor literare
ale limbilor în sens european, fenomen care s-a declanşat în est de circa două secole, dar care nu a
devenit încă caracteristic, fapt explicabil îndeosebi prin manifestrea unor atitudini inerţiale,
teoretizate şi susţinute pe baze ideologice ce caracterizau faza romantică a culturii europene,
extaziată de producţiile culturii populare.
Înmagazinînd cunoaşterea seculară realizată de un grup etnic, limba populară se constituie
în cea mai durabilă tradiţie, nu numai în formele lingvistice, ci şi în conţinutul lor, încît devine
deseori sursă principală, iar, uneori, unică pentru ates-tarea elementelor culturii minore. Prin
limba populară se pot atesta însă şi elemente ce sînt specifice culturii majore; astfel, faptul că
limba română a perpetuat, la nivel popular, de-a lungul secolelor verbul a scrie, moştenit din
latină (scribo, scribere), arată că românii au cunoscut îndeletnicirea scrisului într-o anumită
măsură şi într-o formă oarecare şi în perioada îndelungată din care nu s-a păstrat nici o scriere de
la ei, căci altfel cuvîntul ar fi dispărut dacă dispărea total această îndeletnicire sau şi-ar fi
schimbat atît de mult înţelesul încît ar fi pierdut legătura cu ea. Aşadar, limba unui popor
constituie un izvor de cunoaştere a istoriei şi a culturii lui, deoarece în orice moment şi la orice

22
nivel, ea este un depozitar şi un instrument al culturii. Prin aceasta, limba este ea însăşi un bun
cultural prin care se realizează înţelegerea şi comunicarea dintre oameni şi se oferă mijlocul de
pătrundere şi de interpretare a vieţii lor, iar prefacerile culturii se produc simultan cu prefacerile
limbii şi sînt reflexele evoluţiei sociale pentru care se instituie într-un indicator incontestabil.
Relaţia dintre limba literară şi cultura majoră are aspecte speciale, între care, în primul rînd,
relevanţa deplină a faptului că limba este un element important al culturii. Ca orice entitate cu
valoare în sine, limba literară este adusă, în mod conştient şi printr-o activitate programatică, la
nivelul cerut de evoluţia culturală sau la nivelul spre care aspiră o societate la un moment dat din
existenţa ei. Din acest motiv, nu există posibilitatea unei culturi superioare fără o limbă literară
corespunzătoare, adică ajunsă la acelaşi nivel de dezvoltare, iar starea limbii devine o emblemă a
nivelului cultural, atît pentru comunitate, cît şi pentru fiecare individ al ei. De aceea, cînd se pune
la un popor problema emancipării sale prin cultură, se pune implicit şi problema unei renovări
lingvistice, căci ideile noi, de care are nevoie emanciparea culturii, se asociază cu mijloace
lingvistice noi sau măcar cu modificarea celor deja existente prin îmbogăţirea şi prin
diversificarea lor.
Limba urmează însă numai în lexic schimbările din planul culturii, iar modificările lexicale
pot duce la situaţii variate de la o epocă la alta, în conformitate cu cerinţele de exprimare ale
epocilor respective. Aşa se explică de ce, în momentele hotărîtoare din evoluţia unui popor, limba
suferă prefaceri multiple printr-un proces de creaţie pe baza elementelor mai vechi, prin
împrumuturi din alte limbi sau prin îmbogăţiri şi schimbări de conţinut la elementele lexicale
existente. Împrumuturile lexicale din alte limbi pot genera şi prefaceri în unele compartimente ale
morfologiei, iar preocuparea orientată spre perfecţionarea limbii poate produce şi unele
modificări în sintaxă, încît efectul înnoitor antrenează, în ultimă instanţă, limba în întregime. Aşa
s-a întîmplat, de exemplu, cu limba latină literară, care a preluat din vechea greacă nu numai
elemente lexicale, ci şi unele tipuri morfologice (clase substantivale), iar engleza şi germana
păstrează încă desinenţe de plural divergente sistemului lor tradiţional, preluate îndeosebi din
latină, o dată cu elementele lexicale pe lîngă care apar.
În cazul limbii literare un rol important are scrierea, care asigură deopotrivă conservarea
formei originare a operelor culturale şi stabilitatea pentru perioade îndelungate a elementelor şi
formelor limbii. Pe de altă parte, prin scris, operele culturale pot circula în spaţii foarte mari şi
într-un număr mare de copii şi, în aceste împrejurări, se pune problema limbii în care circulă
asemenea opere. Cînd există limbi cu caracter internaţional, aşa cum a fost latina literară din
epoca creştină de pînă la Marea Schismă, cînd o utiliza întreaga Europă şi, după aceea, numai
Vestul european, o asemenea problemă nu apărea, pentru că oamenii de cultură, indiferent de
comunitatea căreia îi aparţineau, scriau şi vorbeau folosind acelaşi idiom. De aceea, cunoaşterea,
în condiţiile uzării de latină ca limbă de cultură supracomunitară, se putea realiza într-o manieră
relativ unitară în cea mai mare parte a spaţiului european.
Situaţia s-a schimbat însă în mod radical atunci cînd fiecare comunitate europeană şi-a creat
o limbă literară proprie, corespunzătoare limbii populare vorbite într-o anumită zonă, căci operele
culturale scrise au putut circula numai în măsura în care erau traduse sau în măsura în care erau
cunoscători ai limbii în care erau redactate şi în comunităţile unde se vorbeau limbi diferite de
aceasta. Şi într-un caz şi în celălalt însă, contactul cultural şi influenţarea culturală presupuneau
existenţa unor persoane bilingve, care să poată realiza transferul informaţional din limba originală
(sau limba sursă) în limba care primea informaţiile (limba scop). Aceste persoane bilingve
trebuiau să aibă şi un nivel de pregătire care să le asigure înţelegerea informaţiilor pe care le
transferau dintr-o limbă în alta şi, concomitent, aceste persoane trebuiau să poată decide cînd şi
cum să realizeze, împreună cu împrumutul de informaţii, şi împrumutul de mijloace lingvistice
(de cuvinte) dintr-o altă cultură.
În aceste împrejurări, ale funcţionării simultane a mai multor limbi de cultură în arealul
european, se pot distinge două situaţii ale comunicării culturale: pe de o parte, operele literare
care sînt profund marcate de amprenta limbii în care au fost scrise iniţial, care –deşi traduse în

23
mare măsură– cer deseori cunoaşterea acestei limbi pentru a putea fi receptate şi apreciate la
adevărata lor valoare, şi, pe de altă parte, celelalte tipuri de opere, îndeosebi ştiinţifice, care oferă
bune condiţii pentru a fi transpuse dintr-o limbă în alta. Pe lîngă aceasta, asemenea opere se
redactează tot mai mult în anumite limbi (precum engleza şi, uneori, franceza sau germana) care
tind spre statutul de limbi de comunicare europeană (şi mondială) între specialişti. Această
situaţie relevă perspectiva a două direcţii posibile în existenţa şi în evoluţia culturilor naţionale: o
direcţie ce este puternic legată de filonul local, diferenţiat în raport cu alte spaţii culturale, şi o
direcţie cu o apreciabilă tendinţă de a nu se menţine numai în spaţiul delimitat din punct de
vedere etnic sau naţional.
Situaţia se explică prin faptul că în operele literare (îndeosebi în cele poetice) limba se
comunică şi pe sine, îşi comunică propriile trăsături, iar nu numai informaţia pentru care este
mijloc de expresie a unei gîndiri. În acest caz, limba are şi rol formativ, iar nu numai denominativ
şi comunicativ, ca atunci cînd este chemată să exprime realizările gîndirii. Această dublă ipostază
a limbii de a comunica gîndirea şi de a se comunica pe sine este în relaţie cu o dublă componentă
a conţinutului culturii, care conţine atît valori generale cît şi valori particulare.

Configuraţia lingvistică actuală

a Europei

Evoluţia istorică (ce cuprinde evoluţia socială, politică şi culturală) este singura care
explică uneori statutul de limbă acordat unui dialect sau unui grup de dialecte, pornind de obicei
de la faptul dacă pe baza lor s-a creat sau nu o limbă literară şi dacă au stat la baza formării unei
conştiinţe naţionale şi a unei formaţiuni statale moderne. Aceasta înseamnă că nu există
întotdeauna criterii stricte pentru a delimita o limbă istorică de alta, încît nu se poate oferi o
argumentaţie lingvistică suficientă în delimitarea limbii neerlandeze de dialectele vecine din
Germania, care sînt atribuite limbii germane, deşi aceste dialecte sînt mai apropiate de
neerlandeză decît de dialectele germane de sud. Pe de altă parte, dialectele franco-provensale din
centrul Franţei sînt considerate numai variante locale, iar nu o limbă, deşi repartizarea lor la limba
franceză sau la limba provensală este discutabilă.
De aceea, situaţia limbilor care se vorbesc astăzi în Europa şi teritoriile pe care sînt ele
răspîndite reprezintă un rezultat al istoriei sociale şi culturale a continentului, iar nu al istoriei
proprii fiecăreia dintre ele. Unele dintre aceste limbi, precum neogreaca, au continuitate cu lumea
antică europeană în sensul că sînt continuatoare unice ale unor limbi de atunci. Altele, precum
limbile romanice, germanice şi slave, continuă lumea antică, dar în forme diversificate şi cu
transformări atît de numeroase şi de profunde încît reprezintă mai degrabă o discontinuitate în
raport cu ea, fiindcă latina nu se regăseşte ca atare în nici una dintre limbile romanice şi nici
germanica comună sau slava comună în vreuna dintre limbile germanice, respectiv slave. Alte
limbi, precum maghiara, finlandeza şi estona nu au legătură cu lumea antică europeană, deoarece
au ajuns în teritoriile actuale prin migraţii tîrzii pornite din zonele Asiei. În sfîrşit, există limbi cu
răspîndire redusă, precum basca, ce reprezintă relicve ale Europei preistorice şi preindo-europene.
Pe continentul european, în zona de sud-est, a existat o civilizaţie foarte veche, cu aşezări
urbane, cu un sistem de scriere şi cu temple ornamentate. Începînd cu prima jumătate a celui de-al
IV-lea mileniu î.Hr. însă, în acest continent, au început să se infiltreze popoarele indo-europene,
care au ocupat cea mai mare parte a lui şi care au determinat introducerea limbilor indo-europene.
Ca atare, din punctul de vedere al modului în care pot fi grupate, limbile Europei se pot
clasifica într-o categorie de limbi cu afinităţi între ele, limbile indo-europene, şi o categorie de
limbi de alte tipuri, limbile neindo-europene. Prin limbi indo-europene se înţelege un număr de
limbi vorbite în Europa şi în Asia, de unde au fost duse prin colonizări şi pe alte continente, care
cuprind, pe teritoriul european, un grup de limbi romanice (care au la bază latina), germanice

24
(care au la bază germanica comună), celtice (unde se cuprind irlandeza, galeza, scoţiana şi
bretona), slave (de est: rusa, ucraineana şi bielorusa; de vest: poloneza, ceha, slovaca; de sud:
slovena, sîrbo-croata, bulgara, macedoneana), baltice (lituaniana şi letona). La acesta se adaugă
neogreaca, albaneza (care se pare a fi continuatoarea limbii ilire) şi armeana. Ramura indo-
europeană este reprezentată în Asia de grupurile de limbi indiene şi iraniene (sau persane). Toate
aceste limbi pornesc de la o limbă comună neatestată, numită indo-europeană, şi, de aceea ele
prezintă numeroase trăsături structurale asemănătoare, precum şi multe elemente (cuvinte,
paradigme şi categorii gramaticale, grupuri de sunete etc.) ce se pot explica prin evoluţia dintr-o
bază comună.
Limbile neindo-europene vorbite în spaţiul european nu provin dintr-o limbă de bază
comună, ci alcătuiesc mai multe grupuri de limbi cu baze diferite. Unul dintre aceste grupuri este
alcătuit de familia limbilor fino-ugrice (cu originea în zona munţilor Urali), din care în Europa
sînt folosite maghiara, finlandeza, estona, carela şi lapona. Limba bască (în Pirinei, în nord-estul
Spaniei şi sud-vestul Franţei) şi limbile caucaziene, din care fac parte oseta, kurda, azerbaidjana,
gruzina, abhaza, vorbite fiecare pe cîte un teritoriu restrîns, sînt relicve ale limbilor europene
anterioare venirii indo-europenilor.
Fără îndoială, în fiecare dintre limbile vorbite astăzi în Europa s-a creat o cultură populară
(sau minoră), cele mai multe avînd şi un aspect literar, pe baza căruia s-au creat culturi de erudiţie
corespunzătoare. Evoluţia culturală şi evoluţia limbilor nu au avut însă acelaşi ritm, aceeaşi
orientare şi aceleaşi rezultate la ambele niveluri. La nivelul limbilor şi culturilor populare,
marcate intens de viaţa istorică a comunităţilor, etniile europene şi-au ilustrat aptitudinile şi
specificul în creaţia minoră şi au realizat tradiţiile locale. Aceste limbi şi aceste culturi au
influenţat şi influenţează limbile şi culturile cu care se învecinează şi de la care primesc la rîndul
lor influenţe. Din acest motiv, spaţiul european se caracterizează la nivel popular printr-o
diversitate foarte mare, atît sub raport lingvistic, cît şi sub raport cultural, deseori existînd zone de
trecere de la un idiom la altul şi de la o cultură la alta.
Limbile şi culturile de erudiţie au preluat unele elemente de la nivelul popular, dar le-au dat
deseori alt aspect, corelîndu-le, selectîndu-le şi dezvoltîndu-le din perspectiva unor scopuri
determinate. La acest nivel al erudiţiei, se realizează frecvente şi amănunţite comparaţii între
limbi şi culturi diferite şi, în urma lor, se produc ierarhizări valorice încît unele dintre ele devin
model şi sursă de îmbogăţire pentru altele, fără ca acest fenomen să fie condiţionat de vecinătate
sau de coexistenţa în timp. De aceea, influenţele exercitate de limbile şi de culturile de erudiţie nu
se corelează cu influenţele limbilor şi culturilor populare, avînd orientări, intensităţi, mijloace şi
destinatari diferiţi. A apărut astfel situaţia ca, la nivel major, să se realizeze o clasificare între
limbile şi culturile europene, pe de o parte, fiind unele preponderent creatoare şi cu disponi-
bilităţi de a influenţa pe altele şi, pe de altă parte, fiind unele preponderent predispuse la
influenţele exercitate de altele.
Atît faptul de a influenţa, cît şi faptul de a fi influenţat se evidenţiază deci în mod deosebit
sub aspect lingvistic, încît o cultură influenţatoare se impune mai ales prin elemente de vocabular
pe care le preiau culturile influenţate. Apoi, întrucît influenţarea este modul obişnuit de
comunicare prin care etniile din spaţiul european se unesc printr-un fundament spiritual comun în
cadrul căruia prevalează umanismul greco-latin şi ideologia creştină, se impun atenţiei limbile
reprezentînd culturi aflate în situaţia de a le influenţa pe altele şi de a crea conştiinţa unei Europe
cu un procent ridicat de elemente unificatoare. În epoca modernă, în această situaţie, se află două
grupuri de limbi: limbile romanice occidentale şi limbile germanice, în cadrul cărora însă numai
unele se remarcă în mod deosebit prin acest rol.

Limba latină şi limbile romanice

25
 Latina

Prin sintagma numitoare limbi romanice se înţelege un grup de idiomuri europene care îşi
au originea în limba latină populară şi, prin aceasta, au o structură gramaticală provenită din cea
latină, precum şi elemente ale fondului principal lexical (pronume, adverbe de comparaţie,
prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare, articole etc.) cu aceeaşi origine. Latina făcea parte dintr-un
val de populaţii care au coborît la sfîrşitul mileniului al II-lea î.Hr. în Peninsula Italică, ocupînd o
zonă restrînsă numită Latium, unde au întemeiat cetatea Roma. Aflaţi un timp sub dominaţie
etruscă, latinii s-au organizat în timpul luptei pentru libertate, şi, la sfîrşitul secolului al VI-lea
î.Hr., după eliberare, au întemeiat Republica Romană. În veacurile următoare, a avut loc o rapidă
expansiune politică şi economică a Romei, care a avut drept rezultat cucerirea întregii Peninsule
Italice, pentru ca apoi cuceririle romane să se succeadă neîntrerupt pînă în secolul al II-lea d.Hr.
şi să fie puse bazele unui vast imperiu ce se întindea de la Oceanul Atlantic pînă la Golful Persic.
Ulterior, puterea militară şi politică a Romei a decăzut, provinciile au fost pierdute şi, în faţa
năvălirilor popoarelor migratoare, prin destrămarea imperiului, alte formaţiuni politice şi
economice au fost întemeiate.
În zonele pe care le-au avut sub ocupaţie, romanii s-au îngrijit în mod deosebit să asigure
introducerea limbii lor ca mijloc de comunicare, să realizeze, prin urmare, romanizarea
populaţiilor supuse, întrebuinţînd în acest scop procedee numeroase şi variate. Această limbă,
latina, a avut trei aspecte de bază: latina arhaică, latina clasică (sau literară) şi latina populară
(sau vulgară). Uneori, latina populară din perioada ce a urmat fazei de apogeu a latinei literare
(deci, după secolul al II-lea d.Hr.) este numită şi latina (populară) tîrzie, căci este ultima etapă a
latinei propriu-zise, din epoca ce a premers apariţia limbilor romanice. Există însă şi un alt aspect
denumit latina tîrzie (sau medievală), care reprezintă perpetuarea latinei literare ca limbă de
cultură şi de cult în cea mai mare parte a Europei, chiar şi atunci cînd ea nu mai avea o
corespondentă populară vorbită. Apoi, ca limbă a ştiinţei şi a filozofiei, latina literară a fost
folosită pînă în secolul al XIX-lea de unele universităţi europene, avînd toate trăsăturile şi
posibilităţile unei limbi literare moderne. Acest aspect al latinei, denumit latina savantă, a înrîurit
şi înrîureşte în mare măsură limbile literare europene, indiferent de originea lor. În sfîrşit, limba
latină literară este folosită uneori şi acum ca limbă de comunicare, iar, pentru statul eclesiastic
Vatican, este limbă oficială (alături de italiană).
Latina arhaică reprezintă prima fază a latinei, de pînă la formarea unui aspect literar al ei,
fază din care s-au păstrat totuşi unele inscripţii, cele mai vechi fiind din secolul al VI-lea î.Hr.
După aceea, în secolele al V-lea şi al IV-lea î.Hr., latina a suferit transformări profunde,
dobîndind trăsături care-i vor marca identitatea în mod definitiv. După ce în secolul al VII-lea
î.Hr. s-a creat alfabetul latin, pornind de la cel etrusc (care, la rîndul lui, era o prelucrare a
alfabetului grecesc), treptat se iniţiază o activitate literară şi se formează o limbă literară, care
cunoaşte o perioadă arhaică, ce cuprinde secolele al III-lea şi al II-lea î.Hr. În aceste condiţii,
latina arhaică reprezintă limba latină din faza preliterară şi din prima perioadă a fazei literare
(cînd s-au afirmat scriitori precum Titus Maccius Plautus şi Titus Lucretius Carus).
Latina literară s-a realizat pe baza graiului vorbit la Roma prin valorificarea tradiţiei
creaţiilor populare, a stilului politico-oratoric din dezbaterile senatului şi a modelelor din codurile
de legi şi din actele oficiale. Deşi, dezvoltarea literaturii latine beletristice s-a produs în perioada
expansiunii romane în bazinul mediteranean şi, deci, în condiţiile unor intense relaţii cu lumea şi
cultura grecească din perioada elenistică, perioada arhaică a limbii latine literare s-a caracterizat
printr-o pronunţată reticenţă în receptarea cuvintelor greceşti, preferîndu-se de cele mai multe ori
calcurile pentru redarea ideilor noi. Treptat însă, atît literatura grecilor, cît şi limba lor au devenit
nu numai modele de bază, ci şi surse directe de îmbogăţire a literaturii şi limbii romanilor. Limba
latină cultă (literară) a cunoscut apogeul pe parcursul a două secole: secolul I î.Hr. şi secolul I
d.Hr., care constituie perioada ei clasică şi cînd s-a creat marea proză şi marea poezie latină

26
originală. Acum, latina literară a întrerupt contactul cu latina populară, cultivarea ei făcîndu-se
prin gramatici şi prin retorici, iar dezvoltarea ei prin creaţia de excepţie a unor mari talente
precum M. T. Cicero, C. I. Caesar, C. S. Crispus, M. T. Varro, în proză, şi P. Virgilius Maro, Q.
Horatius Flacus, P. Ovidius Naso, în poezie. În această perioadă, romanii nu mai ezită să ia ca
model limba greacă de cultură, din care fac împrumuturi numeroase, printre care şi unele tipuri
morfologice, şi să integreze propriei culturi operele greceşti. În acest timp, latina şi-a alcătuit
bogate limbaje de specialitate pentru exprimarea noţiunilor ştiinţei şi filozofiei, la baza căro-ra se
află termenii împrumutaţi din greacă şi calcurile după modele greceşti.
Perioada postclasică a latinei, din timpul imperiului (după secolul I d.Hr.) este marcată în
mod deosebit prin adoptarea ei ca limbă liturgică, devenind, o dată cu traducerea Vulgatei, a doua
limbă internaţională, după greacă21. În aceste condiţii, latina literară a putut deveni, în Evul
mediu, mijloc de comunicare internaţională, ca limbă a ştiinţei, a filozofiei şi a teologiei. La
aceasta a contribuit, pe de o parte, rigurozitatea simplificatoare şi unificatoare a spiritului latin
dominat de dreptul roman şi, pe de altă parte, însăşi evoluţia limbii latine, care a redus,
concentrat, organizat şi regularizat structura gramaticală, oferindu-i posibilitatea de a deveni un
mijloc eficient de comunicare pe un spaţiu geografic foarte extins.
Latina creştină a devenit limbă de cult şi, în această ipostază, vechiul idiom a fost continuat
sub aspectul lui literar, dar deseori, pentru a se putea asigura înţelegerea a antrenat şi elemente ale
limbii latine vorbite (ambulare, manducare etc.). Ca atare, latina creştină a integrat o serie de
elemente lexicale, puţin numeroase, deosebite de cele obişnuite în latina clasică. De cele mai
multe ori însă, au fost atribuite semnificaţii noi unor cuvinte deja existente: benedicere „a vorbi
de bine” a primit înţelesul „a binecuvînta” (după gr. εύλογειυ), caritas „scumpire; afecţiune” a
primit înţelesul „caritate; iubire de Dumnezeu şi de aproapele”, carnalis „(care ţine) de carne” a
primit înţelesul „referitor la trup; trupesc” (după gr. σάρκινος), devenind astfel opusul lui
spiritualis, fides „încredere; credit” a primit înţelesul „credinţă creştină”, paganus (derivat de la
pagus „sat; tîrg”) „sătean; civil” a primit înţelesul „necredincios, păgîn” etc. În acelaşi timp,
latina creştină a preluat numeroase împrumuturi (iudeo-)greaceşti, greaca fiind de altfel o sursă
obişnuită de îmbogăţire a lexicului latin: angelus < gr. άγγελος, blasphemo < gr. βλασφήμαω,
diabolus < gr. διάβολος, episcopus < gr. επίσκοπος, pascha < gr. πάσχα, sabbatum < gr. σάββατον
etc.22
În acest mod, latina creştină a putut furniza, atît limbilor romanice, cît şi altor limbi
europene (germanice, slave şi fino-ugrice) numeroase cuvinte care ţin de stilul religos, fie că
acestea proveneau din fondul propriu, fie că fuseseră receptate din greacă. Acest aspect a conferit
latinei o importantă latură unificatoare pentru spaţiul european, în domeniul oficierii cultului, al
teologiei şi al filozofiei.
Latina populară (sau vulgară) a reprezentat forma cea mai răspîndită a latinei şi a existat
întotdeauna atunci cînd aceasta a fost o limbă vorbită. Cuceririle romane, realizate de-a lungul
mai multor secole, au avut ca rezultat impunerea ei în provincii, prin înlăturarea limbilor locale şi
prin convertirea la romanitate a vorbitorilor lor, dar şi prin receptarea de la ele a unor elemente,
îndeosebi de vocabular. Datorită superiorităţii culturale pe care o reprezenta în raport cu alte
limbi, latina s-a impus uneori chiar în faţa unor popoare necucerite, care au preluat în propriile
limbi cuvinte latineşti, uneori destul de numeroase, aşa cum s-a întîmplat în cazul populaţiilor
germanice.
Fiind altceva decît latina literară (clasică) şi fiind numai vorbită, latina populară nu a fost
consemnată în scris şi, ca atare, nu se poate cunoaşte din texte, ci numai prin elementele pătrunse

21
Vulgata este numele traducerii latine a Bibliei, din ebraică (Vechiul Testament) şi din greacă (Noul Testament),
realizate de Sfîntul Ieronim între anii 390 şi 405 d.Hr. şi recunoscute oficial de Biserica romano-catolică.
22
Sursa grecească a multor termeni eclesiastici reprezintă unul dintre mijloacele de unificare conceptuală şi
terminologică a europenilor, căci, de exemplu, idol din limba română, pătruns din slavonă (sl. idolŭ), iar în slavonă din
greacă (gr. ειδόλον), s-a putut uşor raporta la lat. idolum, cu aceeaşi origine grecească, atunci cînd româna literară a fost
orientată spre lumea occidentală.

27
uneori în lucrările literare. Fără îndoială, oricîte posibilităţi şi mijloace vor fi existat pentru
aducerea în provincii a limbii vorbite la Roma, nu a existat situaţia ca măcar administratorii şi
coloniştii veniţi să vorbească acelaşi aspect al latinei din punct de vedere dialectal. Ca atare,
înainte chiar de a fi primit amprenta dată de limba (sau de limbile) provinciei în care era adoptată,
latina putea veni cu particularităţi care nu erau ale ei în general, iar aceste particularităţi dezvol-
tate apoi şi neînlăturate de modelul centrului au produs o modificare diversificată şi accentuată a
limbii iniţiale pînă la transformarea ei în alte realităţi lingvistice.
Totuşi, diferenţele de vorbire de la o regiune la alta a Imperiului Roman nu au afectat
unitatea de esenţă a latinei populare, atîta timp cît această unitate era sprijinită de organizarea
administrativă şi militară şi, de aceea, abia către sfîrşitul epocii imperiale, cînd organizarea
politică şi socială a pierdut din coerenţă, culminînd cu dispariţia oficială a stăpînirii romane 23,
elementele unificatoare ale latinei populare şi-au diminuat forţa în mare măsură, iar cele
diversificatoare s-au înmulţit şi s-au întărit. În acest mod, deosebirile dintre variantele de latină
vorbită din diferite provincii ale Imperiului au devenit tot mai mari, pînă cînd locul ei l-au luat
limbile romanice.

Limbile romanice

Limbile romanice sînt rezultatul transformărilor pe care le-a suferit latina populară din
diferite provincii şi reprezintă astfel o ultimă etapă în evoluţia limbii latine, dar o etapă dominată
de trăsături ce nu existau în latină şi, de aceea, reprezentînd altceva decît latina. Aşadar, limbile
romanice continuă latina, dar o şi neagă în acelaşi timp, fiind ultima etapă care se mai poate pune
în legătură cu latina, căci ceea ce urmează constituie evoluţia altor realităţi. Limbile romanice au
luat naştere din latina populară, momentul apariţiei lor fiind consi-derat secolul al VI-lea, cînd,
datorită pierderii legăturilor cu Roma şi a evoluţiei limbii latine din provincii, în fiecare dintre
provincii s-au produs modificări numeroase şi diferite de la una la alta, încît nu s-a mai păstrat
nici identitatea şi nici unitatea limbii latine.
Limbile romanice au apărut în zona de sud şi centrală a continentului European şi sînt în
număr de zece: româna, dalmata (astăzi dispărută), retoromana, italiana, sarda, provensala
(occitana), franceza, catalana, spaniola şi portugheza. Ele au fost clasificate în mai multe moduri,
mai întîi de însuşi întemeietorul lingvisticii romanice (sau romanisticii 24) Friedrich Diez, care
avea în vedere modul de formare a pluralului. După acest criteriu, româna şi italiana sînt limbi
asigmatice deoarece formează pluralul în vocală, iar celelalte sînt sigmatice pentru că formează
pluralul cu desinenţa -s. O altă clasificare, care are în vedere mai multe criterii, distinge trei
grupuri de limbi romanice: ibero-romanic (spaniola, portugheza, catalana), galo-romanic
(franceza, provensala) şi italo-romanic (italiana, româna, dalmata, sarda, retoromana).
Indiferent de modul în care pot fi clasificate, limbile romanice au trăsătura definitorie că
moştenesc elementele lor de bază din latina populară şi, prin aceasta, sînt înrudite între ele. Nu
întotdeauna însă limbile romanice au moştenit aceleaşi elemente din latină şi nici în aceeaşi
proporţie, iar uneori reflectă chiar stadii diferite ale latinei înseşi. Limba sardă, cu aproximativ
un milion de vorbitori (în insula Sardinia), este cea mai arhaică dintre limbile romanice, relevînd
fenomene caracteristice unei faze vechi a latinei. Articolul hotărît continuă în această limbă
pronumele demonstrativ latinesc ipse, ipsa, ipsum, iar nu pe ille ca celelalte limbi din familie.
Aspecte conservatoare atestă şi dalmata (vorbită în trecut pe coasta Mării Adriatice), atestată în
scris în secolul al XIV-lea şi dispărută în veacul al XIX-lea, limbă care are multe concordanţe cu
româna.

23
În anul 276 în zona apuseană şi în anul 610 în cea răsăriteană.
24
Cuvîntul romanistică provine din germ. Romanistik. Germanii sînt, de altfel, cei care au fundamentat această ştiinţă
şi au realizat cele mai importante lucrări în domeniu.

28
 Retoromana (sau romanşa), deşi are un număr redus de vorbitori (în jur de 830.000 de
vorbitori în cantonul elveţian Graubünden şi în nord-estul Italiei) este lipsită de unitate, dialectele
ei occidentale marcînd pluralul cu desinenţa -s, iar cele orientale uzînd şi de -i (ca italiana şi
româna). Cu toate acestea, această limbă a beneficiat de o anumită cultivare, deşi nici aspectul
literar nu este unitar, în dialectul engadinez realizîndu-se, prima traducere a Bibliei într-o limbă
romanică, în anul 1560. De asemenea, deşi cu redare dialectală, o foarte bogată literatură,
îndeosebi poezie, s-a realizat în epoca modernă.
Provensala (sau occitana) a fost însă prin excelenţă limba poeziei spre sfîrşitul Evului
Mediu şi ar fi putut dezvolta un aspect literar remarcabil dacă vicisitudinile istoriei nu-i barau
dezvoltarea. Ca limbă a creaţiei lirice, provensala a fost cultivată nu numai în zona sudică a
Franţei, ci şi în nord, în Italia şi în Spania, încît a cunoscut o mare răspîndire în perioada
trubadurilor (secolele al XII-lea şi al XIII-lea). Treptat însă a pierdut din vigoare şi a fost asaltată
de afirmarea francezei (mai ales după 1539), încît nici faptul că are un mare număr de vorbitori
(aproximativ 10 milioane) şi nici încercarea de revigorare în secolul al XIX-lea nu au mai putut
restabili vechiul ei statut.
Numeroase similitudini cu provensala are limba catalană, explicabile prin unitatea politică
şi administrativă formată de Carol ce Mare în perioada luptei contra maurilor, unitate care
întrunea teritoriile celor două limbi. Ca atare, deşi are unele trăsături care o apropie de spaniolă şi
de portugheză (precum existenţa pronumelui demonstrativ cu trei grade de depărtare: aquest
„acesta”, aqueix „acesta de lîngă interlocutor”, aquell „acela”), catalana are numeroase finale
consonantice spre deosebire de celelalte limbi iberice (aşa cum prezintă şi româna modernă).
Catalana are circa 7 milioane de vorbitori pe coasta de est a Peninsulei Iberice, în sud-vestul
Franţei şi în Insulele Baleare, fiind atestată în scris din secolul al XII-lea. Faptul că în veacul
următor a devenit limbă oficială în Aragon şi condiţiile din perioada Reconquistei i-au asigurat o
anumită cultivare, care a fost însă urmată de o perioadă de regres, pentru ca, în epoca romantică
(secolul al XIX-lea) şi după aceea, să beneficieze din nou de condiţii de afirmare şi de dezvoltare.

Limba română are astăzi în jur de 30 de milioane de vorbitori, în România, în

Republica Moldova, în Ucraina (Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, nord-estul vechii Transnistrii
cu centrul în oraşul Balta, Transcarpatia, situată în nordul Maramureşului, cu centrul Ujgorod,
unde a existat mănăstirea Peri în care s-au făcut primele traduceri religioase în româneşte, sudul
Basarabiei şi zona litoralului Mării Negre pînă la Odesa), în Ungaria (Bihorul de Vest), în
Bulgaria (Cadrilater şi linia sudică a Dunării), în Serbia (Banatul iugoslav, valea Timocului). În
general, în decursul istoriei, teritoriul de limbă română a suferit importante restrîngeri, în unele
zone ale lui, aflate sub ocupaţie străină, populaţia românească fiind deznaţionalizată, deportată
sau exterminată. Prin emigrare, comunităţi importante de români au ajuns în S.U.A., Canada,
Australia, în unele dintre ţările Americii de Sud şi dintre ţările vest-europene.
Limba română are patru dielecte: dialectul dacoromân, pe baza căruia s-a creat limba
română literară şi cu care se identifică însăşi limba română în zonele menţionate, dialectul
aromân (sau macedoromân), dialectul meglenoromân şi dialectul istroromân (acesta dispărut
astăzi). Ultimele trei dialecte se vorbesc în sudul Dunării, de obicei în zone rurale, supuse
deznaţionalizării, şi în localităţi dispersate.
Elementul de substrat al limbii române este relativ unitar, fiind reprezentat de limba dacă,
desigur cu variaţii regionale, o ramură a limbii trace ce se vorbea pe un teritoriu foarte extins la
sud şi la nord de Dunăre. Traca era se pare înrudită cu limba iliră, vorbită în vecinătatea sudică, a
cărei urmaşă modernă este albaneza. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, limba română nu
a suferit o influenţă germanică veche identificabilă, în ciuda faptului că prin teritoriul ei au trecut
mai multe popoare germanice, în schimb a suferit o importantă influenţă slavă, datorită valurilor
de năvălitori slavi care s-au stabilit în vecinătate sau care au dislocat-o din unele teritorii.

29
 Cît priveşte elementul latin moştenit, româna se remarcă printr-un caracter mai arhaic, în
raport cu celelalte limbi romanice, deoarece păstrează în mai mare măsură unele elemente
latineşti originare. Sub aspect fonetic, se constată o mai accentuată conservare a scheletului
consonantic latinesc, fiind apropiată în acest sens de italiană. Pe lîngă meţinerea genului neutru la
substantive, în declinarea acestei părţi de vorbire în română, se menţin încă la feminin singular
două forme cazuale. La fel ca spaniola, româna foloseşte o prepoziţie specială pentru
complementul direct, dacă acesta se referă la o persoană (pe în română şi a în spaniolă). Împreună
cu italiana, limba română păstrează ca desinenţe de plural mărcile caracteristice ale nominativului
de declinarea întîi şi a doua plural din latină. Între limbile romanice, româna are particularitatea
că prezintă, la forma tip a infinitivului (forma scurtă) a verbului şi cînd verbul are funcţia de
subiect, de atribut prepoziţional sau de complement, o prepoziţie antepusă (a din lat. ad: a
merge), aşa cum se întîmplă în engleză şi în limbile germanice nordice ( engl. to go, norv. å gå,
sued. att gå, dan. at gå „a merge”). Timpul viitor şi modul condiţional se formează cu auxiliarul
vrea-voi, la fel ca în greacă, iar, în multe situaţii în care limbile occidentale folosesc infinitivul,
româna recurge la conjunctiv, chiar în cazul aceluiaşi subiect. De altfel, în română s-au petrecut şi
treceri de paradigme de la conjunctiv la indicativ, cum s-a întîmplat în cazul timpului mai mult ca
perfect şi în cazul unor forme de prezent ale verbului esse, precum persoana a treia plural (ei
sînt). Pentru realizarea comparativului de superioritate se foloseşte, la fel ca în spaniolă şi în
portugheză, un urmaş al lat. magis (> mai). Unele asemănări dintre română şi portugheză sînt
explicabile prin caracterul de arii laterale ale romanităţii al celor două limbi, româna fiind la
limita estică, iar portugheza la cea vestică.
Primele documente româneşti păstrate datează din secolul al XVI-lea, deci sînt mult mai
tîrzii decît în cazul celorlalte limbi romanice. Limba română literară s-a format pe baza
dialectului dacoromân, cu o preponderenţă în pronunţie a subdialectului muntean. Faza ei veche,
cînd a fost scrisă cu alfabet chirilic, a fost caracterizată de influenţa limbii slavone şi a limbii
neogreceşti. O dată cu manifestarea curentului cultural iluminist Şcoala ardeleană, îndeosebi după
1780, s-a produs o reorientare în sensul modernizării, proces care a însemnat, printre altele,
adoptarea alfabetului latin şi reorientarea în aceea ce priveşte sursele împrumuturilor. S-au
introdus astfel numeroase elemente lexicale din latina savantă şi din unele limbi romanice
occidentale, în special din franceză, dar şi din italiană. S-au făcut, de asemenea, împru-muturi din
germană, iar, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, şi din engleză.

Limba italiană are în jur de 56 milioane de vorbitori în Peninsula Italică, insulele

Sicilia, Sardinia şi Corsica, Elveţia (cantonul Ticino), Monaco, San Marino, Vatican, sudul
Franţei (zona oraşului Nisa, Alpi), Malta. Emigraţia italiană este semnificativă în S.U.A., Canada,
Argentina şi Brazilia, iar în foste colonii africane limba italiană este încă uzuală: Somalia,
Etiopia, Libia.
Italiana este foarte fărîmiţată din punct de vedere dialectal (are 14 dialecte distincte), pentru
că, înainte de cucerirea romană, au existat în spaţiul ei popoare foarte diferite care au fost
romanizate (în zona sudică şi în Sicilia existînd numeroase şi înfloritoare cetăţi greceşti, care
alcătuiau Magna Graecia, în zona centrală trăiau oscii şi umbrii, iar în nord etruscii, paleoveneţii
şi celţii), iar, după stăpînirea romană, năvălitori foarte diferenţiaţi prin origine şi prin limbă s-au
stabilit în diverse zone ale Italiei. În plus, în perioada medievală, au existat foarte multe oraşe-
stat, cu graniţe închise, ceea ce nu a permis circulaţia oamenilor şi a favorizat diferenţierile locale.
Dintre influenţele germanice de adstrat, mai importante au fost cea ostrogotă, cea lombardă şi cea
francă. Italiana are trei grupe mari de dialecte: nordice (din care un subgrup îl reprezintă
dialectele galo-italice, apropiate sub unele aspecte de limbile provensală şi franceză), centrale
(din care face parte şi dialectul toscan) şi meridionale (acestea avînd multe asemănări cu limba
română).

30
 Limba italiană este, alături de română, mai conservatoare decît alte idiomuri romanice,
fiindcă păstrează, în mai mare măsură, elementul latin, aproape de forma lui originară. În acelaşi
timp, italiana se distinge printr-o trăsătură proprie, aceea că aproape toate cuvintele se termină în
vocală şi numai unele împrumuturi (puţine la număr) admit terminaţii consonantice. Un număr
restrîns de substantive au păstrat plurale neutre în -a, alături de cele în -i de masculin plural, cu
diferenţe semantice. Formele de genitiv-dativ ale pronumelui personal de persoana a treia ( lui,
lei, loro) pot fi folosite şi la nominativ, iar Lei şi Loro funcţionează şi ca pronume de politeţe. Ca
pronume de întărire se folosesc două lexeme: medesimo şi stesso. În conjugarea verbală, la
perfect compus şi la mai mult ca perfect se întrebuinţează două auxiliare (avere şi essere), ca în
franceză, iar imperativul negativ de persoana a doua singular preia infinitivul (non andare !), ca
în limba română.
În domeniul lexicului, italiana se caracterizează, la fel ca toate limbile romanice sudice,
printr-o mare productivitate a sufixelor diminutivale, augmentative şi peiorative. Unele cuvinte
latineşti au fost moştenite numai de italiană, iar, la nivelul adstratului, există elemente de origine
germanică, pătrunse în epoci diferite (bando, fiasco, rocca etc.), de origine arabă (ammiraglio,
azzuro, dogana, limone etc.) şi de origine greacă bizantină (ancona, gondola).
Primele texte în italiană datează din secolul al X-lea, ulterior folosindu-se în scris diferite
dialecte, care au realizat dialecte literare de prestigiu, unele menţinîndu-se în uz pînă în epoca
modernă. Limba literară italiană comună s-a format pe baza subdialectului florentin al dialectului
toscan şi a fost prima limbă literară modernă care s-a fixat într-o formă stabilă încă din secolul al
XIV-lea. Impunerea ei s-a datorat, pe de o parte, prestigiului economic şi politic al Florenţei şi, pe
de altă parte, creaţiei de excepţie a unor mari renascentişti precum Dante Alighieri, Giovanni
Boccaccio şi Francesco Petrarca, care au folosit-o în creaţiile lor. Această limbă literară a cunos-
cut o puternică influenţă a latinei literare (savante) de-a lungul întregii ei existenţe, cu o perioadă
de apogeu în vremea Renaşterii.

Limba franceză ocupă, din punctul de vedere al răspîndirii, locul al treilea între
limbile romanice, după spaniolă şi portugheză, şi are în jur de 103 milioane de vorbitori în Franţa,
jumătatea de sud a Belgiei, sud-vestul Elveţiei, Luxemburg (alături de germană), Monaco,
Andorra (alături de spaniolă) şi, prin colonizări, în alte continente, America: Canada (în provincia
Québec), S.U.A. (statul Luisiana), Antilele franceze, Guyana franceză; Africa: Benin, Burundi,
Camerun, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de Fildeş, Congo, Ga-bon, Guineea,
Madagascar, Mali, Niger, Rwanda, Senegal, Togo, Volta Superioară, Zair. Este limbă uzuală în
Algeria, Kampuchia, Laos, Liban, Maroc, Tunisia şi alte state (insulare) mici.
Franceza are evoluţia cea mai divergentă în raport cu situaţiile din latină şi multe
caracteristici care nu merg în comun cu ale celorlalte limbi romanice. Substratul este celtic,
reprezentat de limba triburilor galilor, iar, după romanizare, pe teritoriul actual al Franţei s-au
stabilit triburile germanice ale francilor, care au dat numele etniei care s-a născut în acel teritoriu.
Datorită lipsei de unitate politică, în perioada de formare a francezei, s-a produs o intensă
diversificare dialectală, care s-a adîncit, după secolul al IX-lea, datorită evoluţiei diferite a
regiunilor prin fărîmiţarea politică şi economică de tip feudal. Zona centrală, avînd ca nucleu
Parisul, a început însă o expansiune a domeniului regal, expansiune care a avut loc în intervalul
dintre secolele al XIII-lea şi al XVIII-lea şi a cuprins în sud teritoriul pe care s-a format limba
provensală (occitană). Statul centralizat francez a dus permanent o politică de unificare
lingvistică, printr-o ordonanţă din 1539 interzicîndu-se folosirea latinei sau a limbilor regionale în
redactarea actelor oficiale şi impunîndu-se franceza ca limbă oficială unică.
Deşi dialectele franceze se deosebesc foarte mult între ele, trăsăturile lor de bază le unesc,
aceste trăsături fiind de obicei atribuite substratului celtic şi adstratului germanic. Franceza are un
sistem vocalic bogat cu patru grade de apertură, cu opoziţii bazate pe cantitatea vocalică. O
caracteristică a limbii franceze sînt vocalele nazale, care se regăsesc şi în limba portugheză. Unul

31
dintre fenomenele importante pe care le-a cunoscut această limbă este neutralizarea opoziţiei
dintre vocalele finale, care au dispărut sau au trecut la -e (astăzi nepronunţat) după grupurile
consonantice, iar, datorită nepronunţării terminaţiilor, majoritatea substantivelor se rostesc la fel
la singular şi la plural, iar majoritatea adjectivelor se rostesc la fel la masculin şi la feminin.
Sub aspect morfologic, franceza este limba romanică cu cea mai dezvoltată flexiune
analitică. Pînă în secolul al XIV-lea, a păstrat o declinare bicazuală, care însă a dispărut după
aceea. Deoarece -s final, care este marcă grafică pentru plural, nu se pronunţă, în franceza
modernă există un sincretism oral la peste 90 % dintre substantive şi adjective între singular şi
plural. În mod asemănător, întrucît -e adăugat la formele feminine ale adjectivelor nu se pronunţă,
peste 50 % dintre adjective cunosc sincretism de gen. Din aceste motive, numărul şi genul sînt
marcate în marea majoritate a cazurilor numai prin acord.
În sectorul articolului, franceza are, la fel ca italiana, categoria articolului partitiv, care, cu
substantive nume de materie, la singular, indică o cantitate nedeterminată, iar cu nume de obiecte
delimitate, la plural, indică un număr nedeterminat, oarecare.
Tot împreună cu italiana, franceza are în comun folosirea formelor pronominale accentuate
de caz oblic (de acuzativ-dativ) la cazul nominativ, dar aici situaţia se datorează faptului că
formele de nominativ ale pronumelui personal au devenit unelte gramaticale pentru marcarea
persoanei. Fenomenul se poate explica prin puternica înrîurire germanică (în toate limbile
germanice folosirea pronumelor pe lîngă verbe fiind obligatorie), care a impus francezei
obligativitatea întrebuinţării pronumelor, marcarea prin desinenţă a persoanei devenind
pleonastică şi, de aceea, dispărînd în pronunţie 25. Pentru exprimarea reverenţioasă s-a specializat
pronumele de plural vous, care a ajuns la o întrebuinţare foarte frecventă. La fel ca italiana şi ca
spaniola, franceza a păstrat o relicvă a pronumelui neutru: le < lat. illum. La fel ca în spaniolă şi
ca în engleză, în franceză există forme deosebite ale pronumelui posesiv de cele ale adjectivului
posesiv. Din substantivul latin homo a rezultat pronumele nehotărît on, potrivit unui model
germanic, căci în germană există, pe de o parte, substantivul der Mann “om” şi, pe de altă parte,
pronumele nehotărît man.
Verbele franceze se clasifică în trei conjugări şi au, în general o flexiune neregulată. La
perfect compus şi la mai mult ca perfect se folosesc, la fel ca în italiană, două verbe auxiliare
(avoir şi être). În secolul al XVI-lea s-a fixat negaţia dublă ne...pas (Je ne sais pas), care nu are
echivalent în celelalte limbi romanice (rom. Nu văd, it. Non vedo, sp. No veo, pg. Não vejo),
printr-o gramaticalizare (la nivel textual) a substantivului pas (lat. passus), folosit astăzi atît în
corelaţie cu ne cît şi independent.
În domeniul lexical, limba franceză se caracterizează printr-o slabă capacitate derivativă.
Are cele mai multe elemente germanice dintre toate limbile romanice, unele elemente fiind chiar
de origine scandinavică veche (étambot, étrave, vague, toţi termeni de marină). Prefacerile
lexicale au fost foarte numeroase în franceză, îndeosebi după secolul al XVII-lea, cînd s-au făcut
împrumuturi numeroase şi diversificate din mai multe limbi, dar s-au preluat şi unele modele,
căci, de exemplu, în veacul următor, elemente împrumutate anterior precum patate, cartoufle,
troufle, trouffe au fost înlocuite de calcul pomme de terre, realizat după neer. aardappel.
În perioada medievală, mai multe dialecte şi-au creat un aspect literar, dar formarea
timpurie a unui stat centralizat, cu capitala la Paris a impus, prin predominare politică şi cultu-
rală, ca limba literară comună, aspectul corespunzînd dialectului francien, vorbit în Ile-de-France.
Întrucît franceza a cunoscut de-a lungul secolelor transformări foarte mari sub aspectul
pronunţiei, iar scrierea a rămas în mare parte tributară formelor vechi, este singura limbă
romanică cu o scriere pronunţat etimologizantă.

25
În multe limbi germanice nordice şi de vest nu există desinenţe personale, în unele există însă (precum în limba
germană), dar aceasta nu înlătură obligativitatea folosirii pronumelor.

32
 Limba spaniolă este cea mai răspîndită limbă romanică şi are în jur de 310 milioane
de vorbitori pe mai multe continente. Se vorbeşte în Peninsula Iberică, minus teritoriile de limbă
portugheză şi catalană, în Insulele Canare şi în multe ţări din America centrală şi de sud
(Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Honduras, Mexic,
Nicaragua, Panama, Paraguai, Peru, Republica Dominicană, Salvador, Uruguay, Venezuela), în
unele state din S.U.A. (New Mexico, Puerto Rico, alături de engleză), în Africa (Guineea
Ecuatorială, Sahara Occidentală).
Spaniola s-a format pe o arie vastă din Peninsula Iberică, ce coincide, în cea mai mare
parte, cu cel pe care se vorbeşte astăzi. Înainte de romanizare teritoriul respectiv a fost locuit de
mai multe popoare, de diferite origini, dintre care mai importante sînt triburile iberice, celte şi
basce, iar, după romanizare, au venit popoarele germanice, între care şi vizigoţii, întemeietori ai
unui regat puternic cu capitala la Toledo. Ei au fost însă atacaţi de arabi, la începutul secolului al
VIII-lea, aceştia ocupînd peninsula şi stăpînind-o pînă în anul 1492 (în acelaşi an în care a fost
descoperită America).
Structura dialectală a limbii spaniole este bine conturată, un aspect interesant al ei
reprezentîndu-l sefarda (sau dialectul sefard), care este limba evreilor emigraţi din zona iberică în
Peninsula Balcanică. Spaniola se caracterizează prin cea mai frecventă diftongare a vocalelor
latine, indiferent de natura silabei (dacă este în silabă închisă sau deschisă).
În structura gramaticală, se remarcă dublarea complementului direct şi indirect, ca în limba
română, prin forme neaccentuate ale pronumelui personal: Lo he visto a el = L-am văzut pe el.
Tot ca în română, spaniola foloseşte o prepoziţie specializată pentru complementul direct, dacă
acesta este o persoană: la madre ama a la hija = mama iubeşte pe fiică, dar la madre ama el
jardin = mama iubeşte grădina. Pronumele de politeţe este în spaniolă usted (la sg.) şi ustedes (la
pl.), care provin din sintagma reverenţială Vuestra Merced. La pronumele demonstrative există
trei grade de depărtare (la fel ca în catalană şi în portugheză): éste “acesta (de lîngă mine)”, ése
“acesta (de lîngă tine sau de lîngă noi”) şi aquél “acela (de acolo)”. La fel ca portugheza, spaniola
are două verbe pentru semnificaţia “a fi” şi două verbe pentru semnificaţia “a avea”. Pentru a se
reda o stare durativă, permanentă şi esenţială se foloseşte ser (soy enfermo “sînt invalid”), iar
pentru a reda o stare trecătoare, accidentală se foloseşte estar (estoy enfermo “sînt momentan
bolnav”). Diateza pasivă se poate forma cu oricare dintre aceste verbe. Pentru “a avea” se
întrebuinţează haber < lat. habere şi tener < lat. tenere. Ca verb auxiliar temporal funcţionează
numai haber, căci prezenţa lui tener într-o structură asemănătoare are valoare emfatică. Spaniola,
la fel ca portugheza, a păstrat mai mult ca perfectul indicativ latin, pe care româna l-a refăcut prin
preluarea paradigmei de la mai mult ca perfectul conjunctiv, iar italiana şi franceza l-au
reconstruit după modelul perfectului compus.
Întrucît Peninsula Iberică a fost timp de aproape 800 de ani sub ocupaţie arabă, lexicul
limbii spaniole este impregnat de cuvinte arabe. De altfel, în lupta pentru eliberarea de sub arabi
(Reconquista), s-a impus ca limbă literară pentru toţi spaniolii, aspectul literar al dialectului
castillan, cele mai vechi texte păstrate în această limbă datînd din secolul al X-lea.
Spaniolii au fost, împreună cu portughezii, cei care au realizat primele şi cele mai
numeroase descoperiri din Lumea Nouă şi, prin contactul cu populaţiile locale, ei au fost în
măsură să aducă în Europa denumiri pentru realităţi exotice din continentele american, african şi
asiatic. Deşi răspîndită pe un teritoriu imens, spaniola modernă nu prezintă semne de segmentare
în dialecte noi şi cu atît mai puţin în limbi diferite, aşa cum s-a întîmplat cu latina.

Limba portugheză are peste 160 de milioane de vorbitori, în Portugalia şi nord-

vestul Spaniei (Galicia), în Insulele Azore în Insulele Madeira precum şi pe alte continente, în
America: Brazilia, în Africa: Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, Capul Verde, São Tomé şi
Principe, în Asia: Macao (China), Timor (Indonezia), Goa, Damen, Diu (India).

33
 Portugheza s-a format pe un spaţiu relativ restrîns din nord-vestul Peninsulei iberice, de
unde s-a extins spre sud. Înainte de cucerirea romană, teritoriul portughez a fost locuit de triburi
iberice (neindoeuropene), între care şi lusitanii, şi de triburi celtice. În secolul al VI-lea, acest
teritoriu a fost înglobat în regatul vizigoţilor, iar în secolul al VIII-lea a fost ocupat de arabi.
Portugheza are cîteva dialecte peninsulare şi insulare şi un dialect iudeo-portughez, vorbit de unii
dintre evreii din Olanda. Această limbă a fost influenţată, mult mai mult decît spaniola, de
dialectul mozarab, vorbit de creştinii care locuiau în teritoriile ocupate de arabi, încît s-a păstrat
diferenţa dintre v şi b (în spaniolă cele două sunete avînd o redare unică), iar secvenţele finale
latineşti care aveau în componenţă pe n au evoluat la ão.
În fonetică, portugheza se remarcă printr-un sistem vocalic bogat, alcătuit din vocale orale
şi nazale, cu mai multe grade de apertură. Există, ca în celelalte limbi romanice iberice, pronume
demonstrative pentru a reda trei grade de depărtare: este – esse – aquele. Portugheza, la fel ca
româna, are formule de adresare cu mai multe grade de politeţe: tu, você, Senhor(a), Vossa
Excelência. Ca în spaniolă, există două verbe pentru semnificaţia “a fi”, ser şi estar, dintre care
primul exprimă stări sau însuşiri permanente (o gelo é frio “gheaţa este rece”), iar celălalt stări şi
acţiuni trecătoare (a água está fria “apa este rece”). Diateza pasivă se realizează însă numai cu
ser. La fel, există două verbe pentru “a avea”: haver şi ter, amîndouă cu posibilitatea de a fi
întrebuinţate pentru realizarea timpurilor compuse. Trăsătura morfologică cea mai carac-teristică
a limbii portugheze este existenţa a două tipuri de infinitiv, unul personal şi unul impersonal,
dintre care primul este flexionar şi corespunde de obicei unei propoziţii din alte limbi romanice
cu un verb personal: èle diz sermos pobres “el spune că noi sîntem săraci”.
Primele atestări în scris ale limbii portugheze datează din secolul al XII-lea. Aspectul literar
al portughezei moderne îşi are originea în dialectul nordic şi în dialectul galician, pentru ca
ulterior (îndeosebi în secolul al XVI-lea) să-şi aducă o contribuţie importantă şi dialectele din
centru şi din sud, pe măsură ce teritoriul portughez era eliberat de ocupaţia arabă. Transplantată în
alte continente, portugheza s-a îmbogăţit cu elemente lexicale preluate din limbile autohtone,
elemente care au fost ulterior aduse în Europa şi împrumutate şi de alte limbi pentru a denumi
realităţi din alte continente.

Germanica comună şi limbile germanice

Limbile germanice reprezintă o familie din cadrul grupului indo-european, ce cuprinde

majoritatea limbilor din nordul şi vestul Europei, care pornesc de la o limbă germanică comună,
care – potrivit specialiştilor– şi-a căpătat individualitatea în jurul anului 500 î.Hr. şi a fost vorbită
iniţial de un număr de triburi ce ocupau aproximativ teritoriul din sudul Peninsulei Scandinave, al
insulelor daneze şi al Germaniei din zona baltică. Triburile germanice au cucerit ulterior,
îndeosebi după secolul al III-lea d.Hr., teritorii europene extinse, în unele dintre ele reuşind să-şi
impună limba, care, evoluînd separat în diferite regiuni, s-a transformat în limbi independente,
legate însă prin originea lor în aceeaşi limbă-bază. Această limbă nu este însă atestată în scris şi,
ca atare, vechii germanici nu au lăsat mărturii, aşa cum au făcut romanii, despre popoarele cu care
au venit în contact şi cu care s-au confruntat în spaţiile pe care le-au ocupat. De aceea, în multe
cazuri, nu există informaţii despre populaţiile asimilate de germanici şi despre limbile acestor
populaţii, care constituie substratul idiomurilor germanice 26.
Limba germanică comună reprezenta o ramură a limbilor indo-europene, faţă de care
prezintă o reducere a cazurilor la patru şi a timpurilor de bază la două (prezent şi trecut). De

26
Studiul ştiinţific al evoluţiei limbilor germanice din germanica comună alcătuieşte disciplina denumită
germanistică (< germ. Germanistik), care reprezintă o ramură a lingvisticii indo-europene.

34
asemenea, la fel ca latina, această limbă antică a renunţat la exprimarea numărului dual, dar are
trăsătura proprie de a fi creat o declinare specială a adjectivului.
Din cea mai veche fază cunoscută (secolele al III-lea – al IV-lea d.Hr.) limbile germanice
se împart în trei grupuri distincte: 1) grupul de est, 2) grupul de nord şi 3) grupul de vest. Grupul
de est cuprinde limbi astăzi dispărute, dintre care cea mai importantă este gotica, vorbită de o
populaţie ce s-a extins din zona rîului Vistula şi a întemeiat în secolul al II-lea d.Hr. regatele
ostrogot şi vizigot. Limba gotică este cunoscută din fragmentele păstrate din Biblia tradusă de
episcopul Wulfila (Ulfilas), în secolul al IV-lea, cînd goţii se aflau în regiunile Dunării de jos.
Acest episcop a creat alfabetul gotic alcătuit din 27 de litere, bazat pe cel grec cu semne preluate
din cel latin şi din cel runic. Această scriere a fost folosită în epoca veche de toate limbile
germanice, unele dintre ele (precum germana) utilizîndu-l pînă în secolul al XX-lea. Goţii au
creat şi un stil arhitectonic, bazat pe arcul frînt (stilul gotic), cu o mare răspîndire în construcţiile
europene realizate în zonele civilizate.
Grupul limbilor germanice de nord sau scandinav cuprinde astăzi limbile islandeză (care
este cea mai apropiată de germanica comună, avînd multe trăsături arhaice), norvegiană, daneză şi
suedeză, dar care formau în trecut o singură limbă relativ unitară (limba nordică), din care s-au
păstrat inscripţii cu caractere runice încă din secolul al III-lea 27. Unitatea limbii vechi nordice a
ţinut pînă în secolul al IX-lea, cînd, în urma expansiunii popoarelor scandinave (“epoca vi-
kingilor”, secolele IX-XI), diferenţierele dialectale s-au accentuat, ceea ce a dus la formarea a
patru limbi. Totuşi, limbile scandinave principale, daneza, norvegiana şi suedeza, au rămas pînă
astăzi destul de asemănătoare între ele, încît vorbitorii lor se înţeleg între ei. De altfel, graniţele
dialectale sînt greu de stabilit pe întreg teritoriul pe care se vorbesc aceste limbi, încît ele se
disting foarte precis numai luate împreună de teritoriile limbilor vecine. Limbile moderne nor-
dice se consideră că s-au desăvîrşit în secolul al XVI-lea, cînd s-a definitivat şi aspectul lor
literar.
Islandeza este vorbită în insula cu acelaşi nume (care a fost colonizată de norvegieni în
secolul al IX-lea) de 200 mii de vorbitori şi este puternic individualizată între limbile germanice,
avînd un caracter foarte arhaic, deoarece păstrează elementele cele mai multe din germanica
comună şi ilustrează în mod deosebit vechea scandinavă din care au evoluat limbile nordice. A
menţinut cele trei genuri gramaticale şi sistemul de declinare cu patru cazuri complet distincte.
Este o limbă foarte unitară şi are un aspect literar foarte vechi cu multe realizări literare
importante. Nu împrumută decît foarte rar cuvinte străine de la alte limbi şi, de aceea, realizează
elemente pentru a denumi realităţi noi aproape numai cu mijloace interne.
În Evul mediu, islandeza s-a bucurat de un mare prestigiu între limbile nordice, deoarece,
începînd cu secolul al X-lea, a fost reprezentată de opere cu un înalt nivel artistic, precum Edda, o
colecţie de legende ale eroilor şi zeilor, Saga, biografii ale oamenilor iluştri, şi poezia de curte a
scalzilor (numele vechilor poeţi scandinavi).
Mai există o limbă nordică, feroeza (vorbită în Insulele Feroe), cu un statut incert, fiindcă
are trăsături care o apropie de islandeză (şi, de aceea, este considerată uneori un dialect al
acesteia), dar, de fapt, este limba unor vechi colonişti norvegieni, la care s-au adăugat multe
elemente din daneză. În feroeză s-a păstrat o bogată literatură populară, îndeosebi balade epice cu
teme din vechile saga şi din vechea epopee germană Niebelungenlied.
Grupul de vest al limbilor germanice cuprinde idiomuri cu mari diferenţe între ele:
germana, neerlandeza, frizona şi engleza. Ceea ce se poate observa în acest grup este faptul că, în
ciuda unităţii lor originare, limbile prezintă nu numai individualitate accentuată fiecare, ci şi
deosebiri dialectale pronunţate, care au condus, în cazul neerlandezei, la încercări de a realiza
variante literare deosebite pentru grupa de dialecte sudice (flamande) şi pentru grupa celor nord-
vestice (olandeze). S-a acreditat, de asemenea, un timp ideea existenţei unei limbi luxemburgheze
27
Scrierea runică este probabil o combinaţie între alfabetul grecesc şi cel latin, cu unele elemente adăugate şi cu
anumite implicaţii mitice conferite literelor, în epoca foarte veche. În secolul al XIII-lea, această scriere a fost înlocuită
cu cea latină sau cu cea gotică.

35
distincte, idee la care s-a renunţat însă de curînd, deoarece luxemburgheza nu este decît un dialect
german.
O situaţie interesantă prezintă frizona, cu aproximativ 400.000 de vorbitori aflaţi, în
special, în zone rurale, din Olanda, Germania şi Danemarca. Din vecinătatea teritoriului ei au
emigrat germanicii care s-au stabilit în Anglia şi, de aceea, este foarte apropiată de engleză. În
ciuda faptului că se caracterizează printr-o mare fărîmiţare dialectală, frizona a avut o formă
literară standard în secolele XI-XV, care a fost folosită şi ca limbă de cancelarie, iar multe dintre
elementele ei lexicale au fost preluate de varianta olandeză a limbii literare neerlandeze.

Limba norvegiană este limbă oficială în Norvegia, dar este vorbită şi în alte zone, şi
are în jur de 4.300.000 de vorbitori. Ea este în bună parte reciproc inteligibilă cu suedeza şi
daneza. În structura gramaticală se remarcă dublarea articolului hotărît, la fel ca în suedeză, dacă
substantivul este precedat de adjectiv (circumpoziţia articolului). Declinarea este simplificată, cu
o singură formă pentru singular la toate cazurile, în afară de genitivul cu -s, şi o singură formă
pentru plural. Diateza pasivă se realizează sintetic, cu ajutorul desinenţei -s. Flexiunea verbală
este simplificată, în limba vorbită folosindu-se o singură formă pentru toate persoanele şi
numerele.
Timp de trei secole, între 1536 şi 1814, Norvegia a fost sub stăpînire daneză şi, în acest
timp, limba norvegiană nu a mai fost folosită ca limbă literară, fiind înlocuită de daneză. În aceste
condiţii, s-a creat un aspect al limbii literare daneze influenţată de dialectele norvegiene (limba
dano-norvegiană) care este în uz pînă astăzi ca limbă oficială (fiind denumită bokmål [΄bokml]).
Aceasta este limba în care a scris cunoscutul dramaturg Henrik Ibsen. În a doua jumătate a
secolului al XIX-lea însă, s-a creat şi o limbă literară bazată pe dialectele locale (denumită
nynorsk [΄nünok]), încît astăzi, în Norvegia, funcţionează de fapt două limbi literare, dano-
norvegiana avînd o poziţie mai favorabilă. Deşi deosebirile dintre aceste două limbi literare nu
sînt esenţiale, ele totuşi există, căci, de exemplu, în vreme ce în bokmål genul comun este
omogen (ca în daneză), în nynorsk se poate face distincţia dintre masculin şi feminin uzînd de
articol, care are forme deosebite pentru feminin singular: art. hot. enclitic -a, art. neh. proclitic ei.
S-au făcut unele încercări de unificare a lor (de exemplu, în 1939, prin propunerea unei limbi
standard comune, denumite samnorsk “norvegiana comună”), dar ele nu avut succes.
Între limbile nordice, norvegiana este cea mai mobilă şi mai deschisă înnoirilor, căci în
vreme ce suedeza şi daneza urmează cu multă stricteţe tradiţia scrisului, avînd şi compli-cate
ortografii etimologizante, aceasta tinde spre o concordanţă cu uzul şi spre o ortografie fonetică.

Limba suedeză are peste 8.300. 000 de vorbitori în Suedia, dar este folosită ca a doua
limbă de încă 40.000 dintre locuitorii din Finlanda (în această ţară avînd statutul de a doua limbă
oficială). Este mai apropiată de daneză prin origine, dar a devenit foarte apropiată de norvegiană,
ca urmare a stăpînirii Norvegiei de către Suedia pe parcursul secolului al XIX-lea (1814-1905).
Sitemul fonetic al limbii suedeze este foarte bogat, cu vocale numeroase, lungi şi scurte, şi cu
consoane a căror pronunţie depinde de tipul vocalei următoare. La fel ca în norvegiană, unele
consoane devin retroflexe dacă sînt precedate de [r], printr-o orientare a limbii spre fundul gurii
în timpul pronunţiei.
În suedeză, articolul hotărît este postpus, ca în română, dar, cînd substantivul este precedat
de un adjectiv, articolul este dublu, antepus adjectivului şi postpus substantivului (fenomenul
circumpoziţiei): det stora skeppet “nava mare” (unde, skepp [εp] „navă, vapor, vas” şi stor [stu:r]
„mare”). La plural, există numeroase desinenţe, ca în germană (şi în islandeză), şi, tot ca în
germană, desinenţele sînt însoţite uneori de alternanţe fonetice (umlaut). Relaţiile cazuale se
exprimă analitic, cu ajutorul prepoziţiilor, iar flexiunea adjectivală are două aspecte, tare şi slabă,
ca în daneză şi în olandeză, însă cu forme mai puţine decît în germană. Diateza pasivă se poate
realiza analitic (cu auxiliarul blive), dar şi sintetic (cu desinenţa -s). Ca atare, o formulare precum

36
„eu sînt chemat” se poate reda prin jag kallas sau prin jag blir kallad, în primul caz verbul kalla
[΄kal:a] „a chema”, fiind la prezent cu desinenţa -s, iar, în al doilea, la participiu trecut şi precedat
de auxiliar. Persoana verbală este marcată prin pronumele personal, forma verbului rămînînd
neschimbată. Timpurile verbale sînt marcate, uneori, ca în toate limbile germanice, de schimbarea
morfemelor interioare, vocalice sau consonantice (ablaut).
Cele mai vechi texte în suedeză sînt inscripţii runice din secolul al IX-lea şi al X-lea, iar
scrierile cu alfabet latin încep în secolul al XIV-lea, în veacul următor dezvoltîndu-se o literatură
bogată şi variată. Datorită intensei activităţi de traducere din secolul al XV-lea, limba scrisă a fost
intens influenţată de limba latină, la nivel lexical, sintactic şi stilistic. Traducerea Bibliei (în 1540-
1541) şi introducerea tiparului au fost factori hotărîtori pentru dezvoltarea limbii literare, în
secolul al XVIII-lea punîndu-se bazele normelor limbii de cultură moderne, ortografia rămînînd
însă cu o pronunţată trăsătură etimologizantă. Ca urmare a intensificării ritmului împrumuturilor
din diferite limbi (franceză, engleză, germană etc.), în secolul al XIX-lea, s-a manifestat un
puternic curent purist care milita pentru înlocuirea lor (în special a celor din germană) prin
cuvinte vechi nordice sau prin creaţii proprii.

Limba daneză este limba oficială a Danemarcei, avînd în jur de 5.000.000 de

vorbitori. Deşi are multe particularităţi gramaticale şi lexicale care o apropie de norvegiană şi de
suedeză, sub aspect fonetic este destul de diferită de ele. Sistemul fonetic al limbii daneze este
complicat şi specific, în pronunţie remarcîndu-se fenomenul denumit stød [stöð], care presupune
o închidere bruscă şi incompletă a glotei, ceea ce produce o scurtare a duratei sunetului pronunţat,
dacă acesta este o vocală, un diftong sau o consoană sonoră (consoanele surde nu cunosc
fenomenul).
Nu are flexiune cazuală, în afară de -s la cazul genitiv, relaţiile cazuale fiind exprimate cu
ajutorul prepoziţiilor. Articolul hotărît este enclitic, dacă substantivul este nedeterminat, dar
devine proclitic, dacă are o determinare adjectivală (skib “navă”, skibet “nava”, det store skib
“nava mare”). Diateza pasivă se poate exprima, la fel ca în suedeză, atît sintetic, cît şi analitic, cu
desinenţa -s sau cu auxiliarul blive [bli:ə / bli / ΄bli:və]. În daneză se întîlnesc şi celelalte trăsături
ale limbilor scandinave (precum lipsa desinenţelor personale) sau ale limbilor germanice în
general (precum fenomenele umlaut şi ablaut).
Primele inscripţii runice în limba daneză datează din secolul al IX-lea, dar limba literară
care se va dezvolta după secolul al XIII-lea, îndeosebi prin textele juridice, este marcată de
diferenţieri dialectale. În timpul expansiunii vikingilor, daneza a fost vorbită în Normandia
(Franţa) şi în Anglia. Normele unitare ale limbii literare au început să se fixeze după răspîndirea
Reformei, în secolul al XVI-lea, cînd au început să pătrundă cuvinte din latină, din franceză şi,
mai ales, din germană, pentru ca în perioada actuală să prevaleze cele din engleză. O dezvoltare
deosebită a cunoscut daneza literară în secolul al XIX-lea, un rol important în afirmarea ei
avîndu-l scrierile lui Hans Christian Andersen, cunoscute în întreaga lume. Normele ortografice
au fost stabilite în secolul al XVIII-lea, dar unele au fost schimbate ulterior (printre care şi
renunţarea la scrierea cu majusculă a substantivelor, normă care s-a păstrat însă în germană).
Scrierea, care are elemente comune cu cea norvegiană şi cu cea suedeză, este pronunţat
etimologizantă, încît de multe ori există diferenţe mari între grafie şi pronunţie sau există mai
multe pronunţii ale aceleiaşi grafii.

Limba neerlandeză are aproximativ 20.000.000 de vorbitori, însă unitatea ei este

controversată, deoarece cele două grupuri mari de dialecte, olandeze în nord-vest şi flamande în
sud, au tins să-şi creeze fiecare un aspect literar, deşi trecerea de la un dialect la altul se face
treptat şi cu posibilităţi de înţelegere între vorbitori. De aceea, cred unii specialişti, este greşit să
se vorbească de două limbi, fiindcă sînt de fapt numai două variante, în ciuda unor tradiţii locale

37
în parte diferite în ceea ce priveşte normele limbii scrise 28. De fapt, atît dialectele flamande cît şi
cele olandeze au stratul alcătuit din limba francilor, care reprezintă principalul element de adstrat
pentru franceză, iar substratul este alcătuit în principal din insule celte şi latine, la fel ca în cazul
limbii engleze. Toate aceste dialecte au, la rîndul lor, mari afinităţi cu grupul de dialecte germane
care alcătuiesc germana de jos, fenomen uşor constatabil la nivelul formelor lexicale: germ. sus
Apfel - germ. jos Appel, neer. appel; germ. sus zwei [tsvai] – germ. jos twee, neer. twee [twe:];
germ. sus essen – germ. jos eten, neer. eten; germ. sus Buch [bux] – germ. jos Book [bu:k], neer.
boek [bu:k], germ. sus Tag – germ. jos Dag, neer. dag.
Ca atare, limba neerlandeză (dialectele olandeze şi flamande) se caracterizează printr-un
sistem fonetic ce cuprinde numeroşi diftongi şi triftongi caracteristici, consoanele finale sînt
surde, iar vocalele din silabele finale se velarizează, ca în germană. În Evul Mediu, a suferit
schimbări importante în structura gramaticală, depărtîndu-se astfel de germană. Se păstrează însă
corespondenţa cu germana în unele aspecte de topică, care este inversată atunci cînd primul
element al propoziţiei nu este subiectul.
Neerlandeza este vorbită în Olanda şi în jumătatea de nord a Belgiei, din varianta ei
olandeză fiind formată limba afrikaans, vorbită în Africa de Sud, ca urmare a prezenţei
coloniştilor buri. Pe continentul american, se întrebuinţează în Surinam şi în Antilele Olandeze,
iar, pe cel asiatic, în Indonezia.
Neerlandeza este apropiată în morfologie de limba engleză şi, ca atare, are un număr redus
de forme flexionare la substantiv (chiar morfemul de genitiv, -s, fiind rar folosit) şi la verb, dar în
fonetică şi în sintaxă este mai aproape de limba germană. Persoana verbală se marchează prin
pronumele personale antepuse, dar şi prin desinenţe, care însă sînt reduse la trei. Diateza pasivă se
formează numai analitic, uzînd de auxiliarul worden [΄wordə] „a deveni”, iar viitorul se formează
tot analitic, de obicei cu auxiliarul zullen [΄zülə] ”a vrea; a trebui”.
Limba literară neerlandeză s-a bazat la început pe dialectele flamande (care au creat o
variantă literară, atestată încă din secolul al XII-lea), dar, în cursul secolului al XV-lea, s-a întărit
poziţia celor olandeze, al căror rol creşte mereu. Ca atare, limba literară neerlandeză (sau
olandeză) modernă, realizată în a doua jumătatea secolului al XVII-lea, are la bază dialectele din
nord, fiind însă impregnată şi de elemente luate din limba frizonă. Textul Bibliei a fost tradus în
1635 şi reflectă limba burgheziei cultivate, care treptat a renunţat la unele trăsături flamande.
Unificarea ortografiei între Olanda şi Belgia duce la tendinţa generală a unificării vechilor
variante literare.
Neerlandeza a făcut împrumuturi din franceză încă din secolul al XI-lea, iar numărul
acestora a crescut mereu, ceea ce a produs, în secolul al XVI-lea, o reacţie puristă, care a constat
în realizarea de creaţii prin mijloace proprii şi în preluarea de elemente din germană. Treptat însă,
influenţa franceză şi cea germană s-au echilibrat, uneori ambele recunoscîndu-se în pronunţia
împrumuturilor; de exemplu neer. station are două pronunţii: [stasi΄on] şi [statsi΄on], una care
urmează franceza şi alta conformă cu germana. În secolul al XX-lea, neerlandeza a început să fie
asaltată de elementele engleze, încît a integrat numeroase cuvinte şi sintagme din această limbă.

Limba germană este a doua ca răspîndire dintre limbile germanice cu aproximativ

120 milioane de vorbitori, în Germania, Austria, nordul Elveţiei, la care se adaugă comunităţi
importante în numeroase alte state europene şi americane. Cunoaşte o variantă bazată pe o formă
veche, vorbită de evrei, numită idiş. Cu o mare fărîmiţare dialectală (cuprinzînd şi dialectul
luxemburghez, pe baza căruia s-a încercat formarea unei limbi literare), datorată în principal
numeroaselor formaţii statale separate din epoca medievală, germana este apreciată de obicei ca
reunind două grupuri mari de dialecte germanice continentale, germana de sus, situată geografic
în zona sudică, pe baza căreia s-a format limba germană literară, şi germana de jos, aflată în zona
28
Vezi O. Vandeputte, A. Vainer, Limba neerlandeză. Limbă vorbită de douăzeci de milioane de neerlandezi şi
flamanzi, Editată de Fundaţia flamando-neerlandeză “ Stichting Ons Erfdeel, vzw” 1998.

38
nordică. Între dialecte şi, mai ales, între grupurile de dialecte, există deosebiri foarte mari, însă
dialectele învecinate sînt reciproc inteligibile. Germana de jos are mari afinităţi cu limba
neerlandeză, între vorbitorii dialectelor germane şi ai celor olandeze vecine existînd posibilitatea
înţelegerii.
Din punct de vedere fonetic se remarcă faptul că accentul este de obicei fix, pe prima silabă
a cuvintelor. Sistemul fonetic german este bogat, dar este structurat simetric şi dă impresia unei
anumite simplităţi. Structura gramaticală se relevă ca fiind puternic flexionară, cu o flexiune
nominală foarte bogată la toate clasele morfologice: substantiv, articol, adjectiv, pronume.
Exprimarea numărului la substantiv este uneori redundantă, atît prin desinenţe, cît şi prin
alternanţe fonetice în rădăcină (umlaut). Adjectivul cunoaşte o declinare tare, una slabă şi una
medie, prin raportare la alţi determinanţi ai substantivului, dar este invariabil dacă are funcţia de
nume predicativ. Limba germană are un sistem foarte bogat de timpuri compuse în cazul flexiunii
verbale, uzînd de auxiliarele haben “a avea”, sein “a fi” şi werden “a deveni” (acesta din urmă
fiind şi auxiliarul pentru diateza pasivă). Există, la fel ca în engleză, nuanţe modale, exprimate cu
ajutorul verbelor semiauxiliare: dürfen “a avea voie”, können “a putea, a fi capabil”, müssen “a
trebui, a fi necesar”, mögen “a plăcea”, wollen “a vrea”, wissen “a şti”. În flexiune, verbul este
însoţit de pronumele personale, dar are şi desinenţe de persoană. Numeroase verbe sînt formate cu
prefixe care exprimă diferite valori semantice, unele dintre ele fiind separabile în timpul
conjugării. Limba germană, la fel ca neerlandeza, are o topică ce urmează alte reguli în propoziţia
principală şi în propoziţia secundară sau dacă elementul prim al propoziţiei este sau nu subiectul.
Vocabularul limbii germane este, în general, conservator, fiindcă are mari posibilităţi de a
realiza elemente noi prin compunere, dar a cunoscut şi o puternică influenţă a limbii latine şi,
apoi, a limbii franceze, mai des în zona ei sudică (Elveţia, Austria, Bavaria). Din aceste motive,
există deseori paralelisme între cuvinte autohtone şi cuvinte împrumutate pentru redarea aceloraşi
realităţi; pentru semnificaţia „repetiţie”, de exemplu, se poate folosi atît derivatul Wiederholung,
de la verbul wiederholen, cît şi împrumutul latino-francez Repetion. Germana a influenţat la
rîndul ei toate limbile europene şi îndeosebi limbile slave, pentru care a reprezentat elementul
principal în modernizare.
Cele mai vechi atestări în germană sînt din secolul al VIII-lea, treptat realizîndu-se variante
literare cu bază dialectală locală, pentru ca, abia în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, să se tindă
spre o limbă comună, avînd la bază germana de sus (sudică), ca urmare a răspîndirii tiparului şi,
îndeosebi, ca efect al traducerii Bibliei de către Martin Luther în anii 1520-1521. Procesul de
unificare a limbii literare germane s-a desăvîrşit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, cînd, prin influenţa marilor scriitori şi filozofi clasici
germani, limba germană şi-a desăvîrşit normele generale. Totuşi, anumite particularităţi dialectale
se păs-trează pînă astăzi în limba literară germană din diferite zone în care se foloseşte (de
exemplu, în cazul germanei din Austria, din Eleveţia şi din Germania, pe de o parte, şi între zona
sudică şi cea nordică din Germania, pe de altă parte). Astfel, în vreme ce în nord pentru “sîmbătă”
se foloseşte cuvîntul Sonnabend, în sud se foloseşte Samstag, pentru “tînăr”, în nord, Junge, în
sud, Bube etc. Desigur, cele mai numeroase diferenţe locale vizează aspectul fonetic, chiar atunci
cînd cuvîntul este acelaşi, dar, cu toate acestea, limba literară germană reprezintă un factor
unificator important, asigurînd posibilitatea de înţelegere între toţi germanii.
Limba germană a folosit o lungă perioadă de timp scrierea gotică, care a fost înlocuită cu
cea latină abia în anul 1932. Ortografia este preponderent fonetică, cu unele elemente
etimologizante, dar cu reguli precise de pronunţie, alcătuind, din acest punct de vedere, un tip
împreună cu neerlandeza şi norvegiana, căci celelalte limbi germanice au ortografii preponderent
etimologizante, fără reguli precise de pronunţie.

Limba engleză este cea mai răspîndită limbă europeană, fiind, din acest punct de
vedere, a treia din lume, după chineză şi hindi. Există peste 300.000.000 de vorbitori de limbă

39
engleză şi, în secolul al XX-lea, a devenit principala limbă de comunicare internaţională. Acest
statut a fost favori-zat de faptul că ţările în care engleza este limbă de stat au cunoscut o
dezvoltare deosebită şi de faptul că limba engleză are trăsături deosebite, în primul rînd, un sistem
gramatical simplificat şi foarte clar. În acelaşi timp, engleza are un vocabular extrem de bogat,
dar nu prin conservarea fondului germanic, ci prin receptarea elementelor latine şi romanice, încît
vocabularul ei este de peste 60% cu origine latino-romanică.
Formată pe teritoriul insulelor britanice din nord-vestul european, engleza este limbă
oficială unică sau alături de alte limbi în state ale lumii de pe toate continentele, dintre care cele
mai mari sînt Marea Britanie, S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, India, Filipine, Jamaica,
precum şi numeroase alte zone din Asia, Africa şi Oceanul Pacific. Devenită limbă a diplomaţiei,
a ştiinţei şi a multor domenii tehnice, engleza furnizează celorlalte limbi de pe glob cuvinte (de
specialitate) din diferite domenii, cuvinte care însă, de obicei au la bază elemente vechi greceşti,
latine sau romanice (îndeosebi franceze).
Teritoriul pe care s-a format limba engleză a fost locuit de triburi celtice, pentru ca, din
secolul I î.Hr., să devină aproape patru secole provincie romană (Britania) şi, prin urmare, să fie
introdusă limba latină. După retragerea romană, la începutul secolului al V-lea d.Hr. au venit aici,
de pe continent, triburile germanice ale anglilor, saxonilor şi iuţilor, astfel încît prin contopirea
dialectelor vorbite de aceştia şi pe baza unui substrat celt şi latin a luat naştere o limbă germanică
cu pronunţate trăsături particulare. Invazia vikingilor, din secolul al IX-lea, şi îndelungata
ocupaţie normandă de peste 200 de ani (după anul 1066, cînd normanzii vorbeau un dialect al
limbii franceze) au adus elemente de adstrat numeroase şi importante.
Limba engleză veche avea o structură gramaticală preponderent sintetică, cu un sistem
flexionar foarte bogat, care însă, începînd cu epoca medie, a fost treptat înlocuit de construcţii
analitice, încît faza modernă este caracterizată tocmai printr-o accentuată notă de analitism,
engleza devenind cea mai analitică dintre limbile germanice şi chiar dintre limbile europene.
Există chiar tendiţa ştergerii graniţelor dintre părţile de vorbire, încît un cuvînt ca answer [΄a:nsə],
de exemplu, poate fi substantiv cu semnificaţia „răspuns, replică” sau „rezultat” ori verb cu
semnificaţiile „a răspunde, a replica”, „a reuşi”, „a corespunde, a satisface” 29. Nu există clase ale
declinărilor sau mărci de gen la substantive, manifestîndu-se o singură formă cazuală, la animate,
atunci cînd se foloseşte la genitiv morfemul ‘s, deşi există şi posibilitatea folosirii unei construcţii
prepoziţionale cu aceeaşi valoare. Articolul hotărît şi adjectivul sînt invariabile din punctul de
vedere al genului şi al numărului. La indicativ prezent toate persoanele au aceeaşi formă, cu
excepţia persoanei a treia singular şi, de aceea, exprimarea pronumelui subiect este obligatorie.
Engleza are numeroase timpuri şi moduri compuse realizate cu ajutorul auxiliarelor, iar
semiauxiliarele sînt folosite pentru redarea modalităţii.
Desigur, multe particularităţi ale limbii engleze sînt comune cu cele ale altor idiomuri
germanice30, dar unele îi sînt proprii, precum existenţa aspectului continuu în flexiunea verbală şi
folosirea auxiliarului to do [tə du:] „a face” în realizarea propoziţiilor interogative şi negative: Do
you like it ? „Îţi place ?”; I do not like it. „Nu-mi place.”
În general, se consideră că cele două secole de ocupaţie normandă au fost hotărîtoare în
evoluţia limbii engleze, fiindcă atunci au pătruns numeroase elemente franceze, încît engleza
modernă ar fi în mare parte un amestec între engleza indigenă (anglo-saxonă) şi franceză. În
realitate însă, influenţa franceză, importantă şi foarte vizibilă la nivelul vocabularului, este
superficială în raport cu cea exercitată de limba invadatorilor scandinavi care au stăpînit nordul

29
Fenomenul se întîlneşte, nu însă cu aceeaşi frecvenţă, şi în alte idiomuri germanice; în neerlandeză, de exemplu,
leven [΄le:və] semnifică deopotrivă „a trăi” şi „viaţă”, cînd este substantiv, de obicei se articulează însă, încît „a trăi
viaţa” se spune leven het leven; la fel, în daneză, forma evne [äwnə], ca substantiv feminin, semnifică „îndemînare;
capacitate”, iar, ca verb, semnifică „a fi în stare, a putea”.
30
După Antoine Meillet, engleza şi daneza sînt cele mai îndepărtate limbi de tipul indo-european, căci au pierdut cele
mai multe dintre trăsăturile acestui tip şi reprezintă un altul (Caractères généraux des lagues germaniques, ed. a IV-a,
Hachette, Paris, 1937, p. 17).

40
Angliei. Aceasta a fost posibil deoarece, după încetarea conflictelor, scandinavii şi autohtonii au
fost nevoiţi să se facă înţeleşi reciproc, pornind deseori de la ceea ce aveau în comun în limbile
lor ca idiomuri germanice. De altfel, în textele scrise în engleza medie se întîlnesc deseori forme
duble ale aceluiaşi cuvînt, una engleză şi una scandinavă, iar uneori elementul scandinav l-a
înlăturat pe cel englez, astfel încît, sister şi egg, de exemplu, au produs renunţarea la cuvintele
engleze sweostor şi ey. Se constată apoi că, deşi pronumele, articolele şi alte elemente de acest tip
nu trec decît foarte rar de la o limbă la alta, ele fiind legate de forma internă a unei limbi, totuşi
engleza a adoptat formele scandinave they, them, their, ceea ce atestă existenţa unei forţe
deosebite de influenţare31. Ca atare, multe dintre simplificările din morfologia limbii engleze, care
presupun numeroase treceri de la redarea sintetică la acea analitică, trebuie considerate ca fiind
datorate influenţei limbii vorbite de vikingi, căci aceasta avea asemenea fenomene.
Lexicul limbii engleze este foarte bogat, datorită receptivităţii mari în ceea ce priveşte
împrumuturile, dar şi datorită faptului că un număr de cuvinte simple servesc ca bază pentru
realizarea a numeroase formaţii noi, derivate şi compuse. În privinţa lexicului germanic moştenit
se apropie cel mai mult de dialectele olandeze şi de cele care reprezintă germana de jos.
Primele inscripţii şi glose datează de la sfîrşitul secolului al V-lea, numărul lor crescînd în
secolele următoare. Limba literară engleză a cunoscut însă unele sincope, pentru că dacă în
această primă fază avea bază dialectală cu forme complicate de tip germanic, după ce peste 200
de ani a fost înlocuită (între secolele al XI-lea şi al XIV-lea) de franceza ocupanţilor normanzi,
iar, la începutul secolului al XV-lea, engleza literară a fost refăcută pe baza unor dialecte din
Londra şi într-o formă ce urma alte principii decît limba literară veche. Această nouă limbă
engleză literară a renunţat în foarte mare măsură la tipul sintetic, flexionar, în favoarea celui
analitic, perifrastic, ceea ce a produs instituirea unei topici tot mai rigide în interiorul propoziţiei.
O dată cu creştinarea, limba engleză a renunţat la scrierea runică în favoarea celei cu litere
latine, bazele ortografiei actuale avîndu-şi originea în secolul al XVII-lea, dar fiind codificate
abia la mijlocul veacului următor. Întrucît însă evoluţiile fonetice, foarte numeroase, din secolele
al XVII-lea şi al XVIII-lea nu au fost reflectate în grafie, scrierea a rămas la formele vechi şi s-a
creat o mare discrepanţă între ea şi pronunţare, discrepanţă ce nu este înlăturată, ca în cazul
francezei, de reguli relativ stabile de pronunţie a literelor sau a grupurilor de litere.
Prin influenţa limbii literare asupra celei populare, engleza s-a revoluţionat în întregime,
încît reprezintă un aspect particular al limbilor germanice, apropiindu-se, din punct de vedere
tipologic, mai mult de franceză decît de acestea. De altfel, la rîndul ei, franceza însăşi este
divergentă în raport cu celelalte limbi romanice, fiindcă, datorită amestecului cu elementul
germanic, cunoaşte schimbări care o îndepărtează mult şi de latină, dar şi de celelalte limbi
romanice.

Influenţa latină asupra limbilor romanice şi germanice

După constituirea lor, limbile romanice au cunoscut, în diferite faze ale evoluţiei, influenţa
limbii latine literare, care reprezenta corespondentul cult al aceluiaşi idiom pe care îl moşteniseră
în elementele lui de bază la nivel popular, corespondent care constituia un model de limbă de
cultură pentru întreaga lume europeană. După ce s-a format un aspect literar al limbilor romanice,
cînd condiţiile istorice au permis desfăşurarea unei activităţi intelectuale coerente şi extinse sub
aspectul domeniilor şi al personalităţilor antrenate, s-a simţit nevoia dezvoltării mijloacelor de
expresie printr-o îmbogăţire a vocabularului, iar principalul mijloc pentru satisfacerea acestei
necesităţi era preluarea de elemente din limba latină.
Deşi acest fenomen de perfecţionare a limbilor romanice s-a produs, în primul rînd, la
nivelul aspectului lor literar, deseori elementele preluate astfel au ajuns şi la nivelul vorbirii

31
Vezi Otto Jespersen, Nature, evolution et origine du langage, Payot, Paris, 1976, p. 205.

41
obişnuite, prin influenţa exercitată de aspectul literar asupra celui popular. Rămîne însă ca
trăsătură determinantă a influenţei latine asupra limbilor romanice faptul că s-a exercitat asupra
aspectului literar al acestor limbi. Fiecare limbă romanică are o istorie proprie a relaţiilor cu
latina, istorie cu multe similitudini în cazul limbilor romanice occidentale şi foarte diferită în
cazul romanităţii estice. O primă şi esenţială deosebire între cele două situaţii, reprezentate de
vestul şi de estul romanic, este aceea că, în vreme ce în Occident contactul cu latina a fost
menţinut permanent, în Est acesta a fost întrerupt o lungă perioadă de timp. De altfel, primele
atestări ale unor cuvinte, sintagme şi fraze ale limbilor romanice vestice se găsesc în unele texte
latineşti. Pe de altă parte, aceste limbi au făcut împrumuturi din latină foarte de timpuriu şi au
cunoscut în faza lor veche perioade în care cuvintele latine împrumutate au fost modificate
analogic în procesul adaptării, încît au primit forme ce nu le diferenţiază în suficientă măsură de
cuvintele moştenite. Uneori, chiar şi în timpurile moderne (îndeosebi în italiană, dar, rar, şi în
spaniolă, portugheză şi, mai tîrziu, în română), împrumuturile din latină au fost supuse unor
schimbări analogice32. Limba franceză, care a recurs de timpuriu la fondul latin pentru a se
îmbogăţi, cunoaşte la împrumuturile foarte vechi modificări faţă de original, dar în epoca
modernă (după secolul al XVI-lea) latinismele sînt păstrate foarte aproape de forma iniţială,
scrierea etimologică avînd un rol însemnat în acest sens.
În operele religioase franceze din secolele al X-lea şi al XI-lea, apăreau deja cuvinte
latineşti împrumutate, aparţinînd cultului: angele (franceza avea şi cuvîntul moştenit ange),
apostele, benedin, martire, virgene etc. Treptat, împrumuturile latineşti s-au înmulţit în etapa
francezei medii (perioada secolelor al XIV-lea şi al XVI-lea) şi au pătruns în domenii de
activitate tot mai variate: abdiquer, accumuler, accuser, adorer, affection, armistice, effectuer,
qualité, quantité, respondre etc. Renaşterea a accentuat orientarea spre latină, încît abuzul de
latinisme a produs, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, reacţii de adversitate faţă de această
influenţă. Totuşi, un nou val de neologisme latineşti s-a fixat şi în acest timp în limbă: complexe,
exister, incendie, indiquer, subir etc. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea s-au făcut alte împru-
muturi savante, sursa latină fiind acum secondată de cea grecească.
În italiană, influenţa latinei literare a fost timpurie şi deosebit de puternică, iar adaptarea
împrumuturilor cu numeroase modificări fonetice împiedică deseori distincţia dintre elementele
moştenite şi cele împrumutate. Aici Renaşterea s-a manifestat foarte de timpuriu, încît în secolul
al XIV-lea era deja la apogeu. Împrumuturile latineşti le precedă în multe cazuri pe cele realizate
de franceză, dar încep tot cu cele din domeniul religios: annunciare, apostolo, carità, confusione,
imperio, pazienza, presentare, umile etc.
Limba spaniolă a cunoscut, de asemenea, o puternică influenţă latină, determinabilă încă
din primele texte, unde se întîlnesc împrumuturi ce aparţin cu preponderenţă tot dome-niului
religios: anunciar, apostol, avaricia, caridad, confusión, cristal, custodiar, deceso, emperador,
humilde, martirio, paciencia, presentar, virgen etc. Ulterior, s-au adăugat împrumuturi latine
pentru tot mai multe domenii, îndeosebi din cele ale ştiinţei şi filozofiei: abstracto, absurdo,
articulo etc.
Influenţa latină asupra limbii portugheze a avut mai multe aspecte, producînd, pe de o
parte, pătrunderea multor cuvinte şi, pe de altă parte, adoptarea unor ortografii etimologizante,
care însă au fost ulterior emendate. În general, latinismele preluate de timpuriu nu au suferit
alterări majore: lat. patria > pg. pátria, lat. patrimonial > pg. patrimonial etc. Foarte multe
împrumuturi preluate din latină au pătruns în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, dar şi în secolele
următoare: directo, increduto, publico etc., unele sufixe neologice fiind asimilate în procesul
adaptării la cele vechi, astfel încît, de exemplu, lat. -itatem a devenit pg. -idade (amabilitatem >
amabilidade).
În condiţiile întreruperii legăturilor cu lumea latină timp de mai multe secole, limba română
a fost scrisă la început (din secolul al XVI-lea) cu litere chirilice şi abia după mijlocul secolului al
32
De exemplu, în română, de la fr. signification, lat. significatio, -onis s-a realizat forma semnificaţie, cu gn trecut la
mn, aşa cum s-a produs în cuvîntul moştenit semn, care în latină avea forma signum.

42
XIX-lea a adoptat grafia latină (în zonele româneşti aflate sub ocupaţie ruseacă însă, scrierea
chirilică a fost urmată de cea cu litere ruseşti, care sînt derivate din cele chirilice). Descoperirea
caracterului latin al limbii române, în zorii epocii moderne, a produs o orientare pronunţată spre
împrumutul de origine latină şi, în ultimă instanţă, s-a ajuns şi în acest caz la o îmbogăţire a
limbii culte prin împrumuturi latineşti.
În legătură cu influenţa exercitată de latină asupra limbilor romanice se poate constata
posibilitatea de a recurge la modelul cuvintelor moştenite pentru a realiza adaptările, dar, în
acelaşi timp, existenţa, în multe situaţii, a tendinţei de a adapta împrumuturile din alte limbi,
îndeosebi cînd este vorba de împrumuturile de la o limbă romanică la alta, printr-o confruntare cu
situaţiile din latină. Din acest motiv, multe dintre elementele preluate din franceză de celelalte
limbi romanice au fost adaptate prin urmarea grafiei franceze (care, fiind etimologică, era mai
aproape de latină) şi nu au realizat serii desinenţiale paralele cu cele latineşti, ci s-au asimilat
acestora.
Prin urmare, în epoca modernă, toate limbile literare romanice au preluat din latină cuvinte
pentru a denumi concepte noi, multe dintre aceste limbi făcînd împrumuturi şi din idiomuri cu
alte origini. Pe această cale s-au reintrodus însă în limbile romanice unele grupuri consonantice
(cl-, pl-, -ct-, -ns-) care dispăruseră de multe ori în cuvintele moştenite datorită transformărilor
fonetice. În unele limbi romanice (franceză, portugheză), s-a refăcut grafia cuvintelor moştenite
sub influenţa etimonului, iar în altele s-au reintrodus unele forme flexionare (în română, unde s-
au reintrodus consoanele origi-nare la formele iotacizate: eu văd, după lat. vedo, eu vin, după lat.
venio etc.33). În italiană, spaniolă şi portugheză, influenţa latinei a produs introducerea sufixului
-issimus pentru formarea superlativului absolut la adjective. Sufixul a ajuns şi în franceză şi
română, dar aici nu este caracteristic. S-au preluat din latină şi numeroase sufixe (rom. -iza, it.
-izzare, fr. -iser, sp., pg. -izar), pseudosufixe (rom. -fer, it., sp., pg. -fero, fr. -fère), prefixe (post-)
şi pseudoprefixe (igni-).
Desigur, cele mai multe efecte ale influenţei latinei literare asupra limbilor romanice sînt la
nivelul lexicului, prin împrumuturile de cuvinte, în unele cazuri înrîurirea latină fiind sprijinită şi
de alte înrîuriri (greacă, germană, engleză sau a unor limbi romanice asupra altora), încît astăzi
există un număr apreciabil de cuvinte panromanice cu o astfel de explicaţie: rom. abstact, it.
astratto, fr, abstrait, sp., pg. abstracto; rom. absurd, it. assurdo, fr. absurde, sp., pg. absurdo
etc.34 În unele cazuri, împrumuturile din latină coexistă în limbile romanice cu elementele
moştenite avînd la origine aceiaşi radicali, dar modificaţi prin evoluţia fonetică. Prestigiul latinei
şi mîndria originii romane au generat, pe terenul culturilor reprezentate de toate limbile romanice,
curente latiniste, cărora li s-au opus apoi orientări ce vizau temperarea receptării elementelor din
latină sau reîntoarcerea la formele latine în cazul elementelor moştenite.
În limbile germanice, elementele latine au pătruns în mai multe epoci şi în mai multe
moduri, cel mai vechi strat fiind din primele secole ale erei creştine, cînd, pe cale vorbită, în
germana de sus şi de jos, în gotică şi în vechea saxonă au fost preluate unele cuvinte. În multe
cazuri însă, cuvintele analizabile latineşti au fost calchiate de limbile germanice, care au alcătuit
derivate sau compuse similare uzînd de mijloacele proprii.
După aprecierea lui Helmut Lüdke35, în maniera în care greaca a influenţat limba latină,
aceasta a influenţat, la rîndul ei, limbile Europei, înţelegînd de aici că influenţa latină a avut în
principiu la bază ascendentul unui grad de cultivare superior reprezentat de civilizaţia şi limba
romanilor. Contactele dintre romani şi germanici s-au produs atunci cînd, extinzîndu-se spre est şi

33
Din păcate, ajungînd manie latinizantă, procedeul a dus uneori la forme aberante, pseudolatineşti, susţinute de
semidocţi, precum eu sunt, noi suntem, voi sunteţi.
34
Vezi Franz-Joseph Meissner et al., EuroComRom – Les sept tamis: lire les langues romanes dès le départ, Shaker
Verlag, Aachen, 2004, p.166-168, 249.
35
Helmut Lüdke, Geschichte des romanischen Wortschatzes, 2. Band, Ausstralungsphänomene und Interferenzzonen,
Verlag Rombach & Co GmbH, Freiburg im Breisgau, 1968, capitolul Geschichte des romanischen Wortschatzes in den
Nachbarländern der heutigen Romania, p. 11-77.

43
spre nord, Imperiul Roman a ajuns să se învecineze cu zonele de la est de Rin şi de la nord de
Dunăre, ocupate de triburile germanice. Superioritatea de cultură şi de civilizaţie a romanilor a
dus, de aceea, încă de timpuriu, începînd cu secolul I d.Hr., la manifestarea unor influenţe latine
asupra germanicilor, deşi, pînă la creştinare şi pînă la întemeierea unor state germanice durabile,
înrîurirea latină s-a exercitat mai mult local şi cu intensitate redusă.
Această influenţă prin vecinătate nu a vizat, desigur, toate limbile germanice, deoarece cele
nordice nu au avut posibilităţi de exercitare a ei, datorită îndepărtării de spaţiile de limbă latină.
De aceea, un număr de cuvinte latineşti au pătruns numai în unele dialectele germane, mai ales
pentru a denumi realităţi pe care germanicii nu le cunoscuseră, cum ar fi unii arbori fructiferi:
Birne < lat. pirus, Kirsche < lat. cerasus, Pflaume < lat. prunus, Pfirsich < lat. persicus etc.
Asemenea împrumuturi, datorită prezenţei lor timpurii în germană, au cunoscut multe dintre
evoluţiile fonetice care au caracterizat această limbă în primele secole ale erei noastre. Astfel de
elemente nu se reduc însă la un anumit sector, ci caracterizează mai multe domenii ale existenţei
şi ale activităţii: Kaiser < lat. caisar (= caesar), Keller < lat. cellarum, Küche < lat. coquina,
Mauer < lat. murus, Meister < lat. magister, Uhr < lat. hora, Wein < lat. vinum, Ziegel < lat.
tegula etc. Există unele teritorii germanice, precum cel neerlandez actual, care au fost mult timp
sub ocupaţie romană, încît influenţa latinei asupra unora dintre dialectele germanei de jos este
explicabilă.
O situaţie interesantă a împrumuturilor timpurii din latină o prezintă cîteva elemente care
au realizat pe teren germanic derivate ce se integrează fondului primar, deşi originalul latinesc nu
a fost atestat sau nu a lăsat urme în limbile romanice, aşa cum ar fi fost firesc. Astfel, pornind de
la lat. caupo “cîrciumar; mic comerciant” a existat în germana de sus cuvîntul kaufo “negustor”,
de la care s-a realizat verbul koufon, atestat şi în gotică cu forma kaupon şi cu semnificaţia “a se
îndeletnici cu comerţul”. Din germanul de sus koufon (cu corespondentul köpen, în germana de
jos) a evoluat verbul din germana actuală kaufen “a cumpăra”. Verbul se regăseşte şi în
neerlandeză cu forma kopen [΄kopə], în daneză, købe [΄kö:be], în norvegiană, kjøpe [΄çö:pə], în
suedeză, köpa [΄çö:pa] şi, chiar în islandeză, kaupa. Limba engleză are pe baza aceluiaşi cuvînt
latin caupo, adjectivul cheap [ti:p] “ieftin”.
O situaţie specială o prezintă, din perspectiva contactului cu latina, limba engleză, fiindcă
teritoriul britanic, pe care locuiau neamuri celtice, a fost între anii 47 şi 410 provincie romană şi,
prin urmare, a fost populat cu colonişti romani, aşa cum s-a întîmplat în zonele în care s-au
format limbile romanice. Limba latină a ajuns deci pe teritoriul britanic înainte de a se fi format
limba engleză, însă nu a reuşit să înlăture în totalitate limba băştinaşilor celţi, încît, după venirea
triburilor germanice ale anglilor, saxonilor şi iuţilor (în jurul anului 450), substratul pe care se va
forma viitoarea limbă germanică (engleza) era un amestec de insule celtice şi latine. Ca atare,
pentru engleză, latina este prezentă şi la nivelul substratului 36.
Germanii care au venit în Britania aduceau în limba lor şi cuvinte latine pe care le primiseră
în timpul şederii pe continent. De altfel, romanii înşişi i-au chemat pentru a-i ajuta în luptele cu
populaţiile celtice din nord şi din Scoţia, dar aceşti germani s-au transformat în cuceritori, iar
dialectele vorbite de ei au stat la baza limbii care s-a format treptat în insulele britanice, avînd ca
substrat elementul celtic şi cel latin.
În raport cu alte limbi germanice, limba engleză are şi particularitatea că a suferit pe
parcursul a două secole (după cucerirea normandă din 1066) influenţa intensă a dialectului
normand al limbii franceze, devenit limbă de curte, în administraţie, în justiţie, învăţămînt,
biserică şi literatură. Exercitarea concomitentă şi a unei însemnate influenţe latine asupra englezei
şi tendinţa de a galiciza latinismele sau de a da aspect latin franţuzismelor au produs o
interpătrundere accentuată între elementele latine şi cele franceze, astfel încît uneori ele nu mai
pot fi delimitate cu precizie.

36
Asupra specificului elementului latin şi a altor trăsături ale englezei, vezi Marinela Burada, Locul şi rolul
elementului latin în istoria limbii engleze, Editura C2 Design, Braşov, 2001.

44
 În perioada ocupaţiei normande, în Anglia funcţionau de fapt trei limbi: latina era limba
oficială şi limba comună pentru întregul Occident, franceza (în varianta normandă) era limba
aristocraţiei şi limba literară, iar engleza era limba vorbită de clasele medii şi cele sărace. În
aceste condiţii, engleza a suferit o influenţă romanică foarte puternică şi s-a diferenţiat foarte mult
de germană. Unele împrumuturi făcute acum de engleză din franceză au la bază originale
latineşti, dar conţin modificările fonetice suferite pe terenul limbii franceze, aşa cum atestă, de
exemplu, engl. money < v.fr. *moneie (fr.mod. monnaie) < lat. moneta. Acest cuvînt latin a fost
preluat însă şi direct, dar cu forma mint (deci cu t menţinut) şi cu semnificaţiile: 1) “sumă mare”,
2) “monetărie, fabrică de bani”. (Aceeaşi origine latină are şi germ. Münze, care avea în limba
veche forma muniza).
Numărul elementelor franceze care a pătruns în engleză în perioada ocupaţiei normande
este foarte mare, vizează domenii de activitate diferite şi aparţin unor categorii grama-ticale
diferite (substantive, adjective, verbe, adverbe) : fine < fr. fine, clear < fr. clair, sure < fr. sûre,
noble < fr. noble, round < fr. rond, quite < fr. quitte, very < v.fr. verai (fr.mod. vrai). Unele dintre
aceste cuvinte se găsesc şi în germană, dar aici au venit direct din latină şi forma lor este diferită:
klar < lat. clarus, sicher < lat. securus. Influenţa franceză a făcut ca, alături de denumirile
germanice pentru animale (calf; ox, cow, bull; sheep, lamb; swine), să apară în engleză denumiri
deosebite pentru carnea provenită de la aceste animale (veal < fr. veau, beef < fr. boeuf, mutton <
fr. mouton, pork < fr. porc). În mod similar, cuvîntul flower a fost preluat (< fr. fleur) pentru a
denumi florile cultivate, în timp ce pentru florile copacilor au rămas în uz cuvintele germanice
bloom şi blossom. Prin urmare, elementele de origine franceză (normandă) se rapor-tează de
obicei la un nivel aristocratic al existenţei, fapt atestat şi de cuvinte precum library (< fr.
librairie), care a păstrat semnificaţia “bibliotecă” dintr-o epocă în care nu exista o diferenţă între
bibliotecă şi librărie.
Impactul cel mai semnificativ al limbii latine asupra idiomurilor germanice l-a avut în
cursul perioadei de creştinare şi după creştinare prin biserica catolică, deoarece cultul religios se
desfăşura în latină şi tot în această limbă se răspîndeau valorile spiritualităţii europene. Termenii
creştini de origine latină din germană se diferenţiază însă de împrumuturile mai vechi din aceeaşi
sursă, atît prin domeniile de aplicare, cît şi prin principiile de adaptare: Engel < lat. angelus,
Frucht < lat. fructus, keusch “cast” < lat. conscius, Kloster < lat. claustrum, Kohl “varză” < lat.
caulis, Körper < lat. corpus, Messe < lat. missa, Mönch < lat. monachus, Palast < lat. palatium,
Preister “sacerdot” < lat. presbyter, Teufel “diavol” < lat. diavolus. Un cuvînt pătruns anterior
precum Kreuz (< lat. crucem) a primit prin creştinism şi o semnificaţie specifică. S-a instituit
treptat în limba germană şi procedeul calchierii unor cuvinte latine (mai tîrziu şi greceşti), astfel
încît, prin echivalarea lat. -pressio cu germ. -druck s-au realizat după lat. impressio, expressio,
derivatele Eindruck, Ausdruck.
De altfel, calcurile după modele latineşti sînt foarte numeroase în germană şi se întîlnesc
deseori şi în celelalte limbi din familie: lat. aequilibrium → germ. gleichgewicht, dan. ligevgt
[΄li:γəväkt]; lat. conscience → germ. Gewissen, dan. samvittighed [sam΄vitixe], sued. samvete
[΄sam:ve:tə]; lat. omnipotens → engl. almighty [:l΄majti], germ. allmächtig [΄almäxtiç], dan.
almgtig [al΄mäkti], norv. allmektig [al΄mekti], sued. allmaktlig [΄al:mak:tli(g)]37. Dacă în aseme-
nea cazuri nu au pătruns în vocabularul limbilor germanice cuvintele latineşti ca atare, cu forma
lor, semnificaţiile redate prin aceste forme s-au transmis, realizînd ceea ce Charles Bally a numit
„mentalitatea europeană”.
Prin împrumuturile făcute în perioada Evului mediu, limbile germanice au primit şi afixe
latino-romanice, unele dintre ele deosebit de active pe terenul lor. Astfel, de exemplu, sufixul de
agent latin -arius (> -ari) se regăseşte în toate limbile germanice importante: germ. Mülle –
Müller „moară – morar”, engl. mill – miller, neer. molen – molenaar, dan., norv. mølle – møller,
sued. kvarn – mjölnare. Sufixul împrumutat s-a ataşat şi unor cuvinte nelatine (germanice), aşa

37
Vezi Otto Jespersen, op. cit., p. 208.

45
cum atestă derivate germane precum: Fahrer “conductor”, Schneider şi chiar Schreiber, căci
acesta nu are un corespondent în latină cu o asemenea structură.
Pînă la Reformă (secolul al XV-lea), limba latină reprezenta, pe lîngă limba de cult
obligatorie, şi limba de comunicare între instituţiile eclesiastice din teritoriile germanice şi din
teritoriile romanice (în afara spaţiului de limbă română). După Reformă însă, o dată cu traducerea
Bibliei şi a cărţilor de cult în limbile naţionale, rolul latinei în acest sector a scăzut în mare parte.
Latina a rămas totuşi limba de bază a ştiinţei şi a filozofiei europene, încît, atunci cînd limbile
literare moderne şi-au format limbaje de specialitate, o mare parte dintre termeni au fost preluaţi
din latină. De altfel, în perioada Renaşterii (secolele al XIV-lea – al XVI-lea) s-a produs o întărire
a poziţiei limbii latine ca limbă de cultură, avînd un prestigiu foarte mare, redescoperirea
valorilor antice greco-latine fiind însoţită de preluarea modelelor romane, între care cele literare
în primul rînd. Pe de o parte, limbă a muzelor şi, pe de altă parte, limbă a minţii, latina a devenit
modelul de necontestat pentru limbile literare moderne europene, între care limbile germanice se
remarcă în mod deosebit, fiindcă nu numai că au împrumutat multe cuvinte latineşti, îndeosebi
substantive, dar au acceptat uneori şi desinenţele lor originare de singular sau de plural, fenomen
care nu se întîlneşte în cazul limbilor romanice decît în fazele vechi ale unora dintre ele.
În diferite momente din istoria lor, limbile germanice au fost influenţate şi de idiomurile
romanice moderne. Limba italiană, prima în care s-a creat o mare cultură europeană în epoca
modernă, a căpătat un prestigiu deosebit în perioada Renaşterii, fiind luată ca model de limbă de
cultură. Termino-logia pentru unele domenii de activitate (muzică, arhitectură, marină, comerţ) a
fost în mod pronunţat dezvoltată în limbile germanice prin elemente preluate din italiană. La
rîndul ei, franceza a reprezentat timp de cîteva secole (secolele al XV-lea – al XVIII-lea) limba
aristocraţiei, încît era cultivată în toate capitalele europene şi influenţa toate limbile, inclusiv
îndepărtatele limbi ale nordului germanic.

Convergenţe germanice şi romanice

pe baza împrumutului latin

În epoca feudală şi la începutul epocii moderne, limba latină literară a funcţionat ca limbă
de cultură şi ca limbă de cult în cea mai mare parte a Europei, avînd un însemnat rol unificator şi
permiţînd transferul de cunoştinţe între popoarele europene şi comunicarea între ele. Nu au fost
cuprinse în acest spaţiu al latinei, popoarele ortodoxe şi, deci, nici poporul român, încît doar
provinciile româneşti ajunse sub ocupaţie maghiară şi austriacă fac excepţie, dar şi aici, românii,
aflaţi în aservire, nu au avut acces la limba latină, fiindcă nu erau cuprinşi în şcolile înalte şi nu
făceau parte din cercurile aristocratice şi conducătoare. Ca atare, în vreme ce popoarele ger-
manice şi cele romanice occidentale au cunoscut permanent influenţa latinei, românii, deşi
vorbitori ai unei limbi romanice, au fost lipsiţi o lungă perioadă de această influenţă.
În acest mod, atunci cînd s-au format limbile literare ale popoarelor europene, latina a fost
model şi sursă de îmbogăţire pentru cele germanice şi pentru cele romanice apusene, iar româna
s-a raliat tîrziu, spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, la această sursă europeană. Cu toate acestea,
într-un timp relativ scurt, pe parcursul secolului al XIX-lea, această limbă a integrat numeroase
împrumuturi neologice, dintre care multe din latina literară, iar astăzi poate fi luată în discuţie şi
evaluată împreună cu limbile vestice.
În analiza elementelor latine pătrunse ca împrumuturi în limbile romanice şi în limbile
germanice, se constată multe aspecte comune celor două familii de limbi, dar şi aspecte
diferenţiatoare, printre care cel mai important este acela că pe terenul limbilor romanice
împrumuturile din latină s-au întîlnit cu elemente moştenite din latină şi au fost apropiate în multe
cazuri de acestea, încît adaptarea împrumuturilor s-a putut realiza fără modificări în sistemul

46
desinenţelor. În limbile germanice însă, împrumuturile din latină au venit uneori şi cu desinenţe
noi, deşi sistemul lor morfologic nu a fost afectat, fiindcă, lipsind în general determinările interne
pentru terminaţii (între care se cuprind şi desinenţele), nici nu s-a modificat şi nici nu s-au produs
restructurări în morfologie.
Aspectul principal care apropie limbile romanice şi cele germanice din perspectiva
receptării elementelor neologice din latină priveşte tipul de elemente împrumutate, în sensul că
ele aparţin aceloraşi domenii cognitive şi profesionale şi aceloraşi categorii morfologice. Ca atare,
se poate constata că, în mod obişnuit, primele împrumuturi vizează domeniul religios pentru ca
apoi să se extindă asupra celui ştiinţific şi filozofic şi să cuprindă în sfîrşit toate laturile culturii de
erudiţie. De aceea, aspectul limbii latine care a influenţat limbile literare europene în perioada
modernă a fost numit latină savantă sau latină cultă, deoarece a fost valorificat în terminologiile
care privesc laturile abstracte ale culturii şi ale civilizaţiei, iar uneori şi în structurile sintactice,
elaborate şi complicate, pe care le-au adoptat limbile europene în perioada umanismului şi baro-
cului.
Foarte multe dintre cuvintele care denumesc abstracţiuni în latină sînt substantive
postverbale de declinarea a III-a imparasilabică cu terminaţia -(t)io / -(t)ionis (conditio – condi-
tionis, regio – regionis etc.) şi ele au fost introduse în mai mare sau în mai mică măsură în toate
limbile literare europene, iar, prin influenţa limbilor literare asupra celor populare, multe au ajuns
şi la nivel popular.
Idiomurile romanice moşteniseră însă la nivel popular unele cuvinte de acest tip, care
suferiseră transformările fonetice specifice evoluţiei fiecăreia, iar existenţa unor astfel de
elemente moştenite a avut repercusiuni asupra celor împrumutate, determinîndu-le forma şi
uşurîndu-le adaptarea. Limbile germanice, neavînd un strat latin moştenit, nu au cunoscut acest
fenomen al adaptării cuvintelor împrumutate după altele vechi. În plus, aspectul lor literar s-a
definitivat mai tîrziu decît în cazul limbilor romanice occidentale şi, de aceea, au recurs adesea la
modelul romanic de adaptare cînd au preluat elementele latineşti.
Atît limbile romanice, cît şi cele germanice au cunoscut influenţa latinei savante în mai
multe sectoare ale morfologiei: la substantiv, la adjectiv, la verb şi, rar, la adverb. Dintre acestea,
substantivele deţin primul loc pentru că ele denumesc realităţile în sens propriu, iar cunoaşterea
se îmbogăţeşte îndeosebi prin distingerea a tot mai multe realităţi, fie prin disocieri în cadrul celor
deja cunoscute, fie prin expansiunea dincolo de limitele lor. Substantivele sînt nume pentru aceste
realităţi, în măsura în care sînt cuprinse cu mintea, sînt cunoscute, şi, ca atare, denumirile
realităţilor sînt mijlocite în mod obligatoriu de cunoaşterile despre ele. De aceea, limbile lite-rare
europene au preluat din latina savantă îndeosebi substantive şi mai ales substantivele care
denumesc realităţi construite cu mintea, adică entităţi abstracte. Între aceste elemente preluate,
cele care în latină se termină în -(t)io / -(t)ionis se disting în mod deosebit prin numărul lor foarte
mare.
Astfel, cuvintele latineşti natio / -ionis şi religio / -ionis au devenit în limbile romanice:
rom. naţiune, naţie [natsi΄une, ΄natsie], religie, reli-giune [re΄lidie, relidi΄une];
it. nazione [natsi΄one], religione [relidi΄one];
sp. nación [naθi΄on], religión [relixi΄on];
port. nação [΄nasə̃u], religião [re΄liiãu];
fr. nation [nasi΄õ], réligion [relii΄õ].
În limbile germanice, corespondentele sînt:
germ. Nation [natsi΄on], Religion [religi΄on];
neer. natie [΄nasi:], religie [re΄ligi:];
engl. nation [′nei∫n], religion [ri′lidn];
dan. nation [na΄∫o:n], religion [religi΄o:n];
sued. nation [nat΄∫u:n], religion [reli΄u:n];
norv. nasjon [na΄∫on], religion [religi΄o:n].

47
 Pentru cuvintele de acest tip, se poate constata că, în cazul limbilor romanice, situaţia este
foarte complicată şi diversificată, limba română caracterizîndu-se prin faptul că poate avea două
forme pentru acelaşi împrumut neologic, dintre care una este uzuală, iar alta cu folosire în trecut
sau actualizată întîmplător. În unele situaţii însă, cele două forme şi-au repartizat semnificaţiile
elementului originar (raţie, raţiune; porţie, porţiune). În cîteva cazuri s-a adăugat şi o a treia
formă de origine franceză şi germană precum divizie, diviziune, divizion / pensie, pensiune,
pension. Atît formele în -(ţ)ie, cît şi cele în -(ţ)iune au însă aceeaşi origine, în limba latină. Cea
scurtă provine din nominativul latin natio, religio, iar cea lungă este preluarea acuzativului şi
ablativului natione(m), religione(m), cu trecerea de la o la u produsă prin analogie cu sufixul
-ciune din cuvintele moştenite (închinăciune < lat. inclinatione(m), înţelepciune < lat.
intelectione(m), rugăciune < lat. rogatione(m)).
În celelalte limbi romanice, modelul cuvintelor moştenite a fost hotărîtor şi, de aceea,
împrumuturile au fost adaptate după forma lor. Ca atare, în franceză adaptarea este în -(t)ion,
fiindcă într-un cuvînt moştenit precum raison se întîlneşte terminaţia -on, iar lipsa acţiunii legilor
de evoluţie în cazul împrumuturilor face să se conserve în neologisme şi -(t)io- din latină. La fel
stau lucrurile în cazul limbilor italiană, spaniolă şi portugheză, la aceasta din urmă aplicîndu-se
analogic modificarea finalelor latineşti care aveau în componenţă pe n la ão, ca urmare a vechii
influenţe a dialectului mozarab.
În limbile germanice, situaţia este mai simplă, căci lipsa stratului latin şi definitivarea mai
tîrzie a aspectului literar le-a făcut să preia modelul limbilor romanice, îndeosebi al francezei. De
aceea, în germană, în engleză, în norvegiană, în daneză şi în suedeză terminaţia grafică este
-(t)ion, însă în pronunţie există particularizări de la o limbă la alta. Limba neerlandeză prezintă o
situaţie aparte, deoarece urmează deseori, la fel ca în cazul formei scurte din română, nominativul
latin, de unde rezultă natie [΄nasi:] şi religie [re΄ligi:]. Tipul neerlandez de adaptare a fost preluat
de limba rusă literară şi apoi de toate celelalte limbi slave literare (poloneză, bulgară, cehă etc.).
Şi în germană există unele împrumuturi din neerlandeză cu formă scurtă: germ. Aktie < neer.
actie (< lat. actio,-onis). Neerlandeza are însă şi situaţii în care foloseşte forma în -(t)ion, cu o
pronunţie ce aminteşte, după zonă, de cea din franceză, din germană sau din engleză: friction
“frecţie”, station.
În consecinţă, adaptarea substantivelor latine cu terminaţia -(t)io / -(t)ionis prezintă în
limbile romanice şi în limbile germanice următoarele tipuri:
a) adaptarea după modelul cuvintelor moştenite, în limbile romanice (româna
participînd la acest aspect cu formele lungi: raţiune, naţiune, religiune);
b) adaptarea prin preluarea nominativului latin în română (forma scurtă) şi în
neerlandeză (de unde a trecut şi în limbile slave şi, uneori, în germană);
c) adaptarea după modelul francez în limbile germanice (exclusiv neerlandeza, care
urmează acest model numai parţial) şi uneori în română (comision, divizion,
pension).
Ca factor de apropiere între limbile romanice şi cele germanice, împrumutul latin nu a
urmat întotdeauna o cale sistematică şi nu caracterizează numai categoria substantivelor, deşi aici
are rolul cel mai evident şi extinderea cea mai mare. Destul de numeroase sînt cazurile în care, pe
baza unui împrumut din latină, limbile romanice şi germanice au realizat derivate şi compuse,
întregind astfel familiile prin mijloace proprii. Această situaţie porneşte de multe ori de la
necesitatea de a avea denumiri pentru idei (constructe ale minţii sau reprezentări de realităţi)
inexistente în lumea antică şi care nu existau nici în perioada în care latina reprezenta limba de
cultură a Europei. Între limbile moderne care au realizat astfel de creaţii pornind de la împrumutul
latin, se pot menţiona, în ordinea descrescătoare a frecvenţei fenomenului, franceza, italiana,
engleza, spaniola germana şi portugheza. În cazul celorlalte limbi romanice şi germanice, acest
fenomen nu este semnificativ nici prin prezenţă şi nici prin creaţii preluate ulterior de alte
idiomuri.

48
 Prin urmare, remarcabilă din acest punct de vedere este franceza, care, în multe cazuri a
intermediat răspîndirea cuvintelor de cultură de origine latină şi a oferit în acelaşi timp creaţii
proprii pe baza lor, creaţii care au intrat la rîndul lor în circuitul european. S-a întîmplat uneori
însă ca asemenea creaţii să apară pe terenul unor limbi germanice şi de aici să fie preluate de alte
idiomuri. Astfel de situaţii sînt oferite de obicei de limba engleză, care a cunoscut o deosebită
îmbogăţire şi a căpătat o mare mobilititate în epoca modernă, exercitînd apoi o insistentă
influenţă asupra lumii contemporane.
Engleza a împrumutat din latină verbul exhaurio, -ire, -si, -tum „a secătui, a goli”, „a
termina” în forma to exhaust [ig΄z:st] „a scoate, a goli”, „a epuiza”, a cărui formă se explică prin
participiul (folosit deseori cu valoare adjectivală) exhausted [ig΄z:stid] ce corespunde lat.
exhaustum. Pe terenul limbii engleze s-a format derivatul exhaustive [ig΄z:stiv], care are atît
radicalul cît şi sufixul de origine latină şi a fost împrumutat de franceză, iar, de aici, a ajuns în
alte limbi romanice şi germanice. De la adjectivul exhaustif [εgzos΄tif], franceza a realizat
derivatul substantival exhaustivité [εgzostivi΄te], care a fost şi el împrumutat de alte limbi.
Franceza a preluat direct din latină, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, substantivul exhaustion
[εgzostj΄õ] (< lat. exhaustio, -onis) cu semnificaţiile „metodă de analiză cu epuizarea tuturor
ipotezelor posibile” şi „faptul de a epuiza (un fluid)”, iar, la sfîrşitul veacului următor,
substantivul exhaure [εg΄z] (< lat. exhaurire) cu semnificaţia „secare a apelor de infiltraţie (din
mine, din cariere etc.)”. În acest mod, elementul de origine engleză din franceză, exhaustif, s-a
putut integra într-o familie amplă de cuvinte.
Limbile romanice iberice, spaniola şi portugheza, posedă şi ele adjectivul exhaustivo, dar
este apreciat ca fiind o creaţie proprie plecînd de la latină, şi, în mod asemănător, forma germană
corespunzătoare, exhaustiv, este considerată ca fiind în relaţie nemijlocită cu latina. Cu toate
acestea, cert este faptul că de la nordica norvegiană (cu adjecvul exhaustivi) şi pînă la sud-estica
română (cu exhaustiv), sursa acestui element lexical se află în engleză sau în franceză şi, cum
franceza l-a preluat la rîndul ei din engleză, această limbă germanică este cea care a făcut din
adjectivul respectiv un element european, dovedind că atît în limbile romanice cît şi în cele
germanice împrumuturile din latină (cuvinte şi afixe) sînt nu numai integrate şi funcţionale, ci şi
creatoare.

Interferenţa influenţelor lingvistice

în spaţiul european

La nivel popular, fiecare dintre limbile europene influenţează limbile cu care se învecinează
şi suferă la rîndul lor influenţa acestora. Ca atare, între limbile populare influenţele sînt reciproce
şi, în general, există zone de bilingvism între ele, încît trecerea de la una la alta este treptată.
Desigur, aceasta nu presupune numaidecît şi o echivalenţă între numărul şi importanţa
elementelor primite şi furnizate, dar reciprocitatea rămîne un fenomen specific.
La nivel erudit însă, în cazul limbilor literare, influenţele au, de obicei, caracter univoc şi se
realizează în funcţie de gradul de cultivare, de statutul culturii reprezentate. În asemenea condiţii,
numai unele dintre limbi ajung în situaţia de a deveni sursă de îmbogăţire pentru celelalte, limbi
care devin astfel un liant al unităţii şi un mijloc de comunicare în Europa. Se remarcă în acest
sens, mai întîi, limba veche greacă valorificată direct sau indirect de toate limbile literare
europene, apoi limba latină şi unele dintre descendentele ei occidentale (franceza, italiana,
spaniola, portugheza) şi, în sfîrşit, unele dintre limbile germanice (engleza, germana).
Limbile antice, supranumite şi limbi clasice, au influenţat şi continuă să influenţeze limbile
literare europene moderne deşi corespondentul lor popular a fost transformat foarte mult încît a
devenit o altă realitate care a stat la baza unor limbi literare diferite de cele antice. Astfel, limba
latină populară a dat naştere limbilor romanice, care şi-au creat la rîndul lor aspecte literare, iar
limba veche greacă populară, deşi nu s-a fragmentat în mai multe limbi, a devenit o altă realitate

49
prin limba greacă populară din Evul mediu sau din epoca modernă, încît a fost necesară realizarea
altor forme literare corespondente. Ceea ce se poate observa în cazul influenţelor realizate pe cale
cultă (la nivelul limbilor literare, deci) este, pe de o parte, faptul că ele nu necesită
contemporaneitatea factorului influenţator cu elementul influenţat, încît limbile vechi clasice pot
reprezenta încă un astfel de factor, şi, pe de altă parte, nici vecinătatea dintre influenţator şi
influenţat nu este necesară. Ca atare, influenţarea la nivelul culturii majore şi a limbii de cultură
se poate realiza “la distanţă”, atît în timp, cît şi în spaţiu.
Din aceste motive, limbile literare moderne ale Europei pot asimila şi avea în uz elemente
preluate din surse diferite, cu singura condiţie ca aceste surse să reprezinte coeficientul de
supremaţie care să le impună în raport cu aceste limbi. Dacă se ia în atenţie noţiunea „popor”, de
exemplu, denumirea grecească este démos (δήμος) ale cărei semnificaţii erau „teritoriu locuit de
un popor, de o comunitate”, precum şi “popor, rasă, gintă”, de la care, în greaca veche, s-au creat
derivate precum: demokratía “guvernare a poporului” şi demokratikós “care ţine de o astfel de
guvernare”. În greacă există şi cuvîntul éthnos (έθνος) cu două semnificaţii „popor, naţiune, trib”
şi „categorie de fiinţe cu aceeaşi origine sau de aceeaşi condiţie”, de la care s-au realizat, de
asemenea, unele derivate. Pentru noţiu-nea „popor” denumirea latinească este populus, iar cea
germanică folk.
Majoritatea limbilor literare europene au cuvinte care pornesc din toate aceste baze
lingvistice, dar diferă de la o limbă la alta ponderea acestor baze, existînd şi cîteva situaţii în care
unele dintre ele nu sînt prezente. Ca limbă romanică, româna a moştenit cuvîntul popor (lat.
populus) de la care a realizat derivate, de obicei, după model străin (poporan, poporanism,
poporanist), însă familia acestui cuvînt a fost completată îndeosebi prin elemente împrumutate
din franceză şi din latină: popula (< fr. peupler), popular (< fr. populaire, lat. popularis),
popularitate (< fr. popularité < lat. popularitas, -atis), populariza (< fr. populariser), populaţie
(fr. population, lat. populatio, -onis). Elemente lexicale realizate pe baze greceşti se întîlnesc în
română, dar sînt împrumutate din limbile occidentale moderne: democrat (< fr. démocrat, germ.
Demokrat), democratic (< fr. démocratique, germ. demokratisch), democratism (< fr.
démocratisme), democratiza (< fr. démocratiser, germ. demokratisieren) şi democraţie (< fr. dé-
mocratie, gr. demokratía). Un număr însemnat de împrumuturi neologice conţin radicalul etno-,
care funcţionează şi ca element de compunere şi îşi are originea în greacă, dar cuvintele construite
cu el au fost preluate din franceză, iar, uneori, şi din alte limbi: etnie (< fr. ethnie), etnocentrism
(< fr. ethnocentrisme, engl. ethnocentrism), etnogeneză (< fr. ethnogenèse), etnograf (< fr.
ethnographe), etnografie (< ethnographie), etnolog (< fr. ethnologue), etnologie (< fr.
ethnologie), etnonim (< fr. ethnonyme). De la baza germanică, folk, româna are cîteva elemente
referitoare la creaţia populară şi la ştiinţa care o are ca obiect, elemente care au fost iniţiate pe
terenul limbii engleze şi au fost receptate de majoritatea limbilor europene: folclor (< engl., fr.
folklore), folcloric (< fr. folklorique), folclorist (< fr. folkloriste). În a doua jumătate a secolului al
XX-lea, au pătruns în limba română alte cuvinte cu această bază germanică: folk (< engl. folk
„curent artistic ce valorifică elemente populare”), de la care s-a realizat derivatul folkist, şi
folksong, ambele păstrate cu formele originare.
O altă limbă romanică, portugheza, aflată la extremitatea vestică a Europei, prezintă situaţii
comparabile cu cele din română, fiindcă şi aici a fost moştenit din latină cuvîntul populus, în
forma povo [΄povu], de la care s-au realizat derivate precum: povoar [povu΄ar] “popular”,
povoado [povu΄adu] “locuit, populat”. La acestea s-au adăugat împrumuturile população < lat.
populatio, -onis, popular < lat. popularis, popularidade < lat. popularitas, -atis. În portugheză se
atestă elementul de compunere demo- (< gr. démos) de la care s-a creat cuvîntul democrata adj. şi
subst. “democrat”, în vreme ce adjectivul democratico a fost împrumutat din greacă, iar
democracia este din lat. democratia. De la această bază s-au format pe terenul limbii portugheze
şi alte cuvinte precum: democratismo [demokrə΄timu] şi un cuvînt interesant precum
democracidade [democrasi΄dadə] “calitatea de a fi democrat; spirit democrat” (democratico +
-idade). Verbul democratizar este un împrumut din franceză (după unii specialişti ar fi un derivat

50
pe terenul limbii portugheze) de la care s-a format derivatul democratização “democratizare”. Pe
de altă parte, de la gr. éthnos a rezultat în portugheză prefixoidul etn(o)-, cu care s-au realizat mai
multe derivate: etnogenia, etnografia, etnográfico, etnógrafo, etnologia, etnólogo, etnonímia.
Adjectivul etnico a fost însă împrumutat din greacă, unde are forma ethnikós. Elementul germanic
se regăseşte în portugheză în împrumutul folclore < engl. folklore şi în derivatele de la el:
folclórico [fol΄kloricu], folclorista [folklo΄rit].
O comparaţie între română şi portugheză relevă o similitudine accentuată între ele, întrucît
ambele au moştenit cuvîntul latinesc populus şi au realizat de la el derivate, receptînd în epoca
modernă, prin împrumut, alte cuvinte din familie. O importantă zonă a cîmpului semantic
“popor” din cele două limbi este acoperită de elemente cu bază grecească şi un sector mai mic de
elemente cu bază germanică. Situaţia se prezintă similar şi în alte limbi romanice, precum
spaniola, italiana şi franceza, dar se regăseşte în mare parte şi în limbile germanice, deoarece şi
acestea, alături de elementul moştenit folk şi de derivatele lui, au cuvinte ce pornesc de la
latinescul populus şi de la greceştile démos şi éthnos.
Limba engleză, ca limbă germanică, a moştenit din limba-bază, cuvîntul folk “popor”, de la
care a realizat derivatele folklore, folkloric, folkorist, folkloristic. Aceste derivate au fost preluate
de aproape toate limbile europene pentru a reda noţiuni referitoare la creaţia populară şi la
cercetarea ei. În vremea ocupaţiei franco-normande, engleza a împrumutat cuvîntul people ['pi:pl]
(< fr.-norm. poeple < lat. populus) cu semnificaţia lui folk “popor”. Mai tîrziu, au fost
împrumutate cuvintele: popular (< lat. popularis), popularize, popularization, population, pentru
ca prin lat. ethnicus > engl. ethnic [΄eθnik] să pătrundă şi radicalul grecesc ethn(o)-, pe baza
căruia s-au realizat numeroase derivate precum: ethnicity, ethnocentric, ethography, ethnology,
ethnologic(al). Din franceză, engleza a preluat şi radicalul grecesc demo-, prin cuvinte precum
democracy [di΄mkrsi] (< fr. démocratie), democrat (< fr. démocrat), o serie de alte derivate,
democratic cu derivatul democratically, democratize cu derivatul democratization, fiind, de
asemenea, împrumuturi din franceză sau din latină.
Şi germana a moştenit cuvîntul de bază din limba mamă, în forma Volk [folk], cu care a
realizat numeroase compuse, unele dintre ele dublînd împrumuturile, astfel încît Ethnologie are
sinonimul Völkerkunde [΄fölkərkundə], Ethnologe sinonimul Völkerkundler, Folklore (< engl.)
este sinonim cu Volkskunde, iar Folklorist cu Volkskundler. În cazul derivatelor care pornesc de la
gr. démos, germana are împrumuturi din franceză, precum: demokratisch [demo΄krati] (< fr.
démocratique < gr. demokratikós), demokratisieren (< fr. démocratiser), Demokrat (< fr.
démocrat), dar se porneşte uneori şi de la originale: Demokratie < gr. demokratía. Elementele
lexicale cu bază latină nu lipsesc din germană, dar, de obicei, ele au etimologia directă în
franceză: populär (< fr. populaire), popularisieren (< fr. populariser), Popularität (< fr.
popularité, lat. popularitas, -atis), Population (< fr.), în vreme ce Populismus este o creaţie ce
porneşte de la lat. populus.
Limbile germanice nordice atestă aceeaşi manieră de a uza de elementele cu originea în
germanică, în latină şi în greacă. În norvegiană, de exemplu, se întîlneşte germanicul folk care, în
forma folke- (cu elementul de legătură -e-), funcţionează ca element prim de compunere: folkesan
“cîntec popular”. Împrumutul neologic folklore din engleză are sinonim compusul folkeminne, de
la care, printr-o nouă compunere, s-a realizat folkeminnefosker “folclorist”. Pe baza lui folk s-a
creat şi befolkning cu semnificaţia “populaţie”. Datorită unor astfel de compuse, norvegiana, la fel
ca celelalte limbi germanice de nord, are mai puţine elemente de vocabular care pornesc de la lat.
populus, iar cele care există totuşi au fost preluate, de obicei, prin germană, aşa cum atestă forma
lor: populr “cunoscut; simpatizat”, popularitet, popularisere “a populariza”. Şi elementele
lexicale cu bază grecească precum demokrat (subst.), demokratisk “democratic”, demokratisere
“a democratiza”, demokratisering s.f., demokrati s.f. corespund, prin formă şi prin conţinut,
cuvintelor din germană şi din engleză, de unde au fost preluate. Situaţia este similară în cazul
elementelor pe baza radicalului grecesc éthno-, care în norvegiană apare în cuvintele ethnisk

51
“etnic”, ethnograf, ethnografi “etnografie”, cu posibilitatea unor echivalente germanice, încît
semnificaţia “etnie” se poate reda fie prin sintagma etnisk gruppe, fie prin compusul folkegruppe.
Lumea slavă nu participă cu un radical la fondul european comun care vizează noţiunea
„popor”, dar se integrează modelului european fiindcă preia elemente care conţin radicalii cu
circulaţie generală, deşi a moştenit din slava comună un element foarte diferit de aceştia. Astfel,
poloneza a moştenit cuvîntul naród de la care a realizat mai multe derivate, dar uzează şi de
împrumuturi care pornesc de la lat. populus: popularny “popular, ageabil”, popularność
“popularitate”, popularyzować “a populariza”, populacja “populaţie”. Din elementele greceşti,
poloneza are derivate similare celor din limbile romanice şi germanice: demokract(k)a
“democrat”, demokratyczny “democratic”, demokratizm, demokratyzować “a democratiza”,
demokratyuacja “democratizare”, demokracja, precum şi: etniczny “etnic”, etnograf(k)a (< it.)
“etnograf, -ă”, etnograficzny “etnografic”, etnografia, etnolog, etnologicuny “etnologic”,
etnologia. Acelaşi paralelism cu alte limbi oferă poloneza şi în valorificarea radicalului germanic:
folklor, folklórystyczny “folcloric”, folklorist(k)a (< it.) “folclorist, -ă”.
O altă limbă slavă, ceha, prezintă deseori situaţii identice. Pe de o parte, cuvîntul moştenit
naród cu mai multe derivate dintre care unele sînt sinonime ale împrumuturilor ce conţin
radicalul grecesc ethno- şi, pe de altă parte, împrumuturi culte conţinînd radicali din latină, din
greacă sau din germanică, într-o distribuţie a semnificaţiilor asemănătoare cu cea din poloneză:
popularni “popular, agreabil”, popularita (< lat. popularitas, it. popularità) şi popularnost
“popularitate”, (z)popularisovati a (se) populariza”; demokrat (< germ.), demokratický
“democratic”, (z)demokratisovati “a (se) democratiza”, democracie şi lidovlada “democraţie”;
etnicky “etnic”, etnograf(ka) “etnograf, -ă”, etnografický “etnografic”, etnografie, etnolog,
etnologický “etnologic”, etnologie; folklor, folklorni şi flokloristický “folcloric”, folklorista(ka)
“folclorist, -ă”.
O limbă actuală cu o situaţie specială în spaţiul european este neogreaca. Fiind urmaşă a
limbii vechi greceşti, din care au preluat elemente direct sau indirect toate limbile europene,
neogreaca nu a putut evita totuşi modelele acestor limbi, însă, de multe ori, nu a preluat
elementele cu originea în latină. Fenomenul este explicabil, în mare parte, printr-o orientare de
principiu a limbii de cult a ortodocşilor, care considerau latina o marcă a catolicismului, dar se
continua în parte şi o tradiţie antică, care presupunea împrumuturi dinspre greacă spre latină şi nu
invers. De aceea, în neogreacă ceea ce în alte limbi europene este acoperit de derivate de la lat.
populus, corespunde, în special, unor construcţii ce au la bază cuvintele laós (λαóς) (care, atît în
greaca veche, cît şi în neogreacă, are semnificaţiile “popor, populaţie” şi “mulţime de oameni”) şi
dίmos (δήμος): laikós şi dimódis “popular”, dimotikótita “popularitate” etc. Cele mai multe
derivate de la dίmos continuă în neogreacă, elementele derivate din greaca veche (dimokratía,
dimokratikós, dimokratís) , dar se adaugă şi derivate ulterioare printre care: dimokratismós
dimokratikótita “caracter democratic”. Desigur, derivatele din alte limbi europene de la éthnos se
găsesc şi în neogreacă: ethnikós, ethnikótita “etnie”, ethnográphos, ethnographikós,
ethnographía, ethnológos, ethnologikós, ethnología, ethnonýmio “etnonim”. În greaca modernă
(neogreacă) semnificaţia lui éthnos este de „naţiune” şi, de aceea, derivatele ethnikós şi ethnikótis
au la rîndul lor semnificaţia „naţional”, şi nu „popular”.
În neogreacă, elementele pe baza radicalului germanic, deşi nu lipsesc, sînt în număr redus
şi, deseori, dublate de construcţii autohtone: pholklór şi laographía, dar numai laográphos
“folclorist”, laographikós “folcloric”.
O privire de ansamblu asupra modului de redare a semnificaţiilor din cîmpul semantic
“popor” relevă cîteva situaţii distincte. Se observă, mai întîi, o situaţie general europeană în care
se întîlnesc în aceeaşi limbă formanţi pe baza elementelor grec, latin şi germanic; în limbile
romanice fiind moştenit cuvîntul latin de bază populus, în cele germanice elementul germanic de
bază folk, iar în limbile slave elementul slav comun naród (de la cuvintele moştenite uneori s-au
creat derivate în limbile germanice şi slave care dublează împrumuturile ce pornesc de la baza
latină). Asemenea împrumuturi lipsesc în neogreacă unde o influenţă latină aproape că nu există.

52
Limbile europene atestă un paralelism accentuat între elementele ce pornesc de la cele trei surse
sub aspectul domeniului de aplicare şi, deseori, chiar sub aspectul elementelor formative. Atunci
cînd un cuvînt nu a fost luat direct din limbile clasice, greacă sau latină, s-a realizat un împrumut
dintr-o limbă romanică (franceză şi, rar, italiană) ori dintr-o limbă germanică (germana şi, rar,
engleza). Prin aceasta, unele dintre limbile romanice şi germanice au putut contribui la
patrimoniul european nu numai prin elementele proprii, ci şi prin această mijlocire în continuarea
şi în răspîndirea valorilor antice în lumea modernă.

Comunicarea culturală prin traduceri

Nimic nu este mai extins şi mai eficient în comunicarea culturală din epoca modernă decît
preluarea operelor apărute într-un areal etnico-lingvistic în versiuni care să le asigure circulaţia în
interiorul altor spaţii etnice, cu alte culturi, cu alte limbi şi, deseori, cu alte tradiţii. Deşi nu există
un echilibru sub aspectul cantităţii şi calităţii materialului cultural care este primit de un grup
etnic şi cel preluat de la acest grup de alte grupuri, în general, prin traduceri, comunicarea
culturală depăşeşte caracterul de univocitate, de influenţă cu orientare unică, căpătînd, uneori
destul de pronunţat, caracter de reciprocitate.
Istoria culturală atestă însă şi multe îndoieli în legătură cu eficienţa acestui procedeu de
transpunere a operelor culturale dintr-o limbă în alta, punîndu-se problema dacă într-adevăr
traducerea este posibilă, dacă textul rezultat din traducere reprezintă textul de la care s-a pornit,
mai ales atunci cînd este vorba de poezie sau de literatură, în general. Întrucît limbajele stilului
beletristic, îndeosebi limbajul poetic, valorifică particularităţile limbii în care se alcătuieşte textul,
inclusiv pe cele ale formei cuvintelor, asemenea particularităţi nu pot fi redate în principiu cu
mijloacele altei limbi, care are la rîndul ei alte trăsături proprii şi, de aceea, traducerea nu poate
reprezenta o circulaţie efectivă a operelor originale. Cu toate acestea, anumite echivalenţe între
limbi există totuşi, încît ceea ce se exprimă într-o limbă într-un anumit mod se poate reda altfel în
altă limbă, păstrîndu-se corespondenţele de bază. Fără îndoială, aceasta presupune anumite
pierderi, deoarece textul original nu se regăseşte punct cu punct în textul rezultat prin traducere,
dar comunicarea culturală este asigurată, măcar prin faptul că se aduce în atenţia unei comunităţi
creaţia realizată de o alta.
Fenomenul traducerii este, desigur, foarte complex şi are aspecte ce pot fi într-adevăr
îndoielnice, aşa cum ilustrează, de exemplu, transpunerea în limbile occidentale a titlului poemu-
lui Luceafărul. În limba română, cuvîntul luceafăr (lat. Lucifer) are semnificaţia „astru (altul
decît Soarele şi Luna) cu o strălucire mai mare decît ceilalţi”, denumind, de obicei, planeta
Venus, vizibilă dimineaţa şi seara. Întrucît în cunoaşterea comună (populară) nu se face diferenţa
dintre stea şi planetă, luceafărul este conceput aici ca fiind o stea cu o strălucire deosebită (şi cu o
apariţie distinctă). Luceafărul are, prin urmare, acest statut special, căci face parte din mulţimea
miilor de stele ale cerului, dar este steaua cea mai apropiată de aştrii supremi (soarele şi luna),
fiind deosebită prin strălucire şi prezenţă temporală în raport cu celelalte stele. Ca atare, translaţia
metaforică spre „om de geniu” este pe deplin posibilă, omul de geniu fiind, ca om, cu pasiuni
omeneşti, dar, ca geniu, cu trăsături demiurgice asemănătoare zeilor şi în relaţie nemijlocită cu
zeii, iar, prin acestea, nemuritor. De aceea, limbile romanice occidentale şi limbile germanice,
care nu noţionalizează printr-o formă lingvistică specială cunoaşterea referitoare la o stea mai
strălucitoare decît celelalte, nu pot realiza în mod eficient o asemenea metaforizare. Titlurile date
de tradu-cători prin nume proprii (precum, Hyperion sau Lucifer, în engleză, Vesper, în franceză,
Hyperion, în spaniolă38) sau cele care vizează statutul de stea ori de astru (precum, L’astro, din
italiană) şi cele care subliniază că este vorba de o stea „de seară” (precum, Der Abendstern, din

38
Vezi Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984; Mihai Eminescu, Poems, Minerva
Publishing House, Bucureşti, 1978; Mihai Eminescu, Poemas, Editorial Minerva, Bucureşti, 1980.

53
germană, sau O Astro da tarde, din portugheză39), nu oferă aceeaşi situaţie ca românescul
luceafăr. Este drept că, în epica poemului eminescian, luceafărul primeşte numele propriu
Hiperion, dar aspectul este oarecum secundar în raport cu relaţia dintre luceafăr şi fata de
împărat.
Asemenea constatări nu presupun însă imposibilitatea redării poemului în limbi străine,
căci, sub aspect ideatic, translaţia este posibilă, dacă se are în vedere textul în între-gime, iar nu
numai rezumatul lui reprezentat de titlu. O relevanţă sporită a sugestiilor oferite de cuvîntul
românesc luceafăr s-ar putea realiza printr-o notă în care să se explice statutul lui cognitiv şi să
se arate că elementul străin prin care este echivalat în textul tradus trebuie privit ca preluînd acest
statut. Se poate, deci, observa că, în măsura în care traducătorul realizează o traducere
performantă, trăsăturile de bază ale textului de la care se porneşte se regăsesc în traducere, chiar
dacă unele imagini sînt substituite prin altele în trecerea în alt mediu cultural, important fiind ca
traducerea să redea aceleaşi idei şi să trezească aceleaşi sentimente ca originalul. În acest sens, de
mare importanţă este paratextul care trebuie să însoţească traducerea, în primul rînd prefaţa, nota
asupra ediţiei şi notele explicative şi, de aceea, cineva poate cunoaşte literatura europeană fără să
cunoască toate limbile continentului, pe cele antice şi pe cele actuale. În plus, textele interpre-
tative care anturează marile opere ale literaturii pot aduce precizările necesare în legătură cu
trăsăturile şi cu valoarea originalului.
Îndoieli în legătură cu posibilitatea traducerii adecvate s-au manifestat şi referitor la textele
filozofice, deşi aici relaţia nemijlocită între conţinut şi maniera de exprimare nu este tipică, dar
problemele decurg din diferenţele dintre cîmpurile semantice ce există între limba textului
original şi limba textului tradus, fiindcă limbile diferă nu numai prin maniera de a analiza (diviza)
realitatea (cum s-a putut constata în discuţia despre luceafăr), ci şi prin modul de a construi şi de
a reconstrui lumi la nivelul discursului 40. Ceea ce se poate spune în acest caz cu certitudine este că
practica traducerilor a fost de mult timp foarte răspîndită în spaţiul european (şi în alte zone ale
lumii) şi a avut rezultate dintre cele mai fructuoase. Filozofia lui Platon şi a lui Aristotel, de
exemplu, a fost tradusă în arabă (o limbă foarte deosebită de cea grecească), a fost cultivată,
difuzată şi comentată de învăţaţii arabi, pentru ca, prin comentariile acestora, traduse în latină sau
în spaniolă, comunitatea europeană din Evul mediu tîrziu să ia cunoştinţă de ea, fenomen
continuat prin Renaştere şi prin umanism, cînd s-a produs o nouă valorificare a moştenirii
culturale antice greceşti şi latine. De aceea, s-ar putea conchide, mai degrabă, că traducerea
operelor filozofice şi a oricăror opere culturale este, pe de o parte, o necesitate a comunicării
interumane şi, pe de altă parte, o necesitate a însăşi perenităţii operelor culturale şi a dezvoltării
culturii.
Desigur, textul filozofic este reprezentativ pentru construcţia discursului într-o limbă, dar el
are şi particularitatea de a fi intens individualizat de la un autor la altul, şi, în aceste condiţii,
traducerea implică şi exigenţa de a reda, pe cît posibil, maniera de scriere specifică fiecărui
filozof. Ca atare, aşa cum stilul originalelor este diferit, tot diferit trebuie să fie şi stilul
traducerilor din opera lui Platon, Aristotel, Kant, Hegel sau Nietzsche. Fiind o construcţie
teoretică în cadrul căreia termenii primesc un conţinut determinat de raporturile dintre ei şi de
orizontul stilistic atribuit de creatorul de filozofie, textul reprezintă el însuşi o lume, limba în care
este scris avînd un rol ontologic, însă nu prin formele lingvistice (prin semnificanţi) şi nici prin
îmbinările dintre aceste forme, aşa cum se întîmplă în cazul poeziei, ci prin conţinuturi, prin
semnificaţi, care devin specifici fiecărui sistem de gîndire şi trebuie să-şi păstreze caracterul
relevant şi în traducere. Ca atare, deşi termenii filozofici nu se bazează pe conotaţie (pe folosirea
figurată), ei realizează semnificarea fără referent material (care să facă posibilă exemplificarea)

39
Vezi traducerile din volumul apărut în anul 1984 la Editura Minerva. În portugheză a fost realizată şi soluţia:
Hyperion (A Estrela da manhã), deci, de data aceasta Hyperion glosat prin "Steaua Dimineţii" (Mihail Eminescu,
Poezii / Poesias, Selecţie, traducere, prefaţă şi note de Victor Buescu, Junimea, Iaşi, 2000, p. 149).
40
Vezi Paul Ricoeur, Despre traducere, Polirom, Iaşi, 2005, p. 69 şi 114.

54
şi, de aceea, există o dificultate de principiu în reconstrucţia conţinutului în textul rezultat din
traducere.
Totuşi, se impune constatarea că, în general, curentele şi sistemele filozofice de mare
prestigiu se concentrează în cîteva spaţii lingvistice, în special în cel grecesc şi în cel german, iar
termenii de bază ai vechii filozofii greceşti au fost preluaţi de limba latină şi de limbile literare
moderne, încît ei favorizează realizarea traducerilor. În cazul limbii germane, raportul cu limbile
primitoare este diferenţiat, deoarece împrumutul de termeni este în general mai rar, dar mijloacele
metatextuale (perifrazele, glosele şi notele îndeosebi) pot contribui cu succes la realizarea unor
traduceri valabile. Ca atare, de cele mai multe ori, textul-traducere, deşi este comparabil prin
conţinut cu originalul, poate fi diferit sub aspect structural, devenind uneori şi un comentariu al
originalului, iar nu numai o redare a lui.
În legătură cu eficacitatea traducerii de texte ştiinţifice nu s-au manifestat îndoieli, deoarece
se consideră că aici limba este folosită exclusiv cu funcţia ei comunicativă şi cognitivă, antrenînd
aspecte în cea mai mare parte standardizate, precum structurile sintactice stabile şi termeni cu
semnificaţii unice, bine definite prin înscrierea lor în clasificări riguroase, deoare-ce nu provin din
tradiţia marcată de particulariţăţi locale, ci din cunoaşterea dirijată metodic, semnificaţiile
termenilor ştiinţifici sînt direct raportabile la sistemele conceptuale organizate raţional potrivit
logicii generale. De aceea, cînd s-a pus problema traducerii automate, în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, cele mai multe speranţe s-au pus în transpunerea textelor repartizabile
stilului ştiinţific, care ofereau cele mai multe situaţii de echivalare a formelor lingvistice. Trebuie
totuşi observat că o anumită variabilitate discursivă există şi în cazul unor astfel de texte 41, iar
termenii ştiinţifici nu au întotdeauna acelaşi statut în limbi diferite. Dacă ei provin din limbile
clasice, greaca veche şi latină, pot fi de obicei uşor echivalaţi în idomurile moderne (precum
analiză, axiomă, naţiune etc.), dar există şi situaţii în care unele limbi europene moderne nu au
adoptat unii dintre aceşti termeni sau au în circulaţie, alături de ei, sinonime constînd din
elemente proprii. Astfel, limba germană a preluat din latină cuvintele Konzept şi Notion, dar
uzează deseori de cuvîntul indigen Begriff, încît perspectiva oferită de limbile clasice se poate
valorifica numai indirect.
Uneori, termenii ştiinţifici, mai ales în limbile germanice, sînt cuvinte ale limbii comune cu
semnificaţii specializate, încît statutul lor în limbile care le vehiculează este dat de limba istorică,
iar nu de evoluţia propriu-zisă a ştiinţei. Astfel, dacă engleza are cuvîntul împrumutat acid [΄äsid]
în terminologia chimiei, iar pentru valoarea adjectivală aceeaşi posibilitate ca limbile romanice de
a uza în limba comună de acid sau de un cuvînt vechi42, sour [΄sauər], celelalte limbi germanice
nu au un termen de specialitate împrumutat (şi internaţional) şi uzează de cuvinte proprii care
calchiază cuvîntul latin acidus. În germană, substantivul Säure [΄zoerə] întruneşte atît
semnificaţia specială „acid”, cît şi semnificaţia din limba comună „acreală, acritură”, întîlnită şi la
adjectivul sauer [΄sauər], „acid, acidulat” şi „acru” (de unde şi verbul säuern „a acidula” şi „a
acri”). La fel se prezintă lucrurile în neerlandeză cu substantivul zuur [zü:], în daneză syre
[΄sürə] (şi verbul syre „a acri”), în suedeză syra [΄süra] (şi verbul syra „a acri”) şi în norvegiană
syre [΄süre] (dar adjectivul este sur [sur] „acid”, „acru”).
Asemenea aspecte dovedesc faptul că, deşi în mare parte internaţionalizate, terminologiile,
chiar în cazul ştiinţelor exacte, nu sînt sustrase evoluţiei limbilor istorice şi nu ilustrează exclusiv
denominaţia structurilor conceptuale din domeniul specializat. De aceea, deşi lipsită de dificultăţi
majore, nici traducerea textelor ştiinţifice nu poate realiza echivalente perfecte ale originalelor.
Se întîmplă uneori ca termenii ştiinţifici şi tehnici să pornească de la cuvintele comune ale
unei limbi actuale, fiindcă vorbitorii ei au dezvoltat în mod deosebit cercetarea într-un domeniu al
cunoaşterii sau au realizat performanţe notabile într-un sector al tehnicii. Celelalte limbi şi culturi,

41
Vezi, în acest sens, Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotica discursului ştiinţific, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
42
Compară în română, de exemplu, sinonimia parţială a adjectivelor acid şi acru.

55
în măsura în care preiau aceste realizări, trebuie să se raporteze la termenii respectivi, să-i
împrumute ca atare sau să-i echivaleze prin propriile mijloace.
Astfel, de exemplu, printr-un proces de metaforizare, cuvîntul mouse [maus] din engleză,
cu semnificaţia „şoarece”, a ajuns să denumească un „dispozitiv manual de deplasare a cursorului
pe ecranul monitorului de la calculator”. În aceste condiţii, pentru vorbitorul de limbă engleză,
acest termen tehnic presupune şi actualizarea metaforei prin care a fost instituit, iar vorbitorul de
germană va tinde să-l substituie cu propriul cuvînt Maus, care are aceeaşi semnificaţie cu mouse
şi cu care este omofon. Mai puţin tentaţi de o asemenea substituţie pot fi vorbitorii altor limbi
germanice, precum neerlandezii şi norvegienii, ale căror denumiri pentru „şoarece”, muis [müis]
şi mus, sînt mai îndepărtate din punct de vedere fonetic de cuvîntul englez. Limbile cu alte origini
ar trebui, în principiu, să preia cuvîntul mouse, dar, dintr-o reţinere faţă de împrumuturile din
engleză, francezii pot fi tentaţi să-l „traducă” prin souris [su΄ri], realizînd astfel un calc, prin
adăugarea unei semnificaţii noi unui cuvînt indigen, după modelul corespondentului englez.
Limba română a preluat însă, o dată cu semnificaţia ce trimite la dispozitivul de calculator, şi
forma lingvistică originală, pe care a adaptat-o grafic: maus.
Fiind un fenomen foarte răspîndit şi în acelaşi timp controversat, traducerea a devenit,
îndeosebi în ultima jumătate de secol, obiectul a numeroase cercetări cu metode şi de pe poziţii
variate. În principiu, prin traducere se înţelege transpunerea unui text realizat într-o limbă (limba
sursă) într-o altă limbă (limba scop). Rezultatul acestei transpuneri este un text obţinut în limba
scop şi întemeiat pe o echivalare de mijloace ale acestei limbi cu cele din limba sursă în care s-a
realizat textul original. Această echivalare se produce la nivel lexical, la nivel morfologic, la nivel
sintagmatic, la nivel textual şi la nivel stilistic. Fiecare dintre aceste niveluri îşi are importanţa sa,
dar cele mai multe probleme există sau îşi au punctul de plecare la nivelul lexical. Nivelul stilistic
presupune, înainte de orice, ca traducerea să ilustreze acelaşi stil funcţional al limbii ca originalul,
în sensul că unui original integrabil stilului beletristic trebuie să-i corespundă o traducere
repartizată aceluiaşi stil în limba scop; la fel, un text original ştiinţific se transpune tot într-un text
ştiinţific etc.
Pe de altă parte, trebuie specificat că un text demonstrativ se va traduce tot printr-un text
demonstrativ, unul descriptiv prin unul la fel, unul narativ prin unul narativ, unul liric tot prin
unul liric, unul dialogat prin altul dialogat etc. În plus, trebuie manifestată atenţie ca unui mijloc
stilistic sau unei figuri de stil din original să-i corespundă un mijloc sau o figură echivalentă în
traducere. De aceea, nu se cere transpunerea literală, cuvînt cu cuvînt, ci redarea complexelor de
cuvinte, care, în măsura în care vizează acordul lor prin flexionare, antrenează nivelul morfologic,
iar, în măsura în care vizează statutul elementelor componente, antrenează nivelul sintagmatic.
Deşi nivelul morfologic conţine clase şi categorii comparabile între limbi, corespondenţele
nu reprezintă totuşi situaţia generală. Există limbi în care pot lipsi unele clase morfologice, cum
se întîmplă cu articolul în latină şi atunci, în funcţie de context, dacă limba scop are această clasă
morfologică, textul rezultat din traducere va conţine şi substantive articulate. Există apoi limbi,
precum engleza şi neerlandeza, în care distincţia dintre pronumele de politeţe şi cel personal
propriu-zis nu este marcată formal (nici măcar prin forma verbală), încît traducerea în limbi în
care asemenea distincţie este pregnantă (italiana, româna, portugheza, spaniola, germana etc.)
trebuie să opereze diferenţierile necesare marcîndu-le în mod explicit.
Dificultăţile echivalării se multiplică în cazul în care o formă gramaticală are funcţii
complexe, iar nu o funcţie unică, simplă şi unitară. Astfel, rom. el cîntă sau sp. él canta (şi
corespondentele lor din oricare altă limbă romanică) pot fi înţelese în anumite contexte sau
situaţii ca exprimînd o acţiune realizată o singură dată (ca semelfactiv), iar în alte contexte sau
situaţii ca o acţiune frecventativă sau iterativă (obişnuită, repetată), deci el obişnuieşte să cînte,
cîntă adesea, este cîntăreţ etc. Ca atare, în limbile romanice, nu există o distincţie marcată între
aceste funcţii, în vreme ce în alte limbi, precum cele slave, ea există (în rusă, de exemplu, există
un sufix special pentru a indica valoarea semelfactivă). Distincţie similară, neîntîlnită în limbile
romanice, există în limba engleză, între forma nedefinită şi cea continuă, care marchează

56
exprimarea categoriei aspectului verbal. Formele aspectului nedefinit arată că acţiunea este
concepută ca un act săvîrşit în prezent, în trecut sau în viitor, fără însă a o raporta la momentul
vorbirii, deci într-un prezent, într-un trecut sau într-un viitor general, lipsit de o determinare care
să-i specifice durata (he sings, he sang, he will sing). În opoziţie cu acest aspect nedefinit al
acţiunii, formele aspectului continuu arată că acţiunea este concepută în desfăşurarea ei, ca fiind
în mod concret săvîrşită într-un moment prezent, trecut sau viitor determinat, care poate fi
momentul vorbirii sau un moment marcat de o altă acţiune prezentă, trecută sau viitoare (he is
singing, he was singing etc). În limbile slave, categoria aspectului realizează opoziţia între
formele perfective (care exprimă o acţiune încheiată, terminată) şi formele imperfective (care
exprimă o acţiune în curs de desfăşurare). În aceste condiţii, precizările aspectuale, necesare
uneori în traducere pentru a reda adecvat conţinutul textului original, se pot concretiza în limba
scop, care nu are în sistemul gramatical propriu această categorie, prin elemente lexicale sau
sintagmatice care s-o suplinească.
Din altă perspectivă, a categoriei timpului, se poate constata că, în română, în spaniolă, în
italiană şi, în general, în limbile romanice, imperfectul şi perfectul simplu sînt unităţi funcţionale
diferite, adică sînt conţinuturi de limbă diferite, dar, în engleză şi în germană, această distincţie nu
este operantă, fiindcă aceste limbi nu au două forme deosebite de trecut pentru a exprima aceste
conţinuturi, distincţia putîndu-se realiza numai prin intermediul unor determinări contextuale. Se
observă în acest mod că ceea ce nu se poate rezolva în traducere la un nivel, trebuie rezolvat cu
mijloacele altui nivel, încît transpunerea dintr-o limbă în alta presupune activarea simultană a
tuturor nivelurilor din cele două limbi antrenate.
Se contată, aşadar, că trăsăturile specifice ale unor limbi sau alte unor grupuri de limbi cer
soluţii practice care să rezolve anumite probleme ce apar atunci cînd se realizează o traducere. În
acest context, trebuie avut în vedere şi faptul că pot exista construcţii diferite în limbi diferite
pentru funcţii analoage. Astfel, în engleză, articolul hotărît este unic, inva-riabil în gen şi număr
(the), în vreme ce în limbile romanice articolul este variabil. Şi în celelalte limbi germanice,
excluzînd engleza, articolul hotărît este variabil, dar în alt mod decît în limbile romanice, care au
forme pentru masculin şi pentru feminin, în vreme ce germana are forme şi pentru neutru, iar
neerlandeza, suedeza, norvegiana şi daneza au o formă a articolului pentru masculin şi feminin
(genul comun) şi a altă formă pentru neutru. Pe de altă parte, limba română şi unele dintre limbile
germanice de nord plasează articolul hotărît după substantiv (unindu-l cu acesta), fenomen care
antrenează nivelul sintagmatic. Apoi, engleza nu are variaţie rezultată prin acord nici în cazul
altor determinanţi ai substantivului, precum adjectivul, dar în traducerea unui text original scris în
engleză trebuie aplicate regulile de acord şi de poziţie a determinanţilor substantivali calificativi
potrivit normei limbii scop (în care se traduce).
Limbile iberice, spaniola, portugheza şi catalana, au moştenit din latină trei grade pentru a
exprima raportul cu obiectul: apropierea de vorbitor, apropierea de interlocutor şi depărtarea. În
aceste condiţii, dacă într-o traducere unul dintre aceste idiomuri reprezintă limba scop, această
opoziţie ternară trebuie construită, iar dacă reprezintă limba sursă ea este anulată, prin anularea
deicticului care indică apropierea de interlocutor, care poate fi redat eventual perifrastic, printr-o
formulare de tipul „acolo lîngă tine” (sau „lîngă voi”).
Spre deosebire de celelalte limbi romanice şi de limbile germanice, spaniola şi portugheza
au cîte două verbe pentru a reda semnificaţiile „a fi” şi „a avea”, fiecare dintre aceste verbe avînd
regimuri de întrebuinţare distincte. Astfel, în spaniolă, pentru semnificaţia „a fi”, ser este folosit
pentru relaţia de întărire (Juan es español – Juan este spaniol), iar estar pentru relaţia
circumstanţială (Juan está aqui – Juan este aici). Cele două verbe pot fi folosite şi pentru a stabili
gradul de permanenţă al atributului: ser pentru o însuşire sau stare permanentă, durativă şi
esenţială (Juan es simpatico – Juan este întotdeauna simpatic), iar estar pentru o însuşire sau
stare trecătoare, momentană, accidentală (Juan está simpático – Juan este acum simpatic). La fel,
în portugheză, ser este pentru însuşiri sau stări permanente şi estar pentru cele trecătoare. Ca
auxiliar al diatezei pasive, spaniola poate uza de oricare dintre cele două verbe, dar portugheza

57
recurge pentru această valoare numai la ser. Aceste situaţii specifice celor două limbi iberice
impun echivalări prin unele determinări lexicale în alte limbi pentru a indica nuanţele de stabil
sau de trecător, încît este antrenat nivelul sintagmatic 43.
În alte situaţii, nu se pot transpune ca atare relaţiile dintr-o limbă în altă limbă, încît
formularea românească prietenul meu şi prietena ta, unde există paralelismul a două structuri de
elemente perechi, nu se poate reda prin acelaşi paralelism în engleză, fiindcă traducerea este my
(boy-)friend and a girl-friend of yours. Este evident că, atunci cînd se porneşte de la engleză
pentru a traduce în română sau în altă limbă romanică, deşi paralelismul respectiv nu există în
limba sursă, el trebuie construit în limba scop.
Uneori, şi raportarea la lumea extralingvistică antrenează diferit structura gramaticală din
limbi diferite, fapt care trebuie luat în consideraţie în cazul traducerii. Fenomenul este observabil
îndeosebi în legătură cu obiectele de posesie inalienabilă, precum părţile corpului sau hainele
purtate de vorbitor. Astfel, în română, se spune îmi spăl mîinile şi tot aşa în spaniolă, me lavo las
manos, fără a fi nevoie de precizarea mele, fiindcă prin pronumele în dativ îmi, respectiv me, s-a
făcut referirea la cel care vorbeşte. În portugheză, lipseşte şi acest pronume, încît se spune lavo as
maos „spăl mîinile”, fiindcă se subînţelege că este vorba de ceva care face parte din corpul
locutorului. Cu totul alta este situaţia în engleză, unde formularea echivalentă este I wash my
hands, cu indicarea expresă a posesiei prin adjectivul posesiv my (în engleză, la fel ca în spaniolă
şi în franceză, adjectivul posesiv avînd formă deosebită de cea a pronumelui posesiv). Ca atare,
indicarea relaţiei dintre locutor (cel care vorbeşte) şi propriul său corp se realizează diferit de la o
limbă la alta, prin utilizarea unor componente contextuale diferenţiate. De altfel, acest nivel
textual are în vedere multe reguli care privesc succesiunea componentelor ce alcătuiesc enunţul şi
structura acestor com-ponente, precum şi multe reguli de poziţionare a elementelor determinate şi
a celor determinante.
Toate nivelurile la care se realizează echivalarea mijloacelor în cazul traducerii au relaţii
directe sau indirecte cu nivelul lexical, care, fiind fundamental pentru limbă, este fundamental şi
pentru traducere. La acest nivel, elementul esenţial este cuvîntul care, fie că îndeplineşte o funcţie
denominativă, fie una de structurare a enunţului, contribuie în mod hotărîtor la transmiterea
informaţiei, atît în limba sursă, cît şi în limba scop. Cuvîntul este o unitate a lexicului unei limbi
caracterizată prin unirea unei semnificaţii sau a mai multor semnificaţii cu un complex sonor.
Complexul sonor sau forma cuvîntului, expresia, este un sunet sau un grup de sunete aranjate în-
tr-o anumită ordine. Semnificaţia sau conţinutul cuvîntului este o cunoaştere despre un grup de
obiecte cu trăsături comune pentru care complexul sonor este nume. Din acest motiv, cu ajutorul
cuvîntului se poate vorbi despre grupul de obiecte sau despre fiecare obiect al grupului, ţinînd
locul lor în comunicare şi devenind un semn pentru ele.
În principiu, în traducere, numele obiectelor despre care este vorba în textul original sînt
înlocuite cu elemente ale limbii scop pentru a menţine acelaşi conţinut al comunicării. Limbile nu
coincid însă întotdeauna prin modul în care se raportează la realităţile lumii şi, de aceea, cuvintele
nu au nici ele întotdeauna conţinuturi congruente. Pe de o parte, o comunitate care vorbeşte o
limbă, poate cunoaşte lumea într-un mod specific, observă cu mai multă sau mai redusă acuitate
diferite tipuri de realităţi şi, deseori, clasifică într-o manieră particulară aceste realităţi. Din acest
motiv, cunoaşterile care alcătuiesc conţinutul cuvintelor pot fi diferite de la o limbă la alta,
deoarece, chiar şi atunci cînd aceste cunoştinţe sînt aproximativ la fel, ele pot fi repartizate altfel
la cuvinte. În acest mod, limbile se deosebesc prin elementele de diferenţiere pe care le conţin, iar
ceea ce este trăsătură distinctivă într-o limbă poate să nu aibă acelaşi rol în alta 44. În limba latină,
de exemplu, exista cuvîntul candidus cu semnificaţia „alb strălucitor” şi cuvîntul albus „alb
opac”, dar limbile romanice (la fel ca cele germanice) nu mai fac această distincţie între strălu-
citor şi opac şi, în asemenea împrejurări, în traducerea unui text din latină, trebuie semnalată

43
Vezi Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
44
Vezi Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, p. 184-185.

58
existenţa diferenţei de semnificaţie din original. Prin urmare, uneori nu are importanţă dacă
anumite realităţi sînt gîndite sau se cunosc pe baza lucrurilor, ci are importanţă numai dacă limba
face sau nu o distincţie şi dacă există în limbă delimitări pe care să le dea ea însăşi. Ca atare, deşi
şi pentru vorbitorii limbilor romanice albul este perceput ca fiind strălucitor sau opac, ei nu reali-
zează în limbile lor o asemenea distincţie.
La fel, românii, italienii, spaniolii etc. deosebesc desigur bunica maternă de cea paternă, dar
le denumesc pe ambele prin acelaşi cuvînt (bunică, nonna, abuela etc.), dar suedezii, nu numai că
disting cele două realităţi, dar le şi numesc diferenţiat, numind bunica maternă mormor
[΄mu:rmu:r] „mama mamei” şi bunica paternă farmor [΄fa:rmu:r] „mama tatei”. De aceea, dacă
este tradusă în suedeză o carte scrisă într-o limbă romanică (sau în altă limbă germanică decît
suedeza) şi se vorbeşte despre bunică, traducătorul trebuie să afle dacă este bunica maternă sau
cea paternă, fiindcă pentru bunică în general nu există un cuvînt în limba scop 45. Ca atare, cine
traduce în suedeză povestirea Bunica de Barbu Ştefănescu Delavrancea, din care nu rezultă
despre care bunică este vorba, va trebui să opteze pentru mormor sau pentru farmor, fără a porni
de la ceva cert, dar are şi datoria de a explica (într-o notă) că în limba română există asemenea
nume generic. Dacă însă traducerea este din suedeză în română, o construcţie precum mormor
och morfar nu se poate traduce liniar prin bunica şi bunicul, ci prin bunica şi bunicul din partea
mamei, construcţia farmor och farfar prin bunica şi bunicul din partea tatei, iar mormor och
farmor prin bunica din partea mamei şi cea din partea tatei. Prin urmare, se poate constata că
trăsăturile lexicale ale limbii afectează structura sintagmatică, căci neexistînd o denumire
generică pentru „bunici” în suedeză, dacă se vorbeşte despre ei, se realizează o enumerare, iar, ca
să fie cît mai apropiat de original, textul tradus, care porneşte de la unul suedez, trebuie să conţină
precizări care în mod obişnuit nu apar.
În mod asemănător, dacă se traduce din engleză în română, trebuie introduse unele distincţii
pe care engleza nu le are, dar care sînt necesare în română. Dacă în textul englez se precizează că
este vorba de girl-friend, atunci distincţia necesară prieten – prietenă este uşor de făcut, dar dacă
în original este cuvîntul cook şi nu apare nici un indice suplimentar, atunci nu se poate şti dacă
este vorba despre bucătar sau despre bucătăreasă. Faptul că în engleză determinanţii sub-
stantivali (articolul şi adjectivul) nu au mărci de gen îngreunează şi mai mult activitatea de a
traduce situaţii de acest tip.
Probleme pot apărea şi în cazul unei traduceri din neerlandeză într-o limbă romanică, dacă
în textul original apare cuvîntul neef [ne·f] sau cuvîntul nicht [nixt] şi nu se dau relaţii
suplimentare, fiindcă fiecare întruneşte două semnificaţii distincte: “nepot” şi “văr”, respectiv
“nepoată” şi „verişoară”. O posibilitate de a depăşi totuşi impasul poate fi, în acest caz, faptul că,
uneori, folosirile cu prima accepţiune antrenează determinanţi explicativi sau sînt evitate prin
preferarea unor sinonime.
Şi în limba română, forma lingvistică nepot întruneşte mai multe semnificaţii care vizează
în pricipiu înrudirea de gradul al doilea, adică de „copil al fiului sau al fiicei” ori de „copil al
fratelui sau al surorii”. Cu determinări, această formă poate viza însă şi înrudiri, în linie
descendentă, de grade mai îndepărtate, încît se poate spune nepot de văr (deci, „copil al vărului
sau al verişoarei”) ori nepot de văr de-al doilea, care ar fi gradul cel mai îndepărtat exprimabil
prin antrenarea acestui cuvînt. Importante sînt însă cele două semnificaţii de bază, care urmează
situaţia reprezentată de originalul latinesc nepos, -otis, ce întruneşte şi el cele două semnificaţii
vizînd înrudirea de gradul al doilea în linie descendentă (în raport cu bunicul sau cu unchiul).
Celelalte limbi romanice au recurs la forme lingvistice diferenţiate pentru a reda aceste
două semnificaţii, astfel încît, în cazul traducerii unui text din limba română, trebuie folosit
cuvîntul care denumeşte relaţia de rudenie vizată. Astfel, pentru „copilul fiului sau al fiicei”, se
folosesc în spaniolă nieto, în portugheză neto, iar în franceză petit-fils, în vreme ce, pentru
„copilul fratelui sau al surorii”, în spaniolă, sobrino, în portugheză, sobrinho şi, în franceză,
45
Suedeza foloseşte cuvinte diferite pentru a face distincţia între nepotul de unchi dacă este din partea fratelui (brorson
['bru:on]) sau din partea surorii (systerson [΄süsteo:n]), ceea ce nu se delimitează în alte limbi prin cuvinte speciale.

59
neveau. Situaţia din franceză este similară cu cea din limbile germanice, neveau avînd aceeaşi
origine ca engl. nephew, germ. Neffe, neer. neef, norv. nevø, iar petit-fils avînd aceeaşi structură
ca neer. kleinzoon, şi fiind apropiat de engl. grandson şi norv. sønnesønn. Corespondentul
german este însă termenul Enkel, care are derivatul Urenkel cu aceeaşi structură formală şi cu
aceeaşi semnificaţie ca rom. strănepot. Limba italiană uzează de construcţii perifrastice pentru
ambele semnificaţii ale românescului nepot, încît fiecare accepţie este distinctibilă înainte de
orice context: il figlio del figlio (sau della figlia) şi il figlio del fratello (sau della sorella). Se
poate chiar observa că această limbă romanică nu lexicalizează denumiri speciale în acest caz,
deşi relaţiile de rudenie redate prin aceste perifraze sînt distinse, desigur, şi de vorbitorii acestei
limbi. Cuvîntul italian nipote, care este un echivalent al românescului nepot, cu originea în acelaşi
latin nepos, -tis, fiind ambiguu, este de obicei evitat.
Fiecare limbă are şi un număr imens de idiotisme, de construcţii fixe: sintagme, formule de
adresare, locuţiuni, expresii, zicători etc. Acestea au, de obicei, un conţinut asociat cu o anumită
expresivitate, dar nu sînt analizabile, pornind de la părţile componente, fiindcă valoarea întregului
nu corespunde cu suma valorilor elementelor alcătuitoare. De aceea, asemenea construcţii se
traduc în întregime, ca texte sau ca fragmente de texte de sine stătătoare şi, prin urmare, it. Mi
dispiace corespunde sp. Lo siento, germ. Es tut mir leid, engl. I am sorry, rom. Scuză-mă. Aceste
formule nu sînt însă neanalizabile (precum rom. a spăla putina) din punctul de vedere al limbilor
care le conţin, ci devin neanalizabile din perspectiva altor limbi atunci cînd se pune problema
traducerii şi, în acest caz, cel care traduce trebuie să ştie nu numai ceea ce se traduce şi cum
trebuie tradus, ci şi ceea ce nu trebuie tradus sau ceea ce trebuie adăugat.
Ca atare, se poate spune că în procesul transpunerii dintr-o limbă în alta nu se traduce nici
gramatica şi nici lexicul, ci textul, fiindcă acesta trebuie reconstituit în limba scop într-o manieră
care să-l apropie cît mai mult de cel din limba sursă, dar el nu va putea fi niciodată identic cu
acesta. Problema traducerii se dovedeşte a fi din acest motiv în mod fundamental o problemă de
lingvistică a textului, fiindcă atunci cînd se traduce se pune problema cum şi ce s-ar spune în
aceeaşi situaţie în altă limbă sau în altă comunitate lingvistică, care se caracterizează prin tradiţii
culturale diferite de cele ale limbii de la care se porneşte 46. Prin urmare, traducerea este mai mult
decît transpunerea elementelor unui text sau decît transpunerea textului respectiv, fiindcă este, de
fapt, transpunerea unui mod de gîndire în altul (situaţie previzibilă din relaţia nemijlocită dintre
limbă şi gîndire), este transpunerea dintr-o cultură în alta (datorită relaţiei dintre limbă şi cultură),
dintr-o tradiţie în alta (fiindcă orice limbă este urmarea unei tradiţii şi expresia unei tradiţii),
dintr-o lume în alta (ţinînd cont că fiecare limbă reprezintă şi un mod de a vedea realitatea,
specific comunităţii care o vorbeşte).
Există, aşa cum s-a putut constata, numeroase deosebiri între limbi, dar, cu toate acestea,
există şi multe elemente care le apropie, atît în ceea ce priveşte modul de a se raporta la realităţi şi
modul de a le denumi şi reprezenta prin mijloace lingvistice, cît şi în ceea ce priveşte maniera de
a construi enunţurile prin care se realizează comunicarea informaţiilor. Asemenea apropieri sînt
desigur exploatate în mod deosebit în cazul traducerii şi prin ele se pot face punţi de trecere şi în
sectoarele în care limbile se deosebesc. Pe de altă parte, există texte sau fragmente de texte,
îndeosebi în cazul celor care aparţin stilului ştiinţific sau altor stiluri cînd se expun sau se descriu
lucruri, procese sau situaţii, în care prevalează elementele cu un grad mare de asemănare în limbi
diferite, încît prin traducere nu se produc modificări de conţinut. Unele elemente specifice stilului
ştiinţific, precum notele, definiţiile, explicaţiile, glosările, pot fi utilizate ca paratext şi pentru
textele traduse aparţinînd altor stiluri, astfel încît traducerea să sugereze cît mai mult trăsăturile
originalului. Ca atare, există posibilităţi multiple ce pot fi activate de un traducător pentru a
contribui eficient la comunicarea dintre culturi şi la realizarea unor opere culturale valoroase în
limba scop.

46
Vezi Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, p. 244.

60
 Actul traducerii, devenit deseori obiect de cercetare în ultima jumătate de secol (îndeosebi
atunci cînd s-a pus problema realizării unor traduceri automate), este considerat de către
specialişti ca întrunind mai multe etape. După lingvistul american Eugene A. Nida 47 ar exista
cinci astfel de etape, dintre care primele două în perimetrul limbii sursă şi ultimele două în cel al
limbii scop: 1) textul, 2) analiza, 3) transferul, 4) restructurarea, 5) translaţia. Din evaluarea
acestor momente se poate constata că, de cele mai multe ori, dificultăţile apar chiar în prima
etapă, fiindcă există adesea o anumită dificultate în interpretarea şi înţelegerea textului original,
îndeosebi atunci cînd acesta aparţine domeniului abstract sau este redactat într-un stil metaforic
şi, prin urmare, nu trimite direct la lumea sensibilă, lăsînd posibilitatea imixtiunii unor
predispoziţii ale traducătorului (şi ale lectorului, în general) sau determinînd nonreceptarea
corectă a unora dintre fenomenele sau conexiunile relevate de text. Pentru a fi tradus, textul este
analizat, dar nu în sine, ci în perspectiva realizării unui transfer, încît informaţia este prelucrată şi
adusă la un aspect care să permită corespondenţe între limba sursă şi limba scop (sau limba
receptoare). De aceea, transferul propriu-zis se produce la nivel abstract, dar nu după rigori
lingvistice, ci după principii care ţin de teoria comunicării şi a informaţiei. În sfîrşit, rezultatul
procesului este prefigurat de convertirea, prin restructurare, a conţinutului cognitiv receptat, într-o
structură lingvistică nouă, cu o logică lingvistică nouă, diferită de cea a limbii de la care s-a
pornit, iar alcătuirea unui text care, prin elementele componente şi prin maniera de asamblare a
lor, aparţine limbii scop (receptoare) reprezintă finalizarea traducerii.
Deşi posibilitatea de a devia de la conţinutul textului originar există în oricare dintre etapele
traducerii, problemele cele mai mari apar atunci cînd în limba scop nu există echivalente pentru
unele cuvinte sau construcţii din limba sursă şi, pentru rezolvarea acestor situaţii, se recurge de
multe ori la parafrazarea elementelor originalului sau chiar la definirea lor, în acest mod limba
fiind convertită în metalimbă. Un alt procedeu folosit este calchierea, adică îmbogăţirea cuvinte-
lor din limba scop cu înţelesuri noi, pe baza cuvintelor din limba sursă, care posedă aceste
înţelesuri alături de altele, similare acelora ale cuvintelor respective. Calchierea poate însă genera
uneori ambiguităţi sau dificultăţi în determinarea înţelesurilor atribuite cuvintelor, chiar şi atunci
cînd textul oferă unele indicii pentru a face posibilă receptarea noilor valori cu care sînt folosite
cuvintele. De aceea, pentru a evita înţelegerea eronată, cuvîntul prin care se traduce (care calchia-
ză) poate fi determinat sau marcat prin glosare pentru a sublinia că se foloseşte cu o anumită
accepţiune specifică unui domeniu determinat (inel (matematic)); (minte (intellectus)). În acest
mod, cititorul textului tradus este atenţionat asupra sensului cuvîntului glosat şi poate înţelege
corect semnificaţiile originalului.
Fără îndoială, fiind construit în acest mod, textul traducerii nu va fi niciodată un echivalent
perfect al textului iniţial, dar dacă astfel se fac inteligibile pe terenul limbii scop şi al culturii
primitoare valenţele acestuia, atunci valabilitatea traducerii este incontestabilă. Ca atare,
comunicarea culturală şi lingvistică nu se poate realiza prin traduceri care să se suprapună punct
cu punct originalelor, ci prin transpuneri care introduc trăsăturile originalului pe terenul altei
culturi şi altei limbi. Cultura şi limba primitoare se îmbogăţesc astfel, dar într-un mod diferit decît
atunci cînd se realizează creaţii în chiar spaţiul lor prin personalităţile grupului etnic pe care-l
reprezintă.
Reflectînd, pe de o parte, performanţa traducătorului şi, pe de altă parte, posibilităţile
receptive ale limbii-scop (sau ale limbii-primitoare) în raport cu limba originalului, textul tradus
este meritoriu dacă reflectă respectarea celor trei reguli identificate de Roger T. Bell 48 în lucrările
înaintaşilor: 1) traducerea trebuie să realizeze o redare completă a ideilor din lucrarea originală,
2) stilul şi maniera de a scrie trebuie să corespundă celor din textul original şi 3) traducerea
trebuie să aibă naturaleţea unei compoziţii originale. În aceste condiţii, se poate constata că
traducerea reprezintă, de fapt, o reconstrucţie cognitivă şi lingvistică pornind de la original, iar, în

47
Eugene A. Nida, Science of Translation, în “Language”, vol. 45, num. 3, sept. 1969, p. 483-498.
48
Roger T. Bell, Teoria şi practica traducerii, Polirom, Iaşi, 2000, p. 29-30.

61
măsura în care latura cognitivă depinde de cea lingvistică sau, altfel spus, în măsura în care
particularităţile laturii lingvistice contribuie la construirea celei cognitive, corespondenţele
segmentale dintre original şi traducere sînt reduse, fără însă ca aceasta să conducă la excluderea
valabilităţii actului traductiv.

62