Y

AR
VOCABULAR — GRAMATICĂ

R
LIB
CE ESTE ETIMOLOGIA'

ITY
DE

Acad. IORGU IORDAN

S
încep, cum cere, de altfel, și titlul, cu o definiție (chiar dacă ea nu
ER
este numaidecit necesară) a termenului etimologie, o definiție scurtă,
ca într-un dicționar. Etimologia ar fi stabilirea, cu mijloace științifice,
a originii elementelor care alcătuiesc o limbă. Insist asupra părții finale
NIV
a acestei definiții, pentru că, în mod obișnuit, oamenii care vorbesc de
etimologia se gîndesc la originea cuvintelor propriu-zise, a cuvin­
telor pe care le putem numi lexicale, înregistrate și explicate în
dicționare. Aceasta ar fi etimologia lexicală, dacă-mi este îngăduit să
LU

„creez” o denumire, după mine, destul de potrivită . Lingvistul trebuie

să cunoască originea t u t u r o r faptelor din limba pe care o studiază,
deci și originea instrumentelor gramaticale, a cuvintelor sin­
RA

tactice, cum le-aș spune eu, care figurează și ele în dicționare, dar,
dacă lexicografii ar fi riguroși, ar trebui să n u se ocupe de și, de în
etc., care apar numai în legături de cuvinte L
Ce origini pot avea cuvintele unei limbi ? Să ne oprim la limba
NT

română. Întîi, origine latină, fiindcă limba noastră este una dintre
continuatoarele latinei în condiții istorice specifice pentru teritoriul unde
a luat ea naștere. Urmează apoi cuvintele din s u b s t r a t, din idiomele
CE

vorbite de populațiile autohtone, cucerite și asimilate de romani, după

aceea cuvintele din suprastrat (sau superstrat cum se spune
mai des astăzi), adică elemente din alte limbi cu care latina orientală
a venit în contact înainte de transformarea ei în română sau, spus mai
I/

explicit, în epoca în care limba noastră n u era română propriu-zisă, ci

se găsea încă în forma ei latinească, foarte evoluată, e adevărat, dar
AS

nu așa de evoluată, încît să se fi prefăcut oarecum în altă limbă, într-o

limbă care să aibă autonomia ei, care să se deosebească, într-o măsură
mai mare sau mai mică, și de latină și de celelalte idiome romanice.
UI

* Răsfoind Elymologicum Magnum, retipărit de curînd, aflu ceea ce știam odată, dar
uitasem, că si Hasdeu și-a intitulat la fel un studiu al său.
BC

1 în cazul acestora s-ar putea vorbi de o e t imol ogx e smt acti ca, după cum
studiul elementelor morfologice din punctul dc vedere al originii lor ar putea fi numit eti­
mologie morfologică. Dar nimeni nu spune așa și nici nu trebuie. Prin urmare,
etimologie autentică, propriu-zisă, rămîne tot cea lexicala, căreia urmează sa-i zicem, cum i s-a
zis totdeauna, etimologie pur și simplu.
17G ACAD. IORGU IORDAN

Avem, în sfîrșit, î m p r u m u Uurile de toate felurile. Și cuvintele

Y
din suprastrat sînt împrumiut-uri. Eu mă refer, cînd vorbesc de împru­
muturi, la cuvintele intrate din limbi străine după ce limba română

AR
a căpătat forma aceea oarecum autonomă de care aminteam mai înainte,
așadar cuvinte care n u au participat în nici un fel la constituirea limbii
române, pentru că au apărut, datorită împrejurărilor istorice, d u p ă

R
ce această limbă era deja formată, formată, bineînțeles, aproximativ,
căci o limbă, oricare ar fi ea, nu este formată definitiv niciodată. Există

LIB
totuși o epocă în istoria ei cînd ea încetează de a mai fi în î n t r e-
g i m e limba de bază și devine sau începe să devină un idiom să zicem
autonom, care se dezvoltă, cel puțin în mare parte, dacă nu în între­
gime, după legile ei proprii.

ITY
Se mai adaugă, la aceste elemente, ca o categorie aparte foarte
importantă, creațiile proprii limbii în discuție, de pildă inter­
jecțiile, dar mai ales cuvintele formate din materialul lingvistic deja

S
existent (este vorba de cuvintele derivate și de cele compuse), precum
și creațiile în sens strict, cuvintele expresive sau, mai bine zis,
ER
imitative, de felul lui cmcw, a bîzîi ș. a. Acestea din urmă sînt numite,
de obicei, onomatopeice, însă termenul mi se pare cam îngust
în ce privește conținutul, și de aceea cred că cuvinte i mtative
NIV

este o denumire mai potrivită : ele imită, cu ajutorul sunetelor limbii,

al sunetelor articulate, cum se spune adesea, diverse zgomote din lumea
înconjurătoare și capătă, prin acest simplu fapt (produs al unui proces
psihic complex), o semnificație lingvistică, adică un sens.
LU

Aceste ultime procedee de îmbogățire a limbii și, drept consecință,

a cercetării legate de originea cuvintelor a determinat pe unii lingviști
să vorbească de etimologie internă și de etimologi e
RA

extern ă. Distincția însăși mi s-a părut curioasă, poate numai pentru

că m-a surprins, în orice caz, cu siguranță, din cauza ostilității mele față
de înmulțirea exagerată a clasificărilor și a terminologiei. Curiozitatea,
NT

însoțită de nedumerire, a crescut cînd am aflat că etimologie internă

ar însemna studiul formațiilor proprii ale limbii, deci al cuvintelor
derivate și compuse, al interjecțiilor, al așa-ziselor onomatopei, mai
CE

scurt, cercetarea etimologică a tot ceea ce apare într-o limbă din ea

însăși, după, ce ea s-a constituit ca o unitate de sine stătătoare. Toate
celelalte elemente ale ei ar aparține, în ce privește stabilirea originii lor,
etimologiei externe. Prin urmare, cuvintele moștenite, cele din substrat
I/

și cele din suprastrat, adică tocmai acelea care au contribuit, cu adevă­

rat, la constituirea unei limbi (în cazul de față, a limbii române) și fără
AS

de care ea nu ar fi existat! Ce poate fi, mă întreb, mai intern

în limba noastră, din punctul de vedere al etimologiei, decît, înainte
de toate, elementele latinești f în ce privește substratul, situația se pre­
UI

zintă diferit, întrucît intervine, prin forța lucrurilor, și factorul etnic .

alături de cel pur lingvistic. Populațiile autohtone și-au însușit treptat
limba latină, dar au continuat, din ce în ce mai puțin (mă gîndesc la
BC

numărul vorbitorilor), s-o folosească și pe cea maternă. Bilingvismul

a durat multe secole, cu raportul de forțe mereu mai avantajos pentru
limba cuceritorilor, pînă cînd, la un moment dat, aceea a cuceriților
a dispărut cu totul, căci n-o mai vorbea nimeni. Dar în latina vorbită
de autohtoni au rămas, cum nu se putea altfel, „sechele” (așa spun medicii,
3 CE ESTE ETIMOLOGIA
177

CU un .Z? mi .se Pare nimerit în discuția noastră) : cuvinte din

Y
Șb special, unele particularități fonetice, datorite
deprmdcriloi de pronunțare a propriei lor limbi. Și unele și altele s-au

AR
transmis brnbn noastre, de fapt au râmas m latina vorbită de aiitohtom
Cam este romana. Aceeași întrebare ca mai sus : Ce poate fi mai . . .intern
decît aceste elemente caracteristice, • necunoscute latinei propriu-zise si

R
de aceea inexistente in celelalte idiome romanice? La fel, aproximativ,
se pune problema și pentru . suprastrat, care a participat de asemenea

LIB
(m.proporții. cantitative și calitative diferite, din cauza condițiilor istorice)
la fo^"nîarea .limbii noastre. In rezumat, dacă acceptăm și vrem să piăstrămi
distincția dintre etimologia internă și etimologia externă, după părerea
mea prisma însemnează studiul etimologic al elementelor constitutive

ITY
(moștenire, substrat. de altminteri, și substratul este moștenire din
punct de • vedere etnic — și suprastrat), iar a doua trebuie să aibă drept
obiect, de cercetare elementele împrumutate, intrate în limbă după consti­

S
tuirea e.i (în sensul arătat mai sus). Cit despre creațiile proprii, studiul
derivării și compunerii nu poate fi numit etimologie : originea cuvîntului
ER
care servește drept temă o dă dicționarul etimologic, iar aceea a afixelor
se stabilește totdeauna ca urmare logică a etimologiei cuvintelor în care
apar afixele. Numai creațiile propriu-zise se pretează la cercetări etimo­
NIV
logice. în cazul lor avem etimologie internă.
în legătură cu cuvintele moștenite se pune o problemă, după mine,
foarte importantă. „După mine”, e un fel de a vorbi. De fapt, după
alții, dinaintea mea, care s-au ocupat de ea și au emis păreri care mi
LU

se par juste. • în ce măsură elementele moștenite ale limbii române con­

tinuă cuvintele latinești respective ?' Poate părea curioasă și, într-un
fel oarecare, este curioasă întrebarea. Cînd zicem „în ce măsură?”,
însemnează dacă, de pildă, rom. casă sau rom. a merge reprezintă, cu
RA

adevărat, prototipurile latinești corespunzătoare, dacă, altfel spus, casă

este exact același cu lat. casa și a merge exact același cu lat.
mergere. La această întrebare trebuie, cred, să răspundem negativ. Din
NT

punctul de vedere al sunetelor, nu încape nici o îndoială că rom. casă

continuă, cu o ușoară modificare, datorită evoluției fonetice, pe lat.
casa și, tot așa, a merge pe lat. mergere. întrebarea se pune însă cu
CE

privire la înțeles, și răspunsul negativ la asta se referă. Sub raportul

semantic, rom. casă este diferit, foarte d i f e r i t de lat. casa,
și, la fel, rom. a merge comparat cu lat. mergere. Aici situația este și mai
clară, fiindcă mergere însemna „a merg’e . sub apă, a se cufunda”. Am
I/

pus întrebarea aceasta din cauză că și-au pus-o, înaintea mea, lingviști
consacrați, celebri, de pildă Jules Gillidron, creatorul geografiei ling­
AS

vistice. După apariția „Atlasului lingvistic al Franței”, alcătuit de el cu

ajutorul lui E. Edmont ca anchetator, a purces la studierea diverselor
aspecte ale graiurilor populare franțuzești, așa cum sînt ele reprezentate
UI

în atlas. Dintre rezultatele obținute voi aminti aici două, prezentate

de el sub forma a două afirmații, care, pentru mine, constituie argumente
BC

autentice. Căci ele sînt rodul unor cercetări foarte amănunțite, foarte
adinei, conduse, între altele, de un simț excepțional pentru limba sa maternă
și de o intuiție extrem de rar întîlnită. Este vorba, in primul rînd, de
lucrarea sa, mai mult decît elocventă prin însuși titlul e : Falimentul
178 ACAD. IORGU IORDAN 4

etimologiei fonetice 2, și de aceea nu mă opresc la ea. în altă lucrare,

Y
Patologie și terapeutică verbală, III 34, p. . 19, pornind de la titlul amintit,

AR
care, spune el, nu e un titlu de reclamă, în ciuda aparențelor (fali­
mentul !), afirmă : „Ea .reprezintă expresia exactă a gîndirii mele, pe
care o rezum astfel: etimologia primară 4 nu are, adesea, decît o valoare

R
efemeră; o dată îmbarcat, cuvîntul francez plutește încotro îl poartă
limba franceză, ascultă de etimologia populară, devine fluture din cri­

LIB
salidă cum fusese înainte și cum continuă să rămînă în ochii lexicogra­
filor”. .
Deși am vorbit ceva mai sus de două rezultate la care a ajuns
Gillieron în domeniul cercetării etimologice, nu cred inutil să mă refer

ITY
și la altă lucrare a lui, în care găsim despre fonetică aprecieri aproape
identice cu cele deja arătate. Este vorba de Studii de geografie lingvis­
tică 5, 1912, unde, la p. 49, citim următoarele : „De pe acum, fonetica

S
ne-a relevat, într-o măsură suficientă, slăbiciunile ei. Deși instrument
de observație puternic, în sensul că ne îngăduie să descoperim caracte­
ER
risticile fizice, de origine străină ori recente, pe care le prezintă cutare
sau cutare cuvînt, ea nu este totuși un instrument de verificare, ea nu
ne pune la îndemînă mijlocul de a recunoaște, într-un grai, pe străinii
NIV
și pe noii veniți care se deghizează. Ea se lasă înșelată și ne înșeală și
pe noi”.
Deși limbajul, adesea figurat, al lui Gillieron nu împiedică pe un
cititor atent să înțeleagă fondul lucrurilor și să recunoască, cel puțin
LU

în general, justețea observațiilor lui, țin să recurg și la luminile altui

lingvist, acesta sobru și moderat în afirmații și stăpîn aș spune desăvîrșit -
pe domeniul limbilor indo-europene și al lingvisticii generale. Este vorba
RA

de Antoine Meillet, - care a ajuns la un punct de vedere aproape identic

cu al lui Gillieron. în lecția de la College de France, ținută în ziua de -
17 martie 1925, pe care am audiat-o, a afirmat aproximativ următoarele.
NT

(Pot afirma că reproduc fidel conținutul spuselor sale.) Cuvintele

suferă, din tot felul de cauze, transformări semantice așa de profunde,
încît, adeseori, nu mai rămîne nimic . sau aproape nimic din sensul lor
CE

originar. De aceea, avem dreptul să vorbim, în asemenea cazuri, de cu­

vinte diferite din punctul de vedere al semantismului, deși, altfel,
avem a face cu același cuvînt. Ce mai au, se întreba Meillet atunci, fr.
bon, bel și bien din sensul lat. bonus, bellus și bene? Cuvintele franceze
I/

sînt, în ce privește înțelesul, altele decît corespunzătoarele lor lati­

nești. Căci, de foarte multe ori, s-a produs discontinuitatea semantică
AS

între franceză (sau oricare alt idiom romanic) și limba latină. Această
concluzie a lui Meillet, bazată pe o analiză atentă și profundă a faptelor,
seamănă, ceea ce poate constata ușor oricine, foarte bine cu a lui Gillieron,
UI

numai că este exprimată în alți termeni.

BC

2 Este partea a Il-a a titlului, care, în întregime, sună franțuzește așa : Etude sur la
defectivite des verbes. La faillite de l’etymologie phonetique, Paris, 1919.
3 Pathologie et thârapeutique verbales, III, Paris, 1921.
4 Adică propriu-zisă, latinească, în cazul unui cuvînt de origine latină.
5 J. Gillieron et M. Roques, Etudes de Geographie linguistique d’aprbs l’Atlas linguislique
de la France, Paris, 1912. (Colaborarea lui Roques s-a redus, în general, la aspectul stilistic al
cărții.)
5 CE ESTE ETIMOLOGIA
179

Y
ăexsrrxS este 2iî1r-t^unei^tsnTeoe°i^?se

AR
J1 fonetlca’ lucrurile secuprezintă,
Tte f-a~e 1alcatuiesc u^vînt.u : sunetete tulsul.deînclar.
desele
și înț
în general, ce
Sînt, desigur, numeroase cazurile cînd cercetătorul se împiedică de cîte

R
un obstacol de ordin fonetic și totuși el caută să mențină și să întărească
explicația propusa, trecind sau încercînd să treacă peste obstacolul acesta,

LIB
dar, im _general, aspectul fonetic nu prezintă dificultăți. De cînd se face
istoria limbii, deci de la începuturile lingvisticii ca disciplină științifică,
se cunosc așa-zisele legi fonetice, sau, cum spuneau, foarte just, Meillet
și alți lingviști din școala franceză, corespondențele dintre sunetele limbii

ITY
de bază și acelea ale limbilor derivate din ea.
în ce privește înțelesul, lucrurile se prezintă în modul arătat deja,
pe scurt, dar suficient de lămurit, cu ajutorul constatărilor lui Gillidron

S
și~ Meillet. Foarte des există conflict între fonetică și semantică, în sensul
că etimologia propusă satisface ori numai legile fonetice ori numai seman­
ER
tismul. în asemenea cazuri, cercetătorul, dacă nu renunță la explicația
care i-a venit din primul moment în minte, poate avea două atitudirn:
dă preferință factorului fonetic sau, dimpotrivă, se ■ oprește la cel semantic.
NIV
Hotărîtoare este concepția sa despre limbă în general. Istoria etimolo­
giei romanice ne arată că reprezentanții ei s-au condus unii după primul
criteriu, alții după al doilea. Pe cei dintîi i-am putea numi fonetiști,
pe ceilalți, semantiști. Bineînțeles, toți se ocupă de ambele laturi
LU

ale problemei, fiindcă nu-i posibil altfel, dar, după formația pe care o
au, înclină pentru una dintre ele, trecînd ușor peste cealaltă (mai bine
zis silindu-se s-o minimalizeze oarecum). Fără să vreau, mi-amintesc
de polemica dintre Bloomfield cu școala lui, de o parte, și Spitzer cu școala
RA

lui (care era ca și inexistentă în Statele Unite) de altă parte. Denumi­

rile folosite atunci pentru a caracteriza aceste două grupări au fost
respectiv ni^ iiști și men taliști. Cei dintîi vedeau în
NT

elementele alcătuitoare ale limbii în primul rînd, dacă nu exclusiv, fapte

materiale, oarecum la fel cu neogramaticii, care acordau, cum știm, o
atenție neobișnuit de mare sunetelor și modificărilor acestora. Ceilalți,
CE

fără să neglijeze prea mult aspectul fonetic, puneau greutatea principală

pe sens, pornind de la ideea justă că limba în mișcare este produsul unui
proces în esență psihic. Sunetele ‘sînt numai purtătoarele sensurilor, con­
cretizarea strict materială a acestora. Dacă cuvintele, adică diversele
I/

suite de sunete, n-ar ,,spune” nimic, n-am avea ce face cu ele.

Ca să revenim la problema care ne preocupă, voi da, pentru ilustra­
AS

rea celor două puncte de vedere antagonice, un exemplu, de altfel foarte

cunoscut romaniștilor. S-a discutat mult originea fr. . trouver, it. tropare
etc. Friedrich Diez, cel dintîi romanist pus în situația jde a alcătui un
UI

dicționar etimologic, le-a derivat din latj turbare. ,,a răscoli, a tulbura
(lucrurile)”, adică ,,a căuta” și apoi ,,a găsi” (căci căutarea unui obiect
are de scop găsirea lui), devenit rovare prin metateza lui r și deschiderea
BC

lui u (W > p). Schuchardt, fost student, la Bonn, al lui Diez, . și-a însușit
această etimologie, ocupîndu-se de ea în mai multe rînduri și dezvol-
tînd-o la maximum spre a o face convingătoare. El a pornit de la un
fapt concret, și anume de la tulburarea apei (deci lat. turbare aquam)
180 ACAD. IORGU IORDAN 6

pentru a prinde, adică a g ă s i, pește. A aplicat, în cercetările sale asupra

Y
acestei etimologii, și cunoscuta metodă „cuvinte și lucruri”, inițiindu-se,
cu ajutorul a tot felul de unelte, în secretele pescuitului. La început,

AR
*trovare (de fapt, urmașii lui romanici) a fost un termen tehnic specific
limbajului pescarilor. Cu vremea a ajuns să fie folosit și de vorbitori din
alte categorii profesionale, fapt care a dus la răspîndirea lui și, implicit,

R
la lărgirea sensului, potrivit „legii lexicale” stabilite de Meillet, după
care adoptarea unui cuvînt din vorbirea unui grup social restrîns de

LIB
către un grup mai numeros duce la lărgirea înțelesului, adică, în reali­
tate, la pierderea calității de termen tehnic a cuvîntului respectiv. De
la accepția „a găsi (un obiect)” s-a ajuns, în limbajul poetic, la „a găsi
rime”, deci „a face versuri” (de unde fr. trouvere, prov. trobador, it. tro-

ITY
vatore „poet”).
Această etimologie, pe care o putem numi semantică, a fost și con­
tinuă a fi combătută de partizanii, mult mai numeroși, ai etimologiei

S
fonetice. (Aceștia spun că turbare presupune transformări fonetice destul
de numeroase, deși nu imposibile, și preferă etimologia *toopare (atestat
ER
de-abia în secolul al Xll-lea), derivat de la tropus „figură de stil”, de
origine grecească. Sensul inițial a fost, deci, cel abstract sau intelectual :
„a face versuri; a vorbi figurat, metaforic”, contrar constatării, dacă
NIV

nu generale, în orice caz foarte frecvente, că atunci cînd un cuvînt are

înțelesuri atît abstracte, cit și concrete, trebuie considerate mai vechi
acestea din urmă. De altfel, explicarea lui trouver, trovare etc. din tropare
este mult mai complicată și, prin urmare, cel puțin teoretic vorbind,
LU

mai puțin verosimilă. în adevăr, la Cassiodor se întîlnește contropatio,

cu sensul, tot abstract, de „comparație” (ca figură de stil). Acest cuvînt
parasintetic (format, adică, și cu un prefix și cu un sufix) a fost „analizat”,
RA

desfăcut în elementele lui alcătuitoare, și, deoarece suf. -atio se alipește

la teme verbale, s-a presupus existența unui verb contropare ( > fr. con-
trouver), acesta atestat, iar fără prefix, *tropare. Lucrurile se complică
NT

și mai mult prin faptul că pe contropatio unii partizani ai acestei etimologii

îl consideră ca un calc după un cuvînt germanic. De altfel, Cassiodor
era secretarul regilor vizigoți și scria o „latină vizigotică”. (Vezi E. Gainill-
CE

scheg, Elywwlogisches W orterbuch der franzosischen Sprache, Heidelberg,

1928, p. 250, s. v. controuver). Aceasta ar însemna, poate, că avem a
face cu o „creație” numai formal latinească, în fond germanică. Și atunci
ar trebui să ne întrebăm dacă un asemenea cuvînt a avut condiții favo­
I/

rabile pentru a se răspîndi în vorbirea unui grup social ceva mai nume­
ros, ca să nu mai amintesc că noțiunea pe care o exprima îi da caracter
AS

de termen savant, ceea ce în primele veacuri ale evului mediu constituia

o piedică serioasă în calea răspîndirii lui.
Discuția aceasta prezintă importanță mai ales prin ea însăși, nu
UI

din. punct de vedere strict practic, dacă, adică, una dintre etimologiile
propuse este .mai bună decît cealaltă. Ea ilustrează cele două poziții,
singurele posibile într-un caz ca cel analizat pînă aici, și fiecare opusă
BC

celeilalte. în ce mă privește, cred, și nu numai acum, că, teoretic vor­

bind, de cele mai multe ori însă și de fapt, dreptatea este de partea
semantiștilor și că trebuie, prin urmare, să acordăm atenție mult mai
mare părții semantice. Ea este interesantă însă și din punct de vedere
aș zice psihologic, al psihologiei atâtor lingviști care preferă o etimologie
 CB ESTE ETIMOLOGIA
181

realizată prin mijloace atît de varinto «; ,1.. • .

de întortocheat unei etimologii mult mai -- i^1<^a^ - 6 UD a*^

Y
cum i am
rînmonin ™ văzut că es te tu ru cwe De Jlmintpri P <K * e 1 O 1 ai convl
• „uuafe- *e altminteri se știe ca nu numai mtr-un “^m tt,a ue’

AR
nnnp do obicei - wW1 m general vorbind, complicarea lucrurilor presu­
pune, -de obicei, llesm-iuruna și, deci, necesitatea de a „argumenta”,* adică
de a lungi discuția cu orice pree6. ’ * ’

R
Ceva mai înamte(v. p. 177—178) am citat părerile lui Gillieron și Meillet
despre modificările de sens, . foarte profunde uneori, pe care le suferă,

LIB
in general, . cuvintele latinești transmise limbilor romanice. (Ei s-au refe­
rit numai la lexicul moștenit, dar aprecierile lor sînt, după mine, vala­
bile, intr-o * măsură, poate, și mai mare, pentru elementele din suprastrat-
și pentru împrumuturile propriu-zise.) Dacă acceptăm punctul lor de

ITY
vedere, și eu nu văd de ce (și cum) l-am putea respinge, ar trebui să-
folosim termenul corespondență^, să spunem, adică, așa : rom.
casă corespunde latinescului casa, la fel a merge lui mergere etc.

S
Această idee mi-a sugerat-o Meillet. Vorbind despre legile fonetice, acest
mare lingvist dovedește că transformarea- unui sunet latinesc în unul
ER
romanic, oricît de generală sau de „regulată” ar fi, nu-i o lege, fiindcă
nimeni nu crede sau, mai ales, nu poate proba că, de pildă, e latinesc
deschis în silabă accentuată este cauza diftongului ie din multe limbi
NIV
romanice, iar acesta efectul aceluia. Meillet spune, mai simplu și
mai adevărat (de fapt, nu mai...!) că ie romanic corespunde lui e
latinesc. Și tot- așa în cazul celorlalte transformări fonetice. Nu-mi fac
iluzii că propunerea mea va fi acceptată, dat fiind că termenul eti­
LU

mologie este atît de înrădăcinat în limbajul lingviștilor, unde are

și o familie destul de bogată. Ideea am crezut totuși că poate fi enunțată,
în speranța că va oferi prilejul unor luări de poziție din partea celor
interesați.
RA

Cînd în-arn oprit la etimologia fr. trouver, it. trovare etc., am

făcut un fel de recomandare în sensul că discuția complicată și prelungită
nu ajută la demonstrarea justeții punctului de vedere susținut, ci, mai
NT

degrabă, dimpotrivă. Se înțelege că afirmația aceasta nu are și nu poate

avea valoare absolută. Sînt numeroase cazurile de cercetare etimologică
amplă, datorită însă nu unei diluări a expunerii sau „tăierii firului în
CE

patru”, ci informației bogate, adesea exhaustive, asupra problemei puse

în discuție. A trecut vremea etimologiilor sub forma unei teoreme sau
axiome matematice. A trecut, fiindcă cuvintele rămase încă neexpli­
cate din punctul de vedere al originii sînt, în . orice țimbă, cele mai grele
I/

și au, deci, nevoie de o cercetare variată și multilaterală, . întemeiată

pe o documentare împinsă pînă la ultimele . limite . în lărgime și adîncime.
AS

Etimologia unui cuvînt este, trebuie să fie o adevărată b i o g r a f i e

a - lui, echivalentul, adică, al descrierii unei vieți . omenești. Răspîndirea
pe tere^ deci aspectele dial^tate, circulația hu în diversele am
UI

hmbii, adică în limbajete diverselor grupuri iwciate, apariția lui m texU^

începînd cm cele mai vechi, modificările i'mmtka1 și c-ele sernant;i(e} sufe­
rite de-a lungul timpului etc. : iată atîtea elemente care urmeaza a ti
BC

luate în considerație, analizate și apreciate nu numai pentru a lamuri

6 Alte amăntinte cu privire la trouwcr etc- cttitoruicurios p oale găs - în cartea mea Lînguis-
tica romani că, București, i962, p. 59, n. 4 și ta Giiminscnvg, op. cit.. p. 870 — 871, s. v. trouver.
182 ACAD. IORGU IORDAN 8

originea cuvîntului, ci și pentru a-i înfățișa ceea ce s-ar putea numi starea

Y
lui civilă, poziția lui în limba căreia îi aparține. Aș cita două exemple

AR
de etimologii socotite de mine ca satisfăcînd, în mare măsură, aceste ce­
rințe, indiferent de rezultatul strict practic. , (Le-am amintit și cu alt
prilej.) Ele 1. Hugo Scliuchardt, Franz. mauvais / lat. malifatius

R
(v. H. Schuchardt-Brevier, ed. II, Halle (Saale), 1928, p. 135—145);
2. A. Philippide, O rămășiță din timpuri străvechi: jioară = cristal (v.

LIB
„Arhiva”, Iași, XXV, 1914, p. 145-^7^7^4).
Ar mai rămîne — e un fel de a vorbi — să pun în discuție, înainte
de a termina, următoarea problemă. Există oare — se poate întreba
cineva — anumite norme după care trebuie să ne conducem în cerce­

ITY
tarea etimologică?' O asemenea întrebare are, cel puțin aparent, rostul
ei. De cînd se fac etimologii, lingviștii trebuie să fi ajuns, pe baza expe­
rienței personale, la unele concluzii cu privire la ceea ce am putea numi

S
procedura etimologică. în orice caz, sigur este că marii specialiști în acest
domeniu au formulat, fără vreo intenție de „legiferare”, unele norme
ER
sau reguli pornind de la constatările lor strict obiective. Am insistat
suficient, în prezentarea explicațiilor propuse pentru originea fr. trouver,
it. trovare etc., asupra , celor două elemente constitutive ale cuvîntului
NIV
(sunetele și sensul), care au, în ce privește evoluția de la etimon la conti­
nuatorul lui, norme oarecum fixe, acceptate de toată lumea și care trebuie,
deci, respectate. Dar aceste criterii nu sînt de ordin, ca să zic așa,
procedural. Dacă trecem peste ele, etimologia propusă n-are valoare,
LU

stă în vînt. Ele reprezintă condiții obiective de natură strict științifică,

asemănătoare cu toate condițiile a căror realizare însemnează pregătirea
profesională a oricărui lingvist adevărat. Este vorba de altceva, și anume
de posibilitatea de a „învăța” meseria de etimolog cu ajutorul unei serii
RA

de reguli sau precepte mai mult ori mai puțin precise sau clare.
S-a gîndit cineva la asta, și nu un lingvist oarecare, ci Leo Spitzer,
NT

care s-a ocupat, printre atîtea alte probleme, și de etimologie. într-un

articol intitulat, foarte sugestiv, Din atelierul etimologului 7, el arată,
bazîndu-se pe experiența sa personală și, mai cu seamă, pe un mare număr
de studii etimologice provenite de la mari specialiști, n u cum poate
CE

deprinde cineva meșteșugul, adică ceva imposibil de învățat, ci un

lucru foarte important și totodată realizabil, anume ce norme urmează
să respecte, fie acceptîndu-le, fie respingîndu-le, spre a nu greși (sau
I/

a nu greși prea mult). Citez cîteva cu titlu de curiozitate (în sensul ști­
ințific al termenului).
AS

Etimologiile nu trebuie căutate, ci găsite, descoperite, adică, întâm­

plător cu ajutorul (nesccrnntt!) al lecturilor. Problemele lingvistice se
rezolvă numai cu mijloace lingvistice, și etimologia este o problemă lin­
UI

gvistică prin excelență. Două cuvinte omofone, dar diferite ca sens, trebuie
considerate, teoretic vorbind, ca avînd același etimon. Cf. rom. a uita
și a se uita. Dintre două explicații, ambele probabile, să preferăm pe
BC

cea mai simplă. Să evităm în măsură maximă reconstrucțiile, care se

reduc, mai totdeauna, la inventarea unor cuvinte latinești, eventual

7 Aus der Werkstatt des Etymologen, în „Jabriuiich fiir Pliiilorrgie‘e, I, 1925, p, 129 și
urm. V. nota mea {Un cathichisme ttymologique) în „Revue de linguistique romane”, I, 1925,
p. 162 și urm.
9 CE ESTE ETIMOLOGIA 183

germanice, slave etc. inexistente în realitate. Strîns legată de această

Y
recomandare este aceea de . a~ recurge cit mai des la mijloacele proprii

AR
ale .limbii studiate. Să nu . uităm că o limbă trăiește nu numai din moș­
tenire și . din .împrumuturi. Ea posedă toată capacitatea de a se ajuta
pe sine însăși cînd nevoia cere. în privința aceasta, Spitzer dă drept
exemplu masiva operă a fostului nostru compatriot Lazare Sainean,

R
Les sources indigenes de Vrtymologirftangaisr, 3 voi., Paris, 1925-30 (urmate

LIB
postum de Autour des Sources indigenes de Vetym^ol^ogie frangaise, Firenze,
1935), care a explicat convingător din și prin franceza însăși nenumărate
cuvinte cu etimologii artificiale sau imposibile propuse de alții.
Sînt simple recomandări, utile, multe dintre ele întemeiate și,

ITY
deci, vrednice de luat în considerație. Nici autorul, care știm cît era de
exigent, în primul rînd cu el însuși, nu le prezintă altfel, fiindcă își da
seama de relativa lor valabilitate. Un exemplu, tot românesc, dovedește
că explicația propusă pentru a uita și a se uita nu poate fi socotită

S
totdeauna drept model. Verbele a seca (despre o apă care dispare din
cauza căldurii excesive) și a seca (în expresii ca mă seacă la ficat) au
ER
origini diferite, cum a arătat Candrea pentru al doilea : lat. siccare, resp.
secare.
în ultima vreme, interesul lingviștilor noștri pentru cercetările
NIV
etimologice crește. Mai întîi, Marele dicționar academic trebuie să indice
originea tuturor cuvintelor. De aceea a luat ființă, în cadrul colectivului
de elaborare a lui, o echipă specială care se ocupă exclusiv de etimologii.
Se va păși curînd la întocmirea unui dicționar românesc etimologic.
LU

Diverși cercetători sînt atrași tot mai mult de această ramură a lingvis­
ticii, atît de ademenitoare și, ca să nu spun mai cu seamă, pentru nespe-
cialiști. Așa se explică apariția articolului de față.
RA
NT
CE
I/
AS
UI
BC