RY

RA
PROBLEME RIDICATE DE VECHI GERMANISME PĂSTRATE
ÎN ROMÂNĂ - CAZURILE BARDĂ ȘI BUDĂ

LI B
ADRIAN PORUCIUC

Y
în două articole anterioare (Poruciuc 1997 și 1999) am propus o
„reintroducere” în dificilul domeniu al vechilor germanisme din limba română1.

T
Articolul de față (bazat pe comunicarea făcută la Colocviul de științe ale

SI
limbajului, Suceava 2001) adaugă unele argumente în favoarea posibilității ca
româna să conțină mult mai multe vechi germanisme decât cele care au fost

ER
acceptate până în prezent de către romaniști.

1. Pentru discuția propusă, cadrul etno- și glotogenetic general este cel

reprezentat de tabelele istorice incluse în cele două articole menționate. Aici voi
IV
aminti (cu unele adaosuri) doar câteva aspecte ale cadrului respectiv.
1.1. Cele mai timpurii elemente vechi germanice pătrunse în teritorii dacice
UN

au fost reprezentate de bastarni sau basterni (vest-germanici din ramura suevică).

Aceștia (probabil, inițial dislocați din Europa central-nord-vestică de către mișcările
celtice) au pătruns de-a lungul arcului carpatic, încă de la sfârșitul secolului al III-lea
î. Hr., iar în secolul I î. Hr. erau instalați în numeroase zone ale Moldovei istorice
L

de mai târziu. Faptul că bastarnii suevici încă reprezentau un factor demn de luat în
RA

scamă în secolul I d. Hr. reiese din următoarele pasaje din Naturalis Historia (IV),
în care Plinius descrie o situație contemporană lui, pe la anii 77-78 d. Hr. (deci cu
aproximativ trei decenii înaintea ocupării Daciei de către romani):
NT

(80) [...] în zonele superioare situate între Dunăre și Pădurea Hercinică, până în [...] Panoma și
la hotarele de acolo [ale romanilor] cu germanii, câmpurile și suprafețele plane sunt stăpânite de
sarmații iazigi, iar munții și pădurile de către dacii alungați de aceștia până la râul Pathissus [Tisa].
(81) Ținuturile aflate pe celălalt mal al Dunării, începând de la Marus sau de la Duria, dacă acesta este
CE

râul care îi desparte pe suebi de regatul lui Vannius, le aparține bastarnilor și altor triburi germanice
[...]. (100) Al cincilea neam [germanic, enumerat după vandili, ingueoni, istueoni și hermioni] este cel
al peucinilor și basternilor, vecinii dacilor menționați mai sus.

Cele consemnate de Plinius se referă la conglomeratul etnic (traco-sarmato-

I/

germanic) din zona carpato-danubiană în perioada care a precedat confruntările

daco-romane. După una dintre acestea, anumiți germanici împământeniți (probabil
S

dintre cei cunoscuți ca buri) au ajuns să fie reprezentați pe Tropaeum Traiani

IA

(Adam Clisi) ca adversari ai românilor, deci, implicit, ca aliați sau subordonați ai

1 Prin publicarea acelor articole, am sperat să provoc o discuție mai generală pe tema propusă.
U

Din păcate, ecourile pe care le-am recepționat până acum nu reprezintă decât mirări și obiecții
enunțate „în culise”, nu comunicate la întruniri academice sau incluse în articole de specialitate.
BC

SCL, LI. rtr. 2, p. 395-417, București, 2000

 RY
396 Adrian Poruciuc 2

RA
dacilor (v. Poruciuc 1999: 175). Bastarnii aveau să fie consemnați ca grup etnic
distinct până spre sfârșitul secolului al III-lea d. Hr. La acea vreme în Europa sud-
estică se impuseseră deja triburi de est-germanici (goți și gepizi, în mare parte

LI B
descinși din nord-germanici scandinavi). Presiunea acelora a jucat de fapt un rol
primordial în retragerea („Aureliană”) a trupelor și administrației romane din
Dacia secolului al III-lea. Ulterior, după ce dominația gotică s-a prăbușit sub
impactul hunilor, gepizii au persistat ca factor politic, de primă importanță în

Y
spațiul panonic-dacic, până când și formațiunea lor statală a căzut, în secolul al
Vl-lea, sub loviturile conjugate ale avarilor și ale longobarzilor (germanici central-

T
europeni, având și ei strămoși în zona scandinav-baltică).

SI
1.2. Ca să revenim Ia Plinius, consemnările sale vin în sprijinul ideii generale
(susținute de autorul de față) că, încă înaintea ocupării Daciei de către romani (și cu

ER
mult înaintea primului mare document de limbă germanică, Biblia tradusă de
Wulfila în secolul al lV-lea târziu, undeva la Dunărea de Jos), au existat condiții în
care se puteau prelua și perpetua elemente glotice din idiomuri vechi germanice în
idiomurile care aveau să reprezinte baza substratului autohton al limbii române. La
IV
acele elemente aveau să se adauge unele preluate de vorbitorii de „romanică
balcanică” (deci și de proto-iomână) din idiomurile vorbite de goți, gepizi și
UN

longobarzi. Mult mai târziu, vorbitorii de română medievală au împrumutat

vocabular din graiuri germane „propriu-zise” (de tip renan-franconic) ale
coloniștilor sași din Transilvania.
Această viziune schematic-cronologică nu trebuie să ducă la o neglijare a
L

posibilității preluării și de către româna medievală timpurie (predocumentară) a

RA

unor elemente lexicale din vorbirea unor enclave, care își păstraseră (măcar parțial)
identitatea veche germanică pe parcursul evului mediu. în această ordine de idei,
merită remarcată următoarea informație (cf. Bennett 1980: 19): „în secolul IX,
NT

potrivit iui Walafrid Strabo, unii vizigoți mai dăinuiau în Balcani, unde gotica încă
se folosea în slujbe bisericești ia Tomis (acum, Constanța. în România sud-estică)”.
Există și informații cu totul credibile (cf. Schwarz 1972) legate de persistența în
Crimeea a goților și, după cucerirea peninsulei de către turci, gotica este atestată de
CE

consemnarea a 80 de cuvinte (secolul al XVI-lea). (Mai înainte, la 1426, un Alexis

de Mangop fusese menționat ca „principe al goților” din Crimeea.)
1.3. Contextul istoric, foarte concis prezentat mai sus, ca și anumite
etimologii nesigure cuprinse în dicționare, ne obligă la re interpretări sau. măcar, la
I/

punerea sub semnul întrebării a explicațiilor mai vechi date cu privire la originile
anumitor cuvinte românești, care pot fi bine explicate ca foarte timpurii preluări din
S

germanică. în principiu, sunt de criticat, mai întâi, „etimologiile comode”, bazate

IA

pe atitudini de genul; „ce nu este din latină este desigur preluat din vecini” sau
„unde s-a atestat mai întâi, acolo este și originea” (fără a se verifica statutul
presupusului cuvânt-sursă în limba originară). Asemenea atitudini sunt surprinse și
U

criticate cu fină ironie de către Coseriu3. în paragrafele de mai jos (ca adaos la
BC

într-un remarcabil articol (1980), Coseriu demonstrează cât de nefondată este explicarea prin
maghiară sau slavă a rom. a socoti, care de fapt se dovedește a fi chiar de sorginte latină.
 RY
3 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 397

RA
exemplele date în Poruciuc 1997 și 1999), voi arăta cât de puțin întemeiate sunt
etimologiile tradiționale pentru rom. bardă și budă, ambele explicate, până acum,
ca provenind din idiomuri ale unor vecini actuali. La o analiză atentă, cele două
cuvinte se prezintă mai degrabă ca vechi germanisme, pe care româna poate să ie fi

LI B
conținut, încă de la începuturile ei, ca idiom est-romanic de sine stătător.

2. Conform și celor mai recente dicționare românești, rom. bardă ar fi un

maghiarism. Totuși, nu toți specialiștii de până acum au fost satisfacuți de această

Y
ipoteză, care de fapt nu se susține, după cum vom vedea mai jos.

T
2.1. Ținând cont de data publicării sale inițiale (în limba spaniolă, 1954—1966),
precum și de faptul că este primul dicționar etimologic integral al limbii române,

SI
voi cita mai întâi din DELR al lui Ciorănescu (ed. 2001), unde apare: „bardă
(bărzi), s. f. - 1. Secure cu tăișul lat. - 2. Sapă, teslă”. Pentru origine, Ciorănescu

ER
menționează, mai întâi, părerea dominantă (Densusianu, DA, Candrea, Pușcariu
etc.), conform căreia rom. bardă ar proveni din magh. bard (care, trebuie să adaug,
înseamnă ‘baltag, topor’). Ciorănescu menționează de asemenea că: (a) în cazul lui
IV
bardă avem de-a face cu.un „cuvânt de origine germanică”3; (b) originea acelui
cuvânt nu se poate „distinge cu ușurință”; (c) derivarea din maghiară „nu este
UN

absolut sigură”; (d) după unii specialiști, magh. bard, ucr. barda și tc. barda provin
de fapt din română; (e) deoarece rom. bardă nu are metateza lichidei (specific
slavă), nu este credibilă explicarea respectivului cuvânt (după Miklosich) prin v.
slav. bis. brady; (f) în sfârșit, după Gamillscheg (vezi mai jos), rom. bardă ar
AL

proveni „direct din longob. barda”. Ca o afirmație de ordin general, voi spune deja
aici că Ciorănescu și Gamillscheg sunt înaintașii care ne îndreaptă spre cea mai
credibilă etimologie a rom. bardă.
TR

întemeiata îndoială exprimată de Ciotânescu (în ce privește originea

maghiară a cuvântului în discuție) nu a fost luată în considerație, având în vedere
că și în DEX2 (1996) apare: „Bardă, pl. bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada
EN

scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului și, odinioară, ca armă de luptă
[...] - Din magh. bârcT. Ca un prim argument contra originii maghiare a cuvântului
românesc în discuție voi menționa, mai întâi, că și aromâna, conform dicționarului
Papahagi 1974, are: bardă, barbă, pl. bărdzî ‘bardă, hache ă main, barde" (a se
/C

observa că termenul aromân a fost tradus printr-un vechi germanism al limbii

franceze, de fapt prin termenul căruia îi corespunde perfect rom. bardă}. Papahagi
trebuie să fi simțit că nu este plauzibil să indice o origine maghiară pentru arom.
SI

bardă și, prin urmare, el nu indică vreo sursă, ci doar trimite la varianta
dacoromână („Cf. dr. bardă”}.
IA

2.2. După cum indică Ciorănescu, doar Miklosich a considerat v. slav. bis.
brady ca origine a rom. bardă, cu toate că respectivul cuvânt românesc arată o
U

3 Termenii germanici dați, spre comparație, de Ciorănescu sunt „v. germ.țs.] barta, germ. Bart
[de fapt Barte]”, la care adaugă germanismele din teren romanic „v. fr. barde, cf. [it.J alabarda’ (cf.
BC

rom. halebardă, ca împrumut de dată recentă din franceză, unde este interpretabil doar ca provenind
dintr-un vechi compus germanic: helm „‘mâner, coadă’ + barda” — cf. Duden, s. v. Hellebarde).
 RY
398 Adrian Poruciuc 4

RA
formă mai veche (fără metateză), deci practic, exact la fel ca uneie forme din
idiomurile germanice, cel mai timpuriu (vezi mai jos). De adăugat aici este că și
v. slav. bis. brady este de origine veche germanică - cf. Vries 1961. s. v. barda,

LI B
unde brady este menționat ca „împrumut din vechea germanică” (după Petersen).
în limbile slave, s-a păstrai până azi doar derivatul bradva "topor" (rus., bulg.,
sloven.), pe care Vasmer îl leagă de mai vechiul brady, interpretându-l pe acesta ca
provenit din „germanic. *bardo” (reconstrucție cu o vocală finală, la care va trebui

Y
să revin mai jos).
2.3. Este indubitabil că în germanică au fost atestate cele mai vechi (și mai

T
etimologic-transparente) cuvinte la care poate fi trimis direct rom. bardă. Pe lângă

SI
mai sus amintitul termen scandinav, v. nord, barda ‘topor de luptă’ (cu derivatul
bardagi ‘luptă, bătălie’), demn de consemnat este, mai ales, v. saxon, barda, dar și

ER
v. germ. s. barta. Toate acestea au fost explicate de unii indo-europeniști ca
reprezentând o temă *bherdh-, privită ca extensiune a unui radical i. e. *bher- ‘a
tăia, a despica, a găuri’ (care le explică pe germ, bohren și engl. bore ‘a găuri’,
precum și pe lat forare - cf. Pokomy 1959, s. v. *bher-). Alți indoeuropeniști însă
IV
(cf. Pfeifer 1989, s. v. Barte) au susținut că termenii germanici din familia barda
provin dintr-un i. e. *bhardha (o extensiune de la *bhar- ‘vârf, ascuțiș, țeapă,
UN

protuberanță’), vizibil atât în lat. barba, cât și în v. slav. bis. brada, și rus. borodă
‘barbă, bărbie’. Oricum ar fi, atât reconstrucția *bherdh-, cât și *bhardha
evidențiază un sufix dental care a fost păstrat ca -da, -da, -ta în diversele variante
ale termenului vechi germanic barda (ca, de fapt, și ale lui buda, după cum vom
AL

vedea mai jos). în varianta v. germ. s. barta (‘secure lată, topor de luptă’ - după
Pfeifer 1989), sufixul indică o surzire a dentalei, schimbare produsă, ca parte din „a
doua mutație consonantică”, doar în germana de sus.
TR

De fapt v. germ. s. barta (menționat și de Ciorănescu, s. v. bardă) poate să fi

pus probleme etimologilor care au încercat să-1 explice pe magh. bard ca
germanism. Am tras această concluzie din ceea ce spune Tamâs (1966, s. v. bardă)
EN

cu privire la cuvântul maghiar, dat ca sursă a rom. bardă. Probabil, ținând cont că
bard nu este din fondul ugro-finic și nici nu se poate explica prin slavă (deoarece
nu are metateza arătată de corespondentele slave brady și bradva), Tamâs face,
/C

pentru respectivul cuvânt maghiar, doar o vagă trimitere la „germana medie sau de
jos”. Problema este că, geoistoricește, maghiara nu a fost în contact direct și de
durată cu germana de jos (nici cu scandinava), ci cu germana de sus. Iar în acea
varietate de germană, începând cu stadiul vechi reprezentat de vechiul barta și
SI

terminând cu acela reprezentat de modemul Barte, avem în silaba finală (prin

„mutația” mai sus menționată) doar /t/, nu /d/, ca în v. saxon. (= v. germ, j.) barda.
IA

Dar tocmai la o asemenea variantă cu dentală sonoră pare să se refere (nejustificat)

Tamâs când trimite la o sursă germană „de jos” pentru magh. bard.
Tamâs a mai avut de explicat un aspect important, anume faptul că în rom.
U

bardă apare o vocală finală (ca în toate corespondentele germanice și slave), pe

BC

când în magh. bard, presupusa sursă a cuvântului românesc, acea vocală nu apare.
Specialismul maghiar are pentru acel aspect o explicație foarte puțin credibilă, cea
 RY
5 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 399

pe care o aplică de fapt și la alte cuvinte vechi românești, precum coardă (‘sabie’),

RA
holdă, labă, talpă, vamă. Acestea toate au fost considerate (nu doar de Tamâs) a
proveni din cuvinte maghiare, terminate în consoană (kard, hold, lâb, talp, văm).
Printre altele, cu privire la coardă ‘sabie’45, Tamâs susține că acel cuvânt românesc

LI B
provine din magh. kard (prezentat ca având origine „iranică”), apoi lansează
ipoteza că „impulsul care a dus la dezvoltarea vocalei finale din coardă l-a dat
poate forma de plural corzi” (de fapt pluralul este coarde, după DEX, s. v.
coardă^). Implicit, cu privire la rom. bardă (văzut ca dezvoltare din magh. bărd),

Y
s-ar putea ajunge la ciudata deducție că maghiara a preluat de undeva un

T
germanism barda, cu /d/ și cu vocală finală, apoi acea vocală3 s-a pierdut în
maghiară, după care româna l-a preluat pe bard și l-a îmbogățit nu doar semantic,

SI
Ci și prin „reconstituirea” vocalei pierdute. Deși o asemenea evoluție poate fi luată
cu greu în considerație, ideea originii maghiare a rom. bardă a rezistat (totuși

ER
Tiktin, s. v. bardă, doar compară cuvântul românesc cu „v. slav. bis. brady, sârb.,
bulg. bradva, magh. bârd= germ. Barte”).
Ca 0 distanțare de Tamâs, este de menționat opinia exprimată de Gabriella
IV
Schubert (1982). Autoarea respectivă nu-1 amintește și pe rom. bardă printre
cuvintele românești prezentate de ea ca maghiarisme. în schimb, deși susține și ea
UN

originea maghiară a unor termeni precum rom. talpă și vamă, Schubert nu a mai
recurs la ciudata explicație dată de Tamâs cu privire la vocala „impulsionată” de
plural, considerând în schimb (p. 161) că acea vocală indică intermediere slavă (cf.
ser. talpa, respectiv bulg., ser., sloven, vama). Sunt multe de criticat și în legătură
L

cu acea părere. Să revenim însă la rom. bardă, cuvânt interpretat ca vechi

germanism cu destul timp înainte de Tamâs și de Schubert.
RA

2.4. Gamillscheg (1935, II: 260-261) susține statutul de vechi germanism al

rom. bardă, dâr face o limitare semantică nejustificată, atunci când prezintă
respectivul cuvânt doar cu sensul ‘topor de luptă’ (Streitaxt). Acel sens (păstrat și
NT

de magh. bărd) poate fi cel originar-germanic, dar el a devenit învechifsecundar în

română, unde câmpul semantic al lui bardă s-a deplasat evident dinspre „armă”
CE

4 Nu voi discuta aici pe larg etimologia rom. coardă ‘sabie’, C?.re> trebuie spus, prin variantele
coartă din dacoromână și hoardă din aromână, dezvăluie „alternanțe” consonantice foarte arhaice.
Voi mai menționa și ca, în câzill acelui cuvânt pâri român esc, există destule argumente care se opun
unei proveniehțe din maghiară, dintre ele fiind remarcabilă existența vocalei finale. După viziunea
general acceptată până acum, ar reieși că acea vocală finală a fost piefdută de magh. kard, dar a
I/

„renăscut” nu doar în rom. coardă, ci și în corespondente ale sale în diverse limbi (tot pe bază de
„impulsuri” ale pluralelor?). Nu este vorba doar de termeni balcanici precum ngrec. korda și alb.
S

kordhe (acesta fiind prezentat de Tamâs Ca maghiarism prin intermediere slavă!). Ce ar fi de făcut cu
danez, kărde ‘spadă’, nemenționat de Tamâs? Va fi fiind și respectivul termen scandinav tot un
IA

„iranism” ajuns în daneză prin intermediere maghiară? în ce împrejurări?

5 Deși problema nu se cere rezolvată aici, trebuie spus că specialiștii maghiari au de lămurit
acea dispariție de vocală finală. Nu insist pe ideea că magh. bărd se poate de fapt explica cel mai bine
U

că preluare a rom. bardă, dar voi face observația că vorbitorii de maghiară puteau pur și simplu să nu
perceapă (în împrumuturi vechi, pe care acum le au ca bărd, lăb sau kard) unele vocale finale cu o
BC

pronunție „slabă” (de tip schwa). O asemenea pronunție este specifică germanicei, dar și unor
idiomuri balcanice (vezi rom. ă = alb. e, în coardă, respectiv kordhe).
 RY
400 Adrian Poruciuc 6

RA
spre „unealtă” (vezi mai sus sensurile din Ciorănescu și DEX). Cât privește forma,
cu o siguranță pe care pare să i-o fi dat strictețea fonologiei istorice a școlii
neogramatice germanice, Gamillscheg a considerat că are suficiente date pentru a

LI B
spune exact din care idiom vechi germanic a provenit rom. bardă. El susținea
așadar (citându-l pe predecesorul Lowe) că lui barta din vechea germană de sus
„i-ar fi corespuns” în gotică un bardo (de fapt neatestat — vezi și nota 6), o formă
care, după Gamillscheg (p. 261), nu ar putea explica un barda în „est-romanică”. în

Y
schimb, potrivit aceluiași autor, o bună soluție ar fi oferită de varianta longobardă
bardă, din care s-ar trage direct rom. bardă.

T
După cum am arătat deja mai sus,^ Ciorănescu, s. v. bardă, menționează

SI
părerea lui Gamillscheg tară a o comenta. în ce mă privește, voi spune deocamdată
că sunt sigur de originea veche germanică a rom. bardă, dar, dacă ne bazăm doar

ER
pe forma cuvântului respectiv, longobarda nu s-ar impune neapărat ca singura sursă
veche germanică posibilă6. Totuși, chiar excluzând din discuție argumentul formal
invocat de Gamillscheg, alternativa longobardă este susținută de un cadru geo-
istoric suficient de bine cunoscut. Se știe că. după ce, ca urmare a prăbușirii hunilor
IV
(454), statul gepid a controlat (timp de aproximativ două secole!) cea mai mare
parte a Panoniei și vestul Daciei, acel stat s-a destrămat (566) sub loviturile
UN

conjugate ale avarilor și longobarzilor (care se instalaseră de mai mult timp în

teritorii ale actualei Ungarii de nord, Slovaciei și Moraviei). Este adevărat că.
foarte curând după aceea (568), Iongobarzii au migrat spre nordul Italiei, unde și-a
închegat propriul regat. Dar, după cum sugerează și Gamillscheg (1935, II: 261),
L

așa cum gepizii nu au dispărut cu totul după căderea statului lor, unii longobarzi au
RA

putut rămâne și ei în spațiul carpato-panonic. Iar urmașii acelor germanici au fost

apoi absorbiți în procesele etno- și glotogenetice care au avut loc ulterior în spațiul
respectiv (procese care, printre altele, au implicat și transfer lexical din gepidică în
NT

română, cum a susținut Diculescu 1922, cu unele încurajări din partea lui Meyer-
Liibke - cf. Poruciuc 1997: 208).
Există suficiente argumente în sprijinul ipotezei lui Gamillscheg cu privire la
CE

originea longobardă a rom. bardă. în primul rând este de luat în considerație chiar
numele sub care a devenit cunoscută populația germanică în discuție. Că etnonimul
Longobardi nu se referea la un aspect fizic, deci că acei germanici nu erau pur și
simplu „Bărbile-Lungi” (conform unei interpretări tradiționale), este indicat cu
I/

destulă claritate de un alt nume al aceleiași populații, nume pe care îl găsim în

poemul anglo-saxon Beowulf (cf. Poruciuc 1995: 22-23). Acolo este atestat
S

etnonimul Heado-Beardan, al cărui element secund (un plural, de la care se poate

reconstrui singularul bearda) este un evident corespondent al acelui longob. bardă
IA

invocat de Gamillscheg (cf. v. saxon, bardă). Cum primul element al acelui

U

6 Gamillscheg nu dă explicații pentru reținerea sa față de varianta unei posibile evoluții got.
bardo (neatestat) > rom. bardă. Dar, cu privire la forme, se poate spune aici că și dintr-un cuvânt
BC

gotic transcris cu 6 final, deci cu vocală finală (evident neaccentuată, după regula accentului inițial
germanic), româna putea dezvolta un feminin terminat în ă. Am în vedere că, de exemplu, rom. daltă,
ocnă, sticlă au fost explicate ca provenite din termeni slavi terminați în /o/: dlato. okno, stiklo.
 RY
7 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 401

etnonim compus înseamnă evident ‘luptă’ (sens atestat și pentru corespondentul v.

RA
germ. s. hadti), putem ușor deduce că Longobardi nu putea însemna decât „Bărzile-
Lungi” (aluzie la o armă tipică populației germanice în discuție), așa cum
Heado-Beardan însemna, fără îndoială, „Bărzile-de-Luptă”. Nu este nimic

LI B
surprinzător aici, dacă avem în vedere că și numele saxonilor nu s-a putut explica
decât ca derivat din sax, denumire a unei alte arme specific germanice7. Așadar, în
secolul al Vl-lea (o perioadă în care „est-romanica” era aproape de a deveni
română propriu-zisă, iar uniunile tribale germanice se aflau încă în mișcare),

Y
longobarzii se puteau remarca în ochii autohtonilor carpato-danubieni și printr-o

T
armă tipică, mai ales având în vedere contextul deloc pașnic în care s-a produs
intrarea acelei populații germanice în respectiva zonă geografică8. Dar, după cum

SI
sugeram și mai sus, posibilitatea ca rom. bardă să fi provenit dintr-o altă sursă
veche germanică decât longobarda nu trebuie cu totul exclusă.

ER
Pentru că am menționat deja ipoteza legăturii etimologice dintre germanicul
barda (i. e. *bhardha) și lat. barba, voi aduce alte câteva argumente în favoarea
acelei ipoteze. Numele armei germanice în discuție trebuie să se fi bazat tocmai pe
IV
o referire metaforică la forma acelui obiect, mai precis la „barba” menită a prelungi
tăișul. (Forma respectivă a fost păstrată atât de topoarele călăilor medievali, cât și
UN

de bărzile tâmplarilor mai recenți, inclusiv ale „bărdașilor” actuali de la noi.) Și

Kluge 1995 (s. v. Barte1) susține o asemenea idee, considerând că germ. Barte
‘secure lată’ (Breitbeil) trebuie să fi însemnat la origini chiar „bărboasa” (die
Bărtige), modelul respectivei dezvoltări fiind perfect identic unuia din vechea
L

nordică: skegg ‘barbă’ > skeggja ‘halebardă’.

Fără a avea pretenția de a cunoaște formele tuturor topoarelor de probabilă
RA

sorginte germanică, descoperite de arheologi în spațiul românesc, voi observa doar că

topoarele de posibilă factură gotică, specifice culturii Sântana de Mureș (vezi Ioniță
1966: 218 și 221), nu erau „cu barbă”, ci de un tip mai vechi, cu o formă perpetuată,
NT

cred, de la anume topoare ale epocii bronzului (cu lama simplă, puțin curbată, lățindu-se
treptat către tăiș). Acest aspect, precum și faptul că în gotică a fost atestat bards
‘barbă’, dar nu și un apelativ asemănător pentru vreun tip de topor sau secure9, ar
CE

sprijini (ex silentio) ideea că barda a reprezentat o armă specifică nu goților, ci altei
populații germanice. Aspectul respectiv ar favoriza deci și el, chiar dacă indirect,

7 Este vorba, în acel caz, nu de un topor, ci de un „cosor” de luptă, cunoscut de germanici ca

I/

sax, seax, sahs. Profilul respectivei arme (vezi „cosoarele” unora dintre războinicii germanici
reprezentați pe monumentul de la Adamclisi) este practic identic celui al dacicei sica. Ambele arme
S

erau evident menite folosirii în lupta corp la corp.

8 în prelungirea notei anterioare, se mai poate spune că, dacă est-romanicii nu l-au împrumutat
IA

pe barda chiar de la longobarzi, acel împrumut s-a putut face din alte idiomuri ale intrușilor
germanici amintiți în partea introductivă de mai sus. Desigur, o asemenea viziune nu poate apărea ca
total inacceptabilă decât pentru cei care (spre deosebire de Gamillscheg și de cei mai mulți specialiști
români) susțin teorii potrivit cărora, la un moment istoric precum acel secol VI, ca și la venirea
U

slavilor și apoi a maghiarilor, nu exista picior de „est-romanic” nici în Panonia, nici în Dacia.
9 Pentru arma-unealtă în discuție, în textele gotice este folosit termenul aqizi (cf. engl. axe), de
BC

origine obscură, „probabil microasiatică” (cf. Duden 1963, s. v. Axt).

 RY
402 Adrian Poruciuc 8

RA
ipoteza longobardă a lui Gamillscheg. Totuși, este de observat că același autor (1935,
I: 317) vede două antroponime vest-romanice de origine gotică (tolosană), Rodbard și
Rotbardus, semnificând nu ceva în genul „Barbarossa” (model demn de invocat, dacă

LI B
avem în vedere existența got. raups - germ, rot ‘roșu’ și got. bards = germ. Bart
‘barbă’), ci ca dezvoltări din got. *Hropbards. Gamillscheg explică primul element al
acelui nume compus ca reprezentând got. *hrdths ‘faimă’ (Ruhm), dar nu spune nimic
despre sensul celui de-al doilea element (-bard, -bardus). Oricum, dacă acceptăm că

Y
Rodbardus reflectă got. *Hrdpbards, nu cred că trebuie să ne imaginăm un sens de
genul „Barbă-Vestită”, ci, desigur, „Bardă-Vestită” (deci un sens marțial-germanic

T
tipic, bazat pe numele armei germanice de tip barda).

SI
2.5. După cum se indică și în DEX, s. v. bardă, se poate afirma că, „odinioară”,
și în română respectivul termen a denumit o armă, ca în vechea germanică. în ce

ER
privește cronologia atestărilor, se pare că mai veche nu este a rom. bardă ca atare, ci
a unui nume de armă dat de Tiktin ca bardiș, cu sensul ‘topor de luptă cu coada
lungă’ (eine Art Streitaxt mit langem Schaft). După Tiktin, prima atestare este la
Miron Costin, care pomenea de niște „haiduci cu bardișe, [...] un fel de arme, topoare
IV
cu coade lungi”. Acel bardiș nu ar avea mare importanță pentru demonstrația de față,
dacă am accepta că (spre deosebire de bărdaș sau bărdui) el nu este un derivat de la
UN

rom. bardă, ci ar reprezenta, în opinia lui Tiktin, un simplu împrumut din pol.
bardysz. Cu toate acestea, trebuie observat că în dicționarul Tiktin este dat, separat, și
un bardișă, trimis nu la pol. bardysz, ci la rom. bardă. Am putea să-l interpretăm de
fapt pe bardișe (cel folosit de Costin) ca plural al femininului bardișă (bardă), și nu
L

al unui polonism bardiș (reconstruit, se pare, de Tiktin după acel plural).

RA

Cu toate că semantismul marțial este evident cel mai vechi în cazul

germanismelor la care trebuie trimis rom. bardă, nu este de trecut cu vederea că
însuși sensul actual pașnic al acelui termen românesc este o dovadă a vechimii sale
NT

în limba română. Alunecarea semantică spre nume de unealtă trebuie să fi început

foarte devreme. Am în vedere, în această privință, faptul că bardă și-a format o
importantă familie de derivate pe teren românesc și că toate acele derivate se
bazează pe bardă cu sensul de unealtă. DEX dă separat bărdiță (diminutiv), bărdaș
CE

‘lemnar, tâmplar’ și bărdui ‘a ciopli cu barda’. Pe lângă acelea, Tiktin îl dă pe deja

menționatul bardișă (probabil cu accent inițial), iar Ciorănescu (s. v. bardă), pe
bărdălui „(a tăia, a ciopli), cf. magh. bardoini”. Mai mult, Ciorănescu dă și sensul
I/

de ‘sapă’ pentru bardie și bărdiță. Că și la vechii germanici, barda putea fi nu doar

nume de armă, ci și de unealtă folosită în prelucrarea lemnului (un domeniu în care
S

germanicii au excelat) este cu totul credibil. Dar o deviere semantică spre domeniul
agricol, precum cea arătată de un sens ca ‘sapă’, căpătat de derivatele bardie și
IA

bărdiță, nu apare decât în română. Trecerea din câmpul semantic marțial spre cel
referitor la prelucrarea lemnului10, iar de acolo spre cel referitor la lucratul
pământului, a avut cu siguranță nevoie de mult timp.
U

l0 După cum am arătat, Ciorănescu dă pentru bardă și sensul de ‘teslă’. Trecerea spre nume de
BC

unealtă (dar nu agricolă!) este evidențiată și de corespondente carpato-slave precum cele date de
Gamillscheg (1935, II: 261): „slow. barda ‘groBes Hackmesser’, ruthen. bărda ‘Zimmermannsaxt’”.
 RY
9 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 403

2.6. In sfârșit, pentru că invocam onomastica încă din titlu, trebuie arătat că

RA
apelativului rom. bardă îi corespund destul de multe nume proprii românești. Spun
că „îi corespund”, și nu pur și simplu că „a produs”, deoarece, după cum vom
vedea în continuare, nu toate numele proprii românești care sunt de trimis la

LI B
apelativul rom. bardă pot fi și explicate ca formate neapărat pe terenul limbii
române. Ca un important argument din teren germanic, trebuie observată
„disponibilitatea” apelativelor germanice din familia barda de a intra în
componența unor nume proprii. Pe lângă deja discutatele Rodbard și Rotbardus (de

Y
sorginte gotică), pot fi amintite și antroponimele date de Vries, s. v. barda, anume

T
v. nord. Bardi, Hăbardr, Hagbardr și franconicele (latinizate) Isenbardus și
Sicbardus. Pe acestea din urmă le pot traduce ca „Bardă-de-Fier”, respectiv

SI
„Barda-Izbânzii” (care ar arăta ca *Siegbarte în germana modernă). Bagajul
semantic al compușilor respectivi este în perfect acord cu coloratura războinică,

ER
dominantă în antroponimia epocii migrațiilor germanice.
Printre antroponimele ereditare românești se află Barda și Bardă. Pe lângă
ele, transparente ca derivate românești sunt nume de familie, precum următoarele,
IV
incluse de Iordan în DLFR (de unde citez, în paranteze, unele clarificări
etimologice) Bardaș / Bărdaș (< „bărdaș dulgher, lemnar”), Bardescu / Bărdescu,
UN

Bărdeanu, Bărdiță, Bărduță, plus un mai dificil Bardu (explicat de Iordan prin
bulg. Bardo) și un Bardiuc (care trimite la un mediu ucrainean). Pluralul „de clan”
la derivatul tipic românesc Bărdescu (< Bardă) a stat la baza oiconimului Bărdești
(cf. Ghinea 2000), nume al unui sat ialomițean (azi, dispărut) și al unuia ardelean,
L

atestat în 1567, cuprins acum în comuna Sântana de Mureș. Menționez acea

RA

comună, deoarece numele ei a ajuns cunoscut și ca denumire a unei culturi

arheologice (cf. Ioniță 1966), de interes direct pentru articolul de față: pe teritoriul
comunei Sântana de Mureș au fost descoperite cele mai semnificative dovezi ale
NT

pătrunderii unor elemente est-germanice, de tip gotic, în sud-estul Transilvaniei

(vezi mai jos).
Ca să ne întoarcem la antroponime, voi menționa că (în DNFR) Iordan a lăsat
fără nici o explicație numele de familie Bardînc, care poate reprezenta destul de
CE

mult pentru discuția de față. Acel nume merită, cred, un articol special. Să
observăm aici măcar că, în Gamillscheg 1935, I, mai multe pagini (vezi mai ales
330 și urm.) sunt dedicate sufixului gotic -ingâsu, care (și „în colaborare” cu un
I/

sufix asemănător, -incus) nu numai că a supraviețuit în teritorii vest-romanice odată

S

11 Acel sufix și-a dovedit productivitatea onomastică nu doar în mediu gotic, ci și vest-
germanic, dacă avem în vedere antroponime germane ca Goring, Lessing, Schelling și toponime ca
IA

Emmendingen, Eschingen, Tubingen (cu o terminație -en provenită dintr-un vechi dativ-locativ plural)
. sau toponime englezești precum Reading și Hastings. De fapt ultimul (din v. engl. Hcestingas) reflectă
un traseu derivativ - de la antroponim (Hcest) la patronimic (Hoesting) și de acolo la un plural de clan
(Hcestingas), transformat apoi în toponim - cu totul comparabil cu Bucur > Bucurescu > București
U

( > București). Așadar, Bardînc poate fi analizat ca bazat pe un „omolog” germanic (de tipul
*Barding) al lui Bardescu, acesta cu siguranță format pe teren românesc (de la bine atestatele Barda,
BC

Bardă sau Bardu).

 RY
404 Adrian Poruciuc 10

RA
ocupate de goți, dar a devenit și productiv acolo, deseori în combinație cu material
onomastic galo-romanic. Oricum, dacă în vechea franceză au fost consemnate
antroponime de evidentă origine veche germanică, precum Airaldenc, Aimonenc
sau Ugonenc, nu văd de ce n-am accepta că rom. Bardînc reprezintă un antroponim

LI B
vechi germanic, care a supraviețuit în română, așa cum, de exemplu, a supraviețuit
și Bucur ca antroponim de substrat autohton (cf. Poruciuc 2000: 150-152).
Desigur, în cazul unei proveniențe din gotică, rom. Bardînc poate fi
interpretat și ca derivat din got. bards ‘barbă’, nu neapărat din numele armei

Y
(iongobarde) discutate mai sus. Oricum ar fi, Bardînc merită inclus într-un studiu

T
onomastic mai larg, deoarece, la origini, acel nume pare să fi fost purtat de indivizi

SI
vechi germanici care au rămas în Europa sud-estică, urmașii lor intrând în creuzetul
romanizării, ca și urmașii germanicilor așezați în Galia, Italia și Spania. Bardînc,
nume românesc cu o sufixare de rezonanță veche germanică, trebuie în primul rând

ER
comparat cu gotismele păstrate în zona vest-romanică, bazate pe derivări cu
sufixele -ingos și -incus, precum antroponimele cu -enc, -encs și -enca atestate în
franceza veche (și analizate de Gamillscheg). în acea ordine de idei, trebuie
IV
analizate atent nu doar ereditare românești precum Bening, Loring, Opring, ci și
mai arhaicele Cioflâncă, Cotinghiu, Măringuț, Poțincu sau Tebinca. în DNFR,
UN

primele două (Bening, Loring) sunt marcate, fără explicații, ca „germ.”, al treilea
nu este explicat în nici un fel (să imaginăm un Oprea + -ingT), iar în cazul
celorlalte, Iordan fie doar le-a înregistrat, fie a propus etimologii neconvingătoare.
Oricum, cu greu putem interpreta acele antroponime ca bazate pe derivări cu
L

sufixul antroponimic ucr. -enko, pentru care vezi, de exemplu, Cutencu și Gafencu
RA

în DNFR12.
2.7. Pentru a încheia această analiză a poziției și semnificației familiei lui
bardă în română, o primă concluzie ar fi că forma apelativului respectiv exclude
NT

proveniența atât din magh. bard, cât și din termenii slavi din familia lui brady și
bradva (care, și ele, ca și corespondentul lor etimologic din maghiară, nu pot fi
explicate decât ca avându-și sursa primară în vechea germanică). Apelativul rom.
bardă trebuie văzut ca preluat dintr-un idiom al germanicilor pătrunși în Europa sud-
CE

estică, cea mai plauzibilă ipoteză (susținută de Gamillscheg) fiind cea a unei preluări
din longobardă în romanica panonică sau/și balcanică (de fapt proto-română) spre
sfârșitul secolului al Vl-lea. Marea vechime a Iui bardă în limba română este clar
demonstrată de: (a) prezența lui atât în dacoromână, cât și în aromână; (b) familia de
I/

derivate cu tema germanică bard- combinată cu sufixe specifice românei timpurii;

S

(c) alunecarea de sens (specific românească) dinspre denumirea de armă spre

denumirea de unealtă, chiar agricolă; (d) seria Bard- de nume proprii românești. Cele
IA

mai multe dintre acele nume reprezintă, desigur, derivări pe teren românesc de la
U

12 De fapt ucr. -enko (de trimis, evident, la sufixarea diminutivală cu -enk- din est-slavă, cf. rus.
malenkij, slabenkij) merită atenție specială datorită folosirii sale cu precădere în partea carpatică a
BC

arealului est-slav, precum și datorită perfectei sale corespondențe, formale și funcționale, cu sufixul
antroponimic germanic intrat și în romanica vestică sub forme ca -enc, -encs, -enca, menționate mai sus.
 RY
11 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 405

apelativul bardă. Nu trebuie să excludem însă că unele dintre acele nume (în primul

RA
rând Bardînc, dar posibil chiar și unele ca Barda, Bardă, Bardu) pot să reprezinte
perpetuări (cu importante implicații etnogenetice) ale unor elemente onomastice
vechi germanice în (proto-)română. Este posibil ca acel transfer să nu fi fost direct, ci

LI B
prin intermediul unor idiomuri autohtone preromane13.

3. La rândul lui, apelativul rom. budă (sau măcar un anume budă, după cum
vom vedea mai jos) dovedește și el ar avea statut de vechi germanism în limba

Y
română, chiar dacă prin analizarea lui devin pregnante aspecte destul de diferite de
cele evidențiate în cazul lui bardă. Spre deosebire de acesta (care, după cum am

T
menționat, a fost atestat și în aromână), budă este un apelativ a cărui folosire se

SI
limitează la spațiul dacoromânesc, după cum indică absența lui din dicționarul
Papahagi. Situația lexicografică a rom. budă se prezintă după cum urmează.
3.1. Dicționarul Tiktin dă rom. budă (-de) cu trei sensuri de bază, prezentate

ER
în ordinea atestării: 1. ‘colibă în pădure’ (Waldhutte), atestat într-un document
moldovenesc din 1678 (unde apare foarte interesanta diferențiere ori în târg... , ori
în sat... , ori în budă, fiind deci vorba de trei vechi termeni românești care marcau
IV
diferențierea dintre ‘așezare urbană’, ‘așezare rurală stabilă’, respectiv ‘sălaș
temporar sau sezonier’); 2. ‘prăvălie’ (Kramladen), care apare la cronicarii
UN

moldoveni; 3. ‘umblătoare, privată’ (Abtritt, Retirade), aici evidențiindu-se o

alunecare semantică de dată mai recentă. Drept origine a rom. budă, Tiktin dă doar
vagul „slav, buda" (fără a menționa vreun sens înregistrat în limbi slave istorice).
Ciorănescu înregistrează forma budă (-de) cu originea sensurilor ca la Tiktin,
AL

dar și cu o bine venită indicare a repartiției regionale: „1. (Mold.) Cocioabă, colibă. -
2. (Mold.) Prăvălie, magazin. - 3. (Trans.) Closet”14. în ce privește originea
termenului românesc, Ciorănescu o dă ca dublu-slavă: „Pol., rus. buda ‘colibă”'
TR

(după Cihac), la care se adaugă „cf. mag. buda'' (după Gâldi).

Să mai observăm că în DEX1 (1975) budă a fost omis, dar DEX2 (1996) îl dă
cu cele trei sensuri de bază menționate mai sus. Ordinea lor este cea a lui Tiktin,
dar, față de acesta, apar unele adaosuri la primul sens: „BUDĂ, pl. bude, buzi, s. f.
EN

1. Construcție de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de arbori. 2. Prăvălioară.

3. Closet (rudimentar)”. Cu privire la originea cuvântului, DEX’ face un fel de
însumare a părerilor anterioare: „Din rus., pol., ung. buda".
/C

13 Asemenea afirmații implică, desigur, aspecte destul de complicate. Uneori este mai
simplu a demonstra împrumutarea unui oarecare apelativ (care, după un timp, poate deveni și nume
propriu în limba care îl adoptă - vezi bardă > Barda), decât a demonstra împrumutarea „ca atare”
SI

a unui antroponim sau toponim. în cazurile din urmă implicațiile sunt și demografice. Dacă unii
bastami. goți sau gepizi au fost asimilați (ca indivizi sau ca întregi comunități) de către comunități
autohtone care aveau să fie apoi romanizate, procesul respectiv trebuia să includă și ..absorbirea"
IA

unor nume vechi germanice în est-romanică prin intermediul idiomurilor autohtone preromânești.
Iar dacă, mai ales în vestul teritoriului actualei Românii, anumite comunități de gepizi (sau de
longobarzi) au supraviețuit, cu propria identitate, până în perioada românei timpurii, se puteau
produce asemenea transferuri (practic, indivizi + nume sau așezări + nume) direct din terenul vechi
U

germanic în cel românesc.

14 Formele bujdă, burdă, bușdă, pe care Ciorănescu le dă ca variante ale lui budă. ridică
BC

probleme speciale și merită un studiu aparte.

 RY
406 Adrian Poruciuc 12

RA
în DLRLV (Costinescu 1987), cuvântul românesc discutat aici este dat cu un
singur sens (regional): „budă (Mold.) Prăvălioară de lemn, magherniță’. Același
dicționar dă și interesante citate ilustrative: Alexie Balaban, neguțătoriul cel mare,

LI B
carele au avut și câteva bude în Țara Moldovei (Pseudo-Costin); Au avut și
giudecată [...] pentru niște bude (Neculce). La partea etimologică, pentru budă
‘prăvălioară’ DLRLV indică: „Et. rus., pol. budd'. La rândul său, Tamâs (1966) ia în
considerație rom. budă ‘latrină’ (Abtritt), deci termenul regional cu sensul marcat ca

Y
„Trans.” de Ciorănescu. Acel ardelenism ne interesează în mai mică măsură în
această discuție privitoare la cel mai vechi termen cu forma budă păstrat în limba

T
română. Despre budă ‘latrină’ este suficient să observăm că el poate fi considerat ca

SI
un maghiarism ce evidențiază o „degradare semantică” de dată mai recentă15.
în rezumat, rom. budă apare în dicționare ca un cuvânt polisemantic, cele trei

ER
sensuri ale sale reflectând diferențieri regionale. Dar, se poate deja afirma, în acest
caz polisemantismul implică intrarea termenului respectiv în română, la date
diferite și din surse diferite. Multiplele sensuri și origini, indicate până acum pentru
cuvântul românesc în discuție, ne îndreaptă spre ideea că româna are, de fapt, trei
IV
cuvinte budă distincte, nu unul singur, polisemantic. Ceea ce este fundamenta!
important pentru discuția privitoare la rom. budă este legat de cel mai vechi sens al
UN

său, observat de cei mai serioși specialiști de până acum, care este cel pe care îl
putem prezenta, la un mod mai abstract, ca ‘adăpost sau sălaș improvizat (în
pădure), pentru locuire temporară sau sezonieră’. Referirea ar fi deci la ceva
comparabil cu vechile călive și cătune de vară ale păstorilor aromâni. Problema
L

este că, dacă pentru budă ‘prăvălioară’ se poate accepta proveniența dintr-o limbă
RA

slavă (foarte probabil, polona), nu este demonstrabilă o asemenea proveniență și

pentru un rom. budă ‘adăpost sau sălaș improvizat’ (legat, după cum vom vedea
mai jos, de o impresionantă listă de toponimie românești Buda).
NT

3.2. Marcarea presupusei surse a rom. budă pur și simplu ca „slav.” (Tiktin)
nu este corectă, mai ales având în vedere că în limbile sud-slave - care ne
interesează în cel mai înalt grad în cazul slavismelor din română - nu apare vreun
CE

buda (pe bulg. budka ‘gheretă, cabină’ îl consider a fi un rusism). Așa s-ar explica
de ce atât Ciorănescu, cât și mai recentele DEX și DLRLV nu au mai indicat o
sursă „slavă” (neprecizată), ci una ruso-polono-(maghiară) pentru rom. budă. Dar,
la o analiză mai atentă, din nou descoperim că avem de-a face cu un caz de
I/

neglijare a statutului unor (presupuse) cuvinte-sursă în limbile lor de origine.

Este mai întâi de observat că, pentru rus. buda, cel mai cunoscut dicționar
S

etimologic al limbii ruse, Vasmer, nu dă vreun sens de genul ‘colibă’, ci doar

IA

trimite acel cuvânt la un derivat de mai mare circulație în rusă, anume budka
‘gheretă (de paznic)’. Dar rus. buda (implicit, și derivatul budka) nu se trage din
vreun radical proto-slav, ci se bazează evident pe un împrumut din germană, prin
U

15 La sașii din Ardeal (Valea Hârtibaciului) am auzit bude și budes folosite ca nume de ocară
BC

la adresa unor femei șlampete. Este vorba acolo, foarte probabil, de o prelungire fie a magh. buda. fie
a rom. (dial.) budă ‘latrină’, preluat din maghiară.
 RY
13 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 407

intermediere vest-slavă. Sursa indicată de Vasmer pentru rus. budka (și, implicit,

RA
buda) este m.germ.s. buode, „prin pol. buda, ceh. bouda”^. Conform altei viziuni,
dicționarul Vries îl dă drept sursă a unui rus. buda ‘colibă’ (Hutte) pe v. nord, bufi
‘sălaș, colibă, cort’ (deci un mai arhaic corespondent scandinav al m.germ.s.

LI B
buode). Oricum ar fi, este cu totul evident că limbile slave au preluat termeni din
familia buda (fie cu sensul vechi de ‘colibă’, fie cu unele mai recente, precum
‘magherniță, prăvălie, gheretă’) din idiomuri germanice, în terenul cărora termenii
respectivi sunt ușor de clarificat etimologic (vezi mai jos). Este de observat că

Y
explicația dată de Vasmer în ce privește proveniența din germană, prin

T
intermediere vest-slavă, a rus. buda se referea doar la sensul de ‘gheretă’, nu și la
cel, evident mai vechi, de ‘colibă’ (sensul dat de Vries pentru acel termen rusesc).

SI
Pfeifer îl prezintă pe germ. Bude (evident legat de predecesorul său, m.germ.s.
buode) ca având sensurile: „1. căsuță, prăvălioară din scânduri; 2. (peiorativ-ironic)

ER
cocioabă”. De consemnat este și sensul (tot de coloratură ironică) de ‘cameră
studențească’ al lui Bude, sens pe care dicționarul Duden îl dă ca provenit din mediul
nord-german. De fapt, în ce privește forma, dentala sonoră a germ. Bude sugerează
IV
(ca și în cazul formei v. sax. barde) originea în germana de jos, sonoritatea respectivă
amintind și de cea a interdentalei din corespondentul v. nord. buS(> sued., dan. bod).
UN

De la acel termen scandinav, prin împrumut foarte timpuriu, engleza are boolh
‘gheretă, cabină (telefonică)’, care - a nu se neglija! - a avut însă și sensurile mai
vechi (secolul al XlI-lea) de ‘locuință temporară, tarabă acoperită’ (temporary
dwelling, covered stall -Hoad 1993, s. v. booth).
L

Pentru termenul vechi germanic discutat aici, Pfeifer (s. v. Bude)

menționează și doi corespondenți etimologici, m. irland. both ‘colibă’ și lituan.
RA

butaș ‘casă, locuință’, precum și radicalul pe care se bazează acestea, anume i. e.

*bheu- ‘a locui’16 17. în ce privește lexicul germanic bazat pe acel radical, pentru
discuția de față este de menționat, în primul rând (pentru forma sa arhaică), verbul
NT

germanic cu forma de infinitiv bua (radicalul fiind bit-, cu vocală lungă). Acel verb
a fost păstrat ca atare în vechea islandeză, cu sensul ‘a locui’. Corespondentele sale
etimologice în germana veche sunt (cf. Mettke 1970: 143) bu ‘sălaș’ și buan ‘a
CE

locui, a se stabili’ (înrudite și cu germ, bauen ‘a cultiva, a construi’ > Bauer

‘țăran’), iar un corespondent în daneza de azi este by ‘așezare, oraș'.
Reiese că, în perioada protogermanică s-au produs extensiuni ale rădăcinii de
I/

tip *bheu-dha ‘adăpost, sălaș’18, de la radicalul indo-european menționat, căruia i s-a

S

16 Cu privire la sursa germană a ceh. bouda, Kluge 1995 (s. v. Baude) arată mai multă precizie, el
considerând că acea sursă este germ, (dial.) Baude ‘adăpost pe munte’ (Berghiitte). Acel regionalism
IA

german poate fi considerat ca o variantă a mai cunoscutului Bude.

17 Potrivit lui Pokorny (1959, s. v. *bheu-), sensurile inițiale ale celui radical trebuie să fi fost ‘a
crește, a se dezvolta’, mai târziu apărând sensurile ‘a locui’ și chiar ‘a fi’ (vezi atât engl. be. cât și forme
U

cafui și fiat din latină, având în vedere că în acea limbă /bh/ indo-european a devenit în general /f/).
18 Tot Pokorny 1959, s. v. *bheu-, dă forma *bhd[u]-tâ pentru extensiunea indo-europeană (cu
BC

sufixul dental -tâ), care ar fi stat la baza germ. Bude și a corespondenților săi.
 RY
408 Adrian Poruciuc 14

RA
adăugat același sufix dental -dha (păstrat ca -5a/-da/-ta în germanica veche), pe care
îl găsim și în vechiul germanic barda (vezi mai sus). De remarcat este că vocala
finală este bine păstrată și de pol., ceh., rus. buda ca evident germanism. Dacă acel

LI B
termen a avut în rusă și sensul vechi de ‘colibă’ (care l-a determinat pe Vries să
indice, pentru rus. buda, o origine nu germană, ci scandinavă, deci din v. nord bu3,
nu din m.germ.s. buode prin intermediere vest-slavă), atunci se poate lansa și o altă
ipoteză. Anume că, în rusă, a existat un buda mai vechi (buda}), însă ca preluare nu

Y
din scandinava vorbită de varegi, ci din chiar primele idiomuri germanice cu care
strămoșii glotici ai est-slavilor au venit în contact, cu foarte mult timp înaintea

T
pătrunderii varegilor (și chiar a goților) în spațiul cunoscut mai târziu ca rusesc19.

SI
Mai târziu, a intrat în rusă, evident prin filieră vest-slavă, termenul medio-german din
care a rezultat un buda1 ‘gheretă’, cel luat în considerație de Vasmer.

ER
O filieră poloneză prin care s-a putut ajunge de la m.germ.s. buode la rus.
buda1 ‘gheretă’ (cel trimis de Vasmer la mai cunoscutul budka) este foarte
credibilă, din două puncte de vedere: (a) timp de multe secole, polona a reprezentat
IV
exact „tamponul” dintre rusă și germană; (b) în polonă, termenul buda trebuie să fi
avut o vechime mai mare decât în rusă, dacă avem în vedere că acel termen este
UN

susținut de o întreagă serie de derivate (inclusiv verbul budowac ‘a construi’),

atestate încă din secolul al XlV-lea - cf. Brtickner 1970, s. v. buda. Din materialul
lexical menționat acolo de Bruckner rezultă de asemenea că atât în cehă, cât și în
polonă apărea deja derivatul budka (> rus. budkd), alături de termenii bazați direct
L

pe m.germ.s. buode (> ceh. bouda, pol. buda).

3.3. După cum vedem, existența bogatei familii lexicale germanice, bazate pe
RA

i. e. bheu- și pe o extensiune a sa (*bheu-dha ‘adăpost, sălaș’), este indubitabilă,

cum este și preluarea, în diverse perioade, a unor termeni din acea familie de către
limbile slave de vest și de est. Desigur, după cum am văzut mai sus, pătrunderea
NT

unor germanisme, precum cele în discuție, în limbile slave prezintă destule

dificultăți. Acestea au afectat de fapt și explicațiile etimologice, date pentru rom.
budă. După cum arătam mai sus, faptul că în română nu aveam de-a face cu un
CE

singur termen budă este sugerat deja de către dicționarele care îi indică o origine
multiplă - cf. „rus., pol., ung.” în DEX2. Având în vedere ordinea respectivă a
surselor presupuse, ar trebui să înțelegem că fiecare dintre ele corespunde unuia
I/

dintre cele trei sensuri date pentru rom. budă în dicționare. Sau, dacă în acest caz
interpretăm (cum s-ar cuveni) polisemia ca reprezentând de fapt omonimie (cum
S

am susținut și prin propunerea distincției rus. buda'-buda2), ar însemna că în

IA

19
Din punctul de vedere al formei, să observăm că v. nord, bud (> engl. booth), spre deosebire
de v. nord, barda, nu a păstrat vocala finală, fapt care (alături de sensul arhaic de ‘colibă’) poate și el
indica, după cum sugeram mai sus, preluarea unui rus. buda' ‘colibă’ dintr-un idiom germanic mai
U

arhaic decât vechea nordică. Din păcate, nu avem nici o atestare de tip buda în gotică, iar existența
unui asemenea termen în idiomurile germanice (de tip bastarnic) cu care slava a putut avea cele mai
BC

timpurii contacte, cu mult timp înaintea stabilirii strămoșilor scandinavi ai goților pe Vistula, nu poate
fi decât bănuită.
 RY
15 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 409

română avem: un budă' ‘construcție de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de

RA
arbori’ (după DEX2), ca preluare din rusă, apoi un budă2 ‘prăvălioară’, provenit din
polonă, și, în sfârșit, un budă2 ‘closet rudimentar’, provenit din maghiară. Deși
puținătatea atestărilor vechi românești nu ne îngăduie precizarea momentelor în care

LI B
au intrat în română cei trei termeni (toți dintr-o sursă primară indubitabil germanică),
se poate măcar afirma că ordinea cronologică a intrărilor este cea sugerată mai sus.
Iar un punct de vedere geolingvistic asupra celor trei împrumuturi a fost deja oferit
de Tiktin: rom. budă' și budă2 sunt moldovenisme, iar budă2 este un ardelenism20.

Y
Nu voi obiecta la interpretarea lui budă~ ‘prăvălioară’ (cel din DLRLV) ca

T
reprezentând o preluare, de către moldovenii medievali, a unui termen polonez
(provenit din germană), nici la interpretarea lui budă" ‘latrină’, pe care Tamâs l-a

SI
văzut ca preluare a unui termen maghiar (care, la rândul lui, pare a prelungi un sens
peiorativ-ironic al germ. Bude). Practic, am provocat toată această discuție pentru a

ER
susține, cu destule argumente, ideea că budă' (cel atestat mai întâi în Moldova, în
1678, cu sensul cel mai vechi) nu poate reprezenta preluarea unui buda din rusă, ci
se numără, ca și bardă, printre cele mai vechi germanisme prezente în limba
IV
română, probabil, încă de la începuturile ei.
Semnificativă poate fi și o scurtă comparație între situațiile celor două
UN

cuvinte românești discutate aici. în cazul rom. bardă, spre ideea unui statut de
vechi germanism conduce, mai întâi, forma sa (care nu se poate explica prin
formele corespondențelor din maghiară și slavă, ci numai prin cele mai vechi
variante germanice atestate), apoi evidenta sa vechime în teren românesc (dovedită
L

de numărul de derivate, ca și de specificitatea semantică, vădind o alunecare

RA

dinspre o denumire de armă spre una de unealtă) și, nu în ultimul rând, atestarea sa
și în aromână. într-o oarecare măsură, și numele proprii românești (cu precădere
antroponimul Bardînc) pot fi invocate ca dovezi ale îndelungii prezențe a
apelativului bardă, ca vechi germanism, în limba română. în contrast, rom. budă
NT

este atestat doar în dacoromână și nu are o formă care poate da indicii decisive, din
punct de vedere etimologic. în schimb, în explicarea apelativului budă' (cel care
este evident mai vechi și cel pentru care dicționarele propun o origine rusă),
CE

numele proprii legate de el sunt cele care pot oferi indicii fundamentale în
susținerea ideii că el a fost preluat, de la vechi germanici, de către vorbitori ai unor
idiomuri autohtone carpato-danubiene, cu mult înainte de expansiunea slavilor.
3.4. Pentru că, în cazul numelor proprii legate de bardă, am avut de analizat
I/

mai ales material antroponimic, voi menționa și aici, mai întâi, nume de persoană.
Ca un fapt demn de remarcat, în DNFR, Iordan face următorul comentariu la
S

numele de familie Buda: „același cu Budă [înregistrat și el în dicționarul respectiv],

IA

cf. n. top. Buda. Ar putea fi uneori sl. Buda (fără legătură etimologică cu buda >
rom. budă)”. (în ce privește ultima remarcă, referitoare probabil la ceea ce am
U

20 Chiar dacă, în zilele noastre, budă3 nu mai este doar de uz dialectal, ci este folosit și în
româna argotică și colocvială, harta 1235 (‘latrină’) din ALR arată neîndoielnica limitare a acelui
BC

regionalism la spațiul ardelean.

 RY
410 Adrian Poruciuc 16

RA
desemnat mai sus ca budă3, se pare că și Iordan simțea nevoia unei distincții în
perspectivă omonimică.) La rândul său, numele de familie Budă este prezentat de
Iordan ca derivat din „budă cocioabă, prăvălioară de lemn”. Ca în tot DNFR, și în

LI B
explicarea numelor din familia lui Budă, Iordan a recurs în exces la limbile slave
(mai ales la bulgară) ca surse, chiar atunci când nu se putea sprijini pe forme
atestate^1. Oricum, DNFR rămâne utilizabil pentru că ne prezintă o foarte largă
gamă de antroponime românești din toate regiunile țării. Iar în ce le privește pe cele
legate de budă, pe lângă simplele Buda și Budă, DNFR include și o întreagă serie

Y
de derivate, precum Budașu, Budașcu, Budău, Budea, Budică, Budici, Budileanu,

T
Budilică, Budiș13. Unele dintre acestea reproduc apelative deja sufixate. (De

SI
exemplu, îl văd pe Budașu mai degrabă bazat pe un apelativ ca budaș ‘locuitor de
budă’ - cf. bordeian, colibaș, corturar -, decât ca bazat pe „Budă, cu suf. -aș",
cum indică Iordan.) Există, în cadrul seriei respective, și derivări din alte nume

ER
proprii, precum în cazurile: top. Budila > Budileanu sau Budă > Budescu > top.
Budești > Budișteanu.
Din păcate, deși destul de consistenta serie de antroponimie de mai sus
IV
poate reprezenta un important argument în sprijinul vechimii unui apelativ budă
(ca producător de nume proprii) în teren românesc, acele antroponime nu pot,
UN

prin ele însele, să clarifice etimologia respectivului apelativ. (în orice caz, nu
cred că vreunul dintre antroponimele menționate ar putea proveni de la budă3
‘latrină’.) Din fericire, există o multitudine de toponime care pot înlesni
formularea unei ipoteze credibile cu privire la originea lui budă' ‘adăpost
L

improvizat’, căci acesta ne interesează în primul rând. Pentru complicata situație

RA

a foarte numeroaselor oiconime Buda, din anumite zone ale României, trebuie să
pornim de la cele spuse de Iordan în Toponimia românească (1963: 501). După
prezentarea unei liste a oiconimelor respective, Iordan citează prezentarea
termenului budă în Dicționarul Academiei (DA): „1. (Mold.) ‘cocioabă de lemn
NT

în pădure în care locuiesc lemnari etc.’; 2. (Mold.) ‘prăvălioară de lemn,

magherniță, șatră, baracă’; 3. (Trans.) ‘umblătoare’ < rus., pol. buda idem.” După
ce menționează și că respectivul termen a fost atestat și cu sensurile ‘pădure, loc
CE

împădurit’ (după T. Poruciuc), Iordan trage următoarele (bine venite) concluzii:

„[NJumărul mare al toponimelor noastre [Buda} nu se poate explica numai cu
accepțiile reproduse aici. Toponimia arată că răspândirea geografică a acestui
I/

cuvânt este sau măcar a fost mult mai mare decât rezultă din datele
dicționarelor”. După cum am arătat mai sus, „datele dicționarelor” păcătuiesc în
S

special prin indicarea unui singur termen rom. budă, când de fapt sunt trei. Ele
IA

21
De exemplu, explicația lui Iordan pentru Budilică este: „pare a fi un diminutiv de la Budilă
< sl. Budil(o), absent în fișierul meu”.
22 • •
Cu privire la unele nume din seria Bud-, poate fi luată în considerație și părerea exprimată
U

de Iordan, s. v. Budea: „Budă; cf. totuși bg. Budi < slav, bud- vigilare”. Deci Iordan sugera (justificat)
că unele antroponime românești din seria Bud- ar putea să nu fie legate de rom. budă, ci de acea temă
BC

slavă bud- cu sensuri ca ‘treaz, a veghea, a trezi, a deștepta’. Acea temă ar putea explica, într-adevăr,
antroponime precum Budi și Budici, dar în nici un caz oiconimul rom. Bu ia.
 RY
17 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 411

sunt, de asemenea, imprecise în indicarea originilor acelui termen. (Deja, Iordan,

RA
loc. cit., nota 2, arăta că sensul 3 dat de DA pentru budă indică de fapt „un
maghiarism”, referirea fiind, desigur, la ardelenismul buda3.) Vom vedea, în
continuare, la ce clarificări poate duce toponimul Buda și familia sa în privința

LI B
originii celui mai vechi apelativ budă din limba română.
3.5. Să adoptăm, mai întâi, o perspectivă statistică. Tezaurul toponimic
(TTR.M 1991) indică atestarea, numai în Moldova, a 22 oiconime Buda (cele mai
timpurii atestări documentare fiind din a doua jumătate a secolul al XVIII-lea), la

Y
care se adaugă derivate precum Budeașca (3), Budenii (2), Budeștii (19). La rândul
său, dicționarul Ghinea 2000 include 21 de oiconime Buda (nici unul în Ardeal sau

T
Banat!), unele desemnând sate dispărute sau cti nume schimbate între timp.

SI
Repartiția regională a acelor oiconime este următoarea: 13 Buda în județele
Moldovei (Bacău - 4, Botoșani - 1, Iași - 2, Suceava - 2, Vaslui - 3, Vfancea - 1)

ER
și 8 Buda în Muntenia și Oltenia, cu o interesantă extremă vestică în Vâlcea, unde
găsim 2 Buda, plus 1 Bude, 1 Budele, 2 Budești13. La acestea, este de adăugat 1
Buda din Republica Moldova (unde mai sunt Și 3 Budăi și 1 Budești, consemnate în
IV
Nomenclatorul publicat la Chișinău în 1996). îfi sfârșit, în ce privește
supraviețuitorii, Nomenclatura poștală din 1983 indică 18 localități românești
UN

actuale cu numele Buda, dintre care 12 în județele Moldovei și 6 în cele ale

Munteniei și Olteniei. La acestea, se adaugă oiconime actuale, provenite evident
din forma de plural a apelativului în discuție (vfezi mai sus Bude, Budele), precum
și peste 30 de derivate (inclusiv în Ardeal și Banat), dintre care se pot menționa 4
L

Budeni (Alba, Argeș, Giurgiu, Suceava), 15 Budești (de remarcat fiind cei din
Bistrița-Năsăud, atestat în 1283, și cel din Maramureș, atestat în 1361), un Budinț
RA

(Timiș) și un foarte interesant Budila (Brașov, atestat în 1211). Toponimul Budila

este important hu doar pentru timpuria sâ atestare, ci și pentru că se poate dovedi a
avea un statut similar celui al antroponimului Bardînc. O discuție asupra lui Budila,
NT

în legătură cu toate implicațiile apelativelor și numelor proprii românești sufixate

cu -ilă (articulat -ila), necesită cu siguranță un studiu aparte. Aici nu voi putea,
practic, decât să semnalez principalele probleme pe care le ridică Budila ca nume
CE

propriu românesc de mare vechime.

3.6. Pentru numele de familie Budilică (vezi și nota 21), DNFR indică o
derivare dintr-un Budilă, pentru a cărui origine Iordan presupune un „slav.
Budil(o)”, acesta fiind invocat și în cazul lui Budileanu („< n. top. Budila (Ardeal);
I/

cf. slav. Budil(o) și n. top. Budilovățur’’). Iordan nu se îndoia că -ilă, sufix încă
productiv în română, provine din slav, -ilo (cf. DNFR, s. v. Trăilă). Numele de
S

familie românești în -ilă sunt prezentate peste tot în DNFR fie ca provenind direct
IA

din nume slave cu sufixul -il(o) (de exemplu, Borilă și Burilă < „slav. Boril(o)”),

23 în privința oiconimului Budești, ar fi de menționat (încă o coincidență, ca în cazul Bărdești

U

de pe Mureș?) că printre numele de situri reprezentative pentru cultura Sântana de Mureș-Cernjachov

se află și un Budești basarabean, consemnat de arheologi sovietici printre punctele cu „așezări
BC

Cerneahov din U.R.S.S.” (Ioniță 1966: 237).

 RY
412 Adrian Poruciuc 18

RA
fie ca derivate cu sufixul -ilă devenit productiv pe teren românesc (vezi nume de
familie „transparente”, precum Buzilă, Mândrită, Moșită, Muntilă din DNFR, sau
mitologicele Gerilă, Murgită, Ochită, Setilă, Zorită).

LI B
Nu este de pus sub semnul întrebării proveniența din slavă a celor mai multe
apelative românești în -ilă, precum următoarele: sădită, tocilă, topită (cu accent pe
sufix), sau pravilă, stavilă, vetrilă (cu accent pe temă), acestea fiind explicabile
prin (sud-)slav. sedilo, tocilo, topilo, pravilo, stavilo, vetrilo. Totuși apelative ca

Y
rom. namilă, mărghilă, răgită (cu accent pe temă) au rămas obscure etimologic. în
ce privește numele proprii românești, voi accepta că pentru, să zicem, Dobrilă,

T
Rădilă, Rodită, precum și pentru toponimie ca Brătila, Gostila, Vlădila, cea mai

SI
credibilă clarificare este prin slavă, atât pentru temă, cât și pentru sufix. Dar, cu
toate multiplele explicații date pentru ele în DNFR, rămân obscure etimologic

ER
nume de familie românești ca Băilă, Brăilă, Botilă, Burilă, Hordilă, Tursilă,
Vintilă. Cel puțin la fel de obscure sunt și toponimele Bădița (Argeș, Buzău,
Tulcea), Băila (Argeș), Brăila, Buchila (Bacău), Burila (Mehedinți) Chitită (Ilfov),
IV
Hordila (Vaslui), Mirila (Olt), Simila (Vaslui), Tetila (Gorj), Titila (Vrancea),
Vărbila (Prahova), Zorzila (Gorj) și chiar Scorila (Mehedinți). Am indicat și
UN

județele, pentru a scoate în evidență că respectivele oiconime, care reprezintă

majoritatea toponimelor în -ila din România, marchează un arc extracarpatic. O
implicație majoră ar fi aceea că răspândirea acelor oiconime, ca și a lui Buda,
coincide în foarte mare măsură cu cea a sitarilor culturii arheologice Sântana de
L

Mureș, după cum voi preciza mai jos.

RA

Am folosit formula „și chiar” în cazul oiconimului Scorila (Mehedinți)

deoarece, la aceasta din urmă, este destul de evidentă corespondența cu slava, atât în
sufix, cât și în tema skor- ‘iute, rapid’. Dar nu putem trece cu vederea coincidența
NT

dintre actualul Scorila și numele regal dacic Scorilo (Scorylo). Mai mult, acel
antroponim se încadrează printre altele, tipic tracice, sufixate cu diminutivul
-il(l)a/-il(l)o, precum Artila, Bascila, Didila, Dinentilla, Tonkailla, Tragilla, alături
CE

de grecizatele Benilos, Breilos, Turillos sau Goudilas/Kothelas/Koutilasu, la care se

adaugă glosa trac, găgila ‘stâncă’ (toate incluse în Decev 1957). Lucrurile devin însă
și mai complicate, dacă luăm în considerație faptul că atestările cele mai numeroase
și mai clare ale unor nume proprii germanice în -ila (diminutival) sunt cele gotice, în
I/

frunte cu istoric-faimoasele Attila (nume gotic purtat de cel mai mare rege al hunilor)
și Wulfila (purtat de primul episcop al vizigoților de la Dunărea de Jos).
S

Se pot extrage zeci de antroponime gotice (și burgunde) în -z7a, atât din anexa
IA

onomastică la dicționarul Kobler 1989, cât și din Gamillscheg 1935. Iată doar o
selecție restrânsă: Ansila, Avila, Berila, Borila, Botila, Brakila, Burila, Cottila,
Dadila, Dagila, Dudila, Egila, Fugita, Gabila, Garila, Hitila, Merita, Rikila,
U
BC

24 Acel nume al unui rege al geților (socrul regelui macedonean Filip II) a fost ușor de
„gotizat”, ca Gudila, de către Iordanes (cf. Decev 1957, s. v. Gudila).
 RY
19 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 413

Sibila, Sindila. Le-am scos în evidență pe unele dintre ele pentru că voiam să pun

RA
două întrebări retorice. Să reprezinte următoarele perechi (goto-române), Berila -
Berilă, Borila — Borilă, Botila — Botilă, Burila — Burilă, Dudila - Dudilă, Sibila -
Sibila, Sindila - Sindilă simple coincidențe în forme? Sunt oare credibile

LI B
explicațiile (din DNFR) de genul Berilă < „slav. Berilo” sau Dudilă < Dudu („cu
suf. -ilă) < „dud; cf. gr. Dudu și ung. dudu ‘prostănac’”? în acest moment s-ar cere
o lucrare specială, în care să se demonstreze că, dacă mai multe antroponime

Y
românești în -ilă și toponime românești în -ila25 se dovedesc a fi slave, altele din
aceeași categorie (precum Scorilâ) pot fi tracice, iar altele vechi germanice. într-o

T
listă cu acestea din urmă, se cuvine inclus și oiconimul de la care am pornit această

SI
parte a discuției, Budila, germanitatea sa fiind indicată și de temă, și de sufix.
3.7. Cu privire la toponimul-simplex Buda, ca nume al capitalei Ungariei26,

ER
nu cred că s-ar putea cineva gândi la o derivare din magh. buda, cel de la care
româna ardeleană are budă2 ‘latrină’. La rândul său, acel ardelenism (după cum
sugera și Iordan) nu putea produce toponime Buda pe tot întinsul României (și n-a
IV
produs nici măcar în Ardeal!). Dar nici regionalismul (mold.) budă2 ‘prăvălioară’
(pentru care am considerat preluarea din polonă ca fiind cea mai plauzibilă) nu ar
UN

putea să le explice, să zicem, pe Buda din Ilfov sau pe Buda din Vâlcea. Nu ne mai
rămâne decât buda} ‘colibă în pădure’, cel pentru care s-a propus până acum o
origine rusă. Dar, să nu uităm, dacă Vries presupunea o evoluție v. nord. buS> rus.
buda ‘colibă’, o asemenea indicație nu este de găsit și în dicționarul Vasmer. Acolo
L

îl găsim, după cum am arătat mai sus, pe buda doar trimis la budka ‘gheretă’,
RA

proveniența acestuia fiind indicată ca medio-germană, prin intermediere polonă.

25 Gamillscheg nu a făcut nici o propunere de legătură între got. -ila și rom. -Z/ă pentru același
NT

motiv, cred, pentru care considera că nu este posibil ca rom. bălan să se lege direct de got. Bala
(numele calului generalului bizantin Belisarius): „în cazul unui împrumut vechi gotic, / ar fi devenit r
[în română]” (1935, II: 250). Prudența lui Gamillscheg este exagerată. Păstrarea unui [1] intervocalic
(netrecut în [r], ca în lat. mola > rom. moară) nu trebuie invocată ca argument contra posibilității ca
CE

unele nume proprii românești, precum oiconimul Budila, să-și fi conservat ca atare sufixul vechi
germanic. Am demonstrat cu altă ocazie (cu referire la rom. tală, ca vechi germanism, cf. sued. tala,
engl. teii — vezi Poruciuc 1999: 185—186) că un asemenea fenomen se datorează calității originar
velare a lichidei germanice respective. O asemenea calitate a făcut, de fapt, posibilă și păstrarea unui
I/

[1] intervocalic în cuvinte românești de substrat, precum balaur, bală și baligă, precum și în
continuatoarele unor cuvinte latinești scrise cu / „geminat”. Printre cele din urmă se află și unele
precum cățel (< catellus) și purcel (< porcellus), care conțin tocmai sufixul diminutival ce
S

corespunde. în plan indo-european, celor atestate ca -il(l)a în tracă, -ilo în slavă și -ila în gotică.
IA

26 Nefiind la curent cu tot ce s-a spus despre originea toponimului maghiar Buda, nu voi
încerca să-l explic aici. Voi spune doar că, deoarece, nu cu multe secole înainte de venirea ungurilor
în Panonia, a existat acolo o dominantă germanică, reprezentată de goții vasali ai hunilor, de gepizi,
-de longobarzi și vandali, Buda panonică poate să fi desemnat inițial o așezare a uneia dintre acele
U

populații vechi germanice. Oricum, pentru numele capitalei ungare, ipoteza unei proveniențe din vest-
slav. buda (cel provenit la rândul lui din m. germ. s. buode) ar fi mult mai puțin plauzibilă decât
BC

ipoteza originii vechi germanice.

 RY
414 Adrian Poruciuc 20

După cum am afirmat deja mai sus, o filieră similară trebuie luată în considerație și

RA
pentru rom. buda1 ‘prăvălioară’, atestat în Moldova medievală. Cu privire la
etichetarea rom. buda' ‘colibă în pădure’ ca rusism, ne putem întreba ce influență
rusească asupra românei putea exista în perioada în care, să zicem, de la un apelativ

LI B
budă a apărut antroponimul Budă (cf. n. fam. Bordeiu și Colibă în DNFR), din care
a derivat antroponimul Budescu, cel pe care se bazează oiconimul Budești (Bistrița-
Năsăud) atestat în 1283. Nici măcar pentru perioada ce include momentul 1678, al

Y
primei (și celei mai importante) atestări a rom. budă', nu s-ar putea vorbi de
posibilitatea ca un rusism („moscalic”) să fi intrat mai întâi în româna vorbită în

T
Moldova, pentru a ajunge apoi să producă o întreagă masă de toponime în practic

SI
toate provinciile dacoromânești.
Dacă apelăm aici la metoda „cuvinte și lucruri”, vom vedea că atât pentru

ER
apelativul (daco)rom. budă', cât și pentru toponimul Buda (chiar și cel panonic)
putem ajunge la clarificări etimologice credibile. Iar de pornit trebuie să pornim,
fără îndoială, tot de la atestarea din 1678, cea cu excepționala diferențiere târg -
IV
sat - budă. Nu este greu de acceptat că acolo nu putea fi vorba decât de budă', cel
pentru care Tiktin dă sensul ‘colibă în pădure’ (Waldhiltte), iar DEX" - pe acela de
UN

‘construcție de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de arbori’. Putem fi siguri

că budă' s-a referit inițial la un anumit tip de locuință (improvizată) și/sau de sălaș
temporar sau sezonier (de tipul deja menționatelor călive și cătune de vară ale
aromânilor). Numai un entopic referitor la asemenea realități putea da naștere
AL

oiconimelor românești Buda, atestate din abundență în Moldova, Muntenia și

Oltenia, deci în regiuni extracarpatice. Desigur, avem și aici de făcut o distincție
între poziția apelativului budă' și cea a toponimului presupus a fi derivat din el.
TR

Germanitatea lui budă' își găsește un important sprijin în chiar consemnarea

sa cea mai timpurie în Moldova. Nu este de neglijat că acolo sunt atestate istoric și
arheologic primele contacte dintre autohtoni preromani și alogeni germanici
EN

(bastarni, urmați mai târziu de goți). Și tot în Moldova27 se află și cele mai
numeroase toponime Buda (pentru comparație, a se vedea relația similară, tot în
teren moldovenesc, între holm și top. Holm, precum și între hultui-hultoană-holtei
/C

și top. Hoit - vezi Poruciuc 1997: 214-216, respectiv 217-220). Practic, se poate
observa o „subțiere” treptată a rețelei toponimelor Buda dinspre nord-est spre sud-
vest, prin exteriorul arcului carpatic, până în extrema vâlceană. La acest final de
SI

articol, voi semnala încă o coincidență, anume cea dintre distribuția geografică a
oiconimului rom. Buda (și a derivatelor evident legate de el) și distribuția siturilor
IA

arheologice, așezări și necropole (cf. harta dată de Ioniță 1966), reprezentând

cultura Sântana de Mureș-Cernjachov, deci cultura în care elementele est-
U

27
Cu privire la Moldova, a nu se uita că Rosetti (1986: 223), deși se arată extrem de sceptic
BC

față de posibilitatea păstrării unor vechi germanisme în română, acceptă o origine gotică pentru
respectivul toponim.
 RY
21 Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă 415

RA
germanice de tip gotic aveau o poziție predominantă. Repartiția acelor situri,
plasate în marea lor majoritate în spații extracarpatice (cu o enclavă în Transilvania
central-estică), este următoarea: 24 în Moldova, 1 în Dobrogea, 23 în Muntenia, 3

LI B
în Oltenia, 8 în Ardeal (nici unul în Banat, Crișana, Maramureș).
Pentru a nu lungi prea mult demonstrația, consider că argumentele de până
aici îndreptățesc afirmația că existența unui apelativ rom. buda' și a unui bogat
material onomastic (mai ales toponimic), evident legat de acel apelativ, reflectă

Y
prezența unor comunități germanice timpurii în unele teritorii actualmente
românești. Nu exclud posibilitatea ca un apelativ vechi germanic (posibil chiar

T
bastarnic), de tip buda, să fi fost mai întâi împrumutat de autohtoni preromani (ai

SI
căror urmași aveau să devină romanici), de la acel apelativ creându-se mai târziu
toponime pe teren românesc. Dar nu este de exclus nici posibilitatea ca unele

ER
oiconime Buda (și diminutivul Budila) să fi fost chiar denumiri prin care intruși
germanici timpurii și-au desemnat propriile așezări, mai ales având în vedere
coincidența dintre legătura cu pădurea a rom. budă' și foarte cunoscuta pricepere a
IV
germanicilor timpurii în exploatarea pădurii și prelucrarea lemnului.
3.8. Am adus, mai sus, suficiente argumente care să susțină cel puțin ideea că
UN

pentru rom. bardă și budă nu s-au dat până acum cele mai credibile explicații
etimologice, iar când au existat asemenea explicații (vezi Gamillscheg cu privire la
proveniența veche germanică a rom. bardă), ele nu s-au impus. Desigur, în asemenea
cazuri, dificultatea principală, care stă în calea transformării ipotezei în certitudine,
AL

este sărăcia (sau absența totală) a atestărilor, atât în ce privește româna cea mai
timpurie, cât și idiomurile primilor germanici pătrunși sau/și stabiliți în Europa sud-
estică. Dar, după cum am văzut, atât pentru bardă, cât și pentru budă, statutul de
TR

vechi germanism apare drept cea mai plauzibilă ipoteză, deși pe motive care diferă de
la un caz la celălalt. Pe când pentru bardă iese în evidență, în primul rând,
imposibilitatea explicării formei sale prin slavă sau maghiară (în timp ce potrivirea
EN

cu vechea germanică este perfectă), pentru budă argumentele supreme ale vechimii
sale în teren românesc sunt sensul arhaic al lui budă' și foarte numeroasele oiconime
(semnificativ repartizate geografic) legate de respectivul apelativ.
/C

BIBLIOGRAFIE

Arvinte, V. (1967), Cu privire la elementele vechi germanice ale limbii române, în „Anuar de
SI

lingvistică și istorie literară", XVIII, 5-19.

• • Atlasul lingvistic român (Serie nouă, voi. IV), 1965. București, Editura Academiei.
IA

Babeș, M. (1993), Die Poienești-Lucasevka-Kultur - Ein Beitrag zur Kulturgeschichte im Raum

ostlich der Karpaten in den letzten Jahrhunderten vor Christi Geburt, Bonn, Saarbrucker
Beitrăge zur Altertumskunde.
Bennett, W. H. (1980), An Introduction to the Gothic Language, New York, MLAA.
U

Briickner, A. (1970), Stownik etymologicznyj^zyka polskiego, 'Wwtszav/a, Wiedza Powszechna.

Bulgăr, G. / G. Constantinescu-Dobrior (2000), Dicționar de arhaisme ți regionalisme (DAR), București,
BC

Editura Saeculum.
 RY
416 Adrian Poruciuc 22

Ciorănescu. A. (2001) (1954-1966), Dicționarul etimologic al limbii române (DER - ediția T. Șandru

RA
Mehedinți / M. Popescu Marin), București, Editura Saeculum.
Coseriu, E. (1980), Rum. a socoti - Ungarisch, ukrainisch oder lateinisch?, în Romanica Europaea et
Americana. Festschriftfur Harri Meier, Bonn, 148-155.
Costinescu 1987: Costinescu. M. / M. Georgescu / F. Zgraon. (1987), Dicționarul limbii române

LI B
literare vechi (DLRLV). București, Editura Științifică Enciclopedică.
Deăev (Detschew), D. (1957), Die thrakischen Sprachreste, Wien. Rohrer.
.*» Dicționarul explicativ al limbii române (DEX2) (1996), București, Editura Univers Enciclopedic.
Diculescu, C. (1922), Die Gepiden - Forschung zur Geschichte Daziens im friihen Mittelalter undzur

Y
l’orgeschichte des rumânischen l'olkes (I), Leipzig, Kabitsch.
Duden- Das Herkunftswdrterbuch, 1963, Mannheim, Dudenverlag.

T
Gamillscheg, E. (1935), Romania Germanica - Sprach- und Siedlungsgeschichte der Germanen auf
dem Boden des alten Romerreiches. Voi. I—II, Berlin, Gruyter.

SI
Ghinea, E. / D. (2000), Localitățile din România - Dicționar, București, Editura Enciclopedică.
Hoad, T. (ed.) (1993), The Concise Oxford Dictionary of English Etymology, Oxford U. P.

ER
Ioniță. I. (1966), Contribuții cu privire la cultura Sântana de Mureș-Cerneahov pe teritoriul
Republicii Socialiste România, în „Arheologia Moldovei”, IV, 189-260.
Ioniță, I. (1994), Romische Einfliisse im Verbreitungsgebiet der Sântana de Mureș-Cernjachov-
Kultur, în „Arheologia Moldovei”, XVII, 109-116.
IV
Iordan. I. (1963), Toponimia românească, București. Editura Academiei.
Iordan. I. (1983), Dicționar al numelor de familie românești (DNFR), București, Editura Științifică și
Enciclopedică.
UN

Kluge, F. (1995), Etymologisches Worterbuch der deutschen Sprache (ed. E. Seebold). Berlin, Gruyter.
Kobler, G. (1989), Gotisches Worterbuch, Leiden, Brill.
Mettke. H. \970, Altdeutsche Texte, Leipzig, Bibliographisches Institut.
■ •Nomenclatura poștală codificată a localităților din Republica Socialistă România, 1983,
L

București, Ministerul Transporturilor și Comunicațiilor.

Papahagi. T. (1974), Dicționarul dialectului aromân2, București. Editura Academiei.
RA

Pfeifer. W. ct al. (1989), Etymologisches Worterbuch des Deutschen, Berlin. Akademie.

Pokorny. J. (1959), Indogermanisches etymologisches Worterbuch, Bem, Francke.
Poruciuc, A. (1995), Istorie scrisă în engleza veche, lași, Editura Moldova.
Poruciuc, A. (1997), O propunere de re-introducere în domeniul elementelor vechi germanice
NT

păstrate în limba română, în Volum omagial Vasile Arvinte, Iași, Editura Universității „Al. I.
Cuza”, 205-226.
Poruciuc, A. (1999), The Significance of Old Germanic Elements Preserved in Romanian, în
CE

Eurolinguistik - Ein Schritt in die Zukunft — Beitrăge zum Symposium vom 24. bis 27. Mărz
1997 im Jagdschlof) Glienicke bei Berlin (ed. N. Reiter), Wiesbadcn: Harrassowitz. 175-189.
Poruciuc, A.(2000), Antroponime și apelative în cadrul relației lingvistice albano-române, în
Probleme actuale de lingvistică română, Chișinău, Universitatea de Stat din Moldova.
149-159.
I/

Schubert, G. (1982), Ungarische Einfliisse in der Terminologie des ojfentlichen Lebens der
Nachbarsprachen, Berlin, Osteuropa-Institut.
S

Tamâs, L. (1966), Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumânischen

(unter Beriicksichtigung der Mundartwbrter), Budapesta. Akademiai Kiadâ.
IA

• • Tezaurul toponimic al României. Moldova (TTRM). Voi. I, partea 1 (A-O), București, Editura
Academiei.
Tiktin. H. 1998 (1903), Dicționar român-german, București, Editura Paideia.
U

Vasmer. M. (1986-1987), Etimologiceskij slovar ’ russkogojazyka (ed. O. N. Trubaiev), Moskva, Nauka.

Vries, J. de (1961), Altnordisches etymologisches Worterbuch, Leiden, Brill.
BC

Wolfram. H. (1988), History of the Goths, Berkeley U.C.P.

 RY
23__________Probleme ridicate de vechi germanisme păstrate în română: bardă și budă________ 417

Problems raised by Old Germanic Words preserved into Romanian. The case

RA
of bardă and budă

(Abstract)

LI B
The author aims to demonstrate (as in two previos articles, published in 1997
and 1999) that Romanian contains much more Old Germanic elements than
specialists have accepted so far. Most generally, one should take into consideration

Y
the extremely long period of direct contact between vernacular populations of

T
Carpathian-Danubian regions and Germanics of various branches (beginning with
the 3rd-2nd century B.C penetration and settlement of Suevic Bastarni, followed,

SI
after about half a millennium, by the better known Goths and Gepids). That
historical frame should be taken into account together with the fact that certain

ER
words of general use in Romanian and of demonstrable Old Germanic origin have
untenable etymological explanations in dictionaries. Such a situation imposes
serious reconsiderations of earlier views. For the present article this author chose,
IV
as illustrative examples of so-far misinterpreted Old Germanisms in Romanian, the
appellatives bardă ‘broad-bladed axe, adze, hoe’ and budă ‘hut, temporary
UN

dwelling’, both reflected in whole series of Romanian proper-names.

Universitatea „Al. 1. Cuza”
Facultatea de Litere
Iași, bd Carol I nr. 11
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC