SCHIȚĂ DE ISTORIE A ETIMOLOGIEI ROMANICE MARIUS SALA Articolul prezintă modul in care diversele

concepții si metode din lingvistica romanică (școala neogramatică, II. Schuchardt, L. Spitzer, J. Gillieron, \
v. von Wartburg, Malkiel) au abordat problemele etimologiei. în partea finală sînt menționate aspecte
din cercetarea etimologică românească (Al. Graur, I. Fischcr). Una dintre cele mai recente definiții ale
etimologiei aparține lui Alberto Zamboni : „La etimologia . .. es la ciencia que estudia el origen de las
palabras o, en otros terminos, la investigacion de las r e 1 a c i o n e s formales y semânticas — que ligan
una palabra con otra unidad que la precede liistoricamente y de la que se deriva.” (Alberto Zamboni, La
etimologia, Madrid, 1988, p. 9). Rezultă de aici că pentru ca o etimologie să fie sigură, adică pentru ca
originea unui cuvînt să fie corect stabilită, este necesar ea atît forma acestui cuvînt, cît și conținutul lui
semantic să corespundă unei forme și unui conținut din limba presupusă a fi cea din care a fost moștenit
sau împrumutat cuvîntul respectiv. Cf. și Ion Coteanu — Marius Sala, Etimologia și limba română,
București, 1987, p. 23 — 50 („în căutarea formelor” și „în căutarea înțelesurilor”). Cele două principii
(fonetic și semantic) au apărut de la începuturile etimologiei ca știință, în plină epocă a doctrinei
neogramatice, și continuă să fie valabile și astăzi, atît în domeniul lingvisticii romanice, cît și în alte
domenii. Opera capitală a lingvisticii romanice elaborată în epoca neogramaticilor, cunoscutul dicționar
etimologic al lui W. Meyer-Lubke (Romanisches etymologisclies Worterbuch), rămîiie lucrarea de
referință și astăzi. Diversele concepții și metode ulterioare de analiză a limbii din lingvistica romanică au
avut consecințe și în domeniul etimologiei, așa cum rezultă din sinteza lui Iorgu Iordan Lingvistica
romanică. Evoluție. Curente. Metode, București, 1962. în funcție de concepție și metodă, s-a acordat mai
mare atenție unuia sau altuia dintre cele două principii sau, respectîndu-le pe acestea, pentru stabilirea
originii cuvintelor s-au luat în discuție și diverse alte criterii. Cel mai înverșunat adversar al
neogramaticilor a fost romanistul german TIugo Schuchardt. în domeniul etimologiei el insistă asupra
ideii că fiecare cuvînt se găsește în împrejurări speciale, oricîț ni s-ar părea că seamănă cu alte cuvinte
care conțin aceleași sunete. în transformările fonetice joacă un rol important întrebuințarea mai
frecventă ori mai rară a materialului lingvistic : un cuvînt folosit des este expus, în general, la modificări
mai multe și mai profunde decît altul, care apare numai cînd si cînd în vorbirea noastră (Iordan, op. cit.,
p. 36). Ca adversar al legilor fonetice susținute de neogramatici, Schuchrdt acordă mai mare atenție nu
sunetelor, ci sensului, pentru că ceea ce este viu în cuvînt, „sufletul” acestuia, îl exprimă înțelesul, nu
sunetele (Iordan, op. cit., p. 86). Așa se explică de ce Schuchardt a făcut din etimologie o adevărată
istorie a cuvintelor, cu cercetări aprofundate pe baza unui foarte bogat material, cules din toate
variantele regionale și din toate fazele istorice ale limbii. El introduce ideea de a lua în considerare și
sinonimele, nu numai din dialecte sau din limba standard, ci și din alte idiomuri, pentru că modul de a
denumi o noțiune în diverse idiomuri indică cel puțin drumul ce trebuie urmat pentru a stabili o
etimologie. Nu pe ultimul loc, Schuchardt a subliniat importanța pentru cercetările etimologice a
metodei ,,cuvinte și lucruri”, pe care a aplicat-o pri de cîte ori a avut prilejul. Școala idealistă a lui Karl
Vossler a generat o altă abordare a etimologiei prin Leo Spitzer, care a introdus punctul de vedere
stilistic în studiile de etimologie. De aici preferința lui pentru creațiile lingvistice spontane (nu numai
pentru onomatopee, de care era atras si H. Schuchardt), pentru tot ce produce un idiom prin mijloace
proprii. Din această concepție, Spitzer a extras un principiu etimologic : înainte de a apela la alte limbi
pentru a explica originea obscură a unui cuvînt, trebuie să încercăm să-l explicăm prin și din limba in care
există (Iordan, op. cit., p. 141). Un exemplu pentru maniera lui Spitzer de a face etimologie este dat de
Zamboni (op. cit., p. 166—168) : it. razza „rasă, specie, familie” explicat ca derivat din lat. ratio-, -onis.
Etimologiile anterioare pentru acest cuvînt propuneau fie arab, râ’s „cap, origine”, fie un derivat de la
generatio „procreare, stirpe”. Spitzer, reluînd o veche propunere a lui Canello (1872), optează pentru
ratio „clasă, specie”, luînd ca punct de plecare un pasaj din Cicero (disseruerunt de generibus et
rationibus ciritatum), unde ratio însemna „relație, proprietate, mod și manieră”. «El estilo inconfundible
del metodo spitzeriano se ve en la exposicion de caracter historico-cultural con que trata de justificai' el
dcsarrollo semantico de esta voz, que el encuedra en el âmbito de la cultura medieval, observando el
uso tomista de raționez „tipos” (aspectos de las cosas que preexisten en Dios) » Zamboni, op. cit., p.
167. Metoda lui Spitzer considerată „idealist-semantică” este total distinctă de cea neogramatică. Ea
este o etimologie „subiectivă” și concordă mai mult cu intuiția și cu sentimentul stilistic personal decît cu
judecata obiectivă asupra faptelor disponibile. Ilustrativ din acest punct de vedere este paradoxul
formulat de L. Spitzer : ..nu căutați etimologiile: găsiți-le” (v. Iorgu Iordan, Un catechisme eti/mologique,
m „Eevue de Linguistique Bomane”, I, 1925, p. 162 ; articolul este o excelentă prezentare a concepției
etimologice a lui L. Spitzer). Pentru franceză ideile lui Spitzer au fost confirmate prin fundamentala
lucrare a Iui K. Sainean, Les sources indigenes de l'etymologie franqaise, 3 volume, Paris, 1925—1930, și
Mutow des Sources indigenes. Etude d^etymologie franpaise, Florența, 1935. Fără a urma strict ordinea
cronologică, trebuie amintită aici concepția lui J. Gillieron despre modificările care au loc în limbă și
despre rolul foarte important pe care îl au omofonia și etimologia populară, fenomene de care trebuie
să se țină seama în stabilirea corectă a unei etimologii. Lucrările lui Gillieron au zdruncinat teza evoluției
normale și mecanice, atenuate de analogie, fundamentală în concepția neogramatică dominantă în acea
epocă. Spre deosebire de mulți lingviști, creatorul geografiei lingvistice crede că etimologia populară nu
afectează numai cuvintele rare, tehnice sau străine, care, neavînd punct de sprijin în mintea vorbitorilor,
sînt supuse unor transformări de tot felul. După Gillieron, etimologia populară a acționat în toate fazele
de dezvoltare a idiomurilor umane, salvînd un mare număr de cuvinte de la acțiunea distrugătoare a
legilor fonetice ; pe de altă parte, prin etimologia populară se stabilesc legături între cuvinte care sînt
înrudite din punct de vedere semantic (cf. Iordan, op. ciț., p. 178). Astfel, fr. fermer este explicat ca o
„derivare semantică” ' •'■ferrum,nu ca urmaș al lat. firmare ; vorbitorul simte în prima silabă a lui
fermer substantivul fer, nu atît fiindcă sună identic, ci mai ales pentru că încuierea ușilor se făcea
odinioară cu ajutorul unui cui de fier (cf. rom. încuia ; Iordan, op. cit., p. 178, nota 4). (’u \\ alther von
Wartburg, autorul impozantului dicționar etimologic al limbii franceze (FEW), cercetarea etimologică
romanică ajunge la noi dimensiuni. Nu este lipsit de interes faptul că Wart burg dedică această
importantă operă celor doi maeștri ai săi, pozitivistului W. Meyer-Lubke și lui J. Gillieron. El folosește în
etimologiile sale toate metodele practicate anterior, de la cea neogramatică a lui Meyer-Liibke la
geografia lingvistică i cercetarea aprofundată a variantelor’ dialectale), metoda „cuvinte și lucruri” și,
ceea ce este mai important, abordarea onomasiologică și semasiologica a lexicului.

Wartburg caută să dea pentru fiecare cuvînt — la fel ea Schuchardt — o adevărată istorie de la
începuturi pînă astăzi, dinc are nu lipsesc încrucișările și contaminările dintre diversele cuvinte. Un loc
important ocupă la Wartburg cercetarea relațiilor existente între diverși termeni aparținind aceluiași
cîmp semantic. De exemplu, în seria de trei termeni care denumesc noțiuni înrudite „șold”, „coapsă” și
„pulpă” se constată că nici unul dintre cuvintele latinești nu a rămas cu sensul nemodificat. Seriile
prezentate de Wartburg (W. v. Wartburg — S. Ulmann, Problemes et methodes de la linguistique, Paris,
1969, p. 175—176) se prezintă astfel: lat. „șold” coxa „coapsă” femur „pulpă…

în toate limbile romanice lat. coxa a căpătat sensul de „coapsă”, iar în locul lui a fost folosit cuvîntul de
origine germanică * hanka (în română sold din germ Schulter, pătruns prin filieră slavă sau maghiară —
Giorănescu, DER 7984). Nu intrăm în detaliile care explică înlocuirea lui femur prin coxa, detalii
prezentate de W. von Wartburg. Ideea care trebuie reținută este că adesea în definirea relației
semantice dintre cete două forme în discuție, cea din limba de origine și cea din limba examinată,
trebuie să se țină seama și de relațiile semantice dintre termenii aceluiași cîmp semantic. Este un
exemplu pentru a arăta cum în etimologia modernă se operează cu noțiunea de cîmp onomasiologic sau
semantic și prin aceasta se subliniează orientarea structurală a etimologiei „ligada a las nociones de
sistemas y de i elacion procedentes de Gillieron y Saussure, que ya no considerau la etimologia como
observacion de un cambio aislado, șino como la percepcion de una evolucion general y siștemâtica”
(Zamboni, op. cit., p 75.

Ultimul moment important în dezvoltarea studiilor de etimologie romanică îl reprezintă Y.

Malkiel, „la madurez del historicismo” (Zamboni, op. cit., p. 189). Malkiel susține, la fel ca Gillieron, că,
înainte de a se căuta soluții în alte domenii, lingvistica trebuie să-și rezolve propriile probleme. Una
dintre ideile de bază ale lui Malkiel este atenția ce trebuie acordată cercetării familiei de cuvinte și
„polarizării” (de aici derivă și ideea că un cuvînt poate influența opusul său semantic). Metoda lui Malkiel
este eclectică : reconstrucția situației actuale a cuvintelor o face nu numai practicînd o adevărată
geologie lingvistică, ci și urmărind cronologia formelor cu o erudiție extraordinară. în același timp
cercetează situația sociologică a fiecărui cuvînt, are în vedere problema derivării și toate acestea
conjugate cu răspîndirea geografică. Datorită tuturor acestor criterii (răspîndirea geografică, analiza
onomasiologică, factorii socio-culturali etc.), astăzi cercetarea etimologică romanică nu se mai reduce la
etimologia fonetică sau, mai rar, semantică, ci se transformă într-o istorie completă a cuvîntului
prezentată în cadrul mai general al lexicului unei limbi. ★ Am prezentat principalele contribuții teoretice
din domeniul etimologiei romanice. Din această scurtă schiță nu poate lipsi conceptul de etimologie
multiplă pus în circulație în diverse studii de Al. Graur. Situația specifică a românei, limbă romanică în
contact cu mai multe idiomuri, i-a permis lui Al. Graur să observe că există cuvinte românești care au
simultan cîteva etimoane. Contribuțiile etimologice ale lui Al. Graur, numeroase și variate, i-au adus
renumele de a fi fost cel mai bun etimolog român din ultima jumătate de secol. („Se poate spune că
Graur este, după Candrea, cel mai bun etimolog al nostru” Iorgu Iordan, Lingvistica românească între
1918 și 1944, în Iorgu Iordan (coordonator), Istoria lingvisticii românești, București, 1978, p. 122.) în lista
celor mai buni cunoscători ai istoriei lexicului românesc (I. -A. Candrea, Al. Graur, Vasile Bogrea) poate fi
inclus și I. Fischer, autorul unei excelente sinteze a lexicului latinesc moștenit de română (I. Fischer,
Lexicul, în I. Coteanu (redactor responsabil), Istoria limbii române, voi. II, București, 1969, p. 110—173),
de la care trebuie să pornească orice cercetare viitoare a lexicului românesc de origine latină. Lista
cuvintelor reținute ca latinești este rezultatul unei amănunțite analize etimologice care ține seama — la
fiecare cuvînt — de toate criteriile folosite în etimologia romanică (de altfel, în capitolul „Clasificarea
semantică a lexicului latinei dunărene”, op. cit., p. 129—173, este indicată, la fiecare cuvînt și
răspîndirea romanică). Un exemplu ilustrativ pentru felul în care I. Fischer îdțelege să explice situația din
română a unor cuvinte latinești în comparație eu restul României, dar și ținînd seama de cîmpul
onomasiologie al termenilor, așa cum procedează și W. von Wartburg, este cel al termenilor pentru a
desemna noțiunile legate de măcinatul grînelor. în Latina dunăreană. Introducere in istoria limbii
române, București, 1985, p. 135, el arată, că latina posedă pentru aceste noțiuni un sistem destul de
complicat: molo „macin”, mola „rîșniță, moară”, iar „morarului” i se zicea pistor (de la pinso „sfărîm,
pisez”); în perioada tîrzie, raporturile de derivare, atît de importante pentru Y. Malkiel, au suferit
schimbări: din mola pro- BCU IASI / CENTRAL UNIVERSITY LIBRARY 5 Schiță de istorie a etimologiei
romanice 261 vine adjectivul molinus, substantivat în molinum „moară”, iar de aici molinarius „morar” ;
latina dunăreană nu participă la această restructurare : se păstrează mola (> moară ; alte limbi romanice
îl conservă de asemenea cu sensul „rîșniță”), din acesta derivă, la o epocă nedeterminabilă, un nume de
meserie, * molarius (> morar), iar verbul molo, păstrat în tot restul României, este înlocuit cu un vechi
împrumut grecesc machino(r) „lucrez cu o ‘mașină’” (> macin). în timpul colaborării la Istoria limbii
române și apoi la proiectul unei sinteze de istoria limbii române, ambele lucrări conduse de I. Coteanu,
am avut privilegiul de a asista la demonstrațiile de etimologie făcute de I. Fischer, în care perfecta
Stăpînire a domeniului latin era dublată de o bună cunoaștere a domeniului românesc. De multe ori, cu
o delicatețe caracteristică, ne amintea că există un „detaliu” care se opunea acceptării unei soluții
prezentate în timpul discuțiilor. Aceste observații au fost mai abundente în cursul reviziei finale a
volumului al II-lea al Istoriei limbii române, cînd în stabilirea originii unor cuvinte au fost folosite toate
criteriile invocate în etimologia romanică. Esquisse d’histoire de l’etymologie romane (li cs u m e ) La
presente esquisse rend compte de la maniere dont Ies differentes ecoles linguistiques et Ies divers
specialistes (Ies neoragmmairiens, H. Schuchardt, L. Spitzer, J. Gillidron, W. von Wartburg, Y. Malkiel)
ont envisage Ies problemes de l’etymologie romane. La derniere section de l’esquisse est consacrâe aux
recherches roumaines dans ce domaine (A. Graur, I. Fischer). Februarie 1994 Institutul de Lingvistică
București, Calea 13 Septembrie nr. 13