În ce priveşte studiile Descântecele românilor şi Ouăle de Paşti, trebuie să

precizăm că acestea servesc drept model până astăzi; modelul unui specialist şi om
cult care şi-a permis şi abordări comparative. Prezumţia lui Moses Gaster
referitoare la volumul despre descântece s-a adeverit în timp: “Cartea dumitale va
rămâne un monument nepreţuit şi baza nestrămutată pentru cercetările ştiinţifice
asupra originii acestor descântece şi paralele lor în literatura universală.”
În contextul cercetărilor etnografice din ţară şi de peste hotare, lucrarea lui A.
Gorovei Ouăle de Paşti (1937) este prima monografie şi cel mai întins studiu în
Europa.
Afirmaţia, precum ne-am convins consultând şi lucrări din străinătate, rămâne
valabilă şi peste şase decenii de la apariţia monografiei.
Rezumând cele consemnate mai sus, A. Gorovei folcloristul a fost un
deschizător de drumuri, fapt pentru care specialistul de azi, dar şi cel de mâine se
va apleca mereu asupra operei sale stabilindu-i valoarea şi locul de fiecare dată.
Judecând din perspectiva celor consemnate mai sus, dar şi a celor cinci decenii
care au trecut de la moartea folcloristului fălticenean, conchidem că A. Gorovei nu
s-a numărat practic niciodată printre cei uitaţi de generaţiile următoare, dimpotrivă,
fiecare dintre acestea a descoperit noi valenţe ale complexelor şi unicelor sale
sinteze consacrate culturii populare şi cunoaşterii aprofundate a spiritualităţii
româneşti.

Despre motivare
Vasile Pavel şi forma internă a
cuvintelor

Existenţa a două tipuri de cuvinte – motivate şi nemotivate –

caracterizează toate limbajele naturale umane. Această particularitate
constituie una din universaliile semantice. Privite din acest unghi de vedere,
limbile lumii se deosebesc doar prin “proporţia diferită” a cuvintelor
motivate sau nemotivate [10, p. 255].
Cercetările asupra unor limbi romanice au arătat că majoritatea
cuvintelor din vocabularul principal se caracterizează, de regulă, prin
absenţa motivării lor la etapa actuală. Dimpotrivă, cele mai multe unităţi
lexicale care nu se includ în acest fond sunt motivate [cf.: 5, p.228-238].
Cuvintele motivate au formă internă uşor sesizabilă. Altfel spus, ele au
însuşirea de a-l trimite pe vorbitor la un alt nume. Lexemele sărăriţă sau
sărar ne amintesc de sare, după cum forma fumător ne aminteşte de
cuvântul (a) fuma.
După opinia unor lingvişti, facultatea cuvintelor motivate de a face
trimitere la alte nume constituie “baza cercetării în teoria denominării” [4,
p. 228) sau, cu alte cuvinte, în onomasiologie. Material extrem de sugestiv în
această privinţă ne oferă graiurile teritoriale, limba vie. Originea inovaţiilor
o descoperim mai lesne în activitatea concretă a indivizilor vorbitori.
În lexic se reflectă întreaga experienţă umană. Denumirile ca semne ale
limbii sunt legate de realitate prin relaţiile de reflectare şi de desemnare.
Motivarea face parte din procesul complex al denominării. Noua formă
de exprimare – cuvântul sau îmbinarea de cuvinte – este în bună măsură
determinată de premisele denominării, şi anume de motivarea semnului
lingvistic, adică de găsirea semnului reprezentării obiectului care va sta la
baza formării denumirii. Analiza imaginilor primare, care stau la baza
noilor cuvinte, ne ajută să înţelegem mecanismul motivării şi al denominării
în general. Într-adevăr, cuvintele sunt memoria imaginilor [1, p. ]. Un
cuvânt nou apare pe baza unui alt cuvânt vechi. În timpul căutării numelui
pentru noul obiect vorbitorul compară, prin intermediul asociaţiilor de idei,
noul obiect cu altele vechi. Astfel este găsit semnul caracteristic pentru
lucrurile omogene (sau doar aparent omogene), iar ca urmare va fi găsit şi
numele vechii realii. Anume atare cuvânt va servi atât pentru desemnarea
semnului motivant, adică a motivemului, graţie imaginii senzoriale, cât şi
pentru denumirea obiectului respectiv în întregime. După opinia lui G. W.
Leibniz, percepţia senzorială ne oferă obiectul, noţiunea ne oferă numele
lui.
Unităţile denominative, menite să desemneze concepte, lucruri noi, apar
prin crearea de derivate semantice (mălai “porumb” în graiurile
maramureşene < mălai “mei”), derivate afixale (tîmplar <tîmplă
“catapeteasmă”+ suf.-ar), îmbinări de cuvinte (gură de ham, faţă de masă),
împrumuturi lexicale (hotar < magh. határ), calcuri semantice (mâţă
“cange” în unele graiuri din jurul Chişinăului şi de peste Nistru, formă
calchiată după rus. koşka, ucr. kitka “cange”, “pisică”) etc.
Imaginile primare nu copiază lucrurile. Vorbind despre forma internă a
limbii (a unităţilor lexicale), W.von Humboldt arăta că, de regulă, cuvântul
nu reprezintă nemijlocit imaginea obiectului, ci impresia produsă de obiect
asupra “spiritului”. Segmentarea aceluiaşi continuum semantic diferă de la
un idiom la altul. Imaginile primare pot fi dintre cele mai diverse pentru
redarea unei idei. Aceasta se explică atât prin factori de natură ontologică,
cât şi prin factori de natură culturală, psihologică, lingvistică.
Forma internă ca manifestare abstractă a semnului reprezentării
obiectului – a motivemului – constituie un criteriu relevant pentru stabilirea
specificului naţional al idiomului lingvistic în domeniul vocabularului. Spre
exemplu, nu este o simplă întâmplare că românii încep multe din cântecele
populare cu “frunză verde” şi că folosesc expresiile a te paşte o primejdie, a
închega o prietenie sau minte de încheagă apele. Asemenea expresii evocă
imagini legate de codrii noştri seculari şi de păstorit, una din cele mai vechi
preocupaţii ale neamului nostru.
 În acelaşi timp, forma internă reprezintă şi un criteriu în investigaţiile
confruntativ-tipologice ale resurselor lexicale din diferite limbi, dialecte sau
graiuri. În acest domeniu de creativitate glotică, în domeniul denominării,
constatăm procese corelate şi structurate, deşi la prima vedere ele par a fi
mai degrabă haotice şi întâmplătoare.
Cercetările pe care le-am întreprins pe baza datelor geografiei lingvistice
demonstrează că în cazul aceloraşi sfere semantice motivarea unităţilor de
nominaţie este în mare parte asemănătoare la nivelul tipurilor de semne
motivante, al m o t i v e m e l o r, “al clasei de semne omogene” [cf.: 3, p.
12]. Considerăm că relevarea unor asemenea potriviri de motiveme, în
cadrul grupelor tematice de cuvinte, constituie o problemă actuală a teoriei
denominării.
Prezentăm din această perspectivă doar câteva din principalele rezultate
ale unei atare investigaţii. Materialul faptic privind tipologia denumirilor
este colectat din graiurile româneşti de la est de Prut.
1) Vocabularul ornitologic cuprinde: denumiri onomatopeice
(bufă, bufnă, bufniţă; cronc, croncan, croncău “corb”), denumiri care
indică locul de trai (dumbrăveancă), hrana întrebuinţată de pasăre
(cînepar, albinar “prigorie”), culoarea penajului, forma sau alte
semne exterioare (ţigănuş “sitar negru”, jiletcar “coţofană”, botgros),
formaţii care indică anumite deprinderi ale păsării (fundac,
cufundar, ciocănitoare) sau denumiri-metafore generate de ciripitul
păsării (fluierar, fluieraş, ciobănaş “sticlete”).
2) Vocabularul micologic are drept bază sau şi caracteristică
onomasiologică cuvinte-semne care indică locul de creştere a plantei
(ciupercă de gunoi), forma realiilor comparate (urechiuşă, creasta
cucoşului), culoarea (burete galben, gălbior), gustul (iuţan, iuţar,
burete iute, ciupercă iute “burete-de-mai”) sau consistenţa plantei
(ciupercă grasă “hrib”).
3) La formarea denumirilor de profesii se iau în consideraţie
procesul muncii (croitor, vânzător, mulgătoare, prăşitoare), unealta,
vehiculul cu care se lucrează (plugar, cosaş, căruţaş) sau produsul
muncii (lingurar, cojocar, sumănar, olar).
4) La baza formării vocabularului cromatic este pus semnul
comun al culorii obiectelor comparate (sfecliu, bostăniu, curechiu,
glodiu, vişiniu, portocaliu, liliachiu).
Se constată astfel că principiul denominării se caracterizează printr-un
anumit “ataşament” tematic.
Potriviri de motiveme se constată şi în idiomuri diferite. Bunăoară, în
limbile română şi rusă la baza denumirilor de profesii sunt puse aceleaşi
modele semantice: “procesul muncii”
“persoană” (rom. vânzător, rus.
prodaveţ), “produsul muncii” (rom. cizmar, rus. sapojnic) etc. Şi pentru
multe alte limbi se constată aceleaşi modele semantice.
 Motivarea în cadrul aceloraşi grupe lexico-tematice, aceloraşi sfere
semantice diferă, însă, mai des la nivelul semnului motivant concret.
Motivemul “culoare” pentru denumirea ciupercii comestibile “Cantharellus
cibarius” este unul şi acelaşi în limbile română şi rusă, în timp ce semnul
concret al reprezentării obiectului diferă în aceste limbi: comp. rom.
gălbior, burete galben, rus. lisicica, literal “vulpiţă”, adică ciupercă de
culoarea vulpei [mai amănunţit, vezi: 6, p. 33-42; Idem, p. 91-118].
Forma internă ca manifestare abstractă a semnelor ce servesc de punct de
plecare pentru descoperirea motivării sensurilor constituie un criteriu şi în
studierea expresiilor frazeologice din diverse limbi. Privite prin prisma
experienţei umane, fenomenele lumii materiale, susţine Ametista Evseev,
conţin unele posibilităţi prevalenţiale de simbolizare, de folosire a lor ca
elemente ale formei interne în cadrul expresiilor frazeologice. Nu este
întâmplător faptul că în majoritatea limbilor cuvintele gură, limbă, cap, nas,
mână, picior, ochi sunt folosite ca elemente de bază în componenţa
expresiilor frazeologice: a înţepa cu limba, a avea limbă scurtă, a avea
mâncărime la limbă; rus. dlinnâi jazâc, boltati jazâcom, ĉesati jazâcom [2, p.
129-138].
Asemănările, potrivirile de motiveme în domeniul vocabularului motivat
se datorează, fireşte, şi fenomenelor de contact cultural şi lingvistic.
Amintim aici de existenţa unor numeroase frazeologisme internaţionale, de
expresii biblice, expresii celebre în general, cum ar fi: Călcâiul lui Ahile,
Mărul discordiei, firul Ariadnei, pasărea Phoenix.
Descrierea motivării primare, a formelor interne ale cuvintelor şi
expresiilor frazeologice conduc la stabilirea comunităţilor şi deosebirilor
tipologice în domeniul vocabularului motivat.
Sondajele de până acum vizează mai mult formele interne ale unor
elemente lexicale aparte. Observaţiile au demonstrat în acest caz
diversitatea de forme interne. Descrierea acestora în cadrul ansamblurilor
de denumiri, al grupelor tematice de cuvinte conduc, însă, şi la stabilirea
unei anumite tipologii a denumirilor şi a unor procese corelate şi
structurate. Expresivitatea face parte din zona de creativitate în care
idiomuri diferite se apropie, se înrudesc printr-o “convergenţă asociativă,
bazată pe asemănări de profunzime” [8, p. 110; Idem, p. 43].

În concluzie, noţiunile de motivare şi de formă internă necesită o

examinare atentă prin prisma teoriei denominării.
Motivarea vizează procesul de reflectare în baza percepţiilor senzoriale a
imaginii primare a semnului unui obiect în denumirea lui, iar forma internă
a cuvântului reprezintă manifestarea abstractă a semnului reprezentării
obiectului, a motivemului.
Termenul motivem se referă la clasa de semne omogene (sau aparent
omogene).
 În cadrul aceloraşi sfere semantice din diferite idiomuri motivarea
unităţilor de nominaţie este adesea asemănătoare sau chiar identică la
nivelul tipurilor de semne ale obiectelor, dar diferă mai ales la nivelul
semnului motivant concret.
Studiul asupra motivării denumirilor trebuie considerat ca deosebit de
important pentru evidenţierea caracterului de sistem al vocabularului.
Asupra acestei probleme vom reveni într-un alt studiu.
Referinţe bibliografice:

1. Florian Bratu. Memoria imaginii, Editura “Junimea”, 1999.

2. Ametista Evseev. Forma internă: criteriu în studierea confruntativ-tipologică
a resurselor frazeologice // Analele Universităţii din Timişoara, Seria Ştiinţe
filologice, XV, 1977.
3. M. M. Ghinatulin. K issledovaniiu motivaţii lexiceskih ediniţ, Alma-Ata,
1973.
4. E. S. Kubrjakova. Teoria motivaţii i opredelenie stepenei motivirovannosti
proizvodnogo slova // Aktualinâe problemî russkogo slovoobrazovania. Naucinâe
trudî Taşkentskogo universiteta, tom 174, Taşkent, 1976.
5. Paul Miclău. Semiotica lingvistică, Timişoara, 1977.
6. Vasile Pavel. Cu privire la tipologia motivării unităţilor de nominaţie // Limba
şi literatura moldovenească, 1981, nr.3.
7. Vasile Pavel. Leksiceskaja nominaţia, Chişinău, 1983.
8. Gheorghe Rusnac. Etimologie structurală // Revistă de lingvistică şi ştiinţa
literară, 1995, nr.6.
9. Gheorghe Rusnac. Etimologia structurală: principii, metodă şi obiective. //
Revistă de lingvistică şi ştiinţa literară, 1996, nr.6.
10. Ullmann S. Semanticeskie universalii // Novoe v lingvistike, tom.5,
Moscova, 1970.

Tudor Colac
PROLEGOMENE la semnificaţia unui presupus hobby cinegetic ( A fost
Eminescu vînător ? )

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

/şi nu ucid/ cu mintea tainele ce le-ntîlnesc/
în calea mea…”