Prezentare de carte

I. Motivarea alegerii
Am ales să aprofundez lectura acestei cărți deoarece o consider o scriere
fundamentală din domeniul vast al lingvisticii. Se apropie de nivelul meu de înțelegere actual,
conținutul este concis, conceptele sunt definite clar și susținute de exemple. De asemenea,
paralelele între opiniile autorului și alți autori reprezentativi din sfera lingvisticii mă ajută să
îmi formez o opinie mai largă asupra temelor abordate. Cartea a fost recomandată cu căldură
de către colegii mai mari.

II. Prezentarea generală a cărții

EUGENIO COSERIU, INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ, Traducere de Elena
Ardeleanu și Eugenia Bojoga, Cuvînt înainte de Mircea Borcilă, Ediția a II-a, EDITURA
ECHINOX, Cluj, 1999, organizată în 9 capitole, cu bibliografie esențială, indice de autori și
indice de termeni

III. Prezentarea fiecărui capitol

1. Obiectul lingvisticii (p. 13)
În cadrul acestui capitol sunt definite conceptele fundamentale ale lingvisticii (limbaj,
limbă, act lingvistic, lingvist, izoglosă, filologie, filolog, lingvistică generală, lingvistică
teoretică, teoria limbajului) și se face distincția între ele (lingvist ≠ poliglot, lingvistică ≠
filologie).
Lingvistica - știință a limbajului, glotologie, glosologie - știința care studiază din toate
punctele de vedere limbajul uman articulat

2. Limbajul (p. 20)

Limbaj - orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială,
adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente
sau conţinuturi ale conştiinţei. (p. 16)
Capitolul debutează cu definirea conceptelor: limbaj, semn și simbol. Limbajul animal
este considerat pseudolimbaj deoarece semnele sale nu posedă valoare simbolică. În ceea ce
privește scrierea, aflăm că nu este altceva decât un sistem de semne simbolice. (p.23)
Cele două aspecte fundamentale ale limbajului: energeia (creare continuă de acte
lingvistice individuale, activitate dinamică) și ergon (produs sau lucru făcut). (p.27)

3. Actul lingvistic (p. 25)

Actul lingvistic reprezintă realitatea concretă a limbajului; actele lingvistice nu sunt
niciodată identice, ci variază de la individ la individ, diferențiindu-se chiar și la același
individ, în funcție de circumstanțe. (p.17).
Nici un semn lingvistic nu are exact aceeași formă și aceeași valoare (semnificat) la
toți indivizii care îl utilizează și în toate momentele când este folosit. (p.25)
Wilhelm von Humboldt este considerat fondatorul lingvisticii generale, valorificarea
actului lingvistic ca aspect fundamental al limbajului datorându-se lui.
 Actul lingvistic nu aparține exclusiv unui individ, ci este simultan fapt individual
(individul exprimă într-un mod inedit o intuiție inedită care îi aparține exclusiv) și fapt social
(individul nu își creează integral expresia sa, ci mai curând o recreează în conformitate cu
modele anterioare, adică nu se îndepărtează de norma din comunitatea sa, căci ar risca să
rămână neînțeles). (p.28)

4. Limba (p. 31)

Conceptele fundamentale abordate în acest capitol sunt: limbă națională, comună,
literară, limbi speciale, limbă și dialect.
Limba se definește ca ansamblul actelor lingvistice identice ale unei comunități de
indivizi, un sistem de izoglose stabilit convențional, care însumează ceea ce este comun
expresiilor unei comunități sau chiar și unui singur individ în epoci diferite. (p. 32)
Limbile dispar deoarece dispare și comunitatea care le vorbește sau deoarece
această comunitate le părăsește pentru a adopta o altă limbă.(p.25)
Se face diferența dintre limbă și dialect (sistemul de izoglose al unei regiuni). Spre
exemplu, dacă avem în vedere spațiul Spaniei, vom concluziona astfel: limbă spaniolă,
dialecte (castilian, andaluz, aragonez) și subdialecte/vorbiri locale (toledan, sevilian).

5. Realitatea limbajului (p. 47)

În cadrul acestui capitol, limbajul este plasat în paralel cu gândirea și afectivitatea,
sunt prezentate aspectul individual și aspectul social al limbajului, cât și paralela
limbaj - cultură.
Pe de o parte, limbajul este forma unui conținut cognitiv, constituit prin intermediul
unor operații logice, iar pe de altă parte, este o funcție socială.
Ferdinand de Saussure consideră limbajul drept fenomen cu două fațete, una
individuală și una socială: vorbirea (parole) - domeniul absolut al individului și limba
(langue) - care aparține societății. (p. 55)
Otto Jespersen propune o altă perspectivă asupra problematicii: în opinia lui, există
numai vorbirea, fenomen individual și social, limba fiind doar o generalizare a vorbirii.
(p.55)
Limbajul poate exista numai într-o comunitate! (p.56)

6. Limbă și societate (p.63)

Concepte cheie: comunitățile lingvistice, limba în raport cu națiunea, rasa și religia.
Fenomenele lingvistice concrete sunt acte individuale condiționate și determinate
social, deci trebuie să se supună, cel puțin până la un punct, la ceea ce constituie normă în
comunitatea în care sunt produse. (p.63)
Fiecărei comunități îi corespunde un sistem de izoglose (limbă), care poate să se
asemene sau nu cu un altul, astfel, aceeași persoană nu folosește același limbaj acasă, la
școală, în mediul său profesional. (p.63)
Finalitatea limbajului este intercomunicarea. (p.65)
Actele lingvistice inedite care se depărtează de modelele lor existente în sistemul
tradițional trebuie să respecte anumite norme ale sistemului însuși, iar pentru a se răspândi
trebuie să devină la rândul lor elemente ale sistemului, trebuie să fie acceptate de
comunitatea respectivă. (p.65)

7. Sincronie și diacronie (p. 73)

Schimbarea lingvistică: teorii despre natura și cauzele ei
Ferdinand de Saussure a distins, în studiul limbilor, o știință sincronică (o limbă
considerată într-un anumit moment al dezvoltării sale) și o știință diacronică (faptele
lingvistice studiate de-a lungul timpului sau în dezvoltarea lor istorică). (p.73)
Aspectului sincronic îi corespunde disciplina numită gramatică (descrierea unei
limbi), iar aspectului diacronic îi corespunde gramatica istorică și istoria limbii. (p.74)
Deprinderea de articulare se referă la inerția în adaptarea organelor de fonație la
sistemele fonologice care nu ne sunt proprii. Turbetzkoy numește conștiință fonologică sau
ciur fonologic deprinderea mentală prin care un individ care vorbește de obicei o limbă
caracterizată printr-un anumit sistem fonologic nu sesizează în fiecare caz disfuncțiile
fonologice proprii altor sisteme. (p.79)
Gramatica erorilor înregistrează fiecare act lingvistic aberant care se consemnează
într-o limbă. (p. 74)
Teorii: teoria substratului etnic - Ascoli (p.78), teoria tendințelor limbilor - A.
Meillet (p.82), teoria generațiilor - A. Millet (p. 83), teoria minimului efort (p. 85), teoria
analogiei (p. 86), teoria econimiei expresiei (p. 87).

8. Științele lingvistice (p. 92)

Termeni cheie: lingvistică generală, fonetică, fonologie, fonem, semantică,
lecicologie, etimologie, gramatica generală, gramatica comparată, dialectologia, morfologie,
sintaxă, stilistică.
Fiecare act lingvistic este simultan un aspect fizic și fiziologic, prin aspectul său fonic
(sunete articulate), un fenomen psihic (prin procesul psihic pe care îl presupun producerea,
perceperea și utilizarea semnelor) și un fenomen intelectual sau rațional (prin semnificația
semnelor: simboluri care implică o operație logică, rațională, referitoare la cunoaștere). (p.
92)
Semnele, conform lui Buhler, pot fi simptome (funcție de manifestare sau expresie),
semnale (funcție de apelare), simboluri (funcție de reprezentare).

9. Fonetica (p. 103)

Sunetele din punct de vedere acustic și fiziologic, locul și modul lor de articulare,
clasificarea sunetelor, valoarea iconică și valoarea conceptuală; sunetele în vorbire; fonetică
și grafie
Ca fenomen acustic, limbajul se prezintă sub forma unor continuuri fonice în care
izolăm și identificăm sunetele limbajului; facem acest lucru deoarece avem o conștiință
fonologică, adică distingem fonemele. (p. 103)
Calitățile sunetelor limbajului: intensitate, înălțime și durată. (p. 103)
Reprezentarea grafică a undei sonore se obține cu chimograful, astfel undele acustice
fiind redate în unde luminoase. Unda se prezintă sub forma unor vibrații principale și a unor
vibrații secundare (redau timbrul vocii). Unda mai prezintă amplitudine, frecvență,
intensitate, înălțime muzicală, ton. Omul poate intercepta sunete între 16 și 16 380 vibrații pe
secundă. (p. 104)
Ferdinand de Saussure distinge șapte clase de sunete, însă în lingvistică, de obicei, se
preferă clasificarea pe criteriul locului de articulare combinat cu cel al modului de
articulare. (p. 113)
Sunetele pot fi: bilabiale (p, b, m), labiodentale (f,v), interdentale (engl. th în three),
dentale (fr. z în zero), alveolare (n, r), prepalatale (în croată și poloneză), cerebrale/
cacuminale/ retroreflexe (consoane specifice sanscritei și limbilor moderne din India),
mediopalatale/ palatale, postpalatale, velare/ guturale, uvulare, laringale, laterale (ll în
spaniola literară). (p. 114-115)
Sunetele au valoare iconică (imitativă) sau deictică (demonstrativă). (p.120)

IV. Concluzii
Așadar, Eugenio Coșeriu realizează o scriere fundamentală, complexă pentru
aprofundarea și înțelegerea lingvisticii, detaliază fiecare concept oferind exemple pertinente
din proveniența unei game variate de limbi. Având în vedere că face parte din sfera scrierilor
de specialitate, lectura a fost destul de solicitantă, dar nu de neînțeles. Într-adevăr, există
unele dificultăți de înțelegere ale exemplelor care fac referire la limbile germanice, în special
în ultimul capitol, Fonetica, eu nefiind familiarizată cu pronunția.