UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

Conf. univ. dr. VASILE ILINCAN

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

FONETICĂ - FONOLOGIE -ORTOGRAFIE

ANUL I

Argument

Obiectivele specifice (operaţionale) care au stat la baza elaborării cursului au fost

următoarele :
Formarea unei atitudini active faţă de limbă, concepută ca unitate în diversitate, cu
interacţiuni între variante şi compartimente, cu normele implicite şi academice care
generează funcţionalitatea, mereu în devenire, impusă de nevoile de comunicare ale societăţii
actuale.
Crearea deprinderilor de a interpreta structuri lingvistice diverse, din perspectiva modului
specific de organizare a limbii române literare actuale.
Să aibă capacitatea de a analiza pertinent structuri lingvistice diverse, corelînd cunoştinţele
dobîndite pe parcursul traseului de studii, prin proiectarea şi prelucrarea optimă a
informaţiilor de specialitate, în vederea redactării şi susţinerii unor lucrări ştiinţifice sau în
rezolvarea optimă a subiectelor cu care se va confrunta absolventul, în ipostaza de candidat la
concursul de titularizare în învăţămînt şi apoi în activitatea didactică de la catedră (definitivat,
examene de grad).
Cursul de Limba română contemporană are un caracter descriptiv şi este structurat în patru
unităţi de învăţare: fonetică, fonologie, modificări fonetice şi ortografie (principiile ortografiei
şi ortoepiei actuale), care cuprind concepte fundamentale din cele trei domenii ale limbii
române. La sfîrşitul fiecărei unităţi de învăţare am inclus întrebări şi teste de autoevaluare care
să contribuie la înţelegerea conceptelor şi fenomenelor lingvistice specifice domeniului, iar
rezolvarea unor exerciţii are rolul de a dezvolta deprinderi practice de aplicare a cunoştinţelor
dobîndite. De asemenea, în Anexe am introdus cele mai importante modificări şi recomandări
propuse în cea de-a doua ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii

1
române (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005,
coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu), precum şi un Glosar de termeni lingvistici.

Fonetica –noţiuni introductive

Raportată la domeniul sunetelor vorbite, fonetica (gr. φωνή = sunet, voce) este ramura
lingvisticii al cărei obiect de studiu îl constituie sunetele privite din punctul de vedere al
articulării şi al percepţiei lor. Mişcări vibratorii ale aerului, sunetele sînt produse de organele
vorbirii şi presupun exercitarea acţiunii vibraţiilor maselor de aer asupra urechii umane.
Studiul sunetelor priveşte atît producerea, cît şi receptarea acestora. Se vorbeşte astfel despre
o fonetică articulatorie (fiziologia vorbirii) şi despre o fonetică acustică; ambele sînt ramuri
ale foneticii şi se subordonează lingvisticii, iar nu fiziologiei, psihologiei sau fizicii, întrucît
sunetele sînt privite funcţional, perspectivă specifică lingvisticii. Privite funcţional, sunetele
sînt realizări concrete, rezultate din cea de a doua articulare a limbii1.
Obiectul de cercetare al foneticii este sunetul articulat, care a fost definit, în general,
din două perspective: cea a emiţătorului (modul de producere a sunetelor vorbirii) şi cea a
receptorului (modul de receptare a sunetelor vorbirii), de aici şi numeroasele definiţii date
sunetului2. Sunetele articulate sînt realităţi fiziologice, fiind produse de organele fonatoare;
sînt realităţi acustice, deoarece iau naştere şi se transmit numai prin vibraţia unui corp elastic
(aerul); sînt realităţi psihice, deoarece sînt fapte de conştiinţă, comanda producerii, precum şi
receptarea lor, făcîndu-se prin colaborarea activă între organele fonatoare şi centrii motori ai
vorbirii din scoarţa cerebrală.
Sunetele articulate sînt rezultatul modificărilor produse în curentul de aer respirator în
timpul actului respiraţiei. Sunetele emise în timpul actului inspiraţiei sînt puţine şi sînt
specifice unor limbi negro-africane; pentru limba română se încadrează aici interjecţia tţ. Se

1În lingvistica structuralistă, articularea caracterizează efectiv toate limbile, manifestîndu-se pe două planuri
diferite: prima articulare se bazează pe un şir de unităţi lingvistice – moneme – reprezentate prin cuvinte
(lexeme) şi morfeme, înzestrate fiecare cu o formă vocală (fonică) şi cu un înţeles, neanalizabile în alte unităţi
succesive mai mici; a doua articulare are la bază un alt şir de unităţi lingvistice – foneme – reprezentate prin şi
deduse din forma vocală (fonică) a primelor unităţi, care au rolul de a deosebi cuvintele între ele.

2J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique, Paris, 1933, p. 141-142; sunetul reprezintă, în opinia
autorului, un ,,element la care conduce analiza limbajului articulat, definit pe de o parte prin dispunerea
organelor fonatoare şi a mişcărilor care însoţesc sau provoacă curentul de aer expirat, iar pe de altă parte prin
impresia auditivă care rezultă”.

2
poate considera deci că vorbirea umană este o funcţie suprapusă, complementară a sistemului
respirator.

Unitate de învăţare nr. 1

I. PRODUCEREA ŞI RECEPTAREA SUNETELOR LIMBII

Producerea şi receptarea sunetelor limbii se realizează de către aparatul fonoarticulator şi de

către aparatul auditiv.

1. Aparatul fonoarticulator
Traseul urmat de aer de la plămîni pînă la ieşirea din cavitatea bucală sau din cavitatea
nazală formează canalul fonator sau traiectul vocal. Acest traiect se poate delimita în mai
multe secvenţe :
Plămînii constituie sursa de aer fonator, asigurînd prin expiraţie aerul necesar fonaţiei.
Plămînii sînt acţionaţi de muşchii inspiratori şi expiratori ai cavităţii toracice. Aceeaşi acţiune
o are şi diafragma; prin coborîrea diafragmei, se măreşte volumul de aer pe care-l pot
cuprinde plămînii, iar prin urcarea ei, acest volum se reduce. Cînd se măreşte volumul
toracelui, presiunea aerului din plămîni scade, ajungînd mai mică decît presiunea aerului
exterior, şi atunci acesta, pentru egalizarea presiunii, intră, prin gură, nas şi laringe în plămîni.
Aceasta este inspiraţia, prima fază a respiraţiei. Cînd se micşorează capacitatea toracelui,
presiunea aerului din plămîni creşte şi aerul iese, pînă cînd presiunea lui de aici devine egală
cu presiunea aerului exterior. Aceasta este expiraţia, a doua fază a respiraţiei. Din plămîni
aerul se ridică în laringe.
Traheea este un tub de legătură dintre plămîni şi laringe, de unde începe de fapt
traiectul vocal, prin transformarea curentului de aer expirat în curent de aer fonator.
Laringele are rolul de a modifica direcţia curentului de aer expirator şi de a imprima
unor clase de sunete (celor sonore) unele caracteristici fundamentale. Este compus din mai
multe inele cartilaginoase (cartilajul tiroid, cartilajul cricoid, cartilajul aritenoid şi
cartilajele corniculate), reunite prin muşchi. Între cartilajul tiroid şi cartilajul aritenoid se
află coardele vocale, formate dintr-o cută a mucoasei, o lamă elastică şi un fascicul de
muşchi. Coardele vocale sînt în număr de patru, formînd două perechi: două superioare şi
două inferioare. La fonaţiune pot participa numai coardele inferioare, care sînt puse în mişcare
de vibraţia aritenoidului (cartilaj mobil), iar acestea sînt puse în vibraţie de influxuri cerebrale
comandate de sistemul nervos central prin intermediul nervului recurent. Între perechea de
coarde vocale superioare se formează, la articularea unor sunete, o deschizătură triunghiulară
numită glotă. Prin vibraţiile coardelor vocale inferioare se formează vocea, care se transmite
în exterior prin aerul expirat. La capătul superior al laringelui se află epiglota, un capac care
blochează accesul în laringe în timpul procesului de glutiţie. În continuare, aerul fonator
expirat, ieşit din laringe, ajunge în faringe.
Faringele formează o răspîntie, unde aerul expirat este dirijat fie spre cavitatea bucală
(pentru producerea sunetelor orale), fie spre cavitatea bucală şi nazală în acelaşi timp (pentru
producerea sunetelor nazale şi nazalizate). Rolul de a regla distribuirea aerului fonator revine

3
vălului palatului (care se prelungeşte prin uvulă şi prin luetă). În continuare, vocea emisă de
laringe trece prin cavitatea bucală şi prin cavitatea nazală.
În cavitatea bucală este zona de maximă energie fonatoare, unde fiecare sunet capătă
trăsături specifice, muşchii permiţînd închiderea, deschiderea şi micşorarea rezonatorului bucal.
Cavitatea bucală este compusă din maxilarul superior, maxilarul inferior, muşchiul lingual
(limba) şi buze. Maxilarul superior cuprinde bolta palatului, împărţită în trei: anterioară (unde
se găsesc alveolele în care sînt înfipţi dinţii); mediană sau palatală propriu-zisă, cuprinzînd
partea prepalatală, partea mediopalatală şi partea postpalatală; posterioară sau velară. Partea
anterioară şi partea mediană formează palatul tare, iar partea posterioară formează palatul
moale sau vălul palatului.
Muşchiul lingual este organul articulator cel mai activ, participînd la producerea celor
mai multe dintre sunete. Mobilitatea muşchiului lingual se reduce la următoarele segmente:
vîrful limbii (apex), partea dorsală sau mijlocie, partea posterioară (rădăcina). Limba este
formată din 27 de muşchi diferiţi ca volum şi ca formă, care îi permit să execute mişcări foarte
variate.
Cavitatea nazală este un rezonator şi un amplificator care nu suferă nicio modificare la
trecerea fluxului fonic. Deschiderea cavităţii nazale este condiţionată de ocluziunea celei
bucale, iar fluxul fonic nazal sau nazalizat în acest rezonator este necondiţionat sonor,
deoarece ocluziunea rezonatorului bucal şi deschiderea celui nazal determină vibraţii glotale
periodice şi nonperiodice. Fosele nazale sînt culoare pe unde trece aerul fonator în momentul
cînd vălul palatului este desprins (îndepărtat) de peretele posterior al faringelui.
Buzele (labii) constituie ultimul rezonator de rotunjire sau de labializare a fluxului fonic, dar
principalul loc de ocluziune şi de îngustare a rezonatorului bucal.
Organele articulatorii se împart în active şi pasive. Sînt active: coardele vocale, uvula, limba,
maxilarul inferior şi buzele. Celelalte organe sînt pasive.

2. Aparatul auditiv
Aparatul auditiv este format, în principal, din: canalul auditiv extern (care preia şi conduce
sunetul spre urechea mijlocie), membrana timpanică (aceasta intră în vibraţie la impactul cu
sunetul), un grup de oscioare, care transmit vibraţiile sonore spre urechea internă (cohleea).
Din punct de vedere acustic, sunetul se prezintă ca o undă sonoră cu aspect regulat,
deosebindu-se de zgomot tocmai prin caracterul său predominant muzical.

3. Articularea sunetelor limbii române

Articularea unui sunet cuprinde totalitatea mişcărilor întreprinse de organele articulatorii în acest
scop. Articularea are trei componente, determinate de cele trei categorii de factori coordonaţi:
a) modul de articulare, definit prin forma şi specificul mişcărilor la nivelul rezonatorilor;
b) locul (punctul) de articulare, definit ca atare prin termenii corespunzători şi prin
denumirea organului mobil al articulării ;
c) prezenţa sau absenţa vibraţiilor glotale.
Modul şi locul de articulare sînt date elementare (constituie baza inerentă a unităţilor fonice ca
sunete ale limbii) şi ultime (nedivizibile în unităţi mai mici) în care se prezintă mecanismul
producerii sunetelor vorbirii. Caracteristica lor constă în aceea că nu pot apărea izolate una de alta,
ci numai în combinaţii simultane, ca elemente constitutive ale articulării fluxului de aer în segmente
fonice. Fiecare limbă are sunete specifice, dar chiar şi sunetele care apar în mai multe limbi au unele
trăsături specifice fiecăreia dintre limbile respective. Totalitatea trăsăturilor articulatorii specifice
unei limbi formează baza de articulaţie a limbii respective. Această bază de articulaţie este ceea ce
se numeşte în vorbirea curentă accentul acelei limbi.
4
 În procesul de producere a sunetelor, aerul porneşte din plămîni, trece, prin trahee, în
laringe, unde poate pune sau nu în vibrare coardele vocale, sub impulsul nervului recurent, apoi,
prin faringe, ajunge în cavitatea nazală sau bucală, rezonatorii; în cavitatea bucală poate întîlni un
obstacol, pe care trebuie să-l învingă. Devenit sunet, masă de aer în vibrare, aerul expirat ajunge la
urechea umană, organ de recepţie cu o structură complexă care, în urma unui proces de analiză,
descompune stimulul acustic în principalele sale componente.
Procesul de audiţie este un proces complex prin care sunetele receptate sînt supuse unei
analize care cuprinde:
a. receptarea mesajului acustic şi transformarea acestuia în mesaj nervos, în urma angajării
circuitelor neurologice în foarte complexe procese neurologice;
b. identificarea mesajului acustic, în urma prelucrărilor neurologice;
c. recunoaşterea mesajului acustic ca aparţinînd unui model existent, ceea ce permite
decodarea mesajului.
Scala sunetelor care pot fi receptate de urechea umană se situează între 16 şi 20.000 Hz. Cel mai
bun cîmp se situează între 50 şi 5.000 Hz.
Privite din punctul de vedere al producerii lor, sunetele se împart, la modul general, în două
clase, în raport de prezenţa sau absenţa unui obstacol pe traiectul vocal. Se înţelege prin traiect
vocal tubul acustic neuniform cuprinzînd porţiunea dintre laringe şi cele două ieşiri din cavitatea
bucală sau cavităţile nazale. În acest spaţiu energia musculară a unor grupuri organice se transformă
în energie acustică, modificabilă prin rezonatorii înglobaţi. Curentul de aer fonator şi modularea
acestuia în rezonatorii traiectului vocal creează o undă sonoră caracterizată fizic prin amplitudine,
frecvenţă şi spectru. Prin analiza rezultată din procesele de audiţie, componentele sunetelor vorbirii
umane devin: forţă (tărie), înălţime, timbru şi calitate.
Cele două categorii fundamentale de sunete, ce se pot distinge din punct de vedere
articulator, sînt vocoidele şi nonvocoidele sau contoidele. Primele se caracterizează prin
scurgerea curentului de aer fonator prin cavitatea bucală fără să întîlnească un obstacol;
acestea sînt vocalele, sunete continue, mediane, orale, fără apariţia unor zgomote. Celelalte se
caracterizează prin prezenţa pe traiectul vocal a unui obstacol produs de un articulator (organ
activ) şi un punct de articulaţie (organ pasiv sau o porţiune a acestuia), pe care curentul de aer
fonator trebuie să-l învingă, creînd zgomot de frecare din cauza îngustimii canalului fonator,
sau să-l înlăture, producînd zgomot de explozie sau implozie în urma înlăturării ocluziei; sînt
consoanele.
În realitate există, de fapt, un continuu între cele două extreme, fără a se putea fixa
limite tranşante. La un capăt se află vocalele, care din punct de vedere acustic sînt tonuri,
sunete muzicale (a, e, i, ă, î, o, u), iar la celălalt capăt se află consoanele surde, la a căror
producere coardele vocale nu participă, iar din punct de vedere acustic sînt numai zgomote,
rezultate din trecerea curentului de aer fonator de (printr-) un obstacol (p, t, ќ, c, f, s, ş, h, ţ,
ĉ).
Între aceste două extreme se mai pot distinge:
a) tonuri însoţite de zgomote, rezultate din apariţia zgomotelor în procesul de producere a
tonurilor; coardele vocale vibrează, dar canalul fonator nu asigură spaţiul vocal la limita
minimă între muşchiul lingual şi bolta palatină, ceea ce face să apară un uşor zgomot de
frecare (în cazul semivocalelor e ̯, i ̯, o ̯ , u̯ ), un zgomot nazal sau lichid (sonantele, m, n, l,
r,);
b) zgomote însoţite de tonuri, rezultate din adăugarea la zgomotul produs la întîlnirea
obstacolului a vibraţiei coardelor vocale; sînt consoanele sonore (b, d, g’, g, v, z, j, ĝ).

4. Clasificarea sunetelor limbii române

a. Vocalele

5
 Vocalele sînt unde sonore regulate, muzicale, formate prin ieşirea liberă a curentului
de aer fonator din laringe şi prin modificarea acestuia în rezonatorul cavităţii bucale care le
imprimă fiecărora un timbru specific. Spre deosebire de consoane, care se formează în
cavitatea bucală (unele pot avea şi o rezonanţă nazală), vocalele se formează în laringe şi în
rezonatorul cavităţii bucale3. Producerea vocalelor presupune maximum de solicitare a
laringelui şi minimum de efort articulator, pe cînd producerea consoanelor cere minimum
de efort al laringelui.
Toate vocalele limbii române sînt orale (acest fapt nu exclude nazalizarea unora dintre
ele sub influenţa unor vecinătăţi consonantice nazale: vocala cea mai frecvent nazalizată
este î, deoarece apare mai frecvent decît celelalte în vecinătatea consoanelor nazale),
sonore şi continue; ele sînt tonuri muzicale, necomportînd un sunet de sprijin. Spre
deosebire de consoane, vocalele, formînd nucleul silabei, pot primi accent.
De reţinut!!!!☻ ►sînt orale, sonore şi continue.
►Vocalele ►formează nucleul silabei, pot primi accent.
►sînt tonuri muzicale.
►nu comportă un sunet de sprijin.

Vocalele limbii române se clasifică după următoarele criterii: a) gradul de

deschidere (apertură); b) poziţia muşchiului lingual; c) participarea / neparticiparea
buzelor.
a) Gradul de deschidere (apertură) are în vedere distanţa dintre maxilarul inferior şi
maxilarul superior, care angajează şi distanţa dintre muşchiul lingual şi bolta palatului, unde
se creează rezonatorul. După acest criteriu, vocalele se împart în: deschise (a), închise (i, î, u)
şi medii (mijlocii) (e, ă, o).
Vocalele deschise au în limba română, ca unic reprezentant, vocala a. La articularea ei, limba
şi maxilarul inferior se află în poziţia cea mai coborîtă şi buzele sînt depărtate, de aceea se
spune că vocala a se pronunţă cu cea mai mare deschidere a gurii.
La rostirea vocalelor închise (i, î, u), limba (şi odată cu ea maxilarul inferior) se află în poziţia
cea mai ridicată faţă de bolta palatului.
La articularea vocalelor medii (e, ă, o), limba se află într-o poziţie mai joasă faţă de palat
decît la articularea vocalelor închise, dar într-o poziţie mai ridicată decît la articularea vocalei
a.
b) Poziţia muşchiului lingual
În funcţie de specificul fiecărei vocale, limba se mişcă spre înainte sau spre înapoi, tinzînd să
se apropie de bolta palatină cu partea din faţă sau cu cea posterioară. În primul caz, cînd limba
este împinsă înainte, apropiindu-se de partea anterioară a palatului, se produc vocalele
anterioare sau palatale (e, i), rezonatorul aflîndu-se în partea posterioară a cavităţii bucale.
În cel de-al doilea caz, cînd muşchiul lingual este împins către înapoi şi partea posterioară a
limbii se ridică spre palat, se produc vocalele posterioare sau velare (o, u), rezonatorul,
situîndu-se în partea anterioară a cavităţii bucale, în faţa muşchiului lingual. Există şi a treia
situaţie, cînd partea posterioară a muşchiul lingual se apropie de partea posterioară a palatului
tare; aşa se produc vocalele centrale sau mediale (a, ă, î ). Între prima vocală şi celelalte două,
din seria centrală, unii foneticieni fac o deosebire. Din cauză că la rostirea lui a, limba este
aşezată pe maxilarul inferior într-o poziţie apropiată de aceea pe care o are în poziţia de

3Al. Rosetti, Introducere în fonetică, Bucureşti, 1957, p. 44-46.

6
repaus, această vocală ar fi o vocală neutră4. Deoarece la rostirea vocalei a, dosul limbii
execută o mişcare foarte scurtă de retragere, fără să se ridice spre palat, încadrarea acestei
vocale în categoria vocalelor centrale se justifică.

c) Participarea/neparticiparea buzelor
Cînd muşchiul lingual este împins spre înapoi, rezonatorul se află în partea anterioară a gurii
şi se prelungeşte dincolo de incisivi prin participarea buzelor, motiv pentru care vocalele o, u
se numesc şi labiale (lat. labium ,,buză”) sau rotunjite, în opoziţie cu toate celelalte vocale (e,
i, a, ă, î), numite nelabiale (nerotunjite), pentru că la articularea lor buzele nu participă. La
vocalele anterioare şi la cele posterioare avem două grade de deschidere (i este închis, e este
mediu; u este închis, o este mediu), pe cînd la vocalele centrale întîlnim toate cele trei grade
de închidere (a este deschis, ă este mediu, î este închis).
Schematic, vocalele limbii române pot fi reprezentate astfel:

Poziţia

limbii
Anterioare Centrale Posterioare
Grad

de apertură
Deschise a

Medii ă

e o
Închise i î u

Nelabiale Labiale

4Al. Rosetti, Op. cit., p. 47; vezi, de asemenea, Al. Philippide, Originea românilor, vol. II, 1927, p. 10.

7
 b. Consoanele
Caracterizate prin prezenţa unui obstacol într-un anumit punct al canalului fonator,
consoanele se clasifică după natura obstacolului (modul de articulare) şi după locul unde
se creează obstacolul (locul de articulare). Se adaugă participarea/neparticiparea coardelor
vocale, care duce la opoziţia consoane sonore/consoane surde.
După criteriul modului de articulare, toate consoanele din limba română literară5,
în număr de 22 (unii foneticieni adaugă şi semivocalele i ̯ şi u̯ ), se împart în trei categorii:
a) oclusive (explozive); b) fricative (constrictive sau spirante); c) africate sau semioclusive.
a) Consoane oclusive. Obstacolul întîlnit de aer pe traiectul vocal poate fi o ocluzie,
sau o constricţie. Ocluzia constă în blocarea totală a canalului fonator, înlăturarea ocluziei
producînd un zgomot de explozie sau de implozie. Consoanele care se produc în acest fel
se numesc oclusive: p-b, t-d, c-g, k’-g’ (nesonante), m şi n (sonante). La rostirea lui p, b şi
m, ocluziunea are loc la nivelul buzelor; la pronunţarea lui n, t şi d, ocluziunea are loc la nivelul
alveolelor; la articularea lui c şi g , ocluziunea este la nivelul velar, iar la rostirea lui k’ şi g’,
ocluziunea are loc la nivelul palatal.
b) Consoane constrictive (fricative). Constricţia, ,,reducere a dimensiunilor unui
organ cavitar, a unui vas sanguin […] ca urmare a contracţiei muşchilor constrictori”
(DEX), constă în strîmtarea canalului fonator prin apropierea unui articulator de un punct
de articulaţie. Ca urmare, aerul expirat se freacă de pereţii constricţiei, producînd un
zgomot de frecare; consoanele produse se numesc constrictive sau fricative: f-v, s-z, ş-j, h
(nesonante); l şi r (sonante). La rostirea lui f şi v, constricţia are loc la nivelul buzei
inferioare ridicate la incisivii superiori; articularea lui s şi a lui z se face prin strîmtarea
canalului fonator la nivelul alveolelor incisivilor superiori, prin ridicarea vîrfului limbii şi,
întrucîtva, a marginilor ei, spre aceştia; pronunţarea lui ş şi j, se face prin ridicarea
marginilor şi vîrfului limbii spre palatul moale; pentru rostirea lui h, rădăcina limbii se
ridică spre laringe.
Dintre consoanele cuprinse în aceste grupe, m, n, l, r, sonante, se deosebesc de
celelalte prin faptul că obstacolul creat pe traiectul vocal este evitat. Pentru m şi n se
creează o ocluzie la nivelul ambelor buze sau, respectiv, al incisivilor superiori, dar, vălul
palatului fiind coborît, aerul se scurge prin fosele nazale, de aceea cele două consoane se
numesc nazale. Explozia rezultată din înlăturarea ocluziei reprezintă de fapt sfîrşitul
articulării celor două sunete, care sînt sunete continue, deosebindu-se astfel de celelalte
oclusive. Pentru l şi r vîrful limbii se lipeşte de incisivii superiori sau de alveolele acestora,
dar aerul fonator se scurge (consoanele se numesc lichide) prin părţile laterale ale limbii (l,
se numeşte şi laterală) sau prin întreruperea contactului muşchiului lingual cu incisivii sau
alveolele (r, se numeşte vibrantă). Efortul făcut pentru pronunţarea lui r este mult mai
mare decît pentru l. În cazul lui r este nevoie ca în spatele muşchiului lingual să se creeze o
presiune capabilă să întrerupă contactul dintre organele articulatorii. Odată contactul
întrerupt, canalul se deschide, presiunea aerului scade şi muşchiul lingual reface contactul
cu incisivii sau alveolele, ceea ce face să crească din nou presiunea, care conduce la
întreruperea contactului. Procesul se repetă, producînd zgomot de vibrare. În cazul

5Cf. Ioan Teodor Stan, Studii de fonetică şi fonologie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996,
p. 5; autorul admite existenţa unui număr de 20 de consoane, menţionînd următoarele: ,,Am eliminat din sistemul
fonologic al limbii române literare actuale consoanele K’, G’, considerînd că limba română literară actuală nu are
în structura ei fonologică acest tip de consoane moi (palatale), apoi, îmbinările ce implică africatele limbii
române au caracter, cum spuneam, bifonematic, despărţindu-ne, prin această interpretare, de Fonologia lui
Emanuel Vasiliu”.

8
 consoanei l, aerul scurgîndu-se pe părţile laterale ale limbii, nu se mai creează presiune,
efortul articulatoriu fiind mai mic. Aşa se explică de ce copiii pronunţă l în loc de r.
c) Consoane semioclusive (africate). Există şi o a treia grupă de consoane, a căror
particularitate constă în combinarea celor două feluri de obstacole: articularea acestor consoane
începe cu o ocluzie, care însă nu este urmată de o explozie sau o implozie, ci de o constricţie. De
aceea consoanele produse astfel se numesc semioclusive sau africate (ţ, ĉ, ĝ). Predominantă este
constricţia, nu ocluziunea, ambele mişcări articulatorii au loc în acelaşi punct al canalului fonator.
Trecerea de la ocluziune la constricţie este foarte scurtă, astfel încît durata unei africate este egală
cu durata unei consoane obişnuite. Pentru articularea lui ţ, de exemplu, se produce întîi o ocluzie,
necesară pentru articularea lui t, urmată de o constricţie, cea necesară lui s. De aceea în unele
limbi ţ se redă prin ts. Fiecare din cele trei consoane africate are în limba română valoarea unui
singur sunet (ĝ = ocluzie asemănătoare lui d + constricţie asemănătoare lui ž (j).
După locul de pe traiectul vocal, unde se formează obstacolul, consoanele se împart în şapte
grupe. Denumirea fiecărei grupe s-a făcut după numele organelor care au rolul esenţial în
producerea consoanelor şi după denumirea locului unde se produc:
a) bilabialele se articulează prin crearea obstacolului la nivelul ambelor buze: p, b, m;
b) labiodentalele sînt rezultatul obstacolului creat de buza inferioară şi incisivii superiori: f, v;
c) dentalele ( alveolare) se produc prin aproprierea apicului limbii de incisivii superiori şi/sau
de alveolele acestora, incisivii inferiori situîndu-se pe o poziţie foarte apropiată (n, d, t, l,
r, z, s, ţ); sînt dentale oclusivele t, d şi n, constrictivele (preponderent alveolare) s, z, r, l şi
semioclusiva ţ. La rostirea consoanelor s şi z, aerul fonator traversează un canal strîmt,
mărginit în partea de jos de limbă, astfel încît se produce un zgomot estompat asemănător
cu acela de fluierat. Din acest motiv, consoanele s şi z se numesc siflante;
d) prepalatalele sînt rezultatul trecerii curentului de aer fonator prin obstacolul creat de partea
anterioară a limbii şi de partea anterioară a cerului gurii (ş, j, ĉ, ĝ); punctul de articulaţie se
poate afla într-o zonă mai largă, dintre alveole şi palatul propriu-zis, sunetele rezultate
avînd timbrul uşor diferit, în raport de apropierea mai mare de alveole (se numesc alveolo-
palatale) sau de palat (se numesc palato-alveolare).
e) palatalele sînt sunete produse prin apropierea părţii centrale a limbii de palatul tare, poziţia
medie a cerului gurii (g’, k’);
f) velarele sau postpalatalele se produc prin trecerea curentului de aer fonator prin obstacolul
creat de partea posterioară a limbii, ridicată la palatul moale sau vălul palatului (g, c);
g) faringalele sau laringalele sînt produse prin constricţia canalului fonator la nivelul
faringelui sau al laringelui (al glotei) (h).

În funcţie de participarea/nonparticiparea coardelor vocale, consoanele se împart în:

sonore şi surde, grupate în perechi, opoziţia fiind asigurată de participarea/neparticiparea
coardelor vocale: p-b, t-d, k’-g’, c-g, f-v, s-z, ş-j, ĉ- ĝ; sînt numai surde, fără pereche sonoră,
ţ şi h. Consoanele sonore sînt consoanele însoţite de voce, la producerea cărora participă
coardele vocale (care vibrează); consoanele surde sînt consoanele neînsoţite de voce, la
articularea cărora coardele vocale nu vibrează. Cea mai mare parte dintre consoane (16) se
grupează, potrivit acestui criteriu, în perechi, alcătuite dintr-o consoană surdă şi cealaltă
sonoră, ambele rostite cu aceleaşi organe şi în acelaşi punct al canalului fonator. Din acest
motiv aceste perechi sînt numite perechi omorganice: p-b (oclusive bilabiale); t-d (oclusive
dentale); s-z (fricative dentale); ĉ-ĝ (africate prepalatale); ş-j (fricative prepalatale); k’- g’
(oclusive velare) etc.
Consoanele sonante (l, r, m, n) sînt sunete care comportă atît rezonanţa bucală,
caracteristică vocalelor, cît şi zgomotul de expiraţie, caracteristic consoanelor. De aceea,
sonantele sînt sunete intermediare, între consoane şi vocale. Cu vocalele (cu care sînt mai

9
apropiate, ca trăsături fiziologico-acustice) sonantele au în comun: tonul muzical, obstacolul
minim, posibilitatea de a fi prelungite şi de a forma singure, uneori, silabă 6; se deosebesc prin
localizare mult mai precisă şi prin sonoritate mai mică. La articularea lor se aud puţine
zgomote, deşi pentru rostirea unora (m şi n) canalul fonator este închis şi deschis brusc la
nivel oral, iar la rostirea altora (l şi r), canalul fonator se strîmtează.

Schematic, clasificarea consoanelor se poate prezenta astfel:

loc b l de p p v l loc de
de i a nt r a e a articulare
articulare l b al e l l r
a i e p a a i
b o a t r n
i d l a e g
a e a l a participarea
l n t e l coardelor
mod de e t a e vocale
articulare a l
l e
e
m n sonante
oclusive b d g΄ g sonore
p t ќ c surde
l, sonante
r
fricative
v z j sonore
f s ş h surde
africate ĝ sonore
ţ ĉ surde

6Petru Zugun, Limba română contemporană. Fonetica şi fonologia, Iaşi, 1976, p. 49.

10
Cele două tabele în care şi-au aflat locul sunetele limbii române, fiecare cu trăsăturile lui
articulatorii, pun în evidenţă enorma economie pe care o face omul în procesul comunicării,
combinînd cîteva trăsături articulatorii care devin şi trăsături distinctive (pertinente) ale
sunetelor. Trăsăturile articulatorii ale sunetelor limbii române sînt puse în evidenţă de tabelele
următoare:

a. Vocale
Trăsătu d m î a c p l n
rile e e n n e o a e
s d c t n s b l
c i h e t t i a
h i i r r e a b
i s i a r l i
s e o l i e a
Vocalele e a e o l
r a e
e r
e
a + + +
e + + +
i + + +
ă + + +
î + + +
o + + +
u + + +

b. Consoane

11
 Trăsăturile o f a b l d p p v l s s s

c r f i a e r a e a o o u

l i r l b n e l l r n n r

u c i a i t p a a i a o d

s a c b o a a t r n n r e

Consoanele i t a i d l l a e g t e

v i t a e e a l a e

e v e l n t e l

e e t a e

a l

l e

e
b + ‚ +
c + + +
ĉ + + +
d + + +
f + + +
g + + +
g΄ + + +
ĝ + + +
h + + +
j + + +
ќ + + +
l + + +
m + + +
n + + +
p + + +
r + + +
s + + +
ş + + +
12
 t + + +
ţ + + +
v + + +
z + + +

Combinînd trăsăturile puse în evidenţă de cele trei criterii de clasificare, atît de la

vocale, cît şi de la consoane, se obţin cele 29 de sunete funcţionale ale limbii române literare.
Trăsăturile articulatorii se actualizează simultan în procesul de articulare şi în procesul de
receptare a sunetelor. Ele au valoare constitutivă, ca atare au valoare numai luate împreună.
Neglijarea uneia dintre ele poate duce la confuzii. În tabelul consoanelor nu apare deosebirea
dintre l şi r, ambele fiind fricative, dentale, sonante; mai sus, la descrierea sonantelor, l şi r au
fost încadrate la lichide, deosebindu-se de m şi n, nazale, iar apoi lichidele au fost împărţite în
laterale (l) şi vibrante (r). Această neglijare poate conduce şi la insuficienta precizare a
sunetului (ţ şi ĉ au în comun că sînt fricative şi surde, distingîndu-se doar prin locul de
articulare).
Trăsăturile articulatorii se pun uşor în evidenţă cînd sunetele sînt articulate izolat,
atunci cînd articularea cuprinde trei momente distincte:
a) tensiunea sau punerea organelor articulatorii în poziţia de articulare;
b) ţinuta sau articularea propriu-zisă;
c) revenirea organelor articulatorii în poziţia de repaus.
Aceste trei momente pun în evidenţă o altă grupare a sunetelor: continue şi
momentane. Sînt continue vocalele şi consoanele fricative şi sonante. Durata lor este în
funcţie de volumul de aer de care dispune vorbitorul şi de intenţiile acestuia. Consoanele
oclusive şi cele africate sînt momentane; durata lor este durata exploziei pentru oclusive şi a
exploziei însoţite de zgomotul de frecare pentru fricative. Ceea ce se aude după primul
moment al articulării unei oclusive este aşa-numita vocală implicită, a cărei producere se
realizează după modelul vocalelor (comp. b cu bîîî...). În cazul africatelor, după primul
moment, care combină ocluzia cu constricţia, explozia cu frecarea, rămîne numai zgomotul de
frecare (comp. ţ cu ţsss...).

▼Verificaţi-vă cunoştinţele!
1. Descrieţi aparatul fonoarticulator, precizînd rolul fiecărui organ articulatoriu.
2. Prezentaţi modul de producere a sunetelor.
3. Precizaţi asemănările şi deosebirile dintre consoane din punct de vedere articulatoriu şi acustic.

▼Test de autoevaluare (I)

1. Fonetica studiază sunetele din punctul de vedere:
a. al articulării;
b. al articulării şi al percepţiei;
13
 c. al tensiunii sau punerii organelor articulatorii în poziţie de articulare.

2. Ocluzia constă în:

a. blocarea totală a aparatului fonator;
b. strîmtarea aparatului fonator;
c. blocarea totală a aparatului fonator, urmată de un zgomot de explozie sau implozie;
d. blocarea şi strîmtarea totală a canalului fonator.

3. Organele articulatorii active cuprind:

a. coardele vocale, dinţii, limba, laringele, buzele;
b. uvula, coardele vocale, limba, maxilarul inferior, buzele;
c. bolta palatului, coardele vocale, buzele, uvula, dinţii.

4. Muşchiul lingual se reduce la următoarele segmente:

a. apex, partea dorsală (mijlocie), rădăcină;
b. uvulă, apex, vălul palatului;
c. rădăcină, palatul tare, traiectul vocal.

5. Vocalele anterioare au următoarele trăsături distinctive:

a. labiale, deschise, centrale;
b. nelabiale, medii, închise;
c. deschise, medii, nelabiale.

6. În clasificarea consoanelor sonore şi surde, se are în vedere unul din criteriile:

a. participarea/neparticiparea buzelor;
b. locul de articulare;
c. participarea/neparticiparea coardelor vocale;
d. poziţia muşchiului lingual.

7. Baza de articulaţie reprezintă:

a. punerea organelor articulatorii în poziţie de articulare;
b. blocarea totală a canalului fonator;
c. totalitatea trăsăturilor articulatorii specifice unei limbi.

8. La pronunţarea vocalelor închise, limba şi maxilarul inferior se află:

a. în poziţia cea mai ridicată faţă de bolta palatului;
b. într-o poziţie mai joasă faţă de palat decît la articularea vocalelor i, î, u;
c. limba şi maxilarul inferior nu participă la pronunţarea vocalelor închise.

9. Vocalele şi semivocalele sînt unităţi:

a. difonematice;
b. monofonematice;
c. vocalele sînt monofonematice, iar semivocalele sînt difonematice.

10. În producerea sunetelor, zona de maximă energie fonatoare este în:

a. faringe ;
b. cavitatea bucală;
c. cavitatea nazală;
d. atît în cavitatea bucală, cît şi în cavitatea nazală.

14
Unitate de învăţare nr. 2
II. Fonologia – noţiuni introductive

Fonologia7 (fonetica funcţională) are în vedere studiul sunetelor limbii din punctul de
vedere al valorii lor funcţionale, stabilind inventarul de foneme al unei limbi şi caracterul
diferitelor variante ale acestora. Obiectul fonologiei îl constituie, aşadar, sunetele ca realitate
lingvistică, iar nu fizică sau fiziologică. Sunetele reprezintă materia sonoră, constitutivă a
expresiei, căreia i se asociază conţinutul ce urmează a fi comunicat, expresia şi conţinutul
reprezentînd componentele semnului lingvistic. Orice semn lingvistic presupune un
semnificant şi un semnificat (signifiant şi signifié, în terminologia saussuriană); sunetele
constituie semnificantul, expresia.
Sunetele sînt mişcări vibratorii ale aerului, produse de organele articulatorii şi
presupun exercitarea acţiunii acestor mişcări vibratorii asupra urechii umane. Fonetica
experimentală a pus în evidenţă faptul că vibraţiile acustice produse de două persoane au,
dincolo de numeroase note comune, fundamentale, şi suficient de multe note distincte.
Chiar o ureche exersată poate constata că doi vorbitori nu pronunţă la fel acelaşi sunet, la
apariţia notelor distinctive participînd numeroşi factori.
Ţinînd cont de faptele menţionate, vom accepta că, în principiu, sunetul e din cuvîntul
pentru va avea atîtea pronunţări cîţi vorbitori vor folosi acest cuvînt, admiţînd totuşi că există şi
posibilitatea ca doi vorbitori să-l pronunţe la fel. Dacă admitem şi că acelaşi vorbitor va pronunţa
diferit pe e din pentru în momente diferite, acceptînd şi de această dată posibilitatea de a apărea
două pronunţări identice, vom ajunge la concluzia că există atîtea pronunţări ale lui e cîte folosiri
ale cuvîntului pentru există. Şi totuşi în procesul comunicării e din pentru este receptat la fel de
toţi vorbitorii limbii române.
Sunetul e nu apare numai în cuvîntul pentru, ci în numeroase alte cuvinte, existînd din
nou posibilitatea ca sunetul e să fie pronunţat diferit. În cuvîntul pere, de exemplu, primul e este
cu certitudine pronunţat diferit faţă de al doilea e, aşa cum n din lună se pronunţă diferit de n din
luncă. Constatăm astfel că un sunet se realizează într-un număr aproape infinit de nuanţe,
variante concrete, particulare. Faptul nu este însă de natură să împiedice procesul de comunicare,
pentru că, indiferent de nuanţa pe care o capătă e în procesul de comunicare, mai închisă sau mai
deschisă, mai lungă sau mai scurtă etc., toate îndeplinesc acelaşi rol, funcţional fiind echivalente.
Vom considera că sunetele echivalente sînt variante ale aceleiaşi unităţi funcţionale.
În acord cu Em. Vasiliu (Fonologia, 24), vom considera că ,, două sunete sînt
echivalente atunci cînd nu servesc niciodată la diferenţierea a două cuvinte, adică atunci
cînd nu servesc niciodată la transmiterea a două semnificaţii distincte. Două sunete nu sînt
echivalente atunci cînd servesc cel puţin o dată la transmiterea a două semnificaţii
distincte”. Înlocuirea unui e mai deschis (ę), cu unul mai închis (ẹ) în cuvîntul pentru nu se
asociază cu semnificaţii diferite, diferenţierea lor fizică (acustică) neprezentînd importanţă
pentru comunicare, deci funcţional cei doi e sînt echivalenţi şi identici. Altfel stau lucrurile în
cazul înlocuirii lui e din peri cu o: diferenţierea lor fizică (acustică) prezintă importanţă în
comunicare căci peri şi pori transmit semnificaţii diferite; e şi o sunt nonechivalenţi şi
nonidentici.
Orice comunicare lingvistică presupune asocierea dintre un semnificant şi un semnificat,
care împreună formează semnul lingvistic. Între semnificant şi semnificat se stabileşte un raport
de interdependenţă: oricărui semnificant trebuie să-i corespundă un semnificat şi pentru orice

7Bazele fonologiei au fost puse, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de către reprezentanţii Cercului de la Praga.

15
 semnificat trebuie să se găsească un semnificant. Ansamblul semnificanţilor formează planul
expresiei, iar ansamblul semnificaţilor – planul conţinutului.
În general, organizării din planul conţinutului îi corespunde o organizare în planul
expresiei. Aşa, de pildă, ansamblului de semnificaţii {,,casă” + feminin + singular +
nominativ}îi corespunde în planul expresiei tranşa sonoră /casă/. Între unităţile de conţinut
{singular şi plural}există o corelaţie (raport ce se stabileşte între doi termeni care pot
contracta alternativ, aceeaşi relaţie). Acestei corelaţii din planul conţinutului îi corespunde în
planul expresiei corelaţia /-ă/ /-e/. ,,Cînd unei corelaţii din planul expresiei îi corespunde o
corelaţie în planul conţinutului, spunem că cele două unităţi corelative din planul expresiei
sînt în raport de comutare” (Em. Vasiliu, Fonologia, 27).
Spunem despre e, ę, ẹ, din pronunţarea cuvîntului pentru, că sînt în corelaţie,
întrucît pot ocupa, alternativ, aceeaşi poziţie şi pot contracta, alternativ, aceeaşi relaţie. Dar
corelaţiei din planul expresiei nu-i corespunde o corelaţie în planul conţinutului, căci
înlocuirii lui e cu ę sau ẹ nu-i corespunde o modificare în planul conţinutului; rezultă că
între e, ę şi ẹ nu există un raport de comutare. În schimb corelaţiei dintre e şi o (peri/pori)
în planul expresiei îi corespunde o corelaţie în planul conţinutului, deci e şi o se află în
raport de comutare.
Două sunete care se află în raport de comutare disting două funcţii-semn, sînt
structural diferite şi funcţional nonidentice; două sunete care nu se află în raport de
comutare nu disting două funcţii semn şi sînt structural echivalente şi funcţional identice.
Raportul de comutare defineşte fonemele; lipsa raportului de comutare indică sunete,
variante ale aceluiaşi fonem. Prin comparaţie cu sunetele, variante ale fonemelor,
fonemele pot fi considerate invariante sau sunete-tip.

1. Fonemul
Fonemul este noţiunea unei clase de sunete (compară noţiunea masă cu clasa de
obiecte concrete pe baza cărora s-a format noţiunea!); variantele fonemului, cu existenţă
concretă, care nu contractează raportul de comutare, sînt alofone. Fonemele sînt unităţi din
planul expresiei care aparţin limbii; în vorbire, ipostaza concretă a limbii, fonemele iau
înfăţişări diferite, apărînd ca variante a căror realizare concretă e în raport de o multitudine de
factori. În procesul codării se porneşte de la foneme, dar mesajul conţine sunete; decodarea
reclamă ca de la sunete să se ajungă, din nou, la foneme.
Studiul limbii la nivel sonor înseamnă, înainte de toate, identificarea fonemelor ca unităţi
segmentale, stabilirea sistemului fonologic al limbii şi a unităţilor ei suprasegmentale. Acesta
este obiectul de studiu al fonologiei: inventarierea claselor de sunete echivalente, definirea
acestor clase şi a claselor de clase, nu după criterii fonetice, ci după criteriul relaţiilor specifice
pe care aceste clase le contractează în sistemul dat, precum şi descrierea modului în care
elementele invariante se comportă unele în raport cu altele în procesul vorbirii.
Înţelegem prin sistem mulţimea, totalitatea unităţilor rezultate din operaţia de
reducere a variantelor la invariante. Stabilirea sistemului fonologic al limbii române
înseamnă, deci, inventarierea fonemelor limbii române. Pentru rezolvarea acestei sarcini se
porneşte de la segmentarea tranşei sonore în unităţi componente, după care se stabileşte
statutul acestora, astfel: dacă într-o tranşă sonoră ab cel puţin unul dintre elemente (fie a,
fie b) intră în raport de comutare cu un alt element, c, care poate fi şi Ø (obţinîndu-se fie
ac, fie cb), segmentarea e posibilă şi stabileşte existenţa a trei unităţi funcţionale diferite.
În tranşele sonore cal, bal, gal, hal, mal, pal, şal, val, ţal e uşor de constatat existenţa
fonemelor c, b, g, h, m, p, ş, ţ, v, prin segmentarea primei tranşe sonore în segmentele c şi
al şi punerea lui c în corelaţie cu b, g, h etc., cu care intră în raport de comutare.
Aceeaşi tranşă sonoră cal poate fi tăiată în secvenţele ca-l, l contractînd relaţie de
comutare cu m, p, r, ş, t, z, rezultînd tranşele sonore cam, cap, car, caş, cat, caz, al căror
conţinut diferă faţă de cal. S-au identificat astfel fonemele consonantice c, b, h, g, m, p, ş,
ţ, v, r, t, z, aceeaşi modalitate folosindu-se şi pentru celelalte consoane.
16
 În cazul vocalelor se procedează similar: din tranşa sonoră par putem desprinde de o
parte p-r şi de alta a, care intră în relaţie de comutare cu e, i, o, u, ă, prin tranşele sonore per,
pir, por, pur, păr, al căror conţinut e diferit. S-au identificat astfel şase din cele şapte foneme
vocalice ale limbii române. Existenţa fonemului vocalic î o probăm cu raportul de comutare între
văr şi vîr; corelaţiei ă/î din planul expresiei îi corespunde corelaţia ,,văr”/,,vîr” în planul
conţinutului.
Operaţia de stabilire a unităţilor fonologice segmentale pe care le distinge limba română
pare uşor de făcut, totuşi sistemul fonologic al limbii române a cunoscut mai multe
înfăţişări.

2. Sistemul fonologic al limbii române

Prima interpretare a fonologiei limbii române o datorăm lui Sextil Puşcariu

(Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi fonologic al limbii române, în DR, VII (1932-
1933), 1-54), dar prima prezentare a sistemului fonologic românesc îi are ca autori pe Al.
Rosetti şi Al. Graur (Esquisse d'une phonologie du roumain, 1938). În concepţia celor doi
autori, sistemul fonologic românesc cuprinde 7 vocale, 2 semivocale şi 35 de consoane, dintre
care 20 neutre şi 15 palatalizate, acestea din urmă putînd apărea numai în poziţie finală.
În 1956, Emil Petrovici (Sistemul fonematic al limbii române, în SCL, VII, 1956, 7-
20) stabileşte un alt sistem fonologic, în care se cuprind 5 vocale şi 72 de consoane. La
diferenţa mare faţă de sistemul lui Rosetti-Graur se ajunge datorită concepţiei lingvistului
clujean. Sistemul vocalic al lui E. Petrovici cuprinde numai pe a, o, u, ă, î; e şi i sînt
considerate variante ale lui ă şi, respectiv, î, pe motiv că în cuvintele româneşti vechi e şi i
apar la început de cuvînt şi de silabă numai cu preiotare (precedate de i semivocalic).
Sub conducerea lui Al. Rosetti, un colectiv format din Andrei Avram, Tatiana
Slama-Cazacu, Emanuel Vasiliu, I. I. Dukeljskij, Istvan Fodor şi Lajos Tamás a publicat, în
1959, Recherches sur les diphtongues roumaines, care îşi propunea să infirme afirmaţiile
lui Emil Petrovici, privind rolul corelaţiei de timbru.
Tot în 1959, colectivul, mai restrîns de această dată, format numai din Em. Vasiliu
şi A. Avram şi sub conducerea lui Al. Rosetti, a prezentat la Colocviul Internaţional de
Civilizaţii, Literaturi şi Limbi Romanice, de la Bucureşti, Les problèmes du système
phonologique du roumain, în care se înfăţişa o nouă schiţă a sistemului fonologic al limbii
române, cuprizînd 7 vocale, 4 semivocale şi 20 de consoane.
Astăzi se acceptă că sistemul fonologic al limbii române cuprinde 7 vocale, 4
semivocale, variante ale vocalelor, ca şi -i (-i şoptit din popi), şi 22 de consoane.

3.Trăsăturile distinctive ale fonemelor

Dacă se are în vedere funcţia de diferenţiere a fonemelor în planul expresiei, căreia îi

corespunde o diferenţiere în planul conţinutului, înseamnă că fiecare fonem se deosebeşte de
fiecare dintre celelalte prin minimum o trăsătură distinctivă. Înţelegem prin trăsătură distinctivă,
sau pertinentă, sau relevantă, componenta ireductibilă a unei unităţi lingvistice (în cazul nostru
– fonemul) cu funcţie de diferenţiere.
Trăsăturile distinctive sînt unităţi lingvistice subordonate fonemului, care se
caracterizează prin simultaneitate; ele se manifestă în procesul de articulare şi se identifică prin
analiza sunetelor şi a fonemelor. Dintre trăsăturile articulatorii se reţin ca trăsături distinctive
numai cele cu valoare de diferenţiere, pe baza cărora se creează opoziţii.
La vocale, gradul de deschidere (apertură) generează opoziţiile deschis/închis (a/i,
î, u), deschis/mediu (a/e, ă, o), şi mediu/închis (e/i, ă/î, o/u). Vocalele medii sînt numite de
unii lingvişti semideschise, de alţii semiînchise, părînd uneori că semideschisele nu sînt
aceleaşi cu semiînchisele. Pentru limba română, ele oricum corespund.
17
 Poziţia muşchiului lingual provoacă opoziţiile anterior/central (neutral) (e, i/a, ă,
î), centrale/posterioare (a, ă, î/o, u) şi anterioare/posterioare (e, i/o, u). Termenii opoziţiei
ar putea fi anterioare/nonanterioare (e, i/a, ă, î, o, u) şi posterioare/ nonposterioare (o,
u/e, i, a, ă, î). Această structurare a opoziţiei delimitează vocalele e, i (+ anterior) de
vocalele o, u (+ posterior) şi de vocalele a, ă, î (-anterior, -posterior) marcate prin +
centrale. Acelaşi mod de lucru se poate aplica vocalelor după gradul de apertură: a = +
deschis, i, î, u = + închise şi e, ă, o = – deschise, – închise. Opoziţia labial/nelabial organizează
vocalele în două grupe: o, u = + labiale şi e, i, a, ă, î = – labiale (nelabiale, nerotunjite).
Cele patru semivocale (e ̯, o̯, i ̯, u ̯) sînt echivalente ale vocalelor e, o, i, u, cu care
se află în distribuţie complementară. Spre deosebire de vocale, care sînt silabice,
semivocalele sînt asilabice (din acest punct de vedere, ele se aseamănă cu consoanele). Trei
caracteristici fiziologice şi acustice deosebesc semivocalele de vocale: a) semivocalele sînt
mai puţin sonore; b) semivocalele sînt mai scurte; c) semivocalele sînt mai închise decît
vocalele din diftongi; d) se deosebesc de vocale prin faptul că nu primesc niciodată accent
şi nu sînt silabice. În rest, semivocalele se aseamănă cu vocalele, deoarece pronunţarea lor
constă şi din tonuri muzicale8. Specifică semivocalelor este apartenenţa la aceeaşi silabă
cu o altă vocală, învecinată, poziţie exclusă vocalelor (cf. pian/piatră, real/reazem etc.).
Această particularitate fonologică a semivocalelor se asociază cu una fonetică:
semivocalele sînt, după cum am menţionat, mai scurte decît vocalele. În vorbirea
precipitată, vocalele neaccentuate tind să se pronunţe mai scurt, ceea ce duce fie la
eliziunea lor, dacă sînt interconsonantice, fie la transformarea lor în semivocale (sinereză):
cereale, de exemplu, se pronunţă curent în vorbirea neîngrijită cere̯ale.
iˌ
În ce-l priveşte pe - (i şoptit din finalul cuvîntului lupi: nominativ, plural,
nearticulat), acesta, pe baza procedurilor de reducere a variantelor la invariante, poate fi
considerat o variantă distribuţională a vocalei i, fiindu-i specifică poziţia finală
postconsonantică şi nesilabică, exclusă pentru i vocalic, ca şi pentru i semivocalic:
compară lup/lupi (singular/plural); pronunţarea cu -i silabic conduce la forma articulată de
plural din pronunţarea literară.
Tabloul trăsăturilor distinctive ale vocalelor limbii române, în care prin (+) se
marchează trăsătura pozitivă şi prin (– ) cea negativă, se prezintă astfel:

Vocalele
Trăsături a e i ă î o u
distinctive
deschis/nondeschis + – – – – – –
închis/nonînchis – – + – + – +
anterior/nonanterior – + + – – – –
central/noncentral + – – + + – –
labial/nonlabial – – – – – + +

4. Diftongi şi triftongi

Vocalele şi semivocalele sînt unităţi monofonematice. Din combinaţia a două

vocale rezultă hiatul (hi-at, re-al, a-er), iar din combinaţia dintre o vocală şi o semivocală
rezultă diftongul. Condiţia existenţei diftongului este apartenenţa vocalei şi a semivocalei
la aceeaşi silabă.

8Petru Zugun, Op. cit., p. 56-57.

18
 În funcţie de succesiunea elementelor componente, diftongii sînt ascendenţi (ordinea e
semivocală, numită de unii cercetători vocală secundară + vocală: piatră, iureş, oare) sau
descendenţi (ordinea e vocală, numită şi vocală principală sau vocală nucleu + semivocală:
aur, uitare, pîine).
Toate cele patru semivocale pot apărea în diftongi ascendenţi; posibilităţile de
combinare dintre semivocale şi vocale sînt determinate de gradul de deschidere: o
semivocală se poate asocia cu o vocală ce are cel puţin acelaşi grad de deschidere. De aici
rezultă că în cele mai multe combinaţii apar semivocalele i ̯şi u ̯ :

ia: iată, fiartă, tăia; uă: nouă, rouă;

ie: ieftin, miel, baie; uî: plouînd;
io: iobag, miorlăi; ea: ea, deal, vedea;
iu: iureş, piure, Ionoiu; eo: deoparte;
ua: acuarelă, ploua oa: oameni, coală

Diftongii descendenţi (13) cunosc mai multe combinaţii, dar numai cu semivocalele i ̯ şi u
̯:

ai: aibă, spaimă; au: august, vînau;

ei: ei, mei, ardei; eu: eu, spondeu;
ăi: hăinuţă, măi; ău: zurgălău;
oi: oină, doică; ou: ou, erou;
ii: copii; iu: argintiu;
îi: îi, pîine, mîngîi; îu: molîu;
ui: uimit, buimac uu: continuu

(Lucrările normative dau pentru continuu, fie el verb sau adjectiv, pronunţarea corectă cu
hiat, u-u, care nu apare însă obişnuit în vorbirea cultivată. Pronunţarea curentă este curent continuu,
cu finalul -nuu̯, iar nu -nu-u).
Poziţia cea mai frecventă a diftongilor descendenţi este cea finală, care face
posibile şi asocieri de tipul ii, uu, absente la diftongii ascendenţi. Diftongilor cu
semivocala u ̯ le este străină poziţia din interiorul cuvîntului, iar în poziţie iniţială apare
verbul au; în cuvintele eu, ou, ca şi au diftongul poate fi considerat atît pentru poziţia
iniţială, cît şi pentru cea finală.
O problemă aparte o constituie faptul că toate combinaţiile pentru diftongi funcţionează în
limba română şi ca hiaturi, ceea ce constituie o dificultate pentru deprinderea pronunţării corecte
numai după limba scrisă.

Diftongi: Hiat:
ia: piatră, tăia ia: pian, apropia
ie: fiere, taie ie: hienă, mie
io: iod, creion io: ion, spion
iu: iute, piure iu: recţiune, Vasiliu
ua: acuarelă, noua ua: ecuator, lua
uă: două, rouă uă: luă
uî: plouînd uî: luînd
ea: bea, curea ea: beatitudine, nivea
eo: deoparte eo: leonin
oa: oare, moale oa: coaliţie
ai: aisberg, traistă ai: aidoma, tain
ei: clei ei: întreit
ăi: măicuţă ăi: trăim, pocăi
19
 oi: troică, altoi oi: oiţă, îndoi
ii: dropii ii: fiinţă, prii

Dacă interpretarea semivocalelor ca variante ale vocalelor duce la reducerea numărului

de invariante şi, de aici, impunerea aceleiaşi litere atît pentru vocale, cît şi pentru semivocale
reprezintă o simplificare a scrierii, problemele apar în procesul de citire, chiar dacă, de cele mai
multe ori, este vorba numai despre pronunţarea corectă, nu şi de deosebiri în planul conţinutului.
Totuşi nu lipsesc situaţiile cînd expresia scrisă a unui cuvînt se poate asocia cu sensuri diferite în
raport cu pronunţarea cu diftong şi pronunţarea cu hiat (comp. háină, substantiv, cu haínă,
adjectiv, voi, pronume, monosilabic, cu voí, verb); este încă un caz de omografie, schimbarea
diftongului cu hiatul asociindu-se cu modificarea accentuării.
Există în limba română şi combinaţii în care o vocală se asociază cu două
semivocale în limitele aceleiaşi silabe. Sînt triftongii. În funcţie de poziţia vocalei,
triftongii sînt ascendenţi, cînd vocala este precedată de ambele semivocale, sau centraţi,
cînd vocala se află între semivocale.
Triftongii ascendenţi sînt:
ioa: aripioară, bolnăvioară;
eoa: leoarcă, pleoapă.

Triftongii centraţi sînt:

eai: vedeai, spuneai; iau: iau, îndoiau;

eau: vedeau, dormeau, şleau; iei: iei, piei;
iai: tăiai, tîrguiai; oai: rusoaică, ursoaică.

Numărul triftongilor este mai redus în comparaţie cu al diftongilor şi prezenţa lor se

remarcă îndeosebi în anumite forme verbale, în anumite sufixe (-ioară, diminutival, şi
-oaică, moţional).Dacă am avea în vedere şi cazurile de fonetică sintactică, numărul ar
creşte şi pentru diftongi şi pentru triftongi, dar nu cu mult.
Sistemul consonantic poate fi structurat din perspectiva corelaţiilor cu
corespondenţă în planul conţinutului, fiind necesare cîteva precizări:
 sonantele l, r, m, n, fricativa h şi africata ţ nu contractează opoziţia sonor/surd
(nonsonor): sonantele sînt numai sonore, iar ţ şi h, numai surde, chiar şi cînd se pronunţă cu un
grad sporit de sonoritate (compară hexagon cu hohot), de aceea opoziţia sonor/nonsonor e
marcată în tabel pentru fonemele în discuţie cu 0;
 trăsăturile articulatorii oclusiv/constrictiv/semioclusiv pot fi înlocuite cu trăsăturile
distinctive continuu/noncontinuu (continue fiind numai fricativele, dintre lichide încadrîndu-se aici
numai l) şi întrerupt/nonîntrerupt (preluîndu-se opoziţiile care au la bază modul de articulare);
 particularităţile generate de locul de articulare pot fi structurate pe opoziţiile
fonologice astfel: labiale/nonlabiale (participarea/nonparticiparea buzelor);
 consoanele la a căror producere participă limba se pot ordona după opoziţiile:
anterioare/nonanterioare, palatale/nonpalatale, velare/nonvelare;
 opoziţia oral/nonoral (nazal) este operantă numai pentru m şi n, singurele
nazale.
Se obţine astfel schema:

Consoanele
Trăsăturile b p v f d t z s ţ j ş ĝ ĉ g´ ќ g c h l r m n
distinctive
Sonor/nonsonor + - + - + - + - 0 + - + - + - + - 0 0 0 0 0

20
 Continuu/noncon
- - + + - - + + - + + - - - - - - + + - - -
tinuu
Întrerupt/neîntre
+ + - - + + - - - - - - - + + + + - - + + +
rupt
Labial/nonlabial + + + + - - - - - - - - - - - - - - - - + -
Anterioare/nonan
- - - - + + + + + - - - - - - - - - + + - +
terioare
Palatale/nonpalat
- - - - - - - - - + + + + + + - - - - - - -
ale
Velare/nonvelare - - - - - - - - - - - - - - - + + - - - - -

S-a atras atenţia şi la definirea fonemelor că trăsăturile distinctive sînt trăsături

constitutive, dar dintre trăsăturile constitutive, fonologia le reţine numai pe cele care intră
în relaţie de comutare. Aşa se explică de ce în tabelul sistemului consonantic figurează mai
puţine trăsături.

5. Alternanţe fonetice9

O particularitate a limbii române o reprezintă alternanţele fonetice, modificări

regulate ale unor sunete în procesul flexiunii sau al derivării, atît în radicalul, cît şi în
flectivul cuvîntului. Aceste modificări sînt produsul evoluţiei istorice, sub influenţa
sunetelor învecinate sau a accentului.
După natura sunetelor angajate în proces, alternanţele sînt:
 vocalice, între vocale: a ~ ă (carte/cărţi), a ~ e (masă/mese), ă ~ e (văr/veri),
e ~ i (venim/vine), i ~ î (tineri/ tînăr), o ~ u (port/purtăm); între o vocală şi un diftong: e ~
ea (merge/ meargă), o ~ oa (port/poartă), î ~ îi (mînă/mîini); între diftongi: ia ~ ie
(piatră/pietre); între o vocală şi Ø (usuc/uscăm);
 consonantice, între consoane: c ~ ĉ (urc/urci), d ~ z (surd/surzi), t ~ ţ
(frate/fraţi), z ~ j (mînz/mînji), g ~ ĝ (fragă/fragi), s ~ ş (urs/urşi); între grupuri de
consoane: st ~ şt (artist/artişti), sc ~ şt (cunosc/cunoşti), şc ~ şt (puşcă/puşti), str ~ ştr
(astru/aştri); între o consoană şi Ø (cal/cai, rămîn/ rămîi);
 mixte, angajînd atît vocale cît şi consoane: stradă/ străzi, cunosc/cunoaşte,
vale/văi.
După numărul membrilor prezenţi într-o paradigmă, alternanţele sînt:
 bipartite, angajînd doi membri, ca în majoritatea exemplelor citate;
 tripartite, angajînd trei membri: a~ ă~e (masă/măsuţă/mescioară), a ~ e ~ ă
(vadă/vede/ văd), o ~ u ~ oa (joc/jucăm/joacă), a ~ ă ~ î (rămas/rămăsei/ rămîn) etc.
Rezultat al evoluţiei istorice, alternanţele tind astăzi să nu se mai producă,
separîndu-se astfel neologismele de cuvintele vechi (comp. românesc/românească cu
romanesc/romanescă, viteaz/ viteji cu englez/englezi, port/poartă cu
comport/comportă, stradă/străzi, dar limonadă/limonade, bucată/bucăţi, dar
armată/armate etc.).

6. Silaba

În procesul segmentării tranşelor vocale, se disting, la nivelul monoplan al

expresiei, nu numai fonemele, ci şi grupări de foneme, silabele, secvenţe fonice numite şi

9Deoarece alternanţele indică una sau mai multe categorii gramaticale, ele au fost numite alternanţe fonologice,
iar sunetele implicate în alternaţe, morfoneme.

21
 sintagme minimale în planul expresiei, care: a) cuprind obligatoriu o vocală, şi numai
una10; b) sînt susceptibile de a primi un accent, şi numai unul.
Silaba cuprinde un nucleu sau centru, reprezentat de o vocală, elementul susceptibil
de a primi accentul, şi elemente marginale, consoanele, care se pot situa atît înaintea
vocalei, cît şi după aceasta. Silabele terminate în vocală se numesc deschise (ba-te), iar
cele terminate în consoane se numesc închise (ac-tor).
Silaba a fost definită ca fiind segmentul fonetic (tranşa sonoră) realizată printr-o
singură pulsaţie de aer fonator, dar cercetările au dovedit că, exceptînd cuvintele
monosilabe emise izolat (da, nu), silaba nu coincide, de obicei, cu actul expirator; în
timpul unei singure expiraţii pot fi emise mai multe silabe.
În stabilirea limitei dintre silabe (tăietura silabică), se face apel la criterii de natură
articulatorie şi de natură distribuţională, întrucît pe traseul suflului fonator mişcările
organice se leagă între ele neîntrerupt, fără vreo pauză, pînă în momentul încetării
emisiunii.
Din punct de vedere articulatoriu, prezintă importanţă: graniţa dintre implozie şi
explozie, momentul de întrerupere a emisiei fonice între două vibraţii glotale, momentul
dintre tensiunea descrescătoare şi cea crescătoare în producerea lanţului fonic etc. Chiar
pentru delimitarea silabelor în limba română apar situaţii cînd nu toţi cercetătorii sînt de
acord; în timp ce DOOM apreciază că deliciu, delicios au cîte trei silabe, Al. Graur,
Dicţionar, le încadrează la cuvinte cu patru silabe (de-li-ci-u, de-li-ci-os), punîndu-le în
legătură cu etimonul, lat. delicium, care avea patru silabe.
Centrul silabei îl formează vocala, însă doar arareori silaba este constituită numai
din vocală; de regulă vocala se asociază cu una sau două semivocale (a, ia, iau), cu una sau
mai multe consoane, putîndu-se ajunge pînă la şase elemente constitutive:
VC – am, el; CV – şi, an; VCC arc,unt; CVC – car, măr; CCV – cre-mă, pla-să; VCCC
– astm, istm; CVCC – parc, merg; CCVC – plic, drag; CCCV – stra-nă, stri-gă;
CVCCC – punct, carst; CCVCC – drept, scum; CCCVC-strig, sclav; CCVCCC –
sconcs, sfinx; CCCVCC – strîmb.
Numărul maxim de sunete dintr-o silabă este şase, dintre care cinci sînt consoane; numărul
maxim al consoanelor aşezate de o parte a vocalei este trei. Dintre cele trei consoane, cel
puţin una este fricativă sau lichidă.
Structura acestor silabe nu se păstrează în orice poziţie a cuvîntului. Structurile cele mai
complexe se află în cuvintele monosilabice, la iniţiala sau la finala cuvintelor polisilabice. În
interiorul cuvintelor polisilabice grupurile consonantice se reduc.
Determinarea locului tăieturii silabice prezintă importanţă practică pentru despărţirea în
silabe a cuvintelor polisilabice în scriere, ceea ce ţine de domeniul ortografiei. ,,Despărţirea în
scris a cuvintelor la capăt de rînd se face – potrivit Dicţionarului ortografic, ortoepic şi
morfologic al limbii române – după reguli care diferă, parţial, de regulile despărţirii în silabe,
precum şi de la limbă la limbă. Limita dintre secvenţe se marchează prin cratimă, care se scrie
numai după secvenţa de la sfîrşitul primului rînd”11. Cum ortografia este un ansamblu de
norme convenţionale privitoare la folosirea limbii în scris, împărţirea în silabe a cuvintelor
polisilabice în scrierea curentă priveşte segmentarea cuvintelor la capăt de rînd, pentru care s-au
stabilit reguli ortografice bazate pe pronunţare (numită, impropriu, silabaţie fonetică, dar
despărţirea cuvintelor la capăt de rînd este o problemă practică, în timp ce silabaţia este o
problemă lingvistică) şi reguli bazate pe structura morfologică a cuvîntului (numită şi silabaţie
morfologică, termen impropriu, întrucît ea nu are în vedere silabaţia (care priveşte fonetica, nu

10În limba vorbită pot fi silabice şi sonantele m, n, r şi l: mpărat (ortografiat: împărat), ndată (ortografiat:
îndată), brr!;

11Academia Română, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM 2). Ediţia a II-a revăzută
şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. LXXIX.

22
 morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte). Regula generală şi
obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rînd în limba română, valabilă pentru ambele
modalităţi, este interdicţia de a lăsa la sfîrşit sau la început de rînd o secvenţă care nu este silabă.
Excepţie fac grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-un, într-însa), la care se recomandă
însă, pe cît posibil, evitarea despărţirii12.
Ambele categorii de reguli se construiesc pe principiul: o silabă cuprinde
obligatoriu o vocală şi numai una. De aici decurge prima regulă, fundamentală: două
vocale nu pot face parte din aceeaşi silabă; ele formează un hiat (i-de-e, po-e-zie).
Pronunţarea lor într-o singură silabă presupunea o sinereză: una din vocale a devenit
semivocală, formînd cu vocala alăturată un diftong. Aşa s-a impus în română pronunţarea
tea-tru. Dar nu e posibilă nici silaba fără vocală; cuvintele atone l, s sau mi, ţi, şi, cu i
şoptit, nesilabic, formează silabă numai însoţindu-se cu alte cuvinte: să-l văd, aşa-s ei,
mi(ţi, şi)-au spus etc.

12Ibidem.

23
 7. Despărţirea cuvintelor în silabe

a. Reguli de despărţire în silabe bazate pe pronunţare13

a.) O consoană aflată între două vocale formează silabă cu vocala a doua (V-
CV): a-ră, ma-să, ta-re; grupurile de litere ch, gh urmate de e (i) notează un singur
sunet, deci nu se despart (le-ghe, ve-ghe, u-re-che). Regula este valabilă şi cînd litera-
vocală dinaintea consoanei notează o semivocală – element al unui diftong descendent
( au-gust, boj-deu-că, mai-că, pîi-ne) sau al unui triftong cu structura SVS (lu-poai-
că). Se comportă ca o singură consoană combinaţiile de două sau trei litere-consoane
din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor
ortografice din limbile respective, un singur sunet: ck [k] (ro-cker), dj [ğ] (a-zer-bai-
djan), tch [č] (ke-tchup).
b.) Două consoane situate între două vocale se despart, prima formînd silabă
cu prima vocală, a doua cu următoarea (VC-CV): ar-tă, bas-me, as-ta.
Nu se încadrează acestei reguli:
 grupurile de consoane, în care prima este una din oclusivele p, b, t, d, c, g
sau din fricativele f, v, h, iar a doua este o lichidă (l, r), nu se despart, ci formează silabă
cu vocala a doua (V-CCV): a-plic, o-braz, ti-tra, co-dru, a-cru, a-glo-me-ra, a-fri-can,
co-vrig, o-hra-nă (,,poliţie secretă în Rusia ţaristă”);
 grupurile de litere sh, th, ts, tz, prezente în neologismele neadaptate limbii
române, unde notează un sunet, formează silabă cu vocala a doua: ca-thar-sis[th pron.
t ], fla-shul[pron. fleş ], ki-bbu-tzuri[tz pron. ţ ], jiu-ji-tsu[ts pron. ţ ]. Nu se despart
literele-consoane duble din cuvinte şi nume proprii cu grafii străine, care notează sunete
distincte de cele notate prin consoana simplă corespunzătoare din limba română: ll [l’ ]
(caudi-llo ), zz [ţ ]: (pi-zzicato)14.
c.) Grupul de trei consoane aflat între două vocale se desparte astfel:
 prima consoană formează silabă cu prima vocală, celelalte două cu
următoarea vocală (VC-CCV): am-plu, as-pru, cin-ste, de-lin-cvent, fil-tru, lin-gvist,
nos-tru, vîr-stă; regula se aplică şi cînd litera-vocală dinaintea consoanei notează o
semivocală – element al unui diftong descendent: mais-tru.
 primele două consoane formează silaba cu prima vocală şi a treia cu
următoarea vocală (VCC-CV) în cazul grupurilor consonantice lpt, mpt, mpţ, nct, ncţ,
ncs, ncş, ndv, rct, rtf, stm: sculp-tor, somp-tu-os, pre-zump-ţi-e, onc-tu-os, punc-ţi-e,
sconc-sul, sfinc-şii, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-ma-tic;
 grupurile de litere folosite în neologisme neadaptate pentru notarea unui
sunet nu se despart: ke-tchup.
13Potrivit DOOM 2, normele actuale prevăd despărţirea după pronunţare, fiind acceptată şi despărţirea
după structura morfologică a cuvintelor, ,,însă cu unele restricţii faţă de DOOM 1”. Autorii DOOM 2
menţionează că: ,,Despărţirea după structură are caracter cult şi, în cazul cuvintelor împrumutate gata
formate din alte limbi, presupune cunoaşterea formei şi sensului elementelor componente. Este mai ales
cazul cuvintelor aparţinînd unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi
greceşti şi latineşti), a căror despărţire după structură este accesibilă adesea numai pentru specialişti ai
domeniului respectiv”(p. LXXX-LXXXI).

14Ibidem, p. LXXXV.

24
 d) Dacă între două vocale se află mai mult de trei consoane, tăietura silabică se
face:
 între prima şi a doua consoană, în cele mai multe cazuri (VC-CCCV): con-
stric-tiv, de-mon-stra-tiv;
 între consoana a doua şi cea de a treia, în neologisme care conţin
grupuri consonantice nespecifice limbii române (VCC-CCV): abs-tract, tung-sten,
horn-blen-dă, gang-ster.
e) Semivocalele nu pot constitui centrul silabei; comportamentul lor este
asemănător cu al consoanelor; deci vor constitui silabă cu vocala învecinată cu care
formează diftong sau adăugîndu-se încă o semivocală, formînd un triftong. Apariţia
unei semivocale între un segment consonantic şi o vocală nu schimbă normele de
despărţire a consoanelor. Aşa avem: a-lean, ol-tean, co-drean etc.
I final şoptit este cu valoarea nesilabică, indiferent dacă în cuvînt există o
singură silabă (moşi, pomi) sau mai multe (or-to-docşi, zdra-veni). Într-o situaţie
similară se află i care însoţeşte literele c şi g pentru notarea consoanelor ĉ, ĝ (voci,
rugi), sau grupurile ch, gh, pentru notarea consoanelor ќ şi g´ (unchi, unghi). În
aceste combinaţii i are valoare silabică numai sub accent (compară ochi – substantiv
[oќ], cu ochi – verb [oќi] sau fugi – imperativ [fuĝ], cu fugi – perfectul simplu
[fuĝi]). În neologisme neadaptate, i final are caracter vocalic, este centru al silabei atît
sub accent (ta-xi, ka-ki), cît şi fără accent (be-bi, dan-di) sau în nume proprii străine
(Fi-ji, Ha-i-ti, Nai-ro-bi).

b. Reguli de despărţire în silabe bazate pe structura morfologică a

cuvîntului
Regulile de despărţire în silabe bazate pe structura morfologică a cuvîntului
neglijează regulile care pot rezulta din structura fonetică menţionată mai sus şi
actualizează elementele componente ale cuvintelor compuse, indiferent de
modalitatea de compunere şi de structura elementelor componente, sau ale cuvintelor
derivate cu prefixe şi (unele) sufixe. Condiţia este ca structura cuvintelor să fie
analizabilă sau semianalizabilă în limba română:
a) cuvinte compuse analizabile: de-spre, volt-me-tru, port-u-neal-tă, opt-
spre-ze-ce;
b) cuvinte compuse semianalizabile: feld-ma-re-şal, noct-am-bul, bin-o-clu;
c) derivate cu prefixe care conţin vocală: in-e-gal, an-or-ga-nic, sub-or-do-
na; dacă prefixul nu conţine vocală, nu formează silabă şi nu se poate delimita în silabă
separată: spul-be-ra, ra-li-a; în cazul contopirii sunetului din finalul prefixului cu sunetul
iniţial al cuvîntului bază, prioritate are cuvîntul bază: tran-scri-e;
d) derivate cu sufixe, în cazul cînd cuvîntul bază se termină în grup
consonantic: sa-vant-lîc, stîlp-nic, vîrst-nic.
În situaţia cuvintelor legate prin linioară de unire se recomandă evitarea despărţirii
acestora în silabe, căci se pot produce confuzii. Dacă despărţirea în silabe nu se poate evita,
se va avea în vedere structura morfologică a elementelor componente, deci se va despărţi
într-un, printr-o, linioara de unire avînd şi rolul de linioară de despărţire în silabe. În cazul
unor cuvinte ca daţi-mi, vezi-l despărţirea devine imposibilă, căci pronumele conjuncte nu
conţin vocale şi nu pot forma silabe simple, iar daţi şi vezi fără pronumele conjuncte sînt
monosilabice.

25
 Evitarea despărţirii în silabe la capăt de rînd se recomandă şi în alte situaţii:
 cînd silaba finală sau cea iniţială este formată dintr-o singură literă,
despărţirea în silabe e neeconomică: în locul vocalei finale se adaugă oricum linioara de unire
(su-i, vi-e, ro-i); neeconomică este şi despărţirea primei litere (vocală), semnului pentru
vocală, literei, trebuie să i se adauge un alt semn grafic, linioara de unire (a-er, a-du-na);
 numele de persoană prescurtate, de regulă nume de botez, se încadrează pe
acelaşi rînd cu numele întreg, de regulă nume de familie (I. Popescu sau Popescu I.);
 numele proprii compuse cu prescurtări: (Moldomilch Cornu Luncii,
Elchimtex Suceava);
 abrevierile de tipul art. 4, al. 2, despărţirile la cap de rînd pot produce
confuzii.
Se tolerează, după cea de-a II-a ediţie a DOOM 2 (p. LXXIX), plasarea pe
rînduri diferite a abrevierilor pentru nume generice şi a numelor proprii din denumirile
unor instituţii, indiferent de ordine: Roman | S. A., SC Severnav | SA., dar şi F. C. |
Argeş, RA| ,,Monitorul Oficial”, SC| Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal
Club Argeş).
Există şi situaţii cînd despărţirea în silabe la capăt de rînd nu este acceptată. Nu
se despart la sfîrşit de rînd, ci se trec integral pe rîndul următor:
 compusele din abrevieri literale, chiar dacă au în componenţă vocale
(ONU, UNESCO, NATO, UE); se pot produce confuzii;
 abrevierile curente de tipul P.S., d-ta, d-v, î.Ch., d.e., a.c. etc;
 numeralele ordinale scrise cu cifre romane sau arabe (a III-a, a 4-a).
Este de observat că, dacă în cele mai multe cazuri, despărţirea în silabe
ortografice urmează silaba fonetică, pronunţarea, există numeroase situaţii cînd
operaţia pretinde o cultură minimă, generală şi lingvistică; numai aşa se pot delimita
corect in-e-gal, faţă de i-le-gal, sub-in-ti-tu-la, faţă de su-biect etc. Iar recomandările
şi interdicţiile formează clase aparte, care trebuie să fie cunoscute din lucrările
normative.

8. Unităţi fonetice suprasegmentale

a. Accentul

Analiza procesului de comunicare pune în lumină faptul că unităţile segmentale nu

sînt singurele unităţi detaşabile; acestea se asociază cu unităţile fonetice suprasegmentale,
definite prin posibilitatea de a contracta raporturi de dependenţă heterosintagmatică (între
silabe). Unităţile suprasegmentale sînt de două tipuri: intensive (accentul) şi extensive
(intonaţia).
Accentul este unitatea suprasegmentală intensivă care constă în pronunţarea mai
intensă sau/şi pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un enunţ sau a unui cuvînt dintr-un grup
sintactic (sintagmă, propoziţie, frază), prin creşterea intensităţii vocii sau/şi prin varierea
tonului.
Accentul care pune în evidenţă un cuvînt dintr-un grup sintactic se numeşte accent
logic. În enunţul Ion a venit aseară, accentul poate pune în evidenţă oricare din cele trei
cuvinte: Ion a venit aseară, nu altcineva; Ion a venit aseară, spre deosebire de altcineva,
care a absentat; Ion a venit aseară, pe cînd altcineva a venit azi. Accentul logic poate avea şi

26
 rol afectiv (emfatic sau emoţional), ca în Te credeam mai frumos, unde accentul pe frumos
pune în evidenţă deziluzia, pe cînd accentul pe mai acceptarea, ca atare mai frumos cu
accentul pe mai indică intensitatea, nu comparaţia.
Accentul fonetic este accentul cuvîntului şi constă în pronunţarea mai intensă
sau/şi pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt. Fiecare cuvînt are propriul său
accent; pierderea accentului duce la pierderea autonomiei cuvîntului, care ajunge a face
corp comun cu un altul, în alcătuirea unui cuvînt fonetic; compară de aici > de-aici.
Limbii române îi este specific accentul de intensitate sau dinamic şi se explică prin
pronunţarea mai energică a silabei aflate sub accent. Alte limbi (latina clasică, greaca veche)
aveau accent muzical sau tonic, caracterizat prin înălţarea tonului, sporirea numărului de
vibraţii pe secundă în articularea sunetelor accentuate. De regulă, cele două accente se
asociază, unul avînd rolul principal, celălalt – rol secundar: În limba română, silabele
accentuate se pronunţă mai intens, dar şi cu o uşoară ridicare a tonului.
Cuvintele polisilabice, cu mai mult de două silabe, pot avea, pe lîngă accentul
principal, forte (´) şi un accent secundar (`): prìncipál, sècundár, òbstrucţioníst,
dóctorìţă. Un cuvînt are un singur accent principal, excepţie făcînd cuvintele compuse care,
deşi sudate, continuă să fie simţite ca atare (rádioteleviziúne, pórtavóce), primul accent
tinzînd însă să devină secundar (pórtmonéu devine în pronunţarea neîngrijită pòrmonéu).
Numărul accentelor secundare nu este limitat. Regula este că accentul secundar nu poate
cădea pe silaba vecină cu cea care are accentul principal.
După poziţia ocupată în cuvinte, accentul poate fi fix (ocupă aceeaşi poziţie în toate
cuvintele din limbă) sau liber, al cărui loc este variabil. În limba română accentul este liber,
putînd cădea, în principiu, pe orice silabă. Aceasta face ca locul lui să nu poată fi determinat
cu necesitate în structura fonetică a cuvîntului şi să nu se poată formula reguli riguroase
privind accentuarea cuvintelor. În funcţie de locul pe care îl ocupă în cuvînt, distingem
următoarele tipuri:
- accentul situat pe ultima silabă se numeşte oxiton (îmbrác, manuál, înverzít);
- accentul care cade pe penultima silabă se numeşte paroxiton (cárte, străvezíe,
muncéşte);
- accentul de pe o silabă situată în faţa celei penultime se numeşte proparoxiton, fie că
aceasta este a treia (famílie, pásăre, márgine), a patra (véveriţă, dóctoriţă, şlíboviţă,
aproape toate terminate în -iţă), sau a cincea (şáptesprezece, nóuăsprezece).
Cercetarea frecvenţei diferitelor tipuri de accent a scos în evidenţă că cea mai
mare frecvenţă o are accentul oxiton, în primul rînd în cuvinte terminate în consoană
(televizór, frăţiór), dar şi în semivocală (adăugáu, mucegái) şi vocală (adormí,
baclavá); urmează cuvintele cu accent paroxiton, terminate în vocală (cárte,
bibliotécă), dar şi în consoană (scáun, súnet). Numărînd, după CADE (I. Aurel
Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, Editura Cartea
românească, 1931), 4780 de radicale polisilabice, Em. Vasiliu (Fonologia, 63) ajunge la
concluzia că ordinea frecvenţei accentului este: oxiton, paroxiton, proparoxiton.

27
 Tip de
accent Proparoxit
Oxiton Paroxiton Total
Număr de on
silabe
2 silabe 2304 819 – 3123
3 silabe 1102 367 12 1481
4 silabe 96 59 – 155
5 silabe 7 11 1 19
6 silabe 2 – – 2
Total 3511 1256 13 4780

Derivatele formate cu anumite sufixe, mai ales polisilabice, selectează o anume

accentuare. Sufixele monosilabice sînt, de cele mai multe ori, accentuate: -al, -an, -ar, -aş, -el,
-esc, -giu, -ism, -ist, -oi, -os, -şag, -şug, -tor, dar există şi sufixe monosilabice neaccentuate:
-bil15, -nic. Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în –ea trebuie accentuate pe
sufix: prevedére.
În funcţie de uzul literar actual, normele academice16 recomandă o singură accentuare în
cuvinte precum: adícă, áripă, avárie, caractér, călúgăriţă, dóctoriţă, dumínică, fenomén,
ianuárie, lozíncă, mirós, regízor, sevér, şervét, únic. La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se
admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele
deosebiri faţă de DOOM 1: acatíst/acátist, anost/ánost, ántic/ antíc, gíngaş/ gingáş, hatmán/
hátman, íntim/ intím, jílav/jiláv, penúrie/penuríe, profésor/profesór, tráfic/trafíc17. Unele
accentuări respinse de normă sînt inculte (butelíe), în timp ce altele sînt tolerabile, nereprezentînd
propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea
de specializare semantică18 sau de domeniu (cáracter, fenómen), ori accentuări mai vechi
(călugăríţă, doctoríţă) şi/sau regionale (bólnav, dúşman). Alteori însă accentuarea nu
este la fel de fermă, putînd fi accentuat sufixul (orbéte, scaiéte, porumbíşte, cînepíşte) ori baza
(foámete, línişte), sau cuvîntul circulă cu ambele accentuări (satíră şi sátiră).

15În Îndreptar, p. 23, se afirmă, greşit, contrariul.

16Vezi DOOM 2, p. L.

17Ibidem, p. L-LI.

18Există şi unele situaţii cînd, deşi limba literară acceptă o singură accentuare, se pare că între forme s-a
produs o diferenţiere, specializîndu-se o accentuare într-un domeniu şi cealaltă în altul: trafíc de influenţă,
trafíc cu medicamente, dar tráfic aerian, tráficul auto etc.

28
 În relaţia rostire literară – rostire populară, deosebirile de accentuare sînt mai
frecvente. Apar accentuări cu caracter regional: duşmán – dúşman, bolnáv –bólnav, felíe
– félie, dumínică – duminícă şi dúminică, sîntem – sîntém etc.; în exemplele citate limba
literară acceptă prima accentuare.
În timpul flexiunii cuvintelor, accentul se poate comporta în două feluri: rămîne
stabil, păstrîndu-se pe aceeaşi silabă, sau îşi schimbă locul în timpul flexiunii şi este
mobil. În limba română accentul poate fi deci liber stabil sau liber mobil. Este stabil
accentul în flexiunea nominală, căci nu-şi schimbă locul (om – omului – oamenilor).
Fac excepţie de aici unele substantive cu flexiune moştenită din latină, dar devenită
neregulată (soră – surori, noră – nurori) şi unele neologisme în care -ó, nespecific
limbii române, a devenit -o, neaccentuat (zéro, rádio), dar în formele articulate sau de
plural accentul a revenit pe poziţia iniţială (zeróul, radióuri).
În flexiunea verbală accentul îşi schimbă locul, putînd trece de pe radical pe
flectiv, de la o formă temporală la alta (cîntă – prezent/ cîntắ – perfectul simplu) sau
de la o persoană la alta, pentru acelaşi timp (ntăcî – persoana a III-a/ cîntáţi – persoana
a V-a). Deosebirea dintre prezentul cîntă şi perfectul cîntắ se marchează numai prin
accent. Spunem că în asemenea cazuri accentul are funcţie distinctivă, care se
actualizează cînd accentul are rol fonologic: modificarea din planul conţinutului este
determinată numai de schimbarea locului accentului, în planul expresiei. Cuvintele în
care apare o astfel de deosebire se numesc omografe: se scriu la fel, dar se pronunţă
diferit, cu accentul schimbat.
Omografele pot fi gramaticale, deosebindu-se din punctul de vedere al
conţinutului gramatical (adúnă – prezent/ adunắ – perfect) sau lexicale, deosebirea de
conţinut fiind de natură lexicală (copíi – cópii, compánie – companíe, umbréle –
úmbrele etc.). În limba română, de regulă, nu se notează vocala accentuată. Folosirea
accentului grafic ascuţit [΄] este permisă pentru a marca distincţia dintre elemente
omografe, dar neomofone, care diferă (şi) prin poziţia accentului; nemarcarea accentului
ar putea duce la confuzii, în cazul unor cuvinte: cópii-copíi, comédie-comedíe, ácele –
acéle etc. Se păstrează accentul grafic din limba de origine în unele neologisme
(bourrée19, pietá20) sau în numele proprii străine: Bâle, Molière, Valèry.
b. Intonaţia
Intonaţia este unitatea suprasegmentală extensivă care constă în varierea înălţimii
tonului pe parcursul unui enunţ. Accentul marchează o silabă dintr-un cuvînt, intonaţia
marchează secvenţe de enunţuri, această secvenţă cuprinzînd un cuvînt sau un grup de
cuvinte. Se realizează astfel contururile intonaţionale. Aceste contururi intonaţionale se
bazează pe intonaţie (schimbarea înălţimii tonului, asociată cu schimbarea intensităţii
vocii), dar angajează şi alte componente, care se corelează: tempoul, timbrul, melodia,
durata, gradarea pauzelor etc. Contururile intonaţionale devin astfel realităţi complexe,
specifice variantei orale a limbii, numai puţine dintre acestea avînd posibilitatea de a fi
redate în scris.

19Vechi dans popular francez..

20Statuie, tablou reprezentînd pe Madona cu Isus mort, coborît de pe cruce.

29
 În cele mai multe situaţii intonaţia actualizează semnificaţii cu rol conotativ,
determinate de starea afectivă a vorbitorului, pentru care varianta scrisă nu prea dispune
de posibilităţi de marcare. Enunţul Ion pleacă acasă, poate fi rostit cu intonaţie
exclamativă într-o multitudine de variante, punînd în acţiune şi tempoul, durata, pauzele,
melodia, timbrul. Se poate comunica surprinderea, sau mirarea, dezacordul, încîntarea,
reproşul etc. Dar toate acestea se marchează în scris numai prin semnul exclamării.
Legat de intonaţie este accentul logic, punerea în evidenţă a unui cuvînt dintr-un
grup de cuvinte. Enunţul Ion pleacă acasă actualizează valori diferite în raport de poziţia
accentului pe Ion, pleacă sau acasă. Intonaţia se asociază şi cu semnificaţii denotative,
din planul gramatical; intonaţia poate avea deci rol fonologic. Clasificarea propoziţiilor,
după scopul comunicării, se face în raport de conturul intonaţional. Celor trei tipuri de
propoziţii, enunţiative, interogative şi exclamative le corespund trei contururi
intonaţionale diferite.
Intonaţia din propoziţiile enunţiative este uniformă, egală, neutră (→): se
comunică o constatare, fără implicarea afectivă a vorbitorului: Ion pleacă acasă. Fiecare
cuvînt se pronunţă la modul neutru, cel puţin în principiu, căci în practică finalul
enunţului se bucură de o atenţie redusă, deci se pronunţă mai slab. Semnul de punctuaţie
este punctul (.).
În propoziţiile interogative totale, care nu dispun de alţi indici, cum ar fi pronumele
sau adverbele interogative, conturul intonaţional este ascendent (↗). De cele mai multe ori
cuvîntul care priveşte direct întrebarea e în poziţia finală (Ion pleacă acasă?), dar poate
ocupa şi o altă poziţie, evidenţiată de accent, cuvîntul final nerămînînd însă neaccentuat
(Ion pleacă acasă ?). În scris această intonaţie este reprezentată prin semnul întrebării (?).
Propoziţiilor exclamative le este specifică intonaţia descendentă (↘), foarte bine
marcată în enunţurile imperative, care încep pe un ton mai ridicat şi au tonul final grav
(Ion pleacă acasă!). Semnul de punctuaţie prin care se redă în scris această intonaţie este
semnul exclamării (!).

▼Verificaţi-vă cunoştinţele!
1. Definiţi conceptele sistem, corelaţie, comuntare.
2. Arătaţi modalităţile de identificare a fonemelor.
3. Prezentaţi relaţiile dintre sunet şi fonem.
4. Prezentaţi sistemul vocalic/consonantic al limbii române.
5. Construiţi un text în care să aveţi majoritatea diftongilor şi a triftongilor din limba
română; precizaţi-i, clasificaţi-i.
6. Precizaţi condiţiile în care literele e şi i nu apar în diftongi sau triftongi.

▼Test de autoevaluare (II)

1. Raportul de comutare defineşte:
a. alternanţele fonetice;
b. vocalele unei limbi naturale;

30
 c. fonemele.

2. În cuvîntul creioane există:

a. diftong;
b. triftong;
c. hiat.

3. Regulile bazate pe structura morfologică a cuvîntului se aplică:

a. cînd între două vocale se află mai mult de trei consoane;
b. în cazul cuvintelor compuse (semi)analizabile şi/sau a cuvintelor derivate cu
sufixe şi prefixe;
c. în grupurile de litere sh, th, ts, tz, prezente în neologisme neadaptate limbii
române.

4. Precizaţi seria în care există doar diftongi descendenţi:

a. nou, argintiu, hăinuţă;
b. curea, fiică, doică;
c. consiliu, piatră, pîine.
5. Se scriu şi se pronunţă corect toate cuvintele din seria:
a. uşa, înşeală, şade, deşală, coaja, marfar;
b. uşa, înşală, şade, deşală, coaja, marfar;
c. uşa, înşeală, şede, deşeală, coajea, mărfar;
d. uşea, înşală, şade, deşală, coaja, mărfar.

6. Sistemul fonologic al limbii române actuale cuprinde:

a. 7 vocale, 2 semivocale şi 35 de consoane;
b. 7 vocale, 4 semivocale şi 20 de consoane;
c. 7 vocale, 4 semivocale, -i şoptit şi 22 de consoane;
d. 8 vocale, 4 semivocale, -i şoptit şi 22 de consoane.

7. Care din seria de trăsături distinctive este comună atît vocalelor, cît şi consoanelor:
a. labial/nonlabial, anterior/nonanterior;
b. deschis/nondeschis, închis/nonînchis;
c. sonor/nonsonor, central/noncentral.

8. Conţin triftongi toate cuvintele din seria:

a. chioară, înmoaie, rodeau, ziua;
b. aripioară, alegeai, bulgăroaică, doreai;
c. aveau, cîrciumioară, îndoiai, lupoaică.

9. Precizaţi seria în care există doar vocale în hiat:

a. mergeau, piatră, pian;
b. fiinţă, ideal, suie;
c. apropia, spion, coaliţie,
d. iute, pian, taie.

31
10. În cuvîntul poliomielită există:
a. un hiat;
b. două hiaturi;
c. un diftong şi un hiat;
d. doi diftongi.

Unitate de învăţare nr. 3

III. Modificări fonetice

În procesul vorbirii sunetele nu se articulează izolat, independent unele de celelalte, ci

se trece pe neobservate de la articularea unui sunet la articularea celuilalt; spunem că în
procesul vorbirii sunetele se coarticulează, astfel încît particularităţi ale unui sunet trec şi
asupra sunetului (sunetelor) învecinat(e). Fenomenul coarticulaţiei constituie cauza celor mai
multe schimbări fonetice din corpul unui cuvînt. Coarticulaţia este una dintre cauzele
principale ale schimbărilor fonetice care nu se supun „legilor” fonetice. Disciplina care studiază
sunetele în înlănţuirea lor, avînd în atenţie modificările fonetice condiţionate, se numeşte
fonetică combinatorie. Schimbările fonetice provocate de influenţa unui sunet asupra unor
sunete învecinate, în procesul de coarticulaţie, se numesc modificări fonetice condiţionate, iar
schimbările fonetice provocate de alţi factori (psiholingvistici sau de natură semantică) sînt
modificări fonetice necondiţionate (analogia, hiperurbanismul, etimologia populară şi
contaminaţia).

1. Modificări fonetice condiţionate

O serie de activităţi neîntrerupte ale unor componente din sistemul fiziologic antrenate
în producerea sunetelor sînt legate şi se influenţează reciproc, prin coordonare în timp. Trecerea
de la o mişcare articulatorie la alta, fără diferenţe sensibile, face ca unele momente să nu mai fie
sesizate sau chiar să-şi înceteze existenţa, anticipîndu-se mişcările articulatorii necesare
producerii sunetului următor, sau continuîndu-se mişcarea articulatorie şi după ce sunetul
respectiv a încetat să se producă.
În cuvîntul ca, explozia lui c se produce în ţinuta, articularea propriu-zisă, a lui a;
revenirea organelor articulatorii de la producerea lui c şi tensiunea lui a lipsesc. În pronunţarea
cuvîntului absent, coardele vocale încetează să vibreze în momentul articulării lui b, anticipînd

32
articularea lui s, la care nu participă; ca urmare b devine afon, cuvîntul pronunţîndu-se apsent.
În pronunţarea cuvîntului înmulţit, n, nazală, ca şi m care urmează, nu se mai aude, evitîndu-se
două explozii succesive; aşa apar pronunţări ca îmulţi, îmuia, îmormînta etc. Această
pronunţare e incorectă, dar în împărţi (< în- + parte), îmbujora (< în- + bujor), pronunţarea cu
m în loc de n s-a impus în limba literară.
În procesul de coarticulare, sunetele se acomodează unele cu altele, rezultînd în general
o pronunţare mai uşoară. Aşa s-a produs şi se produc diferite fenomene fonetice, schimbări
fonetice, cele mai frecvente fiind asimilarea şi disimilarea.
1. Asimilarea (asimilaţie) este schimbarea fonetică, care constă în modificarea
caracteristicilor fiziologico-acustice ale unui sunet, sub influenţa altui sunet din acelaşi
cuvînt sau din cuvîntul vecin, astfel că din două sunete diferite rezultă două sunete fie
identice, fie asemănătoare. De exemplu, cuvîntul vorbă e pronunţat uneori vorvă (din
forma aceasta a rezultat verbul a vorovi), în care, sub influenţa lui v iniţial, b devine v.
Aşadar, asimilarea este fenomenul fonetic combinatoriu ce constă în evitarea a două
mişcări articulatorii distincte; rezultatul este că sunete diferite ajung asemănătoare sau
chiar identice. Asimilarea este de mai multe feluri:
după rezultat:
a) parţială, dacă sunetele angajate în proces devin asemănătoare (bazin < fr.
bassin);
b) totală, dacă sunetele rezultate sînt identice (nisip < nesip < năsip < bg.
nasip);

2. după direcţia de propagare:

a) progresivă, dacă sunetul îl influenţează pe cel următor (vorvă < vorbă,
nant < nalt, şoşon < fr. chosson);
b) regresivă, cînd sunetul îl influenţează pe altul anterior (sosea, sosetă, pronunţarea
incorectă pentru şosea, şosetă);
c) bilaterală, un sunet se află sub influenţa sunetului anterior şi a celui posterior
(polologhie < poliloghie);

3. după natura sunetelor angajate:

a) vocalică (gramofon < gramafon, mulţumi < mulţămi, Bucovina <
Bocovina, băcăuan < bacăuan, poposi < popăsi < popas);
b) consonantică (minune < mirune, cearceaf < cearşaf, funerarii <
funeralii; lat. fenestra > rom. fereastră, lat. farina > fănina > făină;
c) mixtă (chermeză < fr. kermesse, vopsi < bg. vaps-);

4. după poziţia sunetelor asimilarea poate fi :

a) la distanţă (dedectiv < detectiv, nomol < nămol);
b) în apropiere, situaţie în care avem a face cu acomodarea sunetelor.

Din exemplele date s-a văzut că în multe cazuri asimilarea duce la rostirea greşită a
unor cuvinte; adăugăm alte exemple: boton în loc de buton (< fr. bouton); limpidi, limpiti,
limbidi în loc de limpede; petec în loc de petic; iefeteni în loc de ieftini (< ieftin);

33
plăpămar în loc de plăpumar (< plapumă); şuşa în loc de şosea (< fr. chaussée); reşeu,
rişeu în loc de reşou (< fr. réchaud); povirlă în loc de povidlă (< ucr. povydlo); salbătăcie
în loc de sălbăticie (< sălbatic). Nu lipsesc însă cazurile cînd în limba literară s-a impus
forma cu asimilare; a se vedea exemplele citate ca băcăuan (Al. Graur, Dicţionar, p. 24,
consideră corectă forma bacăuan, ,,de vreme ce numele oraşului este Bacău, nu Băcău”),
nisip, vopsi, la care adăugăm femeie (< v. rom. fămeie < lat. familia), veşteji (< veştezi,
formă considerată corectă de Al. Graur, Dicţionar, p. 77, căci ,,verbul e derivat de la veşted,
ca netezi de la neted, mucezi de la muced”).
2. Disimilarea (disimilaţie) este o schimbare fonetică prin care un sunet este modificat
sau suprimat de alt sunet, identic sau asemănător cu el, din acelaşi cuvînt sau din cuvîntul vecin.
Disimilarea este fenomenul fonetic combinatoriu opus asimilării: constă în evitarea aceleiaşi
(aceloraşi) mişcări articulatorii, efectul fiind transformarea unor sunete identice sau asemănătoare
în sunete diferite sau dispariţia unuia dintre sunete. Ambele schimbări fonetice, asimilarea şi
disimilarea, se produc şi se explică prin tendinţa vorbitorilor de a rosti mai uşor cuvintele.
Disimilarea se poate clasifica, şi ea, după mai multe criterii:
a.) după rezultat, disimilarea este:
- parţială, cînd un sunet e transformat în altul: tutulor, în loc de tuturor; gerunchi, în loc
de genunchi; colidor, în loc de coridor; saltar în loc de sertar; viclean, în loc de vitlean (în limba
veche era hiclean < mag. hütlen); Gligore, în loc de Grigore etc.;
- totală: fereastă, în loc de fereastră (a fost disimilat total al doilea r de către primul r);
propiu, în loc de propriu; cotigent, în loc de contingent; oprobiu, în loc de oprobriu; frusta, în
loc de frustra etc.;
b) după direcţia de propagare:
- progresivă: ferăstău, în loc de ferăstrău; propietate, în loc de proprietate
- regresivă: abudenţă, în loc de abundenţă; Atoţiitorul, în loc de Atotţiitorul;
c) după natura sunetelor:
- consonantică: acţibild, în loc de abţibild; brocat, în loc de brocart;
- vocalică: pricopsi, în loc de procopsi (cf. ngr. prokopso); agust, în loc de august;
De cele mai multe ori rezultatul transformărilor din procesul disimilării se constituie în
forme neacceptate de limba literară, dar nu lipsesc cazurile cînd limba literară a acceptat formele
cu disimilare (beteală, viclean).
3. Haplologia constă în suprimarea unei silabe identice sau asemănătoare cu o silabă
vecină, din acelaşi cuvînt sau din cuvinte învecinate Înrudită cu disimilarea, haplologia este un
caz de disimilare silabică; prin evitarea aceloraşi mişcări articulatorii s-a ajuns la disimilarea
unui grup de sunete, care în cele mai multe cazuri coincide cu o silabă: jumate în loc de
jumătate, măligă în loc de mămăligă, coana în loc de cocoana, mă-sa în loc de mamă-sa,
naş în loc de nănaş etc. După cum se vede, fenomenul este specific vorbirii populare, care
procedează adesea la simplificare (haplologie < haplos ,,simplu” + logos ,,cuvînt, vorbire”),
dar simplificarea a operat şi în vorbirea îngrijită, impunîndu-se formele cu haplologie (dreptate
< dreptătate < drept + -ătate, mineralogie < mineralologie, tragicomedie < tragico-

34
comedie etc). În scopul uşurării pronunţării, unele sunete sînt evitate. Se ajunge astfel la
reducerea unor sunete, din poziţia iniţială, din poziţia finală sau din interiorul cuvîntului.
4. Afereza constă în suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de sunete de la
începutul cuvîntului. Fenomenul caracterizează vorbirea populară şi este prezent mai ales în
rostirea unor nume de persoane: Culai în loc de Neculai, Ghiţă în loc de Gheorghiţă etc. La
fel s-a întîmplat cu verbul astîmpăra, care, mai ales la imperativ, îl pierde pe a -, devenind
stîmpără-te. În unele cazuri reducerea unui sunet din poziţia iniţială a cuvîntului se explică
prin fonetică sintactică (pînă în devine în vorbirea alertă pînă-n, de împărţit – de-mpărţit).
5. Sincopa constă în dispariţia unei vocale neaccentuate dintre două consoane sau a
unei silabe neaccentuate din interiorul unui cuvînt. De regulă, se reduc vocalele neaccentuate
situate în faţa silabei accentuate (fărdelege în loc de fărădelege, plovăr în loc de pulovăr,
frumseţe în loc de frumuseţe, obroc în loc de oboroc), dar şi din silaba de după accent
(pernă în loc de perină, ţarnă în loc de ţarină, iepurle în loc de iepurele etc.). În vorbirea
neîngrijită, i, din desinenţa –uri, urmată de articolul –le, se sincopează: chipur’le, tablour’le
etc. Uneori poate fi angajată o silabă întreagă: dom’le, în loc de domnule.
6. Apocopa reprezintă căderea unui sunet final dintr-un cuvînt sau a unei silabe de la
sfîrşitul acestuia. Modificarea fonetică se explică prin atenţia mai mică acordată pronunţării corecte
a acestei părţi a cuvîntului. Apar astfel pronunţări de tipul acas’ pentru acasă, cîn’ pentru cînd etc.
Aşa se explică pronunţarea unor nume ca Gheo’ pentru Gheorghe, Ioa’ pentru Ioane etc., sau
enunţuri ca: Un’ te duci?; Ce mîn’ tu, mă Ioa’? Mămăli’ cu brîn’, cu la’.
7. Epiteza se manifestă prin adăugarea unei vocale (cel mai frecvent) la sfîrşitul unui
cuvînt: aicea în loc de aici, pretutindenea în loc de pretutindeni, acuma în loc de acum,
atuncea în loc de atunci, alăturea în loc de alături, întîia în loc de întîi etc.
8. Eliziunea (elidare) constă în suprimarea vocalei finale a unui cuvînt, atunci cînd
cuvîntul următor începe tot cu o vocală. Astfel, vocala de la începutul cuvîntului următor,
cu o pronunţare mai puternică, o elimină pe cea cu care se încheie cuvîntul anterior, în
vorbirea cu ritmul mai alert: cu un > c-un, cu o > c-o, după aceea > dup-aceea, că a > c-a
etc. În anumite situaţii eliziunea devine obligatorie; este cazul unor pronume neaccentuate
(m-a văzut < mă-a văzut, s-a dus < se a dus. Sînt şi situaţii în care eliziunea poate fi
facultativă: A spus că a citit referatul/ A spus c-a citit referatul. În cele mai multe cazuri
reducerea sunetelor din finalul cuvintelor se explică prin fonetică sintactică sau sandhi.
9. Proteza. Tot pentru uşurarea pronunţării se recurge, uneori, la introduceri de
sunete. Introducerea unui sunet (cel mai frecvent vocala a) în poziţia iniţială a unui cuvînt
care începe cu o consoană, fără ca acesta din urmă să-şi modifice sensul, poartă numele
de proteză: alămîie, aromân, amirosi, aridica, işcoală. Fenomenul este specific
dialectului aromân (chiar în denumirea dialectului) şi este mai frecvent în alte limbi.
Numele oraşului Brăila sună în turcă Ibraila, nume ce poate fi pus în legătură cu cel al
lui Ibrăileanu, conducătorul revistei ,,Viaţa românească”, de la începutul secolului al
XX-lea.
10. Anaptixa. Introducerea unei vocale între două consoane ale unui cuvînt se
numeşte anaptixă: şinur, şicoală, tirifoi, hirean, stirigoi, hărăni, adiministraţie, dirept,
gunoi (< sl. gnoĭ).

35
 11. Epenteza. Dacă sunetul introdus între două consoane e tot consoană, vorbim despre
epenteză: slab, slănină se pronunţă în unele regiuni sclab, sclănină; îmblăti (< sl. mlatiti),
zglobiu (< sl. zlobivu), mistreţ (< lat. mixticium), castron (< fr. casserol (indirect), săs., pol.
kastrol). Tot epenteză se numeşte fenomenul prin care se introduce o semivocală; în vestul
Olteniei acest fenomen constă în introducerea semivocalei i, cînd în silaba următoare e un
timbru anterior: pîine, mîine, mîini, forme devenite corecte, dar şi veiche, straichină,
Costaiche, rămase regionale.
12. Propagarea nazalităţii. Un aspect particular al introducerii de sunete îl
reprezintă propagarea nazalităţii, constînd în repetarea vibraţiilor nazale în silaba învecinată
cu cea care îl conţine pe n. Aşa au apărut forme incorecte ca indentic, intinerar, indentitate,
bulentin şi bolentin etc. Sînt şi cazuri cînd, în evoluţia limbii, s-au impus formele cu nazala
propagată: mărunt < lat. minutus, cărunt < lat. canutus etc. Conştiinţa că formele cu mai
mulţi de n ar putea fi greşite a dus la efectul invers: eliminarea nazalei, transcedental, în loc de
transcendental, este unul din exemple.

b. Alte modificări fonetice (sinereza, sinalepsa, epenteza, diereza,

metateza)
Pronunţarea vocalelor în hiat pretinde un efort mai mare din partea vorbitorilor, de
aceea hiatul este adeseori evitat. Una dintre modalităţile de evitare este epenteza unei
semivocale între cele două vocale: aier, poieme, ideie etc. în loc de aer, poeme, idee. Altă
modalitate, numită sinereză, este transformarea unei vocale în semivocală, ceea ce duce la
formarea unui diftong: cereale, ideal, proprietar, faeton se pronunţă în vorbirea neîngrijită
cere̯ale, ide̯al, propie̯tar, fait̯ on. Unele forme cu sinereză s-au impus în pronunţarea literară:
teatru (la Eminescu apare cu hiat, ca în etimon: ,,Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-
nchipui”), ocean (la Eminescu apare tot cu hiat: ,,Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte”).
Fenomenul se produce şi în fonetica sintactică, la întîlnirea a două vocale prin alăturarea
cuvintelor, datorită ritmului mai susţinut al vorbirii; de aceea devine de-aceea, de aici devine
de-aici, pe acolo devine pe-acolo etc. În unele pronunţări semivocala dispare complet,
fenomenul purtînd numele de sinalepsă (p-aici, d-acolo).
Diftongul au are specifică în limba română poziţia finală. În interiorul cuvintelor
acest diftong este evitat fie prin sinalepsă, semivocala u nemaipronunţîndu-se (august
devine agust, inaugura devine inagura), fie prin transformarea diftongului în hiat,
diereza, semivocala u devenind vocală (august, augmenta, pron.: a-u-). Diereza a
caracterizat evoluţia diftongului latinesc au din poziţie interioară sau finală în limba
română (lat. aurum > rom. aur, lat. laudo > rom. laud).
Metateza. Uşurarea pronunţării s-a soldat uneori cu schimbarea ordinii sunetelor
şi chiar a unor grupuri de sunete în cuvinte, fenomen numit metateză. Aşa apar pronunţări
ca măgălie pentru gămălie, tupila pentru pitula, potropop pentru protopop,
prespectivă pentru perspectivă, poctoavă pentru potcoavă etc. Sînt cazuri cînd limba
literară a acceptat formele cu metateză: castravete (< bg. krastaveţ), potrivnic (< sl.
protivĭnikǔ).
Schimbarea ordinii poate angaja uneori chiar cuvinte; angajînd şi modificarea
statutului morfosintactic al acestora, anticiparea sau anticipaţia duce la apariţia unor

36
construcţii ciudate, de felul: i se limbă plimba-n gură, i-a pălărit turtia. Explicaţia este
de natură afectivă: preocuparea pentru un obiect conduce la schimbarea locului acestuia
în enunţ, angajînd toate celelalte modificări.

▼Verificaţi-vă cunoştinţele!
1. Definiţi fenomenul de coarticulare. Prezentaţi rolul acesteia în pronunţare.
2. Definiţi şi clasificaţi asimilarea şi disimilarea; cauze, rezultate.
3. Cauzele fenomenelor fonetice constînd în introduceri şi reduceri de sunete.

▼Test de autoevaluare (III)

1. Se produc suprimări ale unor sunete în cuvînt prin:

a. afereză, apocopă, haplologie;
b. afereză, sincopă, sinereză;
c. afereză, apocopă, sincopă.
2. Afereza constă în:
a. căderea unui sunet final sau a unei silabe de la sfîrşitul cuvîntului;
b. suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvîntului;
c. introducerea unei vocale între două consoane.

3. Adăugarea unui sunet în cuvînt, fără a-i schimba sensul, se produce prin:
a. proteză, epenteză, metateză;
b. apocopă, proteză, sinereză;
c. proteză, anaptixă, epenteză;
d. proteză, sinereză, epenteză.

4. Haplologia reprezintă:
a. o asimilare totală;
b. un caz de disimilare silabică;
c. o reducere a sunetelor de la sfîrşitul cuvîntului.

5. Analogia presupune:
a. modificarea structurii fonetice, sub impresia punerii în legătură cu alt cuvînt;
b. introducerea unei vocale în interiorul cuvîntului;
c. modificarea structurii fonetice a cuvîntului, prin schimbarea ordinii sunetelor.

6. Precizaţi seria cuvintelor accentuate corect (potrivit recomandărilor din DOOM 2):
a. áripă, avárie, caractér, fenomén, sevér;
b. arípă, avárie, carácter, fenomén, séver;
c. áripă, avárie, carácter, fénomen, sevér.

7. Anaptixa constă în:

a. introducerea unui sunet la iniţiala cuvîntului;
b. reducerea sunetelor de la sfîrşitul cuvîntului;
c. introducerea unei vocale între două consoane.

37
8. În seria: colidor, gerunchi, Gligore, saltar, tutulor:
a. toate cuvintele reprezintă fenomene de disimilare parţială;
b. în primele două vorbim de o asimilare consonantică, iar în celelalte de o
disimilare regresivă;
c. în toate cuvintele se manifestă fenomenul de propagare a nazalităţii.

9. Modificările fonetice condiţionate sînt cercetate de:

a. fonetica acustică;
b. fonetica articulatorie;
c. fonetica combinatorie.

10. Hiatul poate fi evitat prin:

a. epenteză, epiteză, sinalepsă;
b. sinereză, afereză, epenteză;
c. diereză, sinalepsă, epenteză.

Unitate de învăţare nr. 4

IV. Ortografia şi ortoepia limbii române
Cea mai simplă şi mai cuprinzătoare definiţie a ortografiei este: ansamblu de
norme care reglementează scrierea unei limbi. Ortografia, termen tehnic (< fr.
orthographe, lat. orthographia) în care se cuprind orto (< gr. orthos “drept”) şi grafie (<
gr. graphein “scriere”), priveşte deci scrierea corectă dintr-o limbă.
Normele ortografice, în strînsă legătură cu normele ortoepice, norme ale
pronunţării corecte, sînt componente definitorii ale limbii literare. Ca şi limba literară,
considerată, în mod convenţional, varianta optimă a limbii la un moment dat,
ortografia este, şi ea, convenţională
Caracterul convenţional al normelor ortografice e pus în evidenţă de
modificările pe care aceste norme le cunosc în timp. Spre deosebire de modificările
din pronunţare, care se produc permanent, fapt ce le face mai greu identificabile de
nespecialişti, modificările din ortografie se fac la perioade mai mari, cu acceptarea

38
 specialiştilor, spre a pune de acord scrierea cu pronunţarea, de aceea sînt uşor de
observat. Se consideră chiar că ortografia este nu numai un factor de continuitate în
limbă, ci şi unul conservator (în 1965 s-a revenit la folosirea lui â în român şi
derivatele sau compusele acestuia). Se afirmă că pentru limba română scrierea corectă
este în acord cu pronunţarea corectă. Această afirmaţie trebuie să aibă însă în vedere
următoarele aspecte.
a) Conceptul corectitudinea pronunţării are mai multe accepţii. Prima priveşte
pronunţarea corectă a fiecărui sunet în raport cu particularităţile articulatorii şi acustice
specifice limbii române şi se numeşte ortofonie. Deficienţele de pronunţare precum
pelticia, graseierea, bîlbîiala etc. duc la realizări ale sunetelor neconforme cu normele
limbii române şi trebuie să fie corectate. Implicarea ortografiei este numai în măsura în
care litera cu care se reprezintă grafic un fonem este înlocuită cu alta.
b) A doua accepţie a conceptului pronunţare corectă priveşte arta de a rosti
sunetele în acord cu cerinţele fixate de conţinutul comunicării şi de condiţiile în care
are loc comunicarea, intrînd în competenţele dicţiunii. Intersecţia cu ortografia apare
în momentul eliminării unor sunete din rostire, corespunzîndu-le eliminări de litere din
cuvinte, scrierea legată a unor cuvinte, segmentări ale unor cuvinte etc., putîndu-se
ajunge la texte noninteligibile.
c) Cea de a treia accepţie a corectitudinii priveşte ortoepia, prin care înţelegem
ansamblul normelor de pronunţare corectă în acord cu limba literară. Prin corect vom
înţelege “normat, în acord cu limba literară”, în opoziţie cu care incorect înseamnă
“neliterar, în dezacord cu norma literară”. Legată direct de fonologie, ştiinţa despre
sunetele funcţionale, ortoepia priveşte modalităţile de pronunţare a acestor sunete-tip,
cu variantele acestora în diferite contexte fonetice. Şi tot prin legătura sa cu fonologia,
ortoepia priveşte accentul cuvîntului, care are un rol deosebit în pronunţare. Cînd se
afirmă că ortografia românească respectă ortoepia se are în vedere acest aspect.
Normele ortografice sînt dictate nu numai de ortoepie, ci şi de morfologie,
sintaxă, istoria limbii, stilistică etc., ortoepia însăşi avînd norme dictate de
morfosintaxă, lexicologie etc. Ortografia românească este în strînsă legătură cu
ortoepia, dar limba în general e un fenomen prea complex, a cărui funcţionare
oscilează perpetuu între tendinţa de unificare şi tendinţa de diversificare.
Afirmaţia că ortografia românească este fonetică nu are în vedere valoarea absolută
a principiului fonetic (fonologic), ci doar că e “în esenţă, în primul rînd” fonetică,
principiul fonetic situîndu-se “pe primul plan”. Evoluţia ortografiei româneşti cu litere
latine s-a supus dezideratului de se apropia de rostire. Dincolo de acest deziderat, pe care
îl respectă în mare măsură, normele ortografiei româneşti actuale sînt ordonate şi de alte
principii, cele mai importante, afară de cel fonetic (fonologic), care rămîne fundamental,
fiind principiile: morfologic, silabic, sintactic, tradiţional-istoric (etimologic), simbolic.
1. Principiul fonetic (fonologic)
Scrierea românească este o scriere alfabetică, adică se bazează pe un inventar de
semne, numite litere, prin care se redau grafic sunetele din comunicarea orală. Alfabetul
românesc cuprinde 31 de litere: a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ş, t,
ţ, u, v, w, x, y, z.
Ortografia românească este o ortografie fonetică, în sensul că principiul său
fundamental este cel fonetic. Aceasta înseamnă că normele de scriere românească
urmăresc în primul rînd să asigure ca un sunet să fie redat printr-o singură literă şi o literă

39
să redea un singur sunet, cerinţă fără de care o ortografie nu se poate considera fonetică.
Cu alte cuvinte, în ortografia fonetică trebuie să existe o relaţie de 1/1 între inventarul de
litere şi inventarul de sunete.
Afirmaţia că în scrierea fonetică o literă corespunde unui singur sunet şi unui sunet
îi corespunde o singură literă impune unele precizări. Este de multă vreme demonstrat că
fiecare vorbitor al unei limbi are note specifice în pronunţare şi că chiar acelaşi vorbitor
va pronunţa altfel cuvintele în momente diferite. Ca atare raportarea scrierii la pronunţare
nu poate avea în vedere pronunţarea unui individ sau a altuia, ci o pronunţare abstractă,
pe care o numim literară; este pronunţarea în acord cu anumite norme, a căror respectare
indică gradul de corectitudine. Această pronunţare, standard, se concretizează în vorbirea
îngrijită, cultivată după norme de care tinde mereu să se apropie. Sunetele cărora le
corespund literele nu sînt sunetele concrete, materiale, ci sînt imagini virtuale ale
mulţimii de ipostaze concrete ale unui sunet. Acestor imagini li se spune sunete-tip sau
foneme, pe care le putem identifica în realizările lor concrete şi le putem defini ca unităţi
lingvistice segmentale minimale din planul expresiei, avînd valoare constitutivă şi de
diferenţiere.
Litera este o altă realitate decît sunetul. Notînd un sunet, litera e reprezentare a
sunetului, realizînd o imagine grafică a constituentului fizic al cuvîntului, sunetul.
Comunicarea scrisă este deci o comunicare mediată, în care litera reprezintă sunetul. De
aceea litera este considerată un simbol, avînd o dublă valoare, de semn al sunetului şi de
semn al originii sunetului. Pentru că reprezintă sunetul, litera poate fi definită similar
sunetului-tip: cea mai mică secvenţă grafică avînd funcţie constitutivă şi de diferenţiere a
cuvîntului. Această definiţie depăşeşte funcţia de simplă reprezentare a sunetelor şi are în
vedere că în citirea rapidă literele tind să se sustragă rolului de simplu înlocuitor; imaginea
grafică a cuvîntului (cuvintelor) se asociază direct conţinutului desemnat, fără să mai facă
trimitere la imaginea acustică.
a. Grafeme simple şi grafeme complexe
Alfabetul limbii române cuprinde 31 de litere numite grafeme simple. Acestora li se
adaugă grafemele complexe, numite şi grupuri de litere, întrucît cuprind minimum două
litere: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, ridicînd la 39 numărul grafemeleor folosite în
ortografia românească. În grafemele complexe elementele componente au altă valoare
prin comparaţie cu grafemele simple: h primeşte valoarea unui semn diacritic care
schimbă valoarea literei precedente; e şi i îşi păstrează valoarea vocalică a grafemelor
simple, căreia îi asociază şi valoarea de semn diacritic, schimbînd valoarea literei
precedente (cer, gem, cine, ginere, chem, ghem, chin, ghimpe, transcrise ĉer, ĝem, ĉine,
ĝinere, ќ́em, gem, ќin, gimpe), dar, cînd sînt urmate de alte vocale, rămîn, de cele mai
multe ori, numai cu valoarea unui semn diacritic, pe care, în transcrierea fonetică o au
alte semne (ceară, geană, ciot, giulgiu se transcriu fonetic ĉară, ĝană, ĉot, ĝulĝu şi
cheamă, gheară, chiul, ghiol se transcriu ќamă, gară, ќul, gol).
Valoarea literelor se păstrează numai în situaţia cînd grafemul complex nu formează
silabă cu vocala următoare: în cuvîntul georgian i îşi păstrează şi valoarea vocalică, dar e
şi-o pierde, păstrînd doar valoarea de semn diacritic, fapt probat prin transcrierea
fonetică: ĝor-ĝi-an. Secvenţa –cios, din cuvintele conştiincios şi contencios, are o
structură diferită din perspectiva foneticii (şi nu numai!), formînd o singură silabă în
conştiincios şi două silabe în contencios, angajînd valori diferite ale lui i: semn diacritic

40
în primul caz, valoarea grafemului simplu asociată cu cea de semn diacritic în al doilea
caz.
b. Monovalenţa şi polivalenţa literelor
Polivalenţa literelor este un fenomen mult mai larg decît s-ar putea crede. Se
afirmă chiar că “deşi valorile literelor consemnate în alfabet sînt în marea lor majoritate
unice, nu există nici o literă simplă a cărei folosire virtuală (previzibilă pentru viitorul
limbii române literare, în care împrumuturile foarte recente din limbi străine se adoptă,
conform normativelor academice, în forma în care sînt scrise cu litere latine în limbile din
care s-au împrumutat) să poată fi raportată exclusiv la această valoare unică”.
Dintre literele care redau vocale, singura monovalentă este â, care apare numai în
secvenţa /mân/, din cuvîntul român şi derivatele sau compusele acestuia. În ce-l priveşte
pe î, acesta poate fi polivalent în interiorul cuvîntului (comp. cînd, plouînd, unde valoarea
este /î/, cu luînd, continuînd, unde valoarea este /ǔî/. Posibilitatea ca î iniţial să devină
polivalent prin fonetică sintactică ori derivare (compunere) este redusă: ori se pronunţă
distinct (autoînşelare, preînfăşurare) ori, în ritmul mai alert sau în rostirea necontrolată
atent, /î/ se sincopează (auto-nşelare, pre-nfăşurare).
Literele e şi i redau vocalele anterioare /e/, /i/, iar o şi u pe cele posterioare, ca în
pronunţarea literară pentru epocă, imn, odă, univers. Dar aceleaşi litere notează şi
diftongii /ĭe/, /ĭi/, /ǔo/, /ǔu/ cînd se află în poziţie iniţială sau la început de silabă: un (=
ǔun), om (= ǔom), este (= ĭeste), inimos (= ĭinimos), daună (= daŭună), deosebi (=
deŭosebi), coexista (= coǐegzista), cais (= caǐis). Limba literară recomandă numai
pronunţarea lui /e/ din această poziţie însoţit de /ǐ/ şi numai pentru cuvinte din vechiul
fond. În practica limbii operează curent uniformizarea: ori se extinde pentru toate
situaţiile folosirea semivocalei de sprijin, în vorbirea necultivată, ori se evită constant
folosirea acestor semivocale, în vorbirea hipercorectă. S-a ajuns astfel la evitarea lui /ǐ/
din diftongul /ǐe/ şi la pronunţări de tipul trebue, caet, voe etc. chiar şi în “cea mai
cultivată pronunţare românească, pronunţarea scenică” (Lidia Sfîrlea, Pronunţarea
literară românească. Stilul scenic, Bucureşti, 1970, p. 59), poate şi pentru că această
pronunţare pare mai elegantă sau, poate, ca o reacţie impotriva rostirii “vulgare” a
neologismelor, de felul ǐepopeǐe, ǐdeǐe, meteŭor, cariŭoca etc. Numai cunoaşterea
normelor ortoepice urmează valoarea reală a literei.
Litera y este specifică neologismelor neadaptate limbii române, unde se pronunţă
conform normelor din limba de origine. O probează faptul că o parte dintre numele
proprii transliterate din alfabetul grecesc se scriu cu y, cînd se respectă structura
grecească a numelui, sau cu i, cînd numele este adaptat limbii române: Illyria/ Iliria,
Styx/ Stix, Scylla/ Scila, Carybda/ Caribda, Lysimachos/ Lisimah, Tychydides/ Tucidide,
Aischylos/ Eschil etc. Cel mai frecvent, y apare în cuvinte de origine engleză, nume
comune (lady, hobby, cow-boy, yankeu, play-back) sau nume proprii (Yale, New-York,
Yates, Byron, Carlyle), dar e prezent şi în cuvinte de alte origini (Paraguay, Uruguay,
Kenya, Cluny (localitate în Franţa), Cyrano de Bergerac, Adalbert Gyrowetz (compozitor
austriac), August Conrady (sinolog german), Karlovy-Vary, Frigyes Karinthy (scriitor
maghiar), Yamaguchi (oraş în Japonia), Yantai (oraş în China), Hernando Yáñez (pictor
spaniol) etc., în care y îl notează pe i vocalic sau semivocalic. Alteori are numai valoare
grafică (cf. Jacques Chailley, pron. şa-ĭe, muzicolog francez) sau schimbă valoarea literei
anterioare (Farkas Bolyai, pron. bo-ĭoĭ, matematician maghiar). În cuvintele poloneze, y
notează un sunet între î şi i (Gdynia, Bialystok, Nysa etc.).

41
 În unele limbi de largă circulaţie, y îl notează pe i semivocalic, aşa cum în altele i
semivocalic este redat prin j în redarea numelor proprii din limbile care folosesc alte
sisteme grafice (cf. fr. Yougoslavie, germ. Jugoslavia). Denumirile adaptate limbii
române se scriu precum se pronunţă, după normele ortografiei româneşti (Iugoslavia). În
numele de persoană româneşti care conţin y, valoarea este /i/: (Jacques) Byck, (Theodor)
Pallady, (Anghel) Saligny etc.
Privitor la literele care notează consoane, se afirmă în general că doar c, g, h sînt
polivalente pentru că reprezintă în scris, pe de o parte, consoanele /c/, /g/, /h/, ca grafeme
simple, şi, pe de alta, consoanele /ĉ/, /ĝ/, /ќ/, /g/, intrînd în componenţa grafemelor
complexe ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. DOOM
situează printre polivalente şi literele k, w, q, x, iar G. Beldescu apreciază că
“determinarea polivalenţelor din scrierea actuală este o operaţie cu un coeficient de
aproximaţie inevitabil. Polivalenţele funcţionale nu se pot stabili în afara realităţilor de
pronunţie, iar pronunţarea literară a limbii române este un obiect de mari divergenţe”.
Afirmaţia are în vedere în primul rînd valorile literelor k, q, x, w, prezente în neologisme,
iar neologismele neadaptate limbii române se scriu şi se pronunţă ca în limba de origine,
fapt ce-i determină pe unii lingvişti (Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, Dicţionar ortografic al
limbii române, Editura Atos şi Editura Vestala, Bucureşti, 1994. p. 258) să considere că
pentru folosirea lor “nu pot fi formulate reguli pur ortografice” .
Litera k redă în scris fonemele /c/ şi /ќ/, valoarea fiind fixată de vocala care
urmează (kaki). De obicei, această literă apare în neologisme, fie că sînt de origine
franceză (kaki, khmer, kibbutz, kilo, cu compusele lui, kimberlit, koála(,, mamifer
căţărător din ordinul marsupialelor”), kurd etc.), germană (kaizer, kaliu, kiselgur, kitsch,
karling, kelvin etc.), engleză (ketchup, killer, know-how (pron: nău-hau; ,,ansamblu de
formule, definiţii tehnice,, desene, modele etc, la fabricarea unui produs”), marketing,
snack-bar, week-end, whisky, yankeu etc.), japoneză (kabuki “teatru tradiţional japonez”,
kamikaze, karate, koka “hotărîre a arbitrului în sport”, kogai “o anume poluare” etc.), sau
de alte origini (kuna “monedă croată”, katharevusa “greaca literară”, kazah, etc.).
Majoritatea acestor cuvinte au circulaţie internaţională.
Numele proprii străine se scriu conform ortografiei folosite de limba respectivă,
dacă foloseşte grafia latină (Kennedy, Kentuky, Koch, Kreutzer, Karlovy Vary, Kafka etc.),
sau formei impuse pe plan internaţional (Kazantzakis, Karakum, Kawasaki, Katmandu
etc.).
Intră aici şi abrevierile sau simbolurile cu circulaţie internaţională: K (kaliu), 0K
(grade Kelvin), Kr (kripton), Bk (berkeliu), km (kilometru) şi toate compusele cu kilo,
o.k. (ǔo keǐ). În unele cazuri abrevierea l-a păstrat pe k, iar cuvîntul a fost adaptat limbii
române: k.o. (knock-out, adaptat în română cnocaut, fără respectarea pronunţării engleze:
nokaut), k.d. (knock-down (,,situaţie în care boxerul trîntit la podea se ridică înainte ca
arbitrul să numere pînă la 10”), adaptat în română cnoc-dáun, fără respectarea pronunţării
engleze: nokdaun).
Derivatele româneşti de la cuvintele bază cuprinzînd litera k îl păstrează: kantian,
newyorkez, irakian, parkinsonism etc.
Foarte multe neologisme, care în limba de origine se scriau cu k sau prin
transliterarizare s-ar fi ajuns la k, au fost adaptate limbii române, astfel încît se scriu cu c:
caiac, cangur, carstic, chefir, chimonou, fachir, pechinez, schi(< fr. kayak, kangourou,
karstique, kefir/kephir, kimono, fakir, pekinois). În aceeaşi situaţie se găsesc şi cuvintele

42
formate cu chin-, chineto-, cherato-, -chinezie, ski, kin-, kerato-, -kinesi-), camgarn (,,lînă
cu păr lung”; ,,stofă de calitate superioară”), cart, crah (,,fenomen economic care se
caracterizează prin lipsa acută a creditelor pe piaţă, devalorizarea monedei naţionale etc.”
) (< germ. Kammgarn, Kart, Krach), carting, folclor, parching (< engl. karting, folklore,
parking), chera (< ngr. Kera), calmuc (< rus. kalmîk) etc. Cu atît mai firesc era să fie
scrise cu c împrumuturile mai vechi care în limba de origine erau scrise cu ck, nichel (<
germ. Nickel), cocteil, doc, docher (< fr., engl. cocktail, dock, docker), biftec (< fr.
bifteck).
Folosirea literei k nu se explică prin raportare le etimon în cazul unor cuvinte cum
ar fi calif, caracul, catharsis, chec, întrucît etimonul este cu c (fr. calife, caracule,
catharsis); formele cu k reprezintă încă un caz de hipercorectitudine.
Litera x notează, în vorbirea literară, grupurile consonantice /cs/ şi /gz/. În poziţie
iniţială, în poziţie finală şi în poziţie interioară cînd este urmat de consoană, x are
valoarea /cs/ (xilofon, ax, extaz). În poziţie intervocalică, valoarea este a grupului
sonor /gz/ (exact, exemplu, exersa – pron. egzact, egzemplu, egzersa), dar şi a grupului
surd /cs/ (axă, exagera, exeget – pron. acsă, ecsagera, ecseget), fără a se putea fixa reguli
riguroase pentru pronunţarea /gz/ sau pronunţarea /cs/. Acest fapt duce la pronunţări
neconcordante cu norma, mai ales că în acelaşi context fonic norma recomandă cînd o
pronunţare, cînd alta: exagera /ecsagera/ - exact /egzact/, exod /ecsod/ - exotic /egzotic/,
exuberant /ecsuberant/ - exulta /egzulta/, exeget /ecseget/ - exemplu /egzemplu/, exigent
/ecsigent/ - exista /egzista/ etc. Avînd în vedere numele literei, există pe de o parte
tendinţa de generalizare a pronunţării cu /cs/, deci /ecsact/, /ecsemplu/, /ecsista/ etc. Pe de
altă parte, pronunţarea cu /gz/ pare mai “aleasă”, făcînd posibile pronunţări ca /egzagera/,
/agziomă/, /lugzuriant/, /egzeget/. Firească este în acest caz consultarea lucrărilor
normative, pentru fixarea pronunţării corecte.
În împrumuturile neadaptate, mai ales în numele proprii, se respectă pronunţarea
din limba de origine: Luxemburg /lűcsãbur/ sau /lucsemburc/, dar Bruxelles /brűsel/
(comp. flamand. Brussel /brűsəl/), Mexic /mecsic/, adaptat limbii române, de unde
mexican, derivat românesc, dar Ciudad de Mexico /sĭuda de mehico/, capitala Mexicului.
O situaţie aparte a literei x este că se află în concurenţă cu grupurile de litere cs, gz,
cz, cks. Cum în marea majoritate a cazurilor selectarea unei forme sau a alteia are în
vedere etimonul, iar cei mai mulţi dintre vorbitori nu cunosc, şi nici nu-şi pot pune
problema să cunoască, etimonul, cheia corectitudinii este memorarea listelor de cuvinte
cu grupurile de litere, mult mai puţine decît cele cu x. Grupul cks apare numai în cuvîntul
sticks-uri (< engl. sticks), în care pluralul este marcat o dată prin -s din engleză şi a doua
oară prin –uri din română; cz este prezent doar în cuvîntul eczemă (< fr. eczema),
pronunţat cel mai adesea cu /gz/; gz apare în apelativele bogză “bufniţă”, bogzar “specie
de peşte”, ambele de origine necunoscută, zigzag (< fr. zigzag), precum şi în toponime
sau antroponime formate de la baza bogză (Bogzeşti, Bogzeanu etc.).
Mai numeroase sînt cuvintele în care apare grupul de litere cs, fie că sînt din
vechiul fond (catadicsi, îmbîcsi, micsandră), fie că sînt împrumuturi mai noi din latină :
facsímil/facsimíl (,,reproducere exactă a unui desen, text etc. cu ajutorul fotografiei,
fototipiei etc.” ) < fac simile), franceză: fucsie (,,arbust ornamental”) < fuchsia,
fucsină(,,materie colorantă de culoare roşie, folosită în industria textilă şi a pielăriei”) <
fuchsine, hicsoşi < Hyksos, tocsin(,,clopot de alarmă” ) < tocsin, sconcs < sconcse,
<engl. skunks, germană: cocs < Koks, lacs (“specie de peşte”) < Laks, rucsac <

43
Rucksack, vacs < Wachs, engleză: comics “bandă desenată” < comics), rusă: cocsagîz
(,,plantă erbacee perenă, care produce un suc din care se extrage cauciuc”) ) < kok-sagîz),
cărora li se adaugă derivate şi compuse româneşti (văcsuitor, cocsochimic etc.).
Se întîlnesc şi situaţii cînd în acelaşi context fonic/grafic apar şi x şi cs, explicaţia
oferind-o baza diferită a cuvintelor. Substantivul lacs “specie de peşte” intră în opoziţie
cu lax “destins, lejer” (< lat. laxus); coxal nu e derivat din cocs, ci e împrumutat din
franceză, coxal (< lat. coxa): derivatul românesc ar fi fost copsal, de la coapsă; tocsin <
fr. tocsin, iar toxină “substanţă organică, cu acţiune toxică, produsă de organismele
animale sau vegetale” <fr. toxine etc.
Etimonul nu se respectă însă totdeauna în alegerea grafiei cu x sau cs. Adeseori
cuvintele care ar trebui scrise cu cs apar scrise cu x, reprezentînd un caz de
hipercorectitudine; cox, sconx, ruxsac sînt forme greşite, dar chix, fux (“operaţia de
aducere a buştenilor în poziţia de plutire”) s-au impus în limba literară, în ciuda
etimonului (germ. Kicks, Fuchs). Aceste ezitări au două explicaţii.
a/ Alternanţa x/cş la finalul cuvintelor: fix – ficşi, ortodox – ortodocşi, complex –
complecşi, perplex – perplecşi etc. favorizează extinderea grupului cs în dauna lui x.
b/ În procesul de adaptare au existat ezitări: dacă în poziţie iniţială apare numai x,
grupul cs fiind exclus, în poziţie finală şi în poziţie interioară contextele fonetice şi
grafice sînt asemănătoare, lăsînd loc liberului arbitru. În cazul numelor de persoane se
impunea forma scrisă, corectă sau nu, ajutată, cel puţin într-o măsură, de forme
hipocoristice, astfel că Alexandru a devenit Licsandru, Alecu, Leca etc., considerate
“corecte” din momentul trecerii lor în actele oficiale. Este, printre altele, şi cazul numelui
Alecsandri, impus în această formă.
Celelalte două litere, q şi w, au o situaţie mai aparte, explicabilă şi prin acceptarea
lor în alfabetul românesc abia în ultima vreme. Neologismele conţinîndu-l pe q (qu) au
fost adaptate limbii române, în cea mai mare parte, în grafiile c (cart, cartier, ecarisaj,
licoare), cv (acvatic, cvintet, ecvestru), sau cu, situaţie în care u este vocalic (ecuator,
ecuaţie), ori semivocalic (acuarelă, cuantă, cuarţ). Urmat de e (i), qu adaptat a
devenit /ќ/, notat ch (chintal, chitanţă, chenzină). O probează discordanţa dintre cuvîntul
chintal şi prescurtarea acestuia, care a rămas la forma veche, prezentă şi în standardele
europene, q. În neologismele neadaptate se respectă scrierea şi pronunţarea din limba de
origine.
Adaptarea neologismelor cu q nu s-a produs în conformitate cu nişte norme foarte
riguroase. Aşa se face că un cuvînt împrumutat s-a putut impune în limba română cu mai
multe forme. Sînt considerate astăzi corecte: cvartet, cvadrimotor, cvartă, cvartadecimă;
în cazul unor termeni, specializaţi pe domenii de activitate, se face distincţia dintre cele
două forme: cvintă(,,interval muzical”)/chintă(,,combinaţie de cărţi de joc, figură de
scrimă, acces de tuse”). Dicţionarele explicative sînt mult mai permisive, seria variantelor
fiind mult mai mare.
Lipsa acestor norme de adaptare se reflectă şi în prezenţa în limba română a unor
neologisme care au aceeaşi bază, dar se scriu diferit. Astfel, lîngă acuarelă apar
acvacultură, acvaforte, acvamarin, acvanaut, acvaplan, acvariu, acvatubular, acvatic,
unele cu derivate formate în limba română sau împrumutate din aceeaşi limbă, şi chiar
acqua-tofana, numele unei otrăvi celebre în Italia secolelor al XVI-lea – al XVII-lea. În
aceeaşi situaţie sînt ecvestru şi echitaţie, lîngă equus, nume generic pentru clasa de
mamifere în care se cuprinde şi calul; lîngă cartier, care a avut şi varianta cuartier, există

44
cvartir şi încartirui; ubicuitate este însuşirea cuiva (de regulă, a divinităţii) de a fi prezent
simultan în locuri diferite, dar plantele capabile să se dezvolte în condiţii diferite sînt
ubicviste.
În multe situaţii, creaţiile pe teren românesc de la nume proprii străine sînt tratate
ca româneşti şi se scriu ca atare: de la numele personajului Don Qiujote ( pron.: don
ќihote) s-au format derivate ca donchihotism, donchihotist, donchihotesc.
Nici celelalte litere nu sînt lipsite de polivalenţă. Am văzut mai sus situaţia lui n, cu
cele trei pronunţări diferite, la care se adaugă pronunţarea ca /m/, din cauza coarticulării
cu /m/ următor în cuvinte ca înmîna, înmulţi etc., pronunţate îmmîna, îmmulţi. De altfel,
Aron Pumnul chiar propunea ca scrierea să urmeze pronunţarea aceasta, dar limba literară
a acceptat trecerea lui n la m numai cînd era urmat de b (p).
Fenomenul coarticulării face ca, destul de frecvent, consoanele surde să se
sonorizeze, iar cele sonore să se afonizeze. Cum trecerea unei consoane în alta nu este
acceptată de limba literară decît în cazuri particulare, fenomenul contribuie la sporirea
cazurilor de polivalenţă. Astfel b are corespondent în pronunţare nu numai consoana /b/
(blid, stabil, crab), ci şi consoana /p/ (obţine, obcină, absent se pronunţă curent opţine,
opcină, apsent); c notează nu numai consoana /c/ (corp, acasă, ac), ci şi consoana /g/
(consecvent, frecvent, secvenţă se pronunţă curent consegvent, fregvent, segvenţă). În
pronunţările neîngrijite şi mai ales cînd ritmul vorbirii e alert, cazurile de nerespectare a
valorii unice a literelor sînt şi mai frecvente (cf. pronunţarea obzeci pentru optzeczi,
destul de răspîndită).
În legătură cu polivalenţa literelor este fenomenul opus, poligrafia, cauzată în
primul rînd de polivalenţă, dar privită din perspectiva opusă. Definibilă drept proprietatea
unor grafeme diferite de a nota acelaşi sunet, poligrafia ar putea fi numită şi omofonie.
Consoana iniţială din cuvintele calciu şi kaliu e aceeaşi, /c/ , după cum în cuvintele box şi
cocs avem aceeaşi finală consonantică /cs/.
Fenomenul nu este determinat însă numai de prezenţa celor 5 litere, k, q, x, w, y, ci
angajează şi cuvinte vechi româneşti, în care cele 5 litere nu apar: ea, pronume, şi ia,
verb, au aceeaşi pronunţare, cum la fel se pronunţă prima consoană din cheag şi chiar etc.
Destul de răspîndit, fenomenul este agravat pe de o parte de prezenţa literelor k, q, w, x,
y, ale căror valori se redau şi prin alte litere, dar se consideră absolut necesare în
ortografierea neologismelor neadaptate limbii române; pe de altă parte este agravat de
poligrafia lui /î/, prin folosirea lui î şi â, justificabilă exclusiv extralingvistic.
Atît polivalenţa grafemelor, cît şi poligrafia fonemelor contribuie la subminarea
caracterului fonetic al ortografiei româneşti şi totuşi ortografia românească rămîne
esenţialmente fonetică, respectînd, atît cît este posibil, pronunţarea şi cultivînd o anume
pronunţare. Cuvîntul quietism, înregistrat de DNII şi absent din DLRM este prezent în
DEX cu ortografierea chietism(,,concepţie etico-religioasă care recomandă contemplaţia
mistică, negînd importanţa practicii rituale”), preluată şi de DOOM 1, care admite şi
ortografierea, deci şi pronunţarea cvietism ( În DOOM 2, se propune o singură formă:
chietism) Pe de altă parte nu e pentru nimeni un secret că ortografia respectă numai în
linii generale pronunţarea, limitîndu-se la o anume pronunţare, pe care o pretinde din
partea celui ce scrie. De aceea chiar şi cei al căror interes pentru pronunţarea literară este
pe un plan secundar evită redarea în scris a unor rostiri evident neliterare, cum ar fi
chişior (ḱiŝor), jeamât (zamât) etc., pe care le înlocuiesc cu cele deprinse la şcoală şi
neglijate în comunicarea orală.

45
 c. Litere duble

Literele duble au constituit pentru ortografia românească totdeauna o problemă

distinctă care a fost soluţionată diferit de-a lungul timpului. Pornind de la principiul
conform căruia ceea ce nu se diferenţiază în rostire poate rămîne nediferenţiat şi în
scriere, literele duble, care foloseau la diferenţierea omonimelor de tipul: casă
(“construcţie”) / cassă (,,casă de bani”), masă (“obiect”) / massă (“mulţime”), rasă
(participiul verbului a rade) / rassă (“varietate de oameni sau animale”), au fost
înlocuite prin litere simple. Literele duble se folosesc în scrierea actuală de fiecare dată
cînd în rostire apar două foneme, iar limba română cunoaşte două situaţii de acest fel:
a/ aceeaşi literă notează foneme diferite: în acces, accepta, accident, occipital
etc., primul c notînd fonemul /c/, cel de al doilea fonemul /ĉ/;
b/ litera notează acelaşi fonem, cu pronunţare dublă, fiind vorba despre vocale în
hiat, diftongi sau consoane duble: contraatac, contraamiral, idee, fiinţă, vii, alcool,
atuul, continuu, subbibliotecar, sud-dunărean, kilogrammetru, înnoda, interregional,
transsaharian, posttraumatic etc.
Se scriu şi se pronunţă cu o singură vocală: prerie, proroc. Vocale duble se
întîlnesc şi în unele nume proprii străine sau româneşti scrise după model străin; în
unele dintre ele nu se pronunţă decît o vocală: Aachen (oraş din Germania), Aaron,
Nausicaa, Varlaam, uneori diferită de a, după regulile limbii în cauză: Aasen (Aasen
Ivar Andreas (1813-1896), filolog şi poet norvegian.)[pron.: osen]. În unele
împrumuturi sau nume proprii, vocalele duble pot avea alte valori decît în scrierea
cuvintelor româneşti, în funcţie de regulile ortografice ale limbii respective: spleen
(,,plictiseală, dezgust faţă de orice”) [pron.: splin].
E de observat că la puţine cuvinte litera dublă se află în rădăcina cuvîntului
(alcool), explicabilă prin etimon. În cele mai multe cazuri, iar la consoane de fiecare
dată, dublarea se datoreşte îmbinării morfematice a cuvîntului, fie că este vorba despre
cuvinte noi, formate prin derivare sau compunere (contraatac, fiinţă, < fi + -inţă,
subbibliotecar etc.), fie că este vorba despre adăugarea unor morfeme gramaticale
(vii: -i este desinenţă de pers. a II-a sing. la verb sau desinenţă de masculin plural la
substantiv sau adjectiv; continuu: -u este desinenţă de pers. I sing. la verb sau
desinenţă de masculin singular la adjectiv; atuul: al doilea u, considerat vocală de
legătură între articol şi substantiv, este, în vorbirea curentă, chiar articol, în
pronunţarea atuu, cu u-u).
Pentru folosirea literei duble cuvîntul derivat sau compus trebuie să aibă
elementele identificabile în limba română; îneca se va scrie cu un singur n, deşi este
urmaşul lat. neco, -are şi o parte dintre vorbitori pronunţă înneca, dar neca nu circulă
în limba română actuală. Într-o situaţie similară se află înota. Consoanele duble
notează, de regulă, două-sunete consoane (ambele pronunţîndu-se ) în a) cuvinte
compuse: ohmmetru, Sînnicolaul Mare; b) derivate cu prefixe de la cuvinte care încep
cu aceeaşi consoană cu aceea care se termină prefixul: înnoda, înnopta, interregional,
transsiberian, posttotalitar (dar îneca, înota).
Nu se vor scrie cu ss, ci cu s cuvintele transcrie, transcriere, transcripţie, care
sînt neologisme (< lat. transcribere, transcriptio, -onis, fr. transcrire, transcription);

46
 chiar dacă par a fi formate în limba română, au urmat modelul latinesc şi francez. Tot
împrumuturi sînt transilvan (< lat. transylvanus), de la care s-au format şi alte cuvinte,
şi transept (< fr. transept). Prezenţa prefixului trans- în aceste cuvinte este
indiscutabilă, dar elemente ca scripţie, silvan, sept (acesta cu sensul din derivatul
nostru) nu sînt prezente în limba română. Excepţie face subraţ, care s-a fixat în această
formă prin tradiţie.
În ortografierea numelor de persoană româneşti trebuie respectată forma pe care
purtătorii numelor au utilizat-o: Bolliac, Philippide, Rosseti, Negruzzi, Pann, Russo
etc. În pronunţare apare un singur fonem, nu două, conform cu tradiţia (Negruzzi
(pron.: negruţi), ca şi în cazul numelor cu vocală dublă (Aaron, Varlaam).
Neologismele neadaptate, ca şi numele proprii străine, se scriu şi se pronunţă ca
în limba de origine, deci allegretto, pizzicato, hobby, jazz [pron.: gez/ğaz], jazzband
[pron.: gezbend/ğazbend] mass-media (mass-média (presă scrisă şi audiovizuală) (di-
a) s. f. (o ~ independentă), art. mass-média (~ actuală), g.-d. art.mass- mediei (prin
intermediul ~ ); vezi DOOM 2, p. 468.) motto, rummy [pron.: rami/römi] etc. Unele
neologisme s-au adaptat limbii române, altele sînt în curs de adaptare (watt are pluralul
waţi, ceea ce îndreptăţeşte scrierea wat). Consultarea ultimelor ediţii ale lucrărilor
normative (DOOM 2, 2005) devine în acest caz mai mult decît necesară.
Pentru notarea celor şapte vocale, ortografia românească foloseşte opt litere a, e, i,
ă, î, â, o, u. Pentru şase dintre vocale se foloseşte cîte o literă. Pentru vocala /î/ se
întrebuinţează două litere, î şi â. Criteriile după care se folosesc cele două litere pentru
acelaşi sunet nu se subordonează principiului fonetic şi nici celui etimologic, ci privesc
numai poziţia în cuvînt .
După ce în 1953 s-a hotărît “suprimarea lui â”, pentru aplicarea consecventă a
principiului fonetic, în 1965 secţia de ştiinţe filologice a Academiei Române a propus şi
Prezidiul Academiei a aprobat reintroducerea literei â, care “se va folosi în scrierea
numelui propriu România şi a tuturor cuvintelor din aceeaşi familie (român, românesc
etc.)” (vezi Indreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, EA, Bucureşti, 1965, p. 3.). În
1993, adunarea generală a Academiei Române a hotărît extinderea folosirii lui â, după
normele propuse de Sextil Puşcariu în 1929:
“Literele â şi î corespund aceluiaşi sunet, întrebuinţîndu-se după următoarele reguli:
a/ î se scrie totdeauna la începutul şi la sfîrşitul nemijlocit al cuvîntului: îl,
îmbărbătez, împărat, înger, îşi, îţi; amărî, coborî, hotărî, tîrî (sic!), urî...
b/ tot î scriem în corpul cuvintelor, cînd, prin compunere, î de la începutul
cuvintelor ajunge medial: neîmpăcat, neîndurat, neînsemnat, preaînalţat, preîntîmpinat...
Vom scrie într-însul,dar dânsul.
Notă: Spre deosebire de ortografia din 1904, adoptată şi de Dicţionarul
Academiei, nu vom scrie î, ci â în derivatele verbelor în -rî, deci: amărât, chiorâş,
coborâre, hotărâtor, mohorât, pârâş, posomorând, tăbărâse, târâtor, urâţenie...
c/ în toate celelalte cazuri se scrie în corpul cuvintelor â: bând, când, făcând, gât,
mormânt, râu, român, sfânt, vânt…” (Sextil Puşcariu, Proiect de reformă a ortografiei
române, în idem, Cercetări şi studii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 310-311).
Hotărîrea Academiei este contradictorie, căci la Art. 1 se precizează: “Se va reveni
în grafia limbii române la utilizarea lui â în interiorul cuvintelor şi a formei sunt (suntem,
sunteţi), în conformitate cu hotărîrile adoptate de Academia Română înainte de 1948,
consecinţă a unui îndelungat proces istoric”. (Îndreptar ortografic, ortoepic şi de

47
punctuaţie, ediţia a V-a, Bucureşti, 1995, p. 7.). Dar Regulile Puşcariu n-au fost niciodată
adoptate de Academia Română. Regula 14 din Îndreptar şi vocabular ortografic. După
noua ortografie oficială, pentru uzul învăţămîntului de toate gradele, publicat chiar de
Sextil Puşcariu împreună cu Teodor Naum, în 1932, avea următorul conţinut: “Se
mentţine vechea regulă ortografică privitoare la scrierea lui â şi î: î se scrie la începutul
cuvintelor şi la verbele în -rî cu derivatele lor; â în toate celelalte cazuri. Deci: încă,
îndemna, înger (tot aşa în compuse ca neînsemnat, preaînalt, subîmpărţit); chiorîş,
hotărîtor, omorî, urît; cât, lână, mormânt, râu, Român, vânt ”.
Prevederile Academiei Române, impuse într-un moment de conjunctură, pe cale
nedemocratică, de pe poziţii “elitiste”, dar, procedural, în aceeaşi manieră ca şi în 1953,
nu ţineau seama de faptul că ortografia din 1953 reuşise „să creeze o tradiţie care a
asigurat în măsură substanţială unitatea limbii literare moderne scrise şi se caracterizează
prin aceea că este simplă şi practică”.(Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii
române. 1. Morfologia, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 842). Avantajele ortografiei din
1953 în privinţa redării în scris a fonemului /î/, cu corijarea din 1965, nu pot fi trecute cu
vederea:
a. apropierea în cea mai mare măsură de principiul un fonem = literă (abaterea
privea un singur cuvînt, român, cu derivatele şi compusele lui);
b. impunerea ca o tradiţie, pe parcursul a patru decenii a unei norme simple şi
consecvente (contestarea lui â înainte de 1953 izvora tocmai din inconsecvenţa normelor
din 1932 = 1904), cum tocmai tradiţia impusese în 1965 revenirea la român, România
etc., invocate de Titu Maiorescu, tot prin tradiţie, încă în 1908, şi acceptate de Ovid
Densusianu în 1932;
c. asigurarea unităţii morfematice a cuvîntului în scris: litera î fiind mai aproape de
litera i apartenenţa la acelaşi morfem a alomorfelor cu alternanţă este mai evidentă
(mormînt/morminte, cuvînt/cuvinte, dorind/avînd), alternanţa a/â neexistînd în limba
română;
d. folosirea pentru două foneme, /a/ şi /ă/, a literei a şi a lui a cu semnul scurtării
din latină, ă, prezenta şi avantajul unităţii limbii în scris, în cazul unor pronunţări
deviante (fabrici şi făbrici, bărbat şi barbat), mai ales că nu totdeauna semnul scurtării se
pune, ca atare, nu totdeauna se ia în seamă), dar folosirea aceleiaşi litere a şi cu accent
circumflex, â, sporea posibilitatea confuziilor (cine rade la urmă rade mai bine; ras cu
talc; adeseori România se confundă cu Romania etc.), de aceea e preferabilă folosirea
literei i cu accent circumflex, î, cele două litere apărînd şi în alternanţa /î/~/i/.
Sînt avantaje care, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să se aibă în vedere şi care
vor impune revenirea la folosirea literei î după normele din 1965.
În afara celor 8 litere folosite pentru notarea vocalelor, alfabetul actual al limbii
române cuprinde şi litera y, întrebuinţată pentru scrierea unor cuvinte străine, neadaptate
limbii române, respectîndu-se scrierea şi pronunţarea din limba de origine, sau a unor
nume de persoană româneşti.
Tot pentru scrierea cuvintelor străine neadaptate scrierii şi pronunţării româneşti se
admite folosirea unor litere inexistente în alfabetul limbii române: ö, ü (încă din 1904), ä,
œ (din 1932), é (din 1982). Seria acestor litere se încheie cu etc., fapt ce pune în evidenţă
caracterul permisiv pentru folosirea şi a altor litere din limbile cu scriere latină cînd
nevoia o impune.

48
 Literele e, i, o, u redau atît valoarea vocalică a sunetelor, cît şi valoarea
semivocalică. Faptul este explicabil prin considerarea semivocalelor ca variante ale
vocalelor, chiar dacă astfel pot apărea pronunţări greşite ale diftongilor, triftongilor sau
hiaturilor.
O situaţie aparte are litera i, care, pe lîngă vocala /i/ şi semivocala /ĭ/, notează şi
i
pe / / final şoptit, postconsonantic, nesilabic, considerat şi el variantă a lui /i/ vocalic.
Acest -i ridică adeseori probleme în citirea textelor, tocmai din cauza posibilităţii de a
se confunda valoarea vocalică, silabică, cu cea nesilabică (comp. dormi, monosilabic,
prezent, pers. a II-a, cu dormi, bisilabic, perfect simplu, pers. a III-a. Este motivul pentru
care voci autorizate au susţinut de-a lungul timpului păstrarea lui ĭ pentru notarea lui /ĭ/
final şoptit. (Vezi Sextil Puşcariu, Ortografia revizuită a Academiei Române (scrisoare
către d. Ioan Bogdan), în Idem, Cercetări şi studii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p.
7-8.). Al. Graur, apărător al lui ĭ în 1953, continua să creadă şi după 20 de ani că pentru
notarea lui /ĭ/ final şoptit “ne trebuie un semn aparte, şi anume putem adopta unul care nu
este chiar nou în scrierea noastră, anume pe i scurt (ĭ) ”. (Al. Graur, Mic tratat de
ortografie, Bucureşti, 1974, p. 135. ). Soluţia îi părea, şi pare, simplă şi foarte necesară,
fiind menită să marcheze în scris opoziţii care sînt marcate şi în comunicarea orală.

2. Principiul morfologic
Pronunţarea literară reprezintă principiul fundamental pentru stabilirea normelor
ortografiei limbii române actuale; de aceea spunem în mod obişnuit că la baza acestei
ortografii stă concepţia fonografică (= ortografie bazată pe principiul fonetic). În
realitate, lucrurile sînt mult mai complicate, deoarece în foarte multe cazuri scrierea este
reglementată şi de alte norme decît norma fonetică sau fonetico-fonologică, iar ortografia
românească nu este numai fonetică sau fonologică, ci îmbină concepţia fonografică cu
cea funcţională (= ortografie bazată pe principiul gramatical şi pe cel tradiţional-istoric),
astfel încît în unele lucrări de specialitate se vorbeşte despre un principiu unic, cel
corectiv-funcţional1.
Chiar dacă nu ne propunem să realizăm o ierarhizare a principiilor ortografiei
române actuale, trebuie să recunoaştem că a scrie corect româneşte înseamnă a cunoaşte
foarte bine normele de ordin gramatical şi a le aplica în mod consecvent mai ales atunci
cînd norma fonetică nu este în măsură, singură, să asigure clarificarea unor situaţii ce se
ivesc în ortografie. Aceasta înseamnă că morfologia impune ortografiei române actuale
unele norme menite să limiteze numărul deciziilor individuale şi, evident, arbitrare, în
situaţiile în care pronunţarea nu-l ajută pe vorbitor. Cunoaşterea normelor gramaticale şi
legarea scrierii de criterii de ordin gramatical îi ajută pe vorbitori să scrie corect în mod
conştient, logic şi nu memorînd mecanic scrierea oficial acceptată pentru fiecare cuvînt în
parte.
De asemenea, dincolo de conştientizarea normelor aplicate în ortografie şi de
eliminarea inconsecvenţelor care existau în sistemele ortografice precedente, aplicarea
principiului morfologic urmăreşte asigurarea unităţii elementelor constitutive ale
cuvintelor, fie în cursul flexiunii, fie în procesul derivării. Pentru a înţelege şi pentru a
aplica principalele norme ortografice este necesar să realizăm structura morfologică a

11 Vezi Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa, Ortografia limbii române. Dicţionar şi reguli, Editura Saeculum,
Bucureşti, 1996, p. 254.

49
unui cuvînt, adică să recunoaştem constituenţii imediaţi ai unităţii lexicale în discuţie
(rădăcină, radical, afixe lexicale şi/sau gramaticale, desinenţe).
Aplicarea acestui principiu conduce uneori la încălcarea principiului fonetico-
fonologic, dar, odată aplicat, se asigură consecvenţă în respectarea unor norme şi se evită
scrisul după ureche, atunci cînd simpla pronunţare a unui cuvînt nu dictează celui care
scrie şi norma ortografică ce trebuie respectată. Fără cunoaşterea normei gramaticale este
greu de înţeles şi mai ales de explicat de ce unele cuvinte se scriu cu un singur i, altele cu
ii, în ciuda faptului că pronunţarea lor nu diferă: arbitri/arbitrii; membri/membrii etc. sau
de ce unele cuvinte, deşi se rostesc la fel, se scriu diferit: aceeaşi/aceiaşi; ea/ia etc.
Este adevărat, aşadar, că nimeni nu poate scrie corect dacă nu are cunoştinţe de
gramatică, de vreme ce “regulile morfologice pot şi trebuie să servească drept călăuză la
redarea în scris a cuvintelor şi formelor gramaticale, cînd, din cauza pronunţării
neconforme cu limba literară sau din alte cauze, sîntem în primejdie de a greşi. Acest
principiu are o mare valoare practică şi de aceea el trebuie aplicat, uneori chiar împotriva
realităţii fonetice, dacă uşurează deprinderea regulilor ortografice”2.
Că morfologia are un rol foarte important în simplificarea normelor ortografice
rezultă şi din modul în care a fost rezolvată problema alegerii între ea şi ia. Este dificil de
optat pentru una sau alta dintre combinaţii mai ales atunci cînd în rostire nu se face o
distincţie clară între ele. De fapt, singurul caz în care confuzia este exclusă este acela în
care cele două combinaţii de litere notează vocale în hiat: /e-a/, /i-a/: lice-an, ali-a. În
cazul în care ea sau ia urmează după grupurile grafice complexe gh, ch (cu valoarea
palatalelor /k´/ /g´/ dacă sînt urmate de e sau i ca litere ajutătoare sau semne diacritice),
vor nota vocala /a/ şi se va scrie ea, dacă în paradigma gramaticală a cuvîntului respectiv
ori în familia lexicală a acestuia există forme alternante cu /e/: cheamă~chem,
încheagă~încheg, gheată~ghete, gheaţă~gheţuri, gheară~gheruţă, veghea~veghe etc.
Dacă nu există forme alternante cu /e/ (sau dacă există forme alternante cu /ie/ – în cazul
altor consoane decît palatalele), atunci se va scrie ia: chiar, chiabur, ghiaur, maghiar etc.
Regula este valabilă pentru toate situaţiile în care cel care scrie este în imposibilitatea de
a alege corect între ea şi ia, ţinînd seama numai de pronunţare: biată (dar beată~bete),
piatră, piaţă, mea (meu), dar mia (miel) etc.
În vechea ortografie, etimologică, scrierea acestor cuvinte era mai complicată,
deoarece se făcea apel la originea cuvintelor. Regula spunea că se scrie ea după /ĉ/ /ĝ/ şi
ia după /k´/, /g´/, dar, în funcţie de originea cuvintelor, se accepta după acestea din urmă
şi scrierea cu ea. Cum se scria ceapă, geam, chiar, ghiaţă (grupurile cl, gl > chi, ghi în
cuvintele moştenite din latină), dar în cuvintele nelatine, unde nu se petrecuse acest
fenomen, se nota ea: gheată (< it. ghetta), tinichea (< tc. teneke), era imposibil ca toţi
vorbitorii să facă distincţie între elementele latine şi cele nelatine pentru a stabili dacă vor
scrie cu ea ori cu ia. Iată de ce regula actuală simplifică mult lucrurile, eliminînd
aproapre deciziile individuale din ortografia acestor cuvinte.
În cuvintele în care există consoanele prepalatale, /ĉ/, /ĝ/ (notate prin segmentele
grafice complexe g, c + e, i, litere ajutătoare sau semne diacritice), ea şi ia vor nota
vocala /a/. În ce priveşte notarea prin ea sau prin ia a aceleiaşi realităţi fonetice, aici nu
mai acţionează regula de mai sus, ci, în cvasimajoritatea cuvintelor, se va scrie ea,
indiferent dacă există sau nu forme alternante cu /e/. Se scrie ia în principiu numai atunci
22 Iorgu Iordan, Limba română contemporană. Manual pentru instituţiile de învăţămînt superior, Bucureşti,
1954, p. 228.

50
cînd grupul reprezintă grafic hiatul /i-a/: academici-an, ci-anură, ci-anotic, elegi-ac şi în
unele neologisme (respectînd în acest caz principiul etimologic), cu toate că fonemul
notat este aici /a/: giardia, giardiază, buciardă (,, ciocan prevăzut pe feţele de izbire cu
dinţi în formă piramidală”), buciardaj etc. În nume proprii româneşti se scrie conform
tradiţiei: Caragiale, Caragiani.
În ortografierea substantivelor şi a adjectivelor se ivesc situaţii care nu se pot
rezolva decît recurgînd la principiul morfologic. Scrierea cu -i, -ii, -iii nu are decît rar o
bază fonetico-fonologică. De cele mai multe ori în urma pronunţării se percepe numai un
singur -i ori se înregistrează numai -ii, deşi în reprezentarea grafică trebuie să se reflecte
realitatea morfologică şi nu cea fonetico-fonologică. Situaţii de acest fel apar în
exprimarea pluralului articulat la unele substantive şi adjective de genul masculin:
substantivul copil, adjectivul roşu, substantive şi adjective terminate în -iu, diftong
ascendent sau descendent. Astfel, în cuvinte precum: copiii, roşiii, cazangiii, fiii, vizitiii,
mijlociii, viii, realitatea fonetico-fonologică ar justifica scrierea cu -ii, deoarece se percep
numai două foneme /i/ plenisone. În plan morfologic, realitatea este însă alta, structura
cuvîntului obligîndu-ne să ţinem seama de toţi constituenţii imediaţi ai acestuia. Prin
urmare, imaginea grafică a cuvîntului trebuie să reflecte această structură: ultimul -i este
articol hotărît enclitic, specific substantivelor masculine la nominativ-acuzativ plural,
element care marchează, în planul formei, opoziţia determinat/nedeterminat
(cunoscut/necunoscut) din planul conţinutului (copiii-copii; cazangiii-cazangii; fiii-fii;
vizitiii-vizitii; mijlociii-mijlocii; viii-vii); penultimul -i este desinenţă de număr, marcă, în
planul formei, a opoziţiei mai mulţi/unul singur din planul conţinutului (copii-copil;
cazangii-cazangiu; fii-fiu; vizitii-vizitiu; mijlocii-mijlociu; vii-viu); antepenultimul -i face
parte din rădăcina cuvîntului.
Scrierea corectă a acestor cuvinte pune probleme, deoarece, cum am afirmat mai
sus, ea nu urmează unei distincţii realizate la nivel fonetico-fonologic. Lucrurile sînt mai
complicate în cazul elevilor din clasele mici, care nu posedă cunoştinţele necesare
conştientizării structurii cuvîntului. În cazul acestora, pînă la învăţarea articolului, se
încearcă, printr-o pronunţare într-un tempo foarte rar, marcarea la nivel fonetic a celor trei
sunete.
Se impune aici o precizare în legătură cu faptul că soluţiile pentru scrierea corectă a
cuvintelor discutate mai sus au fost căutate în mod obişnuit numai la nivelul fonologiei şi
al morfologiei, pierzîndu-se din vedere un aspect esenţial: cuvîntul trebuie privit în
relaţiile lui contextuale şi nu izolat de context . Soluţiile propuse de Ştefania Popescu au
rezultat “din considerarea atît a articolului -i, cît şi a substantivului articulat sau
nearticulat în contextul minimal, necesar şi suficient, specific fiecăruia: articolul a fost
urmărit în unitatea structurală de bază în care se află, adică în contextul silabei finale, iar
substantivul în contextul sintagmatic, deoarece determinarea definită a substantivului se
poate realiza în limba română atît prin articol enclitic, cît şi prin mijloace lexicale” 3.
Aceasta înseamnă că nu trebuie să minimalizăm şi nicidecum să neglijăm condiţiile
concordanţei formelor morfologice cu contextul sintactic.
Rolul contextului în rezolvarea unor probleme de ortografie este foarte evident în
cazul unor cuvinte care, la singular, au la final grupurile consonantice nedisociabile -br-,
-cr-, -dr-, -gr-, -pr-, -tr-, -pl- etc. + -u. Cuvinte precum: membri/membrii, cuscri/cuscrii,
33 Ştefania Popescu, Contexte pentru ortografia substantivelor masculine la nominativ-acuzativ, în LL,
1972, nr. 2, p. 216.

51
codri/codrii, integri/integrii, aspri/asprii, aştri/aştrii, multipli/multiplii, simpli/simplii
etc., se pronunţă la fel, dar se scriu cu un singur -i atunci cînd cuvîntul este nearticulat şi
cu ii atunci cînd este articulat enclitic. În afara contextului distincţia nu se poate face. În
contexte însă rezolvarea acestei probleme devine relativ simplă: aceşti membri/membrii
aceştia; aceşti cuscri/cuscrii aceştia; aceşti codri/codrii aceştia; oamenii integri/integrii
oameni; oamenii aspri/asprii oameni; aceşti aştri/aştrii aceştia, oamenii simpli/simplii
oameni, aceşti multipli ai litrului/multiplii litrului.
Exprimarea genitiv-dativului la unele substantive feminine şi adjective de genul
feminin pune probleme atît în vorbire, cît şi în scris. Necunoaşterea normei morfologice
care reglementează formarea genitiv-dativului la aceste substantive duce la apariţia
dubletelor de tipul: fata memei/fata mamii; ochii fetei/ochii fetii; marei treceri/marii
treceri etc. În rostire nu se face în general vreo deosebire între aceste cuvinte, toate
pronunţîndu-se cu i, deşi norma limbii literare ar trebui respectată. Ortografierea formelor
în discuţie este reglementată de o normă de natură morfologică: “se porneşte de la forma
de G-D nearticulat, la care se adaugă articolul hotărît -i: casă – unei case – deci casei;
mamă – unei mame – deci mamei […]”4, iar “pentru substantivele şi adjectivele feminine
terminate în vocalele ie în hiat, articolul hotărît i se alătură la forma de nominativ
nearticulat: o cîmpie, cîmpiei şi nu cîmpiii, o staţie, staţiei şi nu staţiii, o familie, familiei;
formele de G-D nearticulat ale acestor substantive şi adjective se vor scrie totdeauna cu
doi i: unei cîmpii, unei staţii, unei familii, rodul holdei aurii”. În acelaşi mod formează
genitiv-dativul articulat şi substantivele rîie şi tămîie (cf. ÎO), cu toate că la acestea din
urmă -ie reprezintă un diftong şi nu un hiat. Identificarea formelor nearticulate de G-D la
substantivele sau adjectivele de genul feminin se face pornind de la formele de N plural
nearticulat, care sînt identice cu cele de G-D singular nearticulat: o casă – unei case –
două case, o grădină – unei grădini – două grădini, o staţie – unei staţii – două staţii, o
familie – unei familii – două familii etc.
Substantivele feminine ceară, mazăre etc., singularia tantum, au la genitiv-dativ
forma cerii (pl. (sorturi) ceruri), mazării etc. (cf. DOOM 2).
Unele substantive comune masculine: bădica, mămica, naiba, neica, papa, popa, taica,
tata, vlădica, precum şi unele nume proprii masculine: Oprea, Toma pun probleme la
exprimarea valorilor cazuale de G-D, iar aceasta cu atît mai mult cu cît ele se comportă
diferit. Unele nu cunosc decît forma cu -ii: neichii, popii, altele nu cunosc decît forma cu
-ei: papei, altele au cîte două sau chiar trei forme acceptate de norma literară:
bădichii/bădicăi, naibii/naibei (DOOM 1), dar în DOOM 2, g.-d. naibii,
mămicăi/mămicii/mămichii, taichii/lui taica, vlădicăi/vlădicii/vlădichii, lui Oprea/Oprei,
lui Toma/Tomei, dar nu şi Oprii, Tomii (forme neliterare), lui tata/tatei (În DOOM 2: g.-d.
art. tatei/lui tata (+atribut) tatălui; pl. taţi), dar nu tatii şi nici papii (forme neacceptate
de norma literară).
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-
dativul singular diferit: maică ,,călugăriţă”, g-d. art. maicii; maică ,,mamă”, g-d. art.
maicei/maicii/maichii; soră ,,grad de rudenie”, g-d. art. surorii, soră ,,infirmieră”, g-d.
art. sorei; la substantivul piele, genitiv-dativul diferă în funcţie de sens: pielii, dar (la
animale) pieii. Formaţiile cu structura substantiv denumind persoane (grade de rudenie
sau relaţii sociale) + adjectiv posesiv: bunicu-meu, bunică-mea, nevastă-mea, soră-mea

44 Ion Diaconescu, Gramatica şi scrierea corectă, p. 13.

52
au genitiv-dativul la masculin cu articolul proclitic lui: lui bunicu-meu, iar la feminin
bunică-mii, nevesti-mii, soră-mii.
-i final se pronunţă şi se scrie după j, ş, ţ, z, numai dacă reprezintă, în cazul
substantivelor şi al adjectivelor, desinenţă de plural: cocoş/cocoşi, moş/moşi, mînz/mînji,
moţ/moţi, sturz/sturzi, ud/uzi, viteaz/viteji etc., indiferent dacă opoziţia singular/plural se
realizează prin absenţa/prezenţa lui -i.
Principiul morfologic oferă explicaţii şi pentru pronunţarea şi scrierea cu -ă final a
unor substantive precum: avalanşă, cămaşă, guşă, mătuşă, uşă, birjă, plajă, tijă, vrajă,
barjă, grijă etc., iar nu cu -e, aşa cum se întîmplă în varianta muntenească. Normele
actuale, ortoepice şi ortografice, acordă prioritate lui –ă, deoarece acesta reprezintă şi
desinenţa de singular feminin la substantivele terminate în -ş, -j. Acceptarea formelor cu
-e ar fi condus la neutralizarea opoziţiei singular/plural, în foarte multe cazuri – avalanşe,
plaje, birje, barje, tije etc. – formele cu -e fiind şi cele de plural. Pe de altă parte, formele
cu -ă sînt susţinute, tot în plan morfologic, de sufixul moţional cel mai frecvent pentru
formarea femininului de la masculin, -ă: tovarăş-ă, chiriaş-ă, codaş-ă, fruntaş-ă etc.,
precum şi de desinenţa de feminin singular din flexiunea adjectivelor: buclucaş-ă,
băştinaş-ă, uriaş-ă etc. Situaţia este valabilă şi în cazul masculinelor paşă, bulibaşă.
Substantivele şi adjectivele masculine terminate în consoana ş la nominativ-acuzativ au
însă vocativul singular în -e sau -ule, spre deosebire de masculinele paşă, bulibaşă şi de
feminine, care fac vocativul singular în -ă sau în -o (popular), în măsura în care pot avea
vocativ.
La substantivele (adjectivele) masculine şi neutre, care la finalul formei articulate
de nominativ-acuzativ singular au: consoană + u + l (articol hotărît) – copilul, pomul;
vocală (i) + u + l (articol hotărît) – alibiul, griul; semivocala i + u + l (articol hotărît) –
teiul, craiul, gunoiul; semivocala u + l (articol hotărît) – leul, auriul; vocala u + l
(articol hotărît) – codrul, cadrul, ministrul, articolul nu se mai pronunţă ori nu se
pronunţă distinct atunci cînd vorbirea se desfăşoară într-un tempo rapid. Urmarea este
omiterea articolului şi în scris, ca influenţă dinspre aspectul oral spre cel scris al limbii.
Există însă şi o influenţă inversă, situaţie în care rostirea articolului se face şi în alte
împrejurări decît cele care reclamă o exprimare solemnă sau înainte de pauză, atunci cînd
vorbirea se desfăşoară într-un tempo lent. Astfel vom întîlni în scris greşeli de tipul:
Fumatu strict interzis! Sportu – izvor de sănătate! etc. sau hiperliterarizări datorate în
ultimă instanţă tot necunoaşterii: vă spun cu titlul informativ, intenţionez a convinge de
contrariul, ori exprimări preţioase în varianta orală.
Poziţia “slabă” pe care se situează în acest moment articolul are după Al. Graur
cauze de ordin morfologic şi nu fonetic: “u a fost simţit ca articol (după modelul lui i de
la plural, unde l dispăruse mai de mult), deci -l a devenit inutil. Cea mai bună dovadă este
faptul că acolo unde -l nu e articol, el n-a fost suprimat (de exemplu în calcul, staul)”.
Indiferent cînd a fost eliminat -l (articol hotărît) din vorbire şi din ce motive,
continuăm să-l scriem pentru a asigura continuitate în ortografie şi pentru a marca, în
planul grafiei, opoziţia articulat/nearticulat la substantive şi adjective sau opoziţia de
clasă lexico-gramaticală la numerale, pronume, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale.
Principiul morfologic se aplică şi în ortografierea unor pronume şi adjective
pronominale, precum şi a unor numerale, atunci cînd pronunţarea acestora nu este
concludentă pentru imaginea lor grafică. Este cazul pronumelor/adjectivelor pronominale
demonstrative de depărtare aceea, aceia şi de identitate aceeaşi, aceiaşi, care se pronunţă

53
la fel, deşi ÎOOP şi DOOM 1, 2 recomandă rostirea cu ea, respectiv ia. Aceste forme
trebuie puse în relaţie cu acea (feminin, singular), acei (masculin, plural) şi mai ales
trebuie analizate în funcţie de distribuţia lor contextuală: fata aceea, băieţii aceia;
aceeaşi fată, aceiaşi băieţi. Este evident şi în acest caz, aşa cum am subliniat şi la
substantivele ortografiate cu i, ii, iii, rolul hotărîtor al contextului în rezolvarea unor
probleme de ortografie.
Se scriu cu ii formele de nominativ-acuzativ plural ale pronumelor personale înşii,
dînşii, ale pronumelor şi adjectivelor pronominale nehotărîte unii, vreunii, alţii (la acesta
din urmă, -i se constituie şi în element distinctiv al opoziţiei pronume nehotărît/adjectiv
pronominal nehotărît: alţii au venit/alţi oameni au venit), precum şi ale pronumelui şi
adjectivului pronominal negativ nici unii.
Numeralul cardinal mie are forma de plural nearticulat mii (ultimul -i fiind desinenţa de
plural, în opoziţie cu -e de la singular), iar în cazul numeralelor ordinale întrebuinţate
substantival sau adjectival (în acest caz în funcţie de distribuţia contextuală; acolo unde
este posibilă schimbarea topicii, numeralul întrebuinţat adjectival are -i) masculinul
plural are la nominativ-acuzativ -ii: întîii (Normele actuale acceptă la femininul
nearticulat al numeralului ordinal întîi, postpus substantivului, şi forma întîia: clasa
întîi/întîia (DOOM 2, p. XCII), primii, secunzii, terţii sau întîii oameni, primii oameni,
secunzii concurenţi, terţii membri, faţă de: oamenii dar dintîi, concurenţii secunzi.
La feminin singular, forma de genitiv-dativ a numeralului ordinal întîia, cu
întrebuinţare adjectivală, este cu -ii: farmecul întîii zile petrecute la mare (cu precizarea
că astfel de structuri e puţin probabil să le reperăm în vorbire, fiind preferate structurile
cu numeralul neologic: farmecul primei zile petrecute la mare).
Asigurarea unităţii elementelor constitutive ale verbului în timpul flexiunii şi a
regularizării flexiunii verbale impune respectarea normelor morfologice în ortografierea
acestor forme flexionare.
În formele flexionare ale unor verbe cu tema în -e-: agrea, crea (şi derivatele cu
prefixe ale acestora) apare o situaţie pe care norma fonetico-fonologică o respinge: după
e nu se pronunţă de regulă /ă/, /î/ şi nici /e/ nesusţinut de /i/ iniţial semivocalic (mai puţin
în neologisme de tipul alee, idee etc.). În forme precum creăm, agreăm, creînd, agreînd,
creez, agreez norma fonetică este încălcată, iar ortoepia şi ortografia ţin seama de norma
stabilită în conformitate cu principiul morfologic. În acest caz, intervine analogia în
flexiune cu alte verbe din aceeaşi clasă (lucra, desena etc.). La radicalul acestor verbe se
va adăuga flectivul, acelaşi pentru toată seria de verbe de conjugarea I, cu sufix flexionar
-ez/-eaz. Aşadar, lucr- + -ăm, cre- + -ăm, agre- + -ăm; lucr- + -înd, cre- + -înd, agre- +
-înd; lucr- + -ez, cre- + -ez, agre- + -ez etc.
Analogia acţionează şi în cazul unor verbe de conjugarea I al căror radical se
termină într-una din consoanele /ş/ sau /j/: trişa, aranja, angaja etc. Prin urmare, formele
acceptate vor fi: trişăm, aranjăm, angajăm; trişînd, angajînd, aranjînd; trişez, aranjez,
angajez etc. La imperfect persoana a III-a singular formele acestora sînt omonime cu
infinitivul prezent (trişa, aranja, angaja etc.). Tot sufixul gramatical -a- se regăseşte în
formele omonime de indicativ prezent şi imperfect, la persoana a II-a plural, de imperativ,
persoana a II-a plural, precum şi în forma de participiu plural, masculin (trişaţi, aranjaţi,
angajaţi etc.), în schimb, în formele de indicativ prezent, la persoana a III-a singular şi
plural, sufixul flexionar este -eaz- (trişează/trişez, aranjează/aranjez,
angajează/angajez), deoarece alternează cu sufixul -ez şi este în afara radicalului. Dacă

54
radicalul se termină în vocala /i/, atunci sufixul devine -az-: fotografi-ază, lini-ază, dar se
rosteşte -iaz-, ca şi în alte cuvinte de tipul aviatic, vie, vienez, în care, în rostire, hiatul se
evită prin introducerea semivocalei /i/; fenomenul nu are legătură cu gramatica, ci doar
uşurează rostirea. La verbele al căror sufix de infinitiv este -ia (ambreia, întemeia,
trunchia etc.), sufixul de persoana a III-a singular şi plural este -iaz: ambreiază,
întemeiază, trunchiază (pronunţat trunchi-ază; în acest caz, dacă pronunţarea
recomandată nu ar fi trunchi-a, ar trebui să scriem trunchează etc., aşa cum scriem
îngenunchează, care pare format pe terenul limbii române, dar provine de fapt din lat.
ingenuculare).
Verbele de tipul a aşeza, a înşela, a deşerta, a şedea etc., care au în radical
consoanele /ş/, /j/, vor avea după aceste consoane vocala /a/ şi nu diftongul /ea/, potrivit
regulii: “după ş, j în rădăcina cuvîntului se pronunţă şi se scrie numai a (nu ea)”. Prin
urmare, formele de indicativ prezent, persoana a III-a singular şi plural, vor fi: aşază,
înşală, deşartă, şade. La conjunctiv prezent, aceeaşi persoană, formele vor fi: să aşeze,
să înşele, să deşarte, să şadă.
La verbele de conjugarea a IV-a, cu radicalul în aceleaşi consoane (îngriji, obloji,
veşteji, covîrşi etc.) şi în orice alte consoane cu excepţia lui /r/, sufixul flexionar de
prezent este -easc- deoarece alternează cu -esc: îngrijească/îngrijesc,
oblojească/oblojesc, veştejească/veştejesc, covîrşească/covîrşesc; păzească/păzesc,
uimească/uimesc, iuţească/iuţesc etc. Verbele de aceeaşi conjugare care au radicalul
terminat în consoana /r/ (urî, hotărî, posomorî etc.) vor primi în formele flexionare de
prezent sufixul -asc, alternînd cu -ăsc: urască/urăsc, hotărască/hotărăsc,
posomorască/posomorăsc etc.).
Verbele de conjugarea a IV-a cu sufixul gramatical de infinitiv -î au la imperfect
sufixul gramatical -a, în vreme ce toate celelalte au la imperfect sufixul gramatical -ea:
coboram, hotăram, posomoram, uram etc., dar: iuţeam, îngrijeam, oblojeam, păzeam,
uimeam etc.
Deciziile individuale vor putea fi şi în aceste situaţii limitate şi chiar eliminate dacă
se va ţine seama de caracterul sistematic al limbii şi se va face apel la cunoştinţele de
morfologie.
În ortografierea formelor verbale de persoana a III-a, indicativ prezent şi conjunctiv
prezent trebuie să se ţină seama tot de reguli morfologice. Regula spune că acolo unde la
prezent indicativ desinenţa este -e, la prezent conjunctiv va fi -ă şi invers. Probleme apar
mai ales la verbele al căror radical se termină în [ş] sau [j] şi care nu au sufix flexionar
-ez/-eaz. În acest caz, după [ş], [j], desinenţa va fi -ă la indicativ: îngraşă, îngroaşă,
înfaşă, degajă etc., dar -e la conjunctiv: să îngraşe, să îngroaşe, să înfeşe, să degaje etc.
Formele de perfect simplu, persoana I singular, la verbele de conjugarea a IV-a cu
sufixul de infinitiv -i se vor scrie cu -ii sau -iii, după cum radicalul lor se termină deja în
-i sau nu: citi > citii, obloji > oblojii, sfii > sfiii, pustii > pustiii, etc. În acest caz, ca şi în
cazul substantivelor ortografiate cu i, ii, iii, vom avea în vedere structura morfologică a
verbului: ultimul -i este desinenţă de persoana I singular, penultimul -i este sufix
gramatical de perfect, iar antepenultimul – sfiii, pustiii – face parte din radicalul verbului.
Verbul a continua (Vezi noile recomandări din DOOM 2. ) are la indicativ prezent
şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma continuu, justificată de morfologie:
desinenţa de persoana I singular la prezentul indicativ şi conjunctiv al verbelor româneşti
este -u (aflu) sau -ø (învăţ) şi nu -i, cum se aude în rostirea celor mai mulţi în forma eu

55
continui. Apariţia acestei situaţii se explică prin influenţa pronunţării: de regulă este
destul de incomodă rostirea a două sunete identice, tendinţa fiind de reducere a două
vocale identice, prin contragere, la una singură, ca în: coperativă, alcol, sau de înlocuire a
unui sunet cu altul din aceeaşi serie: /e/ (semivocală) din seria anterioară este înlocuit
cu /i/ (semivocală) din aceeaşi serie în cuvinte ca: agreează, creează, ideea etc.; alteori,
într-o rostire neconformă cu norma limbii literare, hiatul devine diftong descendent:
ambiguu, discontinuu, perpetuu.
Probleme, atît în pronunţarea corectă cît şi în scrierea corectă, pun formele de
imperativ negativ. Norma care reglementează ortoepia şi ortografia acestora este că
imperativul negativ este identic cu infinitivul, avînd în plus adverbul negativ nu şi o
marcă de natură suprasegmentală, intonaţia: nu fi! nu zice! nu face! nu scrie! nu duce!
Tendinţa este, în aceste cazuri, de a folosi următoarele forme greşite de imperativ
prohibitiv: nu fii! nu zi! nu fă! nu scri! nu du!
Gerunziul verbelor terminate în -chea/-ghea se va pronunţa şi se va scrie cu i
(deochind, îngenunchind, priveghind, supraveghind, urechind, veghind etc.), în vreme ce
la verbele terminate în -chia/-ghia gerunziul se va pronunţa şi se va scrie cu ii (calchi-
ind, înjunghi-ind, machi-ind, trunchi-ind etc.). Cu ii se va scrie forma de gerunziu la toate
verbele de conjugările I şi a IV-a, care au radicalul terminat în /i/ vocalic: alini-ind,
apropi-ind, căpi-ind, pusti-ind, scri-ind, şti-ind etc.

3. Principiul sintactic
Vorbirea umană se prezintă ca un lanţ continuu de sunete, cel mai adesea fără
pauze între cuvinte. Aceasta face ca aceeaşi tranşă sonoră să poată fi segmentată în mod
diferit în cuvinte. Dacă în exprimarea orală segmentarea se poate face cu ajutorul unor
alte mijloace, printre care accentul, în scriere segmentarea în cuvinte este obligatorie,
între cuvinte existînd un spaţiu alb. Principiul sintactic recomandă ca segmentarea
lanţului sonor în scris să se facă ţinîndu-se cont de sensul cuvintelor şi de relaţiile
sintactice dintre cuvinte; de aceea se numeşte şi sintactico-lexical. Cu alte cuvinte, acest
principiu pretinde ortografierea cuvintelor potrivit cu sensul lor lexical şi cu valoarea lor
gramaticală.
Principiul sintactic reglementează scrierea omofonelor, într-un singur cuvînt ori în
două cuvinte separate prin spaţiu alb (blanc). Se cuprind aici în primul rînd adverbele
compuse, mai ales adverbele pronominale: oarecum, oarecînd, oricum, oricînd, oriunde,
nicicînd, nicicum, niciunde, oricît, nicicît, nicidecum, nicidecît, vreodată, niciodată,
cumva, undeva, cîndva, cîtva, încotrova, dar şi alte adverbe: desigur, odată, demult, defel,
totuna, altfel, bineînţeles, deoparte, devreme, numai, dar sînt şi pronume compuse în
relaţie de omofonie: oarecine, oarecare, oarece, oricine, oricare, orice, sau adjective:
deplin, cuminte, cumsecade, binecunoscut, substantive: însemn, omisiune, unsoare.
În cele mai multe situaţii contextul serveşte pentru stabilirea ortografiei: nicicînd
nu uit asta/nici cînd am fost acolo nu l-am văzut; o rezolvăm cumva/o rezolvăm cum va
da Dumnezeu; numai el o rezolvă/nu mai vine; orice faci, e bine/faci asta ori ce?; omul
cumsecade rămîne cumsecade/pe drumul cu polei trebuie să ştii cum se cade; toată viaţa
a purtat însemnul nobleţei/în semn de apreciere, te invit acolo.
Există însă şi cazuri cînd contextul nu e suficient, iar atunci sensul stabileşte
ortografierea: am mers o dată la teatru “o singură dată”/am mers odată la teatru “cîndva”;

56
niciodată n-am fost acolo “nicicînd”/nici o dată n-am fost acolo “nici măcar o dată”. În
toate cazurile, opţiunea pentru o ortografiere sau alta actualizează alte sensuri, putînd să-l
pună pe cel ce scrie în situaţii delicate. Faptul obligă chiar la alegerea şi ordonarea
cuvintelor. Enunţul port un soare-n suflet poate să nu deranjeze în scris, unde pauzele sînt
marcate prin blanc, dar în rostire se confundă cu port unsoare-n suflet, ceea ce nu numai că
e altceva, dar e şi neplăcut.
Alteori se ajunge la false segmentări: oleacă “puţin” circulă şi în varianta leacă,
mai ales ca substantiv, cu diminutivul lecuţă.
A doua categorie de omofone o formează perechile ce grupează cuvintele legate
prin linioară de unire faţă cu cuvinte autonome. Exemplele sînt numeroase şi actualizează
mai ales asocieri cu forme atone ale pronumelor personale sau reflexive şi forme atone
ale verbului a fi sau alte auxiliare.
ai mei/a-i aduce aminte al tău/a-l vedea
mai bine/ m-ai adus mi-a spus/a luat o mia
mii şi sute/mi-i dă ţii la el/ţi-i bine
la şcoală/l-a văzut la mama sa/s-a dus
sau vii sau pleci/s-au văzut copiii sar/ei s-ar pleca
Pe acelaşi model apar şi alte opoziţii: iau/i-au, iar/i-ar, ia/i-a, la/l-a, las/l-aş,
nea/ne-a, neam/ne-am, va/v-a, voi/v-oi, moi/m-oi, vor/v-or, mor/m-or, vii/vi-i, var/v-ar
etc.
Opoziţia angajează şi pronumele relativ ce în grupare cu un auxiliar sau un
pronume personal (cel/ce-l, cei/ce-i, cea/ce-a, ceai/ce-ai), adverbul nu asociat cu un
auxiliar (na/n-a, naş/n-aş, nor/n-or, nai/n-ai, noi/n-oi), conjuncţia că asociată cu un verb
auxiliar sau un pronume (ca/c-a, caş/c-aş, cam/c-am, cai/c-ai, car/c-ar, care/c-are).
Persoana a II-a plural a indicativului prezent are caracteristic morfemul -ţi, putînd
intra în coliziune omofonică cu persoana a II-a singular însoţită de pronumele relfexiv:
scrieţi tema corect/scrie-ţi singur tema, spuneţi altora ce aveţi pe inimă/spune-ţi în gînd
că vei reuşi.
Enunţul toată lumea are nare, numai popa n-are nare “nară” are şi altă
organizare: toată lumea are, n-are, numai popa n-are, n-are.
În folosirea linioarei de unire apar două feluri de greşeli: a) nu se pune linioara cînd
trebuie, scriindu-se fără linioară (maş, mar, lam) sau cu linioara pusă unde nu trebuie
(*ma-i, cu-n, n-ea); b) se foloseşte în scrierea unor cuvinte ale căror morfeme nu sînt
autonome (*î-mi, *î-l, *cînta-ră, *merge-ţi), creîndu-se confuzii între omofone (*m-ai
vreau, *ce-i buni sînt).

4. Principiul silabic
Principiul fonetic/fonologic pretinde ca fiecărui sunet/fonem să-i corespundă o
literă şi fiecărei litere – un sunet/fonem. Sistemul grafic latinesc era mai sărac decît
sistemul fonologic al limbii române, ceea ce a impus aflarea de soluţii care să permită
folosirea sistemului grafic latin. Pentru /ş/, /ţ/ s-a ales ca soluţie adăugarea unui semn
diacritic, sedila, sub s şi t. Pentru fonemele /ĉ/, /ĝ/, /ќ/, /g´ / s-a valorificat experienţa
italiană, crearea grafemelor complexe ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi. Principiul silabic
sau poziţional-combinatoriu contravine deci principiului fonetic, întrucît literele c, g, e, i,
h au alte valori în raport de litera care urmează sau, în cazul lui h, o şi precedă. C şi g
notează fonemul /c/, respectiv /g/, dacă sînt urmate de una din literele a, ă, î, o, u, literele

57
care notează consoane, afară de h, sau spaţiu blanc (sînt la finala cuvîntului); urmate de e
sau i, cele două litere notează fonemele /ĉ/ şi, respectiv, /ĝ/; urmate de h şi i sau e,
notează fonemele /ќ/şi respectiv /g´ /. Nu luăm în consideraţie contextele în care c şi g sînt
urmate de h, după care apare o altă literă, întrucît caracterizează cuvinte neadaptate limbii
române (chamais, fr., pron. şamua; charleston, engl., pron. ĉarls-ton; Chalipka, poet
slovac, pron. halupca; ghanez, pron. ganez).
În grafemele complexe ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, e şi i, ca şi h, au totdeauna
valoarea unor semne diacritice, a căror prezenţă are rostul de a schimba valoarea literei din
faţă, care diferă de valoarea lui c şi g urmate de alte litere. Spre deosebire însă de h, care are
totdeauna numai această valoare, e şi i se află în două situaţii diferite: a) de semn diacritic,
totdeauna; b) de a nota vocalele e şi i, în anume situaţii, păstrînd şi valoarea de semn
diacritic. Cuvîntul cinci are 4 foneme /ĉinĉ/: în prima poziţie i are ambele valori, de semn
diacritic, căci schimbă valoarea lui c faţă de căci, şi de notare a vocalei i, care are valoare
silabică; în a doua poziţie i are numai valoarea de semn diacritic, schimbînd valoarea lui c
faţă de circă.
Grafemele în discuţie sînt cunoscute şi sub numele de grupuri de litere. Trebuie să
precizăm însă că aceste grupuri de litere notează grupuri de sunete numai cînd e şi i
notează vocalele e, i (cere, cine, ger, ginere, chem, chin, ghem, ghimpe), iar cînd e, i au
numai valoare de semn diacritic notează foneme simple (ceară = /ĉară/, urci = /urĉ/,
geană = /ĝană/, giulgiu = /ĝulĝu/, cheamă = /ќamă/, unchi = /unќ/, gheară = /g´ ară/,
unghi = /ung´ /.
Apar de aici două serii de probleme: o serie priveşte ortografia, dacă se scrie
corect cu e sau cu i; a doua priveşte ortoepia, dacă e şi i notează vocale, formînd grup de
sunete distinct, fară a grupa în silaba respectivă o altă vocală.
Se discută despre ortografierea cu e sau cu i, pentru că în pronunţare nu se face
totdeauna deosebire netă, fapt pus în evidenţă şi de normele ortografice mai vechi (în
1932 se recomanda chiamă, ghiaţă) şi de normele ortografice actuale (pronumele ea se
pronunţă /ia/). Exceptînd situaţiile cînd e şi i notează şi vocale, cînd litera corespunde
fonemului în discuţie sînt cazurile cu e şi i numai semne diacritice: i apare de regulă în
poziţie finală (urci, mergi, trunchi, zbenghi), iar în poziţie interioară urmat de vocală
(pentru cazurile cînd e urmat de consoană, vezi mai jos!), pe cînd e apare numai în poziţie
interioară, urmat de vocală. Contextul comun e în poziţie interioară, urmat de vocală,
grafemul complex aparţinînd aceleiaşi silabe cu vocala ce urmează, creîndu-se falşi
diftongi sau falşi triftongi, în care, de fapt, nu există semivocalele /e/ şi /i/, ci numai
literele e şi i din componenţa grafemelor complexe cu valoare monofonematică (ceară,
geană, cheamă, gheată, ciot, giuvaier, chioşc, ghiont). Că sînt falşi triftongi sau diftongi
o probează cuvinte ca aricioaică, crucioaică, pomanagioaică, cafegioaică, în care se
înregistrează, de fiecare dată triftongul /oai/, i fiind doar semn diacritic pentru marcarea
valorii /ĉ/ a literei c.
De regulă, se scrie grafemul complex în a cărui alcătuire este e cînd urmează vocala
a. De obicei se asociază şi cu regula ea ~ e (ceară ~ cerui, geană ~ gene, cheamă ~ chem,
gheaţă ~ îngheţa), chiar şi cînd nu alternează (atuncea, geamantan), dar nu apare che sau
ghe decît cînd ea alternează cu e, căci corect e chiar, chiabur, ghiaur etc. Cînd grafemul e
urmat de vocalele o sau u selectează pe i (ciot, ciur, chior, chiul, gioarsă, giumbuşluc,
ghiont, ghiulea). Trecerea lui georgian la grafemul cu e se poate explica prin apropiere de
George, fixat de tradiţie.

58
 Cît priveşte cel de-al doilea aspect, al pronunţării grupului de litere, lucrurile sînt
destul de complicate, aflîndu-se în legătură şi cu opoziţia diftong/hiat în limba actuală.
Grafemele complexe avînd în componenţă litera e formează totdeauna grupuri de
foneme în poziţie finală (aplice, merge, măzăriche, leghe) şi în poziţie iniţială sau
interioară cînd urmează consoană (acetat, congelat, chenar, ghem). Cînd urmează o
vocală, e îşi păstrează statutul vocalic (liceal, licean, lanceolat, geomorf, cheiţă,
cheotoare, gheişă), dar poate să fie numai semn diacritic (ocean) sau semn diacritic şi
semivocală (ceucă).
Mai complicată este situaţia grafemelor complexe conţinînd litera i. În poziţie
finală, de regulă i este numai semn diacritic (araci, brici, bagi, trunchi, zbenghi). În
poziţie iniţială sau interioară poate avea numai valoare de semn diacritic (ciaconă,
giardia, calciu, elogiu, lipicios, desăgiar, chiar, ghioagă), dar poate nota şi vocala i
(social, vicios, aciua, belgian, religios, contagiune, machiaj, eşicher, ghionoaie,
burghiu). Faptul face ca în vorbire să apară confuzii între cele două pronunţări. Astfel
apar pronunţări greşite, de tipul elogiu (pron. -giu-u), dar cel mai adesea cu eliminarea
vocalei (ma-chiaj, li-ceal, eşi-cher, bel-gian). Cînd aceste grafeme sînt urmate de
consoane, i se rosteşte, ca vocală (vecin, lungime, închipui), chiar şi acolo unde
pronunţarea corectă este cu ĉ, fără i (Pecica, miciman, pron. peci-, mici-) sau ci a devenit
ş (paşnic < pacinic, veşnic < vecinic, obişnui < obicinui). Au rămas cu i vocalic doar
compuse ca nicicînd, nicicum, nicidecum, nicidecît, niciunde.
În poziţie finală i are şi valoare vocalică, situaţie în care primeşte şi accentul
cuvîntului: adînci – adj./adînci – verb, calici – substantiv/calici – verb, cotonogi –
adj./cotonogi – verb, fugi – imperativ/fugi – perfectul simplu. În derivatele cu -achi
(băiţachi, Leonachi), i are şi valoare vocalică, ca şi în unele nume proprii străine sau
hipocoristice (Luci).

5. Principiul tradiţional-istoric (etimologic)

Fiind în continuă schimbare, limba cunoaşte modificări de la o epocă la alta, iar
ortografia românească, fonetică/fonologică în esenţa ei, tinde să fie în pas cu pronunţarea
literară. Pe de altă parte, ortografia este conservatoare, asigurînd continuitatea cu formele
considerate corecte anterior, intrînd în contradicţie cu caracterul fonetic. Tocmai de aceea
principiul se mai numeşte şi etimologic.
Pe de o parte, întîlnim cuvinte care se scriu “aşa”, cum s-au scris şi în limba veche.
Este cazul pronumelor eu, el, ea, ei, ele, care se scriu aşa cum s-au scris totdeauna în limba
română, iar nu ieu, iel, ia, iei, iele, cum se pronunţă. Situaţia este aceeaşi pentru formele
verbului a fi care încep cu e: eşti, este, era etc., care se pronunţă cu diftongul iniţial ie, ca şi
toate cuvintele româneşti din vechiul fond (ied, ieşire, ierta, iele), dar se scriu fără i-, căci aşa
s-au scris totdeauna.
Diftongul oa la început de cuvînt se pronunţă ua; de regulă acest diftong este
urmaşul lat. o accentuat, ca atare scrierea oa se justifică, chiar dacă pronunţarea este ua,
pentru că: rom. oa < lat. o (rom. oaie < lat. ovis, rom. oară < lat. hora, rom. oală < lat.
holla, rom. oameni < lat. homines, rom. oaspe < lat. hospes); diftongul oa alternează cu
o, astfel că scrierea oa păstrează unitatea cuvîntului; în textele vechi s-a scris oa, nu ua.
Alternanţa obligă să scriem ea cînd alternează cu e (bea, deal, cearta/bem,
deluşor, certa), ca şi pentru oa alternînd cu o (oameni/om, oară/ori) etc.

59
Tradiţia reglementează şi scrierea vocalelor în hiat: a doua vocală se scrie singură, chiar
dacă în pronunţare apare o semivocală ce continuă prima vocală, deci corecte sînt
formele:
vie, scrie, ştie luă, continuă
via, scria, ştia luînd, continuînd
lua, continua respectuos, onctuos
Chiar dacă, datorită coarticulării, în pronunţare apar, mai mult sau mai puţin
evident, diftongii ie (stiie), ia (stiia) etc.; a doua vocală nu apare însoţită de semivocala
de apertură, datorată particularităţilor de articulare ale vocalei respective, deci corecte
sînt aur, fiinţă, idee, iar nu auur, fiiinţă, ideie, cum adeseori se pronunţă.
Formele sînt, sîntem, sînteţi s-au impus în reforma ortografică din 1953, pentru că
erau cele mai răspîndite în vorbirea populară, dar şi pentru că formele sunt, suntem,
sunteţi nu au existat în limba română veche, fiind folosite abia pe la 1800 şi apoi impuse
de Şcoala Ardeleană şi latinişti, ca forme continuatoare ale lat. sunt (De fapt lat. sunt >
rom. s, iar sînt este continuator al lat. sint, de la conjunctiv). Din 1992, Academia
Română l-a impus din nou pe sunt, reclamînd tocmai tradiţia care se formase în ortografie
pînă la 1953, punîndu-ne în faţa unei tradiţii care înlătură o altă tradiţie.
Articolul hotărît l nu se pronunţă în limba literară actuală decît în rostirile preţioase.
Păstrarea lui o recomandă principiul morfologic, din considerente impuse de structura
morfologică a cuvîntului, dar şi tradiţia: aşa s-a scris totdeauna, indiferent dacă se
pronunţa sau nu. E de reţinut că dacă -l nu e articol, se pronunţă (vezi cal, mal, şal, val, în
care -l se aude totdeauna; şa e altceva decît şal).
Tot tradiţia impune să se scrie subţire, absent, obcină, chiar dacă se pronunţă
supţire, absent, opcină sau consecvent, frecvent, delincvent, chiar dacă se pronunţa
consegvent, fregvent, deligvent etc.
Neologismele care nu şi-au fixat o tradiţie în limba română se scriu ca în limba de
origine: feed-back, disc-jockey, outsider, diesel, pizzicato, Wolfram etc. Cele care s-au
adaptat limbii române se scriu aşa cum au fost fixate de tradiţie, chiar dacă uneori forma
în care s-au fixat pare curioasă, fiind inexplicabilă prin etimon (bazin, viteză, autobuz
etc.). De la o perioadă la alta, neologismele se pot adapta limbii române, caz în care se
vor supune normelor ortografice ale cuvintelor româneşti.

6. Principiul simbolic
Există în limbă cuvinte care în anumite contexte dezvoltă o semnificaţie aparte.
Spunem că în astfel de situaţii realitatea denumită capătă valoare de simbol. Spre a se
deosebi de semnificaţiile curente, marcate prin scrierea cuvîntului cu literă mică (dacă alte
norme nu pretind folosirea majusculei, cum ar fi cazul începutului de enunţ, sau trecerea în
clasa numelor proprii), în astfel de enunţuri cuvîntul se scrie cu majusculă. Principiul
simbolic a fost formulat de Theodor Hristea în volumul Sinteze de limba română, Ediţia a
III-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 196: ,,[…] principiul simbolic […] ne
recomandă să scriem acelaşi cuvînt (sub raport sonor) fie cu literă mică, fie cu majusculă
(după împrejurări) […]. Regula este că, atunci cînd cuvîntul se întrebuinţează în accepţia
lui obişnuită, el se scrie cu iniţială mică, iar cînd are un sens cu totul special sau, altfel
spus, cînd simbolizează ceva, se scrie cu majusculă”.
Principiul simbolic pretinde, ca atare, să se scrie cu majusculă acele cuvinte care
în context dezvoltă sensuri conotative deosebite. În Biblie, orice cuvînt care face trimitere

60
la divinitate se scrie cu majusculă, chiar dacă altfel, acel cuvînt este comun: “Fiii lui
Dumnezeu, [...] daţi Domnului slavă şi cinste” (Psalm 29, 1); “Căci tu eşti Stînca mea,
Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui” (Psalm 31, 3); “Orişicui va vorbi
împotriva Fiului omului i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfînt nu i se va
ierta” (Luca, 12.10); “Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Evrei, 5.5).
Valenţele cuvintelor scrise cu majusculă au fost intens explorate de scriitori,
îndeosebi de unii simbolişti: “De mic Fatalitatea în cartea ei m-a scris” (Al. Macedonski,
Accente intime); “Prin ochiul Omenirii la inime transcris” (ibidem); “cereasca Poezie/Îmi
surîdea voioasă şezînd pe-un negru mal” (Idem, Noaptea de Septembrie); “Eram senin şi
vesel şi Orient şi-Apus” (Ibidem), dar nu numai simboliştii: “M-atîrn de tine, Poezie,/ca
un copil de poala lumii” (Al. Philippide, M-atîrn de tine, Poezie).
Dar regula scrierii cu majusculă a cuvintelor cu conotaţii deosebite nu operează
numai în stilul beletristic, chiar dacă acesta exploatează mai mult virtuţile grafice. În mod
obişnuit, numele punctelor cardinale se scriu cu minusculă, dar cînd semnifică un spaţiu,
nu un punct cardinal, se scriu cu majusculă, ca şi în exemplul din Macedonski. La fel:
“Am înfruntat noi năvăliri destule din miazănoapte, răsărit şi-apus”, dar la Eminescu :
“Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?” (M. Eminescu, Scrisoarea III); “E limpede că
Westul nu crede în posibilităţile de relansare a României” (Adevărul, 9 aug. 1999, p.1)
(Scrierea cu W urmăreşte să expliciteze că nu e vorba despre Vest, cuvînt românesc ce
indică un punct cardinal, ci despre Europa).
Într-o situaţie similară se află numeroase alte cuvinte. În prefaţa de la volumul Poesii al
lui Mihai Eminescu, din 1884, Titu Maiorescu nota: “Publicarea se face în lipsa poetului
din Ţară”. Acelaşi cuvînt apare ortografiat la fel şi în alte părţi: “tot mai mulţi tineri au
mers la studii în universităţi din Ţară” (Arcaşul, Cernăuţi, iunie 2000, p.11); “Cultura
comunicării şi a gîndirii multor basarabeni este destul de scăzută în comparaţie cu
românii din Ţară” (V. Botnariuc, CISL, VI1, p.219).
Ori de cîte ori un cuvînt comun dobîndeşte statut de nume propriu, el trebuie să fie
scris cu majusculă. Cuvîntul deltă e substantiv comun, dar în Avem în program şi Delta
cuvîntul trebuie scris cu majusculă, avînd un singur denotat, Delta Dunării. La fel, lună e
comun în Aseară era lună, dar propriu în Luna e un corp ceresc, ca şi pămînt, comun în
Pămîntul ne rabdă pe toţi, dar propriu în Mă adresez vouă, locuitori ai planetei Pămînt
etc.
Cu majusculă se scriu numele unor evenimente istorice care au marcat evoluţia
colectivităţilor umane: Antichitatea, Evul Mediu,Comuna (din Paris), Renaşterea,
Reforma, ca mişcări sociale, culturale, politice, economice cau au schimbat cursul
evenimentelor istorice, inclusiv războaiele de anvergură (Vezi DOOM 2, p. LIX.) :
Primul Război Mondial, Războiul de Independenţă, Războiul celor două Roze, Războiul
de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani, Unirea sau Marea Unire (de la 1918). Tot cu
majusculă se vor scrie cuvintele din datele istorice cele mai importante: 24 Ianuarie, 1
Decembrie etc., dar numai cînd fac trimitere la datele istorice, iar nu şi cînd trimit la ziua
ordinară de 24 ianuarie sau altă zi.
Formulele de adresare din actele oficiale sau documente particulare se află sub
imperiul principiului simbolic. Pronumele de reverenţă sau locuţiunile pronominale de
reverenţă de tipul: Alteţa Sa, Alteţa Voastră, Excelenţa Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea
Voastră, Maiestatea Ta/ Majestatea Ta, Maiestatea Voastră/ Majestatea Voastră,
Sanctitatea Sa, Măria Ta, Luminăţia Voastră, Sfinţia Ta, Cuvioşia Ta (la care se adaugă şi

61
derivatele cu prea-: Preasfinţitul, Preacurata, Preacuvioşia Sa, Preasfinţia (Ta, Sa,
Voastră) se vor scrie totdeauna cu majusculă, însemn al statutului social al funcţiei. De
altfel şi substantivele se scriu tot cu majusculă: Bun venit, Alteţă! M-am întîlnit cu
Preasfinţitul.
În formulele de adresare din diferite petiţii, numele funcţiei către care se
adresează petiţia va fi scris cu majusculă: Domnule Ministru (Preşedinte, Primar,
Director etc.). Este prezentă aici atitudinea de reverenţă ce trebuie să domine relaţiile
publice, iar nu în mod obligatoriu faţă de persoana ce ocupă acea funcţie, obligîndu-l pe
cel în cauză la o atitudine decentă, corectă.
Şi în scrierile epistolare operează principiul simbolic, de aceea în formula de
adresare se foloseşte majuscula în cazul unei relaţiile mai strînse sau al unei atitudini
deosebite, al unor conotaţii aparte: Domnule Profesor, Domnule Diriginte etc. Folosirea
minusculei pune în evidenţă relaţiile comune dintre cel ce scrie şi persoana căreia se
adresează.
Înţelegem de aici că principiul simbolic îndreptăţeşte folosirea majusculei ori de
cîte ori se doreşte ridicarea la rang de simbol a unui cuvînt. Aşa se întîmplă în formulele
urărilor: La Mulţi Ani, Sănătate, Bucurii!

Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Explicaţi caracterul convenţional al ortografiei.

2. Motivaţi prezenţa mai multor principii în stabilirea normelor ortografice actuale.
3. Indicaţi cîteva dificultăţi privind grafemele ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, atît în plan
ortografic, cît şi în plan ortoepic.
4. Precizaţi dificultăţile ridicate de folosirea literelor k, x, q, w, y.
5. Realizaţi un text în care să apară minimum cinci situaţii de aplicare a principiului
sintactic; explicaţi fiecare caz în parte.
6. Realizaţi un text în care să apară minimum cinci situaţii de aplicare a principiului
simbolic; explicaţi fiecare caz în parte.

Test de autoevaluare (IV)

1. Se scriu şi se pronunţă corect toate cuvintele din seria:
e. uşa, înşeală, şade, deşală, coaja, marfar;
f. uşa, înşală, şade, deşală, coaja, marfar;
g. uşa, înşeală, şede, deşeală, coajea, mărfar;
h. uşea, înşală, şade, deşală, coaja, mărfar.

2. Litera x se pronunţă [gz] în toate cuvintele din seria:

a. exemplu, expedia, examen, exil;
b. auxiliar, exilat, exod, exact;
c. exacerba, expedia, auxiliar, axilă.

62
3. Principiul sintactic este numit:
a. sintactico - lexical;
b. poziţional - combinatoriu;
c. etimologic.
4. Vocalele ă şi î:
a. au fost moştenite din latina populară, prin cuvintele latineşti în care apar;
b. reprezintă inovaţii ale limbii române;
c. au fost preluate, prin împrumuturi, din limba rusă (după 1950).

5. Precizaţi seria cuvintelor accentuate corect (potrivit recomandărilor din DOOM 2):
a. áripă, avárie, caractér, fenomén, sevér;
b. arípă, avárie, carácter, fenomén, séver;
c. áripă, avárie, carácter, fénomen, sevér.

6. Sînt scrise corect toate cuvintele din seria:

a. înnădit, înoire, înadins, înot, înnobila, înnegura;
b. înnădit, înnoire, înadins, înot, înnobila, înnegura;
c. înădit, înoire, înadins, înnot, înobila, înnegura;
d. înădit, înoire, înadins, înnot, înobila, înegura.

7. Sînt corect scrise toate cuvintele din seria:

a) Facultatea de litere, Institutul de lingvistică, Casa presei libere, Dicţionarul explicativ al limbii
române
b) Facultatea de Litere, Institutul de Lingvistică, Casa Presei libere, Dicţionarul Explicativ al
Limbii române
c) Facultatea de Litere, Institutul de Lingvistică, Casa Presei Libere, Dicţionarul explicativ al
limbii române
d) Facultatea De Litere, Institutul De Lingvistică, Casa Presei Libere, Dicţionarul Explicativ Al
Limbii Române

8. Litera i notează semivocala i în toate cuvintele din seria:

a) bine, mine, iese, dai;
b) şi-a (dat), ciornă, sanie;
c) băieţi, siamez, piaţă;
d) iarnă, haimana, iepure, pai.

9. Sînt corect scrise cuvintele din seria:

a) înnoi, înnoda, înota, înnopta, înnegri, îneca;
b) înnoi, înoda, înota, înnopta, înnegri, îneca;
c) înnoi, înnoda, înnota, înnopta, înnegri, înneca;
d) înoi, înoda, înota, înopta, înegri, îneca.

63
10. Se dă enunţul: Crede-ţi-mă că i-i dor de voi dar şi de cuscrii voştri, nemaivorbind de
plimbările pe-noptate de-a lungul aleilor Timişorene. Acesta conţine:
a) trei greşeli de ortografie şi o greşeală de punctuaţie;
b) patru greşeli de ortografie şi o greşeală de punctuaţie;
c) trei greşeli de ortografie şi nici una de punctuaţie;
d) două greşeli de ortografie şi o greşeală de punctuaţie.

Teste de evaluare finală

Test de evaluare finală (I)

1. Limita dintre silabe este numită:

a. tăietură silabică,
b. sintagmă minimală;
c. unitate suprasegmentală extensivă.

2. Sînt scrise corect toate cuvintele din seria:

a. înnădit, înoire, înadins, înot, înnobila, înnegura;
b. înnădit, înnoire, înadins, înot, înnobila, înnegura;
c. înădit, înoire, înadins, înnot, înobila, înnegura;
d. înădit, înoire, înadins, înnot, înobila, înegura.

3. Regulile bazate pe structura morfologică a cuvîntului se aplică:

a. cînd între două vocale se află mai mult de trei consoane;
b. în cazul cuvintelor compuse (semi)analizabile şi/sau a cuvintelor derivate cu sufixe şi
prefixe;
c. în grupurile de litere sh, th, ts, tz, prezente în neologisme neadaptate limbii române.

4. Precizaţi seria cuvintelor accentuate corect (potrivit recomandărilor din DOOM 2):
a. áripă, avárie, caractér, fenomén, sevér;
b. arípă, avárie, carácter, fenomén, séver;
c. áripă, avárie, carácter, fénomen, sevér.

5. În clasificarea consoanelor sonore şi surde, se are în vedere unul din criteriile:

a. participarea/neparticiparea buzelor;
b. locul de articulare;
c. participarea/neparticiparea coardelor vocale;
d. poziţia muşchiului lingual.

6. Menţionaţi seria cuvintelor scrise corect:

a. interregional, îneca, înota, înnoda, transsiberian;
b. interregional, înneca, înnota, înnoda, transsiberian;
c. interregional, îneca, înota, înnoda, transiberian.

64
7. În cuvintele paroxitone, accentul cade:
a. pe ultima silabă din cuvînt;
b. pe o silabă situată în faţa celei penultime;
c. pe silaba penultimă a cuvîntului;
d.. nu există o regulă precisă.

8. Cuvîntul Guineea conţine:

a. două hiaturi;
b. un hiat şi un diftong;
c. un diftong şi un triftong.
9. Baza de articulaţie reprezintă:
a.. punerea organelor articulatorii în poziţie de articulare;
b. blocarea totală a canalului fonator;
c. totalitatea trăsăturilor articulatorii specifice unei limbi.

10. În flexiunea de indicativ prezent singular a verbelor : a crea, a agrea, a procrea, apar:
a. diftongi;
b. litere duble;
c. variantele a) şi b).

11. În producerea sunetelor, zona de maximă energie fonatoare este în:

a.. faringe;
b. cavitatea bucală;
c. cavitatea nazală;
d. atît în cavitatea bucală, cît şi în cavitatea nazală.

12. Precizaţi seria care cuprinde triftongi centraţi:

a. lupoaică, i-au, tăiai;
b. bielă, încovoiau, puteai;
c. fuioare, sau, două.

13. La pronunţarea vocalelor închise, limba şi maxilarul inferior se află:

a.. în poziţia cea mai ridicată faţă de bolta palatului;
b. într-o poziţie mai joasă faţă de palat decît la articularea vocalelor i, î, u;
c. limba şi maxilarul inferior nu participă la pronunţarea vocalelor închise.

14. Care dintre următoarele serii prezintă alternanţe în flexiune (precizaţi-le):

a. tînăr, bătrîn, măr, lup;
b. băiat, floare, veste, negru;
c. monah, cădea, faţă, pom.

15. Sînt sunete continue:

a. consoanele oclusive şi cele africate;
b. vocalele, consoanele oclusive şi africate;
c. vocalele, consoanele fricative şi sonante;

65
d. semivocalele, consoanele oclusive şi fricative.

16. Precizaţi seria în care există doar vocale în hiat:

a. mergeau, piatră, pian;
b. fiinţă, ideal, suie;
c. apropia, spion, coaliţie;
d. iute, pian, taie.

17. Sînt sunete momentane:

a. consoanele oclusive şi semioclusive;
b. consoanele fricative şi sonante;
c. semivocalele şi consoanele oclusive.

18. Sînt despărţite corect în silabe cuvintele din seria:

a. jam-bie-ră, ne-întîr-ziat;
b. jam-bie-ră, ne-în-tîrzi-at;
c. jam-bi-e-ră, neîn-tîr-zi-at;
d. jam-bi-e-ră, ne-în-tîr-zi-at.

19. Precizaţi modificarea fonetică din cuvintele: dom’le, fărdelege, lefşoară, soarle, treburle,
unle:
a. eliziune;
b. sincopă;
c. apocopă;
d. disimilare silabică.

20. Sînt despărţite corect în silabe cuvintele din seria:

a. de-zi-nfec-tant, fa-bric-a-ţi-e;
b. dez-in-fec-tant, fa-bri-ca-ţi-e;
c. de-zi-nfec-tant, fab-ri-ca-ţi-e;
d. dez-in-fe-ctant, fa-brica-ţi-e.

Test de evaluare finală (II)

1. În cuvintele româneşti, sînt monovalente (corespund cîte unui singur sunet-tip):

a. 19 litere;
b. 31 de litere;
c. 25 de litere.

2. Menţionaţi seria cuvintelor scrise corect:

a. ambulanţă, amplasa, complăcea, imbatabil, Istanbul;
b. ambulanţă, amplasa, complace, imbatabil, Istambul;
c. anbulanţă, amplasa, complăcea, inbatabil, Istanbul

3. Accentul logic pune în evidenţă:

66
a. un cuvînt dintr-un grup sintactic;
b. o silabă dintr-un cuvînt;
c. secvenţe de enunţuri.

4. În cuvintele: pre-gă-ti-re, că-de-re, ac-tor, pig-men-tat:

a. toate cuvintele conţin numai silabe deschise;
b. primele două conţin silabe deschise, iar celelate conţin silabe închise;
c. toate cuvintele conţin numai silabe închise.

5. În timpul flexiunii cuvintelor, accentul poate fi:

a. întotdeauna liber stabil;
b. întotdeauna liber mobil;
c. liber stabil sau liber mobil.

6. În cuvintele: copiii, fiii, vizitiii, ultimul – i reprezintă :

a. desinenţă de număr;
b. articol hotărît enclitic;
c. rădăcina cuvîntului.

7. Afereza constă în:

a. căderea unui sunet final sau a unei silabe de la sfîrşitul cuvîntului;
b. suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvîntului;
c. introducerea unei vocale între două consoane.

8. Vocalele anterioare au următoarele trăsături distinctive:

a. labiale, deschise, centrale;
b. nelabiale, medii, închise;
c. deschise, medii, nelabiale.

9. Formele de indicativ prezent, persoana a III- a, singular şi plural, de la verbele a aşeza, a

înşela, a şedea, sînt:
a. aşază, înşeală, şade;
b. aşează, înşeală, şede;
c. aşază, înşală, şade;
d. aşează, înşală, şede.

10. Principiul sintactic este numit:

a. sintactico - lexical;
b. poziţional - combinatoriu;
c. etimologic.

11. Precizaţi seria în care există doar vocale în hiat:

a. cercei, iarbă, rochie, ursoaică;
b. două, ceartă, mergeau, pian;

67
c. bour, conştiinţă, poezie, rîuri.

12. Vocalele anterioare au următoarele trăsături distinctive:

a. labiale, deschise, centrale;
b. nelabiale, medii, închise;
c. deschise, medii, nelabiale.

13. Precizaţi seria în care există doar diftongi ascendenţi:

a. iepure, miere, grîu;
b.acadea, toată, băiat;
c. mîine, tablou, deal.

14. Raportul de comutare defineşte:

a. alternanţele fonetice;
b. vocalele unei limbi naturale;
c. fonemele.

15. Vocalele şi semivocalele sînt unităţi:

a. difonematice;
b. monofonematice;
c. vocalele sînt monofonematice, iar semivocalele sînt difonematice.

16. Anaptixa constă în:

a. introducerea unui sunet la iniţiala cuvîntului;
b. reducerea sunetelor de la sfîrşitul cuvîntului;
c. introducerea unei vocale între două consoane.

17. În cuvîntul radiojurnal există:

a. un singur accent;
b. un accent principal şi unul secundar;
c. două accente principale.

18. Precizaţi care este seria consoanelor dentale:

a. m, p, b, l, r, z, s, ţ;
b. ş, j, ĉ, ĝ, g’, k’, v, f;
c. n, d, t, l, r, z, s, ţ;
d. l, r, ş, j, ĉ, ĝ, s, ţ.

19. Precizaţi modificarea fonetică din cuvintele: dom’le, fărdelege, lefşoară, soarle, treburle,
unle:
a. eliziune;
b. sincopă;
c. apocopă;
d. disimilare silabică.

20. Regulile bazate pe structura morfologică a cuvîntului se aplică:

68
a. cînd între două vocale se află mai mult de trei consoane;
b. în cazul cuvintelor compuse (semi)analizabile şi/sau a cuvintelor derivate cu sufixe şi
prefixe;
c. în grupurile de litere sh, th, ts, tz, prezente în neologisme neadaptate limbii române.

ANEXE
CE E NOU21 ÎN DOOM2
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu.
În cele ce urmează se prezintă, însoţite de câteva exemple, principalele modificări
introduse în DOOM2 faţă de prima ediţie a dicţionarului 22 (DOOM1), modificări care
afectează normarea sub diverse aspecte a unor cuvinte.
Conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001, în
România, forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile
ortografice obligatorii ” este Academia Română.
Actualele norme au intrat în uz din momentul publicării DOOM 2; pentru învăţământ,
ministerul de resort este cel care decide data aplicării lor.
Pentru detalii privind celelalte norme (care sunt în continuare valabile aşa cum fuseseră
stabilite prin DOOM1) şi fiecare cuvânt - mai vechi sau mai nou - în parte este necesară
consultarea introducerii la DOOM2, respectiv a dicţionarului propriu-zis.
Informaţiile sunt prezentate în ordinea în care au fost tratate în introducerea la
DOOM2 şi nu în ordinea importanţei.

MODIFICĂRI PRIVIND DENUMIREA/CITIREA UNOR LITERE

21Cuvintele la care s-au făcut modificări de normă faţă de ediţia I sunt precedate în
DOOM2 de semnul exclamării (!), iar cuvintele nou introduse – de steluţă (*).
22Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică al Universităţii Bucureşti, Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, redactor
responsabil: Mioara Avram, redactor responsabil adjunct: Laura Vasiliu.

69
 Litere D
mari mici en
u
m
ir
ea
/
cit
ir
ea
lit
er
ei
A a a
Ă ă ă
Â23 â î/î
di
n
a
B b be
/bî
C c če
/cî
D d de
/dî
E e e
F f ef/
fe/
fî
G g ğe
/g
he
/gî
H h ha
ş/
h
î24
I i i
Î î î/î
di
ni
23Considerăm neavenită continuarea războiului celor două litere, „ â din a” şi „ î din i”: indiferent de
motivaţii, schimbarea, din nou, a acestei convenţii grafice ar fi o dovadă de ridicolă imaturitate pentru o
cultură care pretinde a fi luată în serios.

24Denumirea ha este rar folosită.

70
 J j je/
jî
K k ka
/k
ap
a
L l el/
le/
lî
M m e
m/
m
e/
mî
N n en
/n
e/
nî
O o o
P p pe
/pî
Q q k
ü25
R r er/
re/
rî
S s es
/s
e/
sî
Ş26 ş şe
/şî
T t te/
tî
Ţ ţ ţe/
ţî
U u u
V v ve
/vî

25Pronunţarea chĭu, indicată în DOOM1, este nerecomandabilă.

26ş şi ţ au sub s şi t o virguliţ㸠şi nu o sedilă (care se utilizează sub c în alte limbi: ç). În
unele programe de calculator, ş, spre deosebire de ţ, apare în mod greşit cu sedilă.

71
 W w du
bl
u
ve
/d
ub
lu
vî
X x ic
s
Y y [i
gr
ec
]
Z z ze
/z
e
t27
/zî

O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W

Valoarea Poziţia Exemple

28
şi [u] la iniţială de cuvânt + weekend
în câteva ee, (h)i [uĭkend]
anglicisme whisky [uĭski]
wigwam
[uĭgŭom]

SCRIEREA ŞI CITIREA UNOR ABREVIERI

Actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare a unor abrevieri de tipul

SUA, UNESCO etc.
Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost
împrumutate abrevierile, de ex. CV, citită [sivi], deoarece este împrumutată din engleză, şi
nu din latină (unde nici nu se folosea această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o
abreviază, curriculum vitae, este un latinism.
Nu sunt urmate de punct:

27Citit şi [zed].

28Deoarece diftongul [ŭi] nu există în limba română.

72
 - simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: gal pentru galon;
- simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: Rh „factorul Rhesus”.
Pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură se aplică prevederile sistemelor
internaţionale obligatorii/normele interne în domeniu.
ACCENTUL29
La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante accentuale literare libere
(indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1, atât la
unele cuvinte vechi în limbă, cât şi la unele neologisme, de ex. acatist/acatist,
antic/antic, gingaş/gingaş, hatman/hatman, jilav/jilav, penurie/penurie, trafic/trafic.
Se recomandă o singură accentuare la avarie, crater, despot, la formele verbului a fi
suntem, sunteţi.

SCRIEREA ŞI PRONUNŢAREA NUMELOR PROPRII STRĂINE

Numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea Belarus (la
cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus,
belarusă/bielorusă), Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar.
Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii
române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi
folosite şi în indicaţii bibliografice: Florenţa etc.
Normele actuale recomandă formele Bahus, Damocles - cf. şi expresia consacrată sabia
lui Damocles -, Menalaos, Oedip [ödip] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege
şi a titlului operei lui George Enescu), Procust, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip,
Procust.
Numele anumitor personalităţi, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi
ortografiate atât conform tradiţiei româneşti, cât şi normelor actuale de transliterare:
Dostoievski/Dostoevski.

SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ SAU MARE LA INIŢIALĂ

Scrierea cu literă mică la iniţială
Se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi:
- numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;
- elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror
denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la (cel de-)al X-lea
Congres …
Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., începe cu literă mare: Al X-lea
Congres ...
Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu
literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, pcr) sau grafic (univers
enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză).
Scrierea cu literă mare la iniţială
Se scriu cu literă mare la iniţială şi:
- toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare):
- numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca
nume proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă

29Vocala care poartă accentul principal este subliniată cu o linie.

73
evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul
Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul
celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de
Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);
- numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar
de stat la Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la
Politehnică;
- locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa,
Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa;
- numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile
organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a
Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei
Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia,
Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de
contabilitate.
Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică),
în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române). Componentele
sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi statale
unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.

SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE

I. Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ
compus niciunul, niciuna „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun,
nicio, care se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli.
1. Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953, dată după care nici
un(ul) a devenit singura excepţie în mai multe privinţe:
- a. era unicul pronume (în afară de ceea ce şi spre deosebire, de exemplu, de
pronumele cu o componenţă relativ asemănătoare vreun(ul), scris într-un cuvânt)
redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte diferite şi independente şi nu de
un unic pronume/adjectiv compus sudat - între componentele căruia nu poate fi
intercalat alt cuvânt;
- b. era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, cât, cum, de cât,
de cum, o dată sau odată, odinioară, unde la care nu se făcea distincţie şi în scris
între îmbinările libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează
individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se
distingă, de exemplu, şi în scris, între niciodată „în niciun moment” şi nici odată
„nici cândva” (situaţia complicată în acest caz şi de o a treia situaţie: nici o dată
„nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între
grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare
care, ori cine.
2. Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem, de pildă, între:
- niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) şi nici un
adverb + articol (Nu e naiv şi nici un om neştiutor) sau nici un conjuncţie + numeral
(Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi);
- niciunul pronume (N-a venit niciunul „nimeni”) şi nici unul conjuncţie + pronume
nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt

74
 - combinaţii în care nici este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de
exemplu, adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).
Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât pronumele şi mai ales în astfel de
structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al înţelesului şi al logicii, nu
numai al analizei gramaticale.
3. Grafia niciun etc. corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun].
4. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare
a pronumelui/adjectivului pronominal în cauză.
5. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei.
6. Ea respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există
pronume cu o structură asemănătoare.
Se scriu „legat” şi:
- adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă
o unitate, având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta
Cehoslovacie”, sârbocroat;
Dar ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia”, sârbo-croat „dintre sârbi şi croaţi”.
- adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: A fost odată
ca niciodată, O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat
lucrul, am plecat.
Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Aşa ceva ţi se
întâmplă numai o dată în viaţă, Te mai rog o dată, O dată la două luni) şi o dată subst.
„zi, dată calendaristică” sau „informaţie”.
II. Se scriu cu cratimă:
- adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit
din participiu), când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază:
bine-crescut „cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”;
Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care se scriu
într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) şi separat când sunt grupuri
de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a
celor scrise într-un cuvânt, ca:
- bună-credinţă „onestitate”; bună-creştere, bună-cuviinţă „politeţe”;
bună-dimineaţa (plantă), bun-rămas „adio”;
Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare
„prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia - în cuvinte
separate (bună creştere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertăţii).
- prim-balerin, prim-balerină, prim-procuror, pri-solist, prim-solistă;
- bas-bariton, contabil-şef30, cuvânt-titlu „intrare de dicţionar”, maşină-
capcană (în care al doilea substantiv este apoziţie);
Se scrie într-un cuvânt blocstart - ca şi blochaus, blocnotes.

30În COR. Clasificarea ocupaţiilor din România, Meteor Press, Bucureşti, 2003, şi în
actele normative (Ordonanţa de urgenţă nr. 191 din 12 decembrie 2002, în Monitorul
Oficial al României, XIV, nr. 951, Partea I, 24 decembrie 2002), numele de funcţii
compuse cu şef sunt scrise în cuvinte separate; cf. şi negociator şef etc.

75
 - termeni care denumesc substanţe chimice distincte, specii distincte de
plante sau de animale (cu nume ştiinţifice diferite) ş.a., la care se generalizează
scrierea cu cratimă - indiferent de structură: fluture-de-mătase, gândac-de-Colorado
(specii de insecte), viţă-de-vie (plantă).
- tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefaţă”, mai-mult-ca-perfect (timp
verbal).
SCRIEREA LOCUŢIUNILOR31
Se scriu în cuvinte separate, de ex.: băgare de seamă „atenţie”, chit că, cu bună
ştiinţă, de bunăvoie „benevol”, de jur împrejurul, de prim rang „de calitatea întâi”;
Doamne fereşte, Domnia Lui, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, în ciuda, în jur „în
preajmă”, în jur de „aproximativ”, în jurul, în locul, Măria Ta, până ce, până să ş.a.
În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp
cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.
Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele
elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice - todeauna (de-
a berbeleacul, dintr-odată) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (aşa
şi aşa/aşa şi-aşa) - sau pentru că sunt cuvinte compuse (de (pe) când Adam-Babadam).
SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE32
Fiind grupuri de cuvinte, şi nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” şi:
- de mâncat (N-am nimic de mâncat; De mâncat, aş mânca), după prânz ş.a.;
Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare:
demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”, după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”.
- apă minerală, bună dimineaţa (formulă de salut), bună stare „stare bună” etc.
Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi
componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de
bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (bună-dimineaţa
„plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.

DESPĂRŢIREA LA CAPĂT DE RÂND33

Despărţirea numelor de instituţii cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau
nume proprii
Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA =
regie autonomă, SA = societate anonimă ş.a.), şi a numelor proprii din denumirile unor
instituţii, indiferent de ordine: Roman |S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA |
„Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal| Club| Argeş
etc.).
Numele proprii de persoană

31Deoarece nu pun alte probleme de scriere decât cele generale, precum şi ale componentelor lor, multe
locuţiuni – interpretate uneori şi drept grupuri de cuvinte – nu au fost incluse în DOOM 1, în DOOM2
adăugâdu-se un număr restrâns.

32Aceeaşi observaţie ca şi la locuţiuni.

33Când utilizarea cratimei ar putea produce confuzii se foloseşte aici pentru a indica locul despărţirii bara
verticală.

76
Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul
următor numele proprii de persoane: Abd el-Kader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd
el-Ka-|der, Po-pescu/Popes-cu).

Despărţirea cuvintelor la capăt de rând

Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând,
valabilă pentru ambele modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură),
este interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de rând, dar şi la început de rând o
secvenţă care nu este silabă34.
Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa),
la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.

Normele actuale35 prevăd, de regulă, atât despărţirea la capăt de rând după

pronunţare - care este indicată acum pe primul loc -, cât şi despărţirea după
structură - care este indicată acum pe locul al doilea, precum şi cu unele restricţii
faţă de recomandările din DOOM1.
Astfel, normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce
la secvenţe care nu sunt silabe, ca în artr|algie, într|ajutorare, nevr|algic.
Despărţirea cuvintelor în scris la capăt de rând nu se identifică cu despărţirea în
silabe în sens fonetic.
Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronunţare” erau „tolerate”, deci perfect
posibile, şi în cuvintele „formate”, la care „despărţirea […] care ţine seama de elementele
constitutive atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil” era nu singura
admisă, ci doar cea „preferată”. (caracterul analizabil este însă un lucru destul de relativ,
un cuvânt ca obiect, de exemplu, nefiind, practic, nici măcar semianalizabil pentru
majoritatea vorbitorilor).
În DOOM1 se preciza că unele cuvinte „formate” cunosc şi (nu doar exclusiv) o
despărţire conformă cu structura lor morfologică.
În dicţionarul propriu-zis din DOOM1 însă, deşi corect ar fi fost să se indice, ca
variantă, şi despărţirea după pronunţare conformă cu regulile generale (de exemplu tran-
salpin etc.) şi nu nu numai cea care se încadrează în categoria excepţiilor, DOOM 1
menţiona numai despărţirea morfologică: „transalpin (sil. mf. trans-)”. De aici impresia
greşită că, în asemenea cuvinte, silabaţia morfologică ar fi fost singura admisă.
Probabil că şi din acest motiv, ca şi pentru a pune în evidenţă familiile de cuvinte
şi mijoacele de formare a acestora, şcoala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele
„formate”, despărţirea bazată pe analiza morfologică. Notarea diferită, la unele examene
şi concursuri, a celor două despărţiri (chiar dublă pentru cea morfologică, cum s-a
procedat uneori) nu este deci corectă. Dacă se urmăreşte să se vadă dacă elevii sau

34Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM 1, care era mai puţin
restrictivă.

35Cf. şi Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, s.v.
silabaţie: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”.

77
candidaţii cunosc silabaţia fonetică ori structura morfologică a cuvintelor, întrebările ar
trebui formulate explicit ca atare.
În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de
despărţire la capăt de rând - după pronunţare (care prezintă şi avantajul că pentru ea se
pot stabili reguli formalizabile şi mai generale decât pentru despărţirea după structură)
şi după structură. Spre deosebire de DOOM1, noul DOOM indică riguros, la toate
cuvintele în această situaţie, ambele posibilităţi, fără a o trece sub tăcere pe aceea care
este mai puţin convenabilă sub un aspect sau altul.
Ca urmare, în dicţionarul propriu-zis s-a inversat ordinea în care sunt indicate cele
două modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele analizabile şi
semianalizabile (compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată
despărţirea bazată pe pronunţare, iar pe locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe
după elementele lor constitutive.
Se pot deci despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba
română sau împrumutate (în exemple se indică numai limita în discuţie, nu şi limitele
posibile între celelalte silabe):
- compuse36: arterios-cleroză/arterio-scleroză, al-tundeva/alt-undeva, des-pre/de-
spre, drep-tunghi/drept-unghi, por-tavion/port-avion, Pronos-port/Prono-sport, Romar-
ta/Rom-arta;
formaţiile cu -onim: o-monim/om-onim, paro-nim/par-onim, sino-nim/sin-onim;
Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structura din
limba de origine: back-hand.
- derivate cu prefixe: anor-ganic/an-organic, de-zechilibru/dez-echilibru, ine-
gal/in-egal, nes-prijinit/ne-sprijinit, nes-tabil/ne-stabil, nes-trămutat/ne-
strămutat, pros-cenium/pro-scenium, su-blinia/sub-linia;
- derivate cu sufixe: savan-tlâc/savant-lâc.
Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoaşte sau nu este sigur de
structura morfologică a unui cuvânt mai greu analizabil, să îl despartă pe baza
pronunţării (o-monim, nu numai om-onim), ori, dacă o asemenea diviziune i se pare
şocantă la cuvintele mai uşor analizabile, să despartă cuvântul în cauză pe baza
structurii lui morfologice (post-universitar, nu neapărat pos-tuniversitar).
Normele actuale nu mai admit însă nici despărţirile după structură care ar
contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendi
ectomie], laring|ectomie [larinğectomie].

Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele

componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale
recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (a-borigen, a-broga, a-brupt, a-
diacent, ab-stract, a-dopta, ban-crută, o-biect, pros-pect, su-biect).
Nu pun probleme acele compuse (ca bine-facere, clar-văzător, pur-sânge) sau
derivate (precum contra-făcut, des-calificat, a re-începe) la care cele două tipuri de
despărţire coincid.

36Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puţin unul există
independent şi cu un sens care corespunde celui din compus.

78
Se indică o singură despărţire, şi anume după structură, şi la cuvintele compuse (ca alt-
fel, ast-fel, feld-mareşal, port-moneu) şi derivate cu prefixe (ca post-faţă, trans-bordare)
sau cu sufixe (ca pust-nic, stâlp-nic) cuprinzând anumite succesiuni de consoane care nu
admit alte despărţiri.
La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză
se admite - atunci când spaţiul nu permite evitarea ei - şi despărţirea la locul
cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni: aducere-|aminte;
- împrumuturi neadaptate la care articolul şi desinenţele se leagă prin
cratimă: flash-|ul;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, chiar când rezultă secvenţe
care nu sunt silabe: dintr-|un (cazuri în care se recomandă însă evitarea despărţirii);
- cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americano-sud-|
coreean.
Câteva norme morfologice
Adjective
La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate,
admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) - oa, în ordinea de preferinţă
analoagă/analogă, omoloagă/omologă (în timp ce la altele nu admite forme cu oa:
barocă, echivocă); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagaboandă, nu
vagabondă.
Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive
de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că
şi adjectivele în cauză ar fi „neutre”, cum se indica în DOOM 1, chiar dacă au la singular
formă de masculin, iar la plural (dacă au plural), formă de feminin: (metal) alcalino-
pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen37.
Locuţiuni adverbiale
Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială
altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.
Articolul38
Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în
împrumuturile neadaptate:
- a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];
- care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul
(nu dandiul), dandy-i39; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i;
story-ul, story-uri.
Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile - chiar
nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române
pronunţate ca în limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul
37În noua Gramatică a Academiei (GALR = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan –
Al. Rosetti”, Gramatica limbii române. I. Cuvântul, Editura Academiei, Bucureşti, 2005), p. 148 se
vorbeşte în asemenea cazuri de adjective defective „numai cu forme de neutru”.

38În DOOM2 s-a păstrat categoria articolului, deşi în noua Gramatică a Academiei acesta nu mai este
recunoscut ca parte de vorbire.

39Dar derivatul dandism, nu dandysm.

79
[uĭkendul], inclusiv în cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise şi conform DOOM1
fără cratimă: westernuri ş.a.
La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le
folosi nearticulat: O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul ...).
Numeralul
Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi
postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia.

În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”,

dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă
plural, şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a
mea.
Substantivul
Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau
neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află
în una din următoarele situaţii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare)
specializate pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2
(sunet) s. m., pl. a; basc3 „adaos la bluză sau jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie,
bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1 „colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn
de carte, capitol”, zălog1 „arbust”, zălog2 „garanţie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă),
colind2/colindă (cântec);
3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă
feminin. Cf. şi cleşte masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media
„presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media
actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.
1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media
provine, la rândul ei, din latină);
2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
3. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba română, la feminin singular a unor
plurale neutre latineşti la origine, cf. lat. SUPERCILIA > rom. sprânceană.
Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina
terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele:
bretea pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda
(nu bretelă, sandală).
Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în
acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din
forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa
t/ţ. Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-
dativul singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-d. art.
maicei/maicii/maichii.
Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat
(şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune:
Ilenei/Ileanei.

80
 Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la
unele substantive feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau
-i şi neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este
una din următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una
dintre ele (indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici,
cireşe/cireşi, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv
niveluri/nivele „înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin
nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:
1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi
pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi,
gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria
limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a.
supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate),
dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;
4. încă din Îndreptar40, căpşună avea pluralul căpşuni.
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici,
poieni, remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând
sprijin într-un singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii
diferite, şi anume:
- folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay,
hippy, peso, playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare:
adidaşi, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM1 boşi);
- la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată
- direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se
termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română:
gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);
- prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi
pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la
cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.
Verbul
Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite.
Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau fără -ez şi de conjugarea a IV-a cu
sau fără -esc continuă în mare parte DOOM1. În principiu nu am intervenit în această
chestiune foarte delicată decât atunci când am dispus de informaţii privind uzul formelor.
În cazurile în care acestea indicau un echilibru relativ între forme, au fost recomandate
ambele variante, iar când discrepanţa era flagrantă, am optat pentru varianta dominantă.

40Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de

punctuaţie, ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.

81
 Situaţia verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra normării din
DOOM1 este următoarea:
- a se prosterna (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC41 prosternă /
prosternează 27 / 114) a devenit numai cu, ca şi a decerna;
- au devenit numai fără -ez a ignora (BC ignorează / ignoră 2 / 147), a îndruma
(foste cu şi fără -ez, în acestă ordine; BC îndrumează / îndrumă 6 / 141), a înfoia (fost
fără şi cu -ez, în această ordine; BC înfoaie / înfoiază 139 / 11);
- au devenit fără şi cu -ez, în această ordine, a înjgheba (BC înjghebează /
înjgheabă 62 / 82) ş.a.
Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra normării din DOOM 1 se
află în una din următoarele situaţii:
- au devenit numai fără -esc a bombăni (fost numai cu -esc; BC bombăne
/bombăneşte 119 / 17), a dăinui (fost cu şi fără -esc, în această ordine; BC dăinuieşte
/dăinuie 14 / 119), a ţârâi (BC ţârâie / ţârâieşte 147 / 3); la fel a absolvi, inclusiv pentru
sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”;
- au devenit cu şi fără -esc, în această ordine: a biciui (BC biciuie / biciuieşte 57 /
65), a birui (fost numai fără -esc; BC biruie / biruieşte 50 / 78) ş.a.;
În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din
păcate, cu forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea
verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-
un mod care să satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor. Nu există mijloace de memorare
a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor logică, fiind necesară
consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele înregistrate în DOOM 2 nu
ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri, folosirea, în cazurile de
dubiu, a altei variante decât cea indicată în DOOM 2 nu ar trebui penalizată, făcând parte
mai curând dintre variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă categorică.

ALTE INTERVENŢII ÎN DICŢIONARUL PROPRIU-ZIS

Indicaţii de uz
Inventarul DOOM2 conţine peste 62.000 de cuvinte. S-au păstrat cea mai mare parte a
intrărilor din DOOM1, adăugându-se indicaţii de uz la cuvintele care nu aparţin limbii
literare actuale: a aburca (pop.), babaros (arg.), baboşă (reg.), colonelă (înv., rar), gagică
(fam.), iactanţă (livr.), odicolon (înv., pop.) etc. Faptul că un cuvânt precum gagică (care
s-a extins în limbajul familiar) figurează în DOOM (încă din prima ediţie) nu înseamnă
că el ar fi fost „adoptat ca normă academică” şi că ar fi devenit „oficial”. În cazul unui
asemenea cuvânt, normarea priveşte numai scrierea şi flexiunea, nu uzul; pentru situaţiile
în care este folosit în registrul căruia îi aparţine sau într-o operă literară, DOOM 2 arată că
pluralul lui nu (mai) este gagice, ci gagici, iar genitiv-dativul singular articulat trebuie
scris şi pronunţat gagicii.
Modificări
Prin intervenţii mai mult sau mai puţin punctuale operate în corpul dicţionarului s-
au modificat o serie de recomandări ale DOOM1:
- scrierea şi/sau pronunţarea unor împrumuturi: dumping, antidumping
[(anti)damping], nu [(anti)dumping]; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] şi knockout
41Blanca Croitor, „Variantele verbale literare libere: tendinţe în limba română actuală”, în Aspecte ale
dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 57-76.

82
[knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun, cnocaut; categoria formaţiilor cu -men împrumutate din
engleză sau din franceză (care nu mai sunt scrise cu -man): congresmen, pl. congresmeni;
recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl. tenismeni (cf. şi femininele recordmenă,
tenismenă, formate în româneşte) etc.;
- unele forme flexionare:
- a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent,
persoana I singular, forma (să) continui (nu (să) continuu), ca şi la persoana a II-a
singular, după modelul unor verbe în -ia (ca a apropia);
- a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu
(ei) miroase);
- s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca
variante literare libere: astăreală / astereală, becisnic / bicisnic, cearşaf / cearceaf,
chimiluminiscenţă / chimioluminescenţă, corijent / corigent, delco / delcou, diseară /
deseară, fierăstrău / ferăstrău, filosof /filozof, luminiscent / luminescent, muschetar /
muşchetar, pieptăn / pieptene, polologhie / poliloghie, tumoare / tumoră;
- s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-
noapte, carafă, chermeză, chimioterapie, container, crenvurst, a dăula, de-a-ndăratelea,
a dispera, fiică, a fonda, israelian, lebărvurst, luminator, machieur, machieuză, maseur,
maseuză - ca şi cozeur, dizeur, dizeuză -, marfar, magazioner, mesadă, pricomigdală,
zilier, nu (şi) acciz, astmă, as-noapte, garafă, chermesă, chemoterapie, conteiner, de-a-
ndăratele, a dehula, a despera, crenvurşt, fiică [fĭică], a funda, izraelian, lebervurşt,
luminător, machior, machieză, masor, mărfar, magaziner, misadă, picromigdală, ziler etc.;
- s-a admis existenţa la unele nume compuse de plante şi de animale, de dansuri
populare, de jocuri ş.a. a formei nearticulate şi a flexiunii: abrudeanca (dans), neart.
abrudeancă, g.-d. art. abrudencii;
- s-au considerat (formal articulate şi) de genul masculin (nu neutru, cum este
cuvântul de bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei
(plantă) s. m. art., degeţel-roşu;
- „epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu
numai masculine: bâlbâilă s. m. şi f.;
- s-a admis, printre altele, existenţa unor forme de singular la nume de popoare
vechi (alobrog), de specii animale şi vegetale (acantocefal) ş.a.;
- s-a considerat că substantivele provenite din verbe la supin nu au în general
plural şi s-au tratat separat locuţiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;
- s-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile
sistemelor internaţionale obligatorii/normelor interne stabilite de profesionişti: watt-oră
cu pl. waţi-oră, nu wattoră, pl. wattore;
- s-a schimbat încadrarea lexico-gramaticală a unor cuvinte:
-sunt considerate locuţiuni pronominale de politeţe42 (şi nu secvenţe formate din
substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile
Domnia Ta, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc., deşi formaţiile sunt analizabile,
deoarece acordul predicatului cu aceste secvenţa folosite ca subiect nu se face cu
persoana a III-a, ca în cazul substantivelor, ci cu persoana la care se referă, de ex. cu
persoana a II-a: Excelenţa Voastră veţi fi primit de preşedintele ţării.

42În GALR, p. 213, sunt numite îmbinări locuţionale, dar şi locuţiuni.

83
 - bun-platnic, rău-platnic, ca şi viţă-de-vie ş.a. (considerate, probabil, de autorii
DOOM1 îmbinări libere şi de aceea neinclus în dicţionar), sunt socotite compuse;
- uite este considerat interjecţie, şi nu formă verbală43 ş.a.

Adăugiri
S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:
- împrumuturi din latină şi din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz,
majoritatea din engleză, dar şi din franceză, spaniolă etc., marcate ca angl(icisme),
fr(anţuzisme), hisp(anisme) etc.: acquis, advertising, airbag, broker, cool, curriculum,
dealer, gay, hacker, item, jacuzzi, macho, trend etc.; Includerea în DOOM2 a unor
împrumuturi recente neadaptate, mai ales anglo-americane, nu trebuie interpretată ca o
recomandare a tuturor acestora. Ea se bazează pe ideea că, dacă folosirea lor nu poate fi
împiedicată, iar unele dintre ele ţin de o modă ce poate fi trecătoare, ignorării problemei -
care lasă loc greşelilor - îi sunt preferabile înregistrarea formelor corecte din limba de
origine şi sugerarea căilor pentru posibila lor adaptare la limba română. Viitorul va decide
care dintre aceste cuvinte vor rămâne, asemenea atâtor împrumuturi mai vechi, şi sub ce
formă anume, şi care vor dispărea.
- cuvinte existente în limba română, dar care, din diverse motive, lipseau din
DOOM1 (unele intrate în limbă sau devenite uzuale după elaborarea acestuia):
- a accesa, acvplanare, aeroambulanţă, aeroportuar, alb-negru, alb-
argintiu, anglo-normand, aurolac, a se autoacuza, autocopiativ, blocstart, cronofag,
dublu-casetofon, electrocasnic, a exînscrie, extra adj. invar., gastroenterolog, giardia,
heliomarin, metaloplastie, neocomunism, neoliberal, policalificare, politolog,
preaderare, primoinfecţie, proamerican, sociocultural, super adj. invar., teleconferinţă, a
tracta, ultra adj. invar. etc.;
- compuse absente din DOOM1: à la, alaltăieri-dimineaţă, mâine-
dimineaţă; azi-mâine ş.a.;
- derivate de la nume de locuri româneşti (albaiulian, negruvodean), de la
nume de state (srilankez) şi alte derivate care pun probleme (shakespearian/shakespeare-
ian) ş.a.;
- dublete ale unor cuvinte existente în DOOM1: compleu, emisie, frecţie,
mental, ocluzie, papua, repertoar ş.a. - alături de complet, emisiune, fricţiune, mintal,
ocluziune, papuaş, repertoriu;
- cuvinte provenite din abrevieri: ADN ş.a.;
- nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune înregistrate în
dicţionar: Acropole faţă de acropolă ş.a.;
- nume proprii care fuseseră normate în anexele la DOOM 1 sub o formă
susceptibilă de amendări: Artemis, pentru care am recomandat g.-d. lui Artemis, nu
Artemidei ş.a.;
- grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: de sigur, nici un(ul) etc.

Ioana Vintilă-Rădulescu

43Cf. şi GALR, p. 679-680.

84
 Glosar de termeni lingvistici44
A
ABÁTERE (GREŞEALĂ DE LIMBĂ) s.f. ( abáte, cf. fr. abattre, it.
abbatere): îndepărtare de la o anumită regulă lingvistică, încălcare – orală sau scrisă – a
normelor limbii literare. A. sau greşeala de limbă vizează pronunţarea sunetelor, a
silabelor şi a cuvintelor, accentuarea şi despărţirea în silabe a cuvintelor; folosirea
cuvintelor cu sensul lor propriu, scrierea cu majuscule, scrirea cuvintelor compuse,
folosirea neologismelor, a expresiilor şi a locuţiunilor, folosirea formulelor corelative,
dezacordurile, abrevierile, exprimările pleonastice, folosirea adjectivelor fără grade de
comparaţie şi a adjectivelor invariabile, folosirea semnelor de ortografie şi de punctuaţie
etc.
ABREVIÉRE s.f. ( abreviá  lat. şi it. abbreviare): acţiunea de prescurtare, în
vorbire sau în scris, a unui cuvânt sau a unui titlu prin litera iniţială sau printr-un grup de
litere, în vederea uşurării vorbirii sau a lecturii; rezultatul acestei acţiuni.
ACCÉNT s.n. ( lat. accentus, cf. fr. accent): 1. evindenţiere a unei silabe într-o
propoziţie sau într-o frază prin mărirea intensităţii vocii sau prin varierea tonului (de aici:
a. în cuvânt, a. în propoziţie, a. în frază). A. contribuie la individualizarea cuvântului sau
a unităţii pe care o caracterizează în raport cu celelalte unităţi de acelaşi fel. El uşurează
precizarea mesajului, indiferent de caracterul pe care îl are (fix sau mobil).
ACCIDENT FONETIC s.n.+ adj. ( fr. accident phonétique, cf. lat. accidens, it.
accidente): schimbare fonetică combinatorie (poziţională) fără caracter de lege,
neregulată, întâmplătoare. Sunt considerate a.f. toate modificările fonetice condiţionate:
asimilarea, disimilarea (disimilaţia), haplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza şi
sincopa (v. pe fiecare în parte precum şi modificare fonetică).
ACROFONÍE s.f. ( fr. acrophonie): pronunţare accentuată a iniţialei unui
cuvânt.
ACRONÍM s.n. ( fr .acronyme): cuvânt format din prima sau din primele litere
ale cuvintelor care compun o sintagmă, o expresie, un titlu etc., ca în O.Z.N.(Obiecte
zburătoare neidentificate).
AFERÉZĂ s.f. ( aphérèse, cf. gr. aphairesis „îndepărtare“, „cădere“): fenomen
fonetic din evoluţia unei limbi, constând în suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de

44Definiţiile au fost excerptate din lucrarea lui Gheorghe Constantinescu-Dobridor,

Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

85
sunete de la începutul cuvântului. Astfel, lat. occassionare a dat în limba română forma
căşunare (prin a. lui o-, prin reducerea grupului consonantic -cc- la -c-, prin
transformarea lui -a- neaccentuat în -ă-, prin reducerea grupului consonantic -ss- la -s- şi
transformarea acestuia, sub influenţa lui i, în -ş- şi prin transformarea diftongului -io- în
-iu- şi apoi în -u- , cu reducerea lui -i- semivocalic); lat.agnellus a dat în limba română
forma miel (prin a. lui a-, prin transformarea grupului consonantic -gn- în grupul
consonantic -mn- şi prin trecerea lui -n-, în această poziţie, la -i- semivocalic; prin
reducerea consoanei duble -ll- la -l-, prin căderea consoanei finale -s- şi prin amuţirea
vocalei finale neaccentuate –u); în limba română, de la forma astâmpăra (cf. lat. *ex-
temperare) s-a ajuns prin a. lui a- iniţial la stâmpăra, iar de la forma Niculae prin, a. lui
Ni-, la forma Culae (ambele în limba populară).
AFONIZÁRE (ASURZÍRE) s.f. ( afonizá, cf. fr. aphoniser): fenomen fonetic
care constă în pierderea vibraţiilor glotale la sunetele sonore. Astfel: pronunţările
„supteran“ şi „supţire“ ale cuvintelor subteran şi subţire se explică prin a. consoanei b,
prin transformarea ei din consoană sonoră în consoană surdă.
AFRICÁT, -Ă adj. (cf. fr. afriqué, lat. affricatus): în sintagma consoană africată
(v.).
AFRICATIZÁRE s.f. ( africatizá  africat + suf.-iza): pronunţare a unei
consoane la început cu o ocluziune şi apoi cu o constricţie, asemănător unei consoane
africate (semioclusive).
ALFABÉT s.n. (c.f. fr. alphabet, it. alfabeto  lat. alphabetum, fr. alpha + beta –
a,b): totalitatea literelor dispuse într-o anumită ordine, care redau sunetele de bază ale
unei limbi. Numărul literelor variază de la un a. la altul: a. latin avea 26 de litere şi cel
grecesc 24; a. românesc are 28 de litere.
ALOFÓN s.n. ( engl. allophone): variantă a aceluiaşi sunet sau fonem.
ALOMÓRF s.n ( fr. allomorphe, engl. allomorph, cf. gr. allos – actual, morphe
– formă): una sau mai multe forme ale aceluiaşi morfem al unei limbi, rezultată din
modificările acestuia în flexiune, ca de pildă formele verbelor a fi, a lua, a mânca, a usca
obţinute prin modificarea radicalelor acestora în conjugare.
ALTERNANŢĂ FONETICĂ s.f. + adj. ( fr. altenance phonétique): modificare
a unuia sau a mai multor foneme din tema unui cuvânt sau din cuvintele aceleiaşi familii
lexicale, cu ajutorul căreia se marchează diferenţa dintre formele gramaticale sau dintre
derivate şi cuvântul de bază.
ANAPTÍXĂ s.f. ( f.r.anaptyxe, cf. gr. anaptyxis – deschidere  ana – în sus,
ptyssein – a desfăşura): modificare fonetică condiţionată, care constă în introducerea unei
vocale între două consoane, în cadrul unui cuvânt. În limba română, fenomenul acesta are
loc în vorbirea dialectală sau în vorbirea neângrijită şi el demonstrează că o asemenea
modificare fonetică măreşte corpul cuvântului: şicoală, pentru şcoală, hirean pentru
hrean, mă hărănesc pentru mă hrănesc, tirifoi pentru trifoi etc. În limba maghiară, rom.
crăciun e pronunţat karacsony, cu a. primului a.
ANTROPONIMÍE (ANTROPONOMÁSTICĂ) s.f. ( fr. anthroponymie, cf. gr.
anthropos „om” + onoma „nume”): 1. ramură de persoane. 2. totalitatea numelor de
persoane dintr-o localitate, dintr-o regiune sau dintr-o limbă.
APOCÓPĂ s.f. ( fr. apocope, cf. lat. apocopa, fr. apokope  apo „afară” +
koptein „a tăia“): cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârşitul
acestuia, fără ca înţelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în „făr’ să-mi spui“, din

86
până în „pân’la tine“, din niciodată în „grăbit ca niciodat’“etc.; silaba finală -de din unde
în „Un’ te duci?“. Ca şi sincopa, a. a determinat, în ortografia limbii române, folosirea
apostrofului (v.).
APOSTRÓF s.n. (fr. apostrophe, lat., fr. apostrophos): semn ortografic în formă
de virgulă (’), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet sau a unei silabe, fără ca
prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: „Las’pe
mine“ (absenţa lui ă); „Cin’ţi-a dat-o?“ (absenţa lui e); „Ce faci, dom’le?“ (absenţa
silabei -nu-); „Un’s-a dus?“ (absenţa silabei -de) „Am obosit cu trebur’le astea“ (sincopa
vocalei i) etc.
ARBITRARUL SEMNULUI LINGVISTIC s.n. ( fr. l’arbitraire du signe
linguistique): (în concepţia saussuriană) lipsa de legătură dintre conţinutul exprimat de
semnul lingvistic (v.) şi forma sa (forma semnului este întâmplătoare în raport cu
conţinutul acestuia, nu depinde de el).
ARHILEXÉM s.n. ( fr. archilexème): neutralizarea opoziţiilor unor trăsături
semantice, comune mai multor cuvinte, ca de exemplu la cuvintele scaun, fotoliu şi
taburet („mobilă pentru şezut“).
ARHISEMÉM s.n. (fr. archisemème): semnificatul unei familii semantice, ca de
exemplu cuvântul scaun, care reuneşte conceptele de „mobilă pentru şezut“, „pe patru
picioare“, „cu spătar“, „fără rezemătoare pentru mâini“, „pentru o persoană“.

B
BILINGVÍSM s.n. ( fr. bilinguisme): situaţie în care se află un vorbitor sau un
grup social care foloseşte în mod curent două limbi; capacitatea unui individ sau a unei
colectivităţi de a folosi, cu aceeaşi abilitate, în raport cu situaţia istorico-geografică şi
lingvistică în care se găseşte, două limbi diferite ca mijloace de comunicare.
BREVILOCVÉNŢĂ s.f. (cf. fr. bréviloquence, germ. Breviloquenz, lat. brevis
eloquentia): vorbire scurtă, concisă, concentrată.

C
CACOFONÍE s.f. ( fr. cacophonie, cf. gr. kakos „rău“ + phone „sunet“):
asociaţie de sunete, neplăcute auzului, care trebuie evitate; disonanţă. Astfel: „Stancu cu
Nicu au copilărit împreună“; „Zicea că cortul nu e bine întins“; „Stanca cu copilul au
rămas acolo“ etc.
CACOGRAFÍE s.f. ( fr. cacographie, cf. gr. kakos „rău“ + graphein „a scrie“):
ortografiere greşită, ca în formulările ma trimis (în loc de:m-a trimis); întro zi (în loc de
într-o zi); sa dus (în loc de: s-a dus) etc. Termen rar folosit în lingvistica românească.
COARTICULÁŢIE s.f. (cf. fr. coarticulation): producere concomitentă a
mişcărilor articulatorii în emiterea unor sunete.
COMPETENŢĂ LINGVISTICĂ s.f. + adj. (cf. fr. compétence linguistique): (în
gramatica generativă) capacitatea unui vorbitor de a formula un număr infinit de enunţuri
variate concrete; cunoaştere lingvistică implicită, înmagazinată în memorie. Ea reprezintă
un sistem abstract care nu poate fi studiat direct, la el ajungându-se doar prin datele

87
furnizate de performanţa lingvistică (v.). C. I. fundamentează şi condiţionează
performanţa lingvistică.
COMUTÁRE s.f. ( comutá  lat. commutare): procedeu folosit mai ales în
lingvistica structuralistă, care constă în înlocuirea unui element lingvistic din acelaşi plan,
pentru a se determina valoarea lui în limbă. Prin acest procedeu se stabilesc, de exemplu,
fonemele unei limbi în raport cu sunetele, morfemele acesteia în raport cu termenii care
nu au o asemenea funcţie, echivalenţele sintactice într-un text analizat etc.
CONOTÁŢIE s.f. ( fr. connotation): restrângere sau extindere a sensului unui
cuvânt, în funcţie de context, de condiţiile locale şi sociale ale mesajului; deviere a
sensului denotativ (v.) al cuvântului sau al expresiei. Termen folosit şi în poetică sau
stilistică, cu trimitere la „ansamblul valorilor afective ale unui semn lingvistic şi efectul
nondenotativ pe care-l produce asupra interlocutorului sau asupra cititorului“; la „tot ceea
ce un termen poate evoca, sugera, implica într-un mod mai clar sau mai vag“.
CONSOÁNĂ s.f. ( lat. consona, fr. consonne): sunet format în special din
zgomote produse fie prin închiderea totală şi deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-
un punct oarecare al parcursului său, fie prin strâmtarea lui.
CONSONANTÍSM s.n ( fr. consonantisme): 1. Sistem al consoanelor unei
limbi; totalitatea consoanelor unei limbi. 2. Parte a foneticii istorice a unei limbi, care se
ocupă cu studiul consoanelor.
CONTAMINÁŢIE (CONTAMINÁRE) s.f. (cf. lat. contaminatio, fr.
contamination): modificare a unui cuvânt sau a unei construcţii gramaticale prin
încrucişarea lor cu alte cuvinte sau construcţii asemănătoare ca sens; „acţiune analogică
exercitată de un cuvânt, de o construcţie sau de un element fonic asupra altui cuvânt, altei
construcţii sau altui element fonic“,; influenţă reciprocă între două elemente lingvistice
asemănătoare (cu modificarea formei).◊ lexicálă: influenţă reciprocă între două cuvinte
sau consrucţii; încrucişare a sensurilor a două cuvinte sau construcţii. Astfel: din c.
formaţiilor verbale a se avânta şi a-şi lua vânt a luat naştere locuţiunea verbală improprie
a-şi lua avânt; din c. cuvintelor cocor şi stârc a rezultat substantivul cocostârc etc.
CONTUR INTONAŢIONAL s.n. + adj. (cf. fr. contour d’intonation): ansamblul
caracteristicilor melodice care constituie unitatea propoziţiei (fiecare propoziţie este
caracterizată de una sau mai multe variaţii de înălţime, la care se adaugă conturul final
enunţiativ, interogativ sau imperativ).
CORECTITÚDINE s.f. (cf. lat. correctitudo): 1. calitate a vorbirii de a fi
corectă, fără greşeli (abateri) fonetice, lexicale şi gramaticale. 2. calitate generală a
stilului individual care constă în respectarea regulilor gramaticale, ortografice şi de
punctuaţie în redactarea oricărei compoziţii literare.

D
DENAZALIZÁRE s.f. (denazalizá, cf. fr. dénasaliser): pierdere a timbrului sau
a caracterului nazal al unui sunet.
DIACRONÍE s.f. ( fr. diachronie, gr. dia „de-a lungul“, chronos „timp“);
evoluţie în timp a unui ansamblu de fenomene; desfăşurare istorică, succesivă a unui
proces; aspect evolutiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene
lingvistice în devenirea lor istorică. D. alcătuieşte o pereche antinomică cu sincronia (v.).
Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure, care a introdus în cercetarea lingvistică

88
această antinomie (diacronie/sincronie), a definit d. ca o axă verticală de succesiune (CD)
a diferitelor momente din dezvoltarea istorică a unui fenomen, considerând-o sinonimă cu
dinamismul.
DIERÉZĂ s.f. ( fr. diérèse, cf. lat. diaeresis, fr. diairesis „separare“,
„despărţire“, „deosebire“): transformare a unui diftong în hiat, a unei semivocale dintr-un
diftong într-o vocală plenisonă care se pronunţă separat de celelalte. Astfel: diftongul
latinesc au din etimonul aurum (pronunţat au-rum „aur“) s-a transformat prin d. într-un
grup de două vocale, pronunţate separat, în cuvântul românesc aur (a-ur). D. este opusul
sinerezei (v. sineréză).
DIFTÓNG s.m. (cf. fr. diphtongue, lat. diphtongus, gr. diphtongos  di „din
două“ + phthongos „vocală“): emisiune vocalică constituită din două sunete diferite
(semivocală + vocală sau vocală + semivocală) pronunţate în aceeaşi silabă.
DIFTONGÁRE s.f. ( diftongá, cf. fr. diphtonguer): transformare a unor vocale
accentuate în diftongi.
DISIMILÁŢIE (DISIMILÁRE) s.f. (cf. fr. dissimilation): modificare fonetică
condiţionată care constă în schimbarea statutului unui sunet (consoană) dintr-un cuvânt
sub influenţa altui sunet identic sau asemănător, din acelaşi cuvânt.

E
ELÍPSĂ s.f. ( fr. ellipse, cf. fr. elleipsis „ lipsă a unui cuvânt“): omitere din
vorbire sau din scriere a unor cuvinte sau chiar a unor propoziţii care se subînţeleg sau
care nu sunt absolut necesare pentru înţelesul comunicării.
ELIZIÚNE (ELIDÁRE) s.f. (cf. fr. élision, lat. elisio  elidere „a elimina“):
suprimare a vocalei finale a unui cuvânt atunci când cuvântul următor începe tot cu o
vocală. Astfel, în loc de mă am străduit se spune m-am străduit, cu elidarea vocalei ă din
mă; în loc de se au înţeles se spune s-au înţeles, cu elidarea vocalei e din se etc. În
exemplele de mai sus e. este obligatorie. Sunt şi cazuri în care ea rămâne la latitudinea
vorbitorului, ca în exemplul „A zis că a terminat lucrarea“ (sau „A zis c-a terminat
lucrarea“, cu e. lui ă din cuvântul că).
EPENTÉZĂ s.f. fr. épenthèse, gr. epenthesis „adaos înăuntru“, „intercalare“ 
epi „pe“ + en „în“ + thesis „aşezare“): modificare fonetică condiţionată care constă în
apariţia unui sunet nou (epentétic sau eufónic), de obicei consoană, între două consoane
greu de pronunţat, în interiorul unui cuvânt. Astfel, de la etimonul v. sl. mlatiti s-a ajuns,
prin e. lui b, la rom. regional îmblăti „treiera“; de la etimonul tc. damlá, prin e. lui b, la
rom. damblá; de la etimonul fr. casserole, prin e. lui t, la rom. castron; de asemenea,
regional, adjectivul slab este pronunţat cu e. lui c – sclab. Formele originare câne, mâne
şi pâne, obţinute direct din etimoanele latine şi în circulaţie regională şi azi, au primit
ulterior un i epentetic care a permis apariţia diftongului îi şi a formelor literare ale acestor
termeni: câine, mâine şi pâine. Prin această modificare fonetică corpul cuvântului se
măreşte.

EUFEMÍSM s.n.. ( fr. euphémisme, cf. gr.. eu-bine, phemi – vorbesc): cuvânt
sau expresie cu care se înlocuieşte în vorbire sau în scris un alt cuvânt sau expresie care
desemnează ceva neplăcut, urăt, jignitor sau obscen. Astfel: are o vârstă respectabilă, e
certat cu morala, nu se simte prea bine etc.

89
 EUFONÍE s.f. (cf. fr. euphonie, lat,. gr. euphonia  eu „bine“ + phone „voce“):
împerechere armonioasă de sunete care impresionează plăcut auzul.

F
FONÉM s.n. ( fr. phonème, cf. gr. phonema  phone „sunet“): cea mai mică
unitate sonoră distinctivă a limbii, care nu poate fi divizată în unităţi succesive mai mici
decât ea şi care are rolul de a diferenţia între ele cuvintele şi formele gramaticale ale
aceluiaşi cuvânt.
FONÉTICĂ s.f. ( fr. phonétique): ramură a lingvisticii care studiază producerea,
transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat.
FONÍE s.f. ( fr. phonie): sonoritatea a sunetelor limbii, rezultată din vibrarea
coardelor vocale în timpul pronunţării.
FONOLOGÍE (FONETICĂ FUNCŢIONALĂ) s.f. ( fr. phonologie  gr. phone
– voce + logos – cuvânt, ştiinţă): ramură a foneticii care se ocupă cu studiul sunetelor
limbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind sistemele de foneme ale
unui idiom (limbă, dialect, grai) şi caracterul diferitelor variante ale acestora.

G
GALIMÁTIAS s.n. ( fr. galimatias): vorbire sau scriere confuză, greoaie.
GLOSÁRE s.f. ( glosá  fr. gloser, după glosă): explicare a unui cuvânt sau a
unei îmbinări de cuvinte dintr-un text.
GLOSOLALÍE s.f. ( fr. glossolalie, cf. gr. glossa – limbă, lalein – avorbi): 1.
limbaj personal neinteligibil (al unor bolnavi), alcătuit din silabe şi cuvinte fără sens. 2.
fenomen paranormal, prin care un individ se poate exprima într-una sau în mai multe
limbi străine, fără ca să le fi cunoscut anterior.
GLOTONÍM s.n. ( fr. glottonyme, cf. gr. glotta – limbă, onoma - nume): nume
dat unei limbi, ca de exemplu română, franceză, engleză, italiană, spaniolă, germană etc.
GRAFÉM s.n. ( fr. graphème): semn vizual al unui sunet sau al unui fonem. În
scrierea alfabetică corespunde literei.
GRASEIÉRE s.f. ( graseiá  fr. grasseyer): pronunţare velară sau uvulară a
sunetului r, ca francezii din nord (adică articulat în partea posterioară a cavităţii bucale,
cu vibrarea omuşorului). G. este caracteristică şi aromânilor din Albania (fărşeroţilor).

H
HETERONÍM s.n. ( fr. hétéronyme): semn identic cu altul ca ortografiere, dar
diferit ca pronunţare şi sens, ca de exemplu engl. bow, pronunţat „bou“ („arc pentru tras
cu săgeata“), în raport cu bow, pronunţat „bau“ („proră“, s.f., sau „a se închina“, vb.).
HIÁT s.n. ( fr. hiatus, lat. hiatus „deschizătură“  hiare „a căsca“): întâlnire a
două vocale, care fac parte din silabe diferite, fie în acelaşi cuvânt, fie în două cuvinte
alăturate, ca de exemplu ă şi i în găină, a şi u în maurii, o şi o în cooperator, e şi e în

90
orhidee, a şi i în haín, u şi a în nuanţă, u şi u în cu unul etc. În limba română există
tendinţa de a elimina h. prin eliziune (ca în exemplele: nu am  n-am, nu întreabă  nu-
ntreabă, cu un  c-un, cu o  c-o etc.) sau prin contracţie (ca în exemplele: de atunci 
de-atunci, pe afară  pe-afară etc.)
HIPERCORECTITÚDINE (HIPERLITERARIZÁRE, HIPERURBANÍSM) s.f.
( hiper „peste“  fr. hyper. cf. gr. hyper „deasupra“, „excesiv de“ + corectitudine, cf.lat.
correctitudo – după engl. hyper-correction, fr. hipercorrection, germ. Hyperkorrektheit):
greşeală de limbă sau de scriere izvorâtă din necunoaşterea adevăratei forme a etimonului
unui cuvânt de către vorbitori şi din teama acestora de a nu greşi. H. este un tip special de
abatere lingvistică datorată în ultimă instanţă efortului conştient al vorbitorilor de a e
conforma normelor limbii literare.
HIPERURBANÍSM s.n. ( fr. hyperurbanisme, cf.gr. hyper „în exces“ + lat.
urbs „oraş): 1. fenomen care constă în crearea unor variante fonetice, forme gramaticale,
accentuări sau grafii necorecte datorită intenţiei vorbitorului de a evita o exprimare sau o
grafie presupusă neliterară (v. hipercorectitúdine). 2. formă rezultată din acest fenomen
(formă hipercorectă): piftea în loc de chiftea (cum e corect), devorţa, teribel, triveal,
coraj, foncţionar, foncţie, poblic, docoment, famelie, ficsonomie, arfivă, ezirciţ, dicoraţie,
dipotat, procoror etc.
I
IDEOGRÁMĂ s.f ( fr. idéogramme, cf. gr. ideogramma „reprezentare a ideilor“
 idea „idee“ + gramma „semn“, „scriere“): semn folosit în scrierea unor limbi, care
reprezintă un cuvânt, o idee, un obiect; imagine care înfăţişează sintetic, prin forme
pictografice, o anume gândire. V. şi pictográmă.
IDIOLÉCT s.n ( fr. idiolecte): totalitatea particularităţilor de grai ale unui
vorbitor, într-un moment determinat. În raport cu limba standard, i. este un caz particular,
un uzaj specific; în raport cu atlasele lingvistice, care prezintă un sumum de i., el este un
etalon al varietăţii dialectale respective. Şi i. (unui vorbitor) poate constitui obiectul unui
studiu monografic. Noţiunea de i. implică existenţa unei varietăţi nu numai de la o ţară la
alta, de la o regiune la alta, de la o clasă socială la alta, ci şi de la o persoană la alta.
IDIÓM s.n. (cf. fr. idiome, lat., gr. idioma): termen general cae denumeşte o
unitate lingvistică (limbă, dialect, subdialect sau grai). Se spune, de exemplu, idiomul
românesc, idiomul aromân (macedonian), idiomul muntenesc şi idiomul oltean.
IDIOSTÍL s.n. (cf. fr. idiostyle): totalitatea modalităţilor de exprimare folosite de
vorbitorul unei limbi date, formând un ansamblu structurat.
IMPLÓZIE s.f. ( fr. implosion): prima fază a articulării unei consoane oclusive,
care constă în închiderea totală a organului fonator şi în realizarea unei tensiuni crescânde
prin oprirea aerului.
INTONAŢIE s.f. (cf. it. intonazione, fr. intonation): 1. modulaţie a vocii în
timpul vorbirii; variaţie de înălţime în modul de emitere a unei tranşe sonore. ◊
ascendéntă: emitere a tranşei sonore pe un ton mai înalt. ◊ descendéntă: emitere a
tranşei sonore pe un ton mai scăzut. ◊ enunţiatívă: i. normală, obişnuită, continuă, care
caracterizează o propoziţie enunţiativă. ◊ interogativă: i. ascendentă, întrebătoare, care
ajută la realizarea unei întrebări, care caracterizează o propoziţie interogativă. ◊
exclamatívă: i. descendentă, a mirării, ce sugerează o stare sufletească, ce ajută la
realizarea unei exclamări, ce caracterizează o propoziţie exclamativă. ◊ predicatívă: i.

91
specifă predicatului, care sugerează acţiunea verbului predicat. ◊ suplimentáră: i. care se
adaugă celei obişnuite, enunţiative, pentru a evidenţia anumite categorii (vocativul,
imperativul, anumite adverbe şi interjecţii predicative). 2. fel specific de a pronunţa un
sunet vocalic.
INVARIÁNTĂ s.f. ( fr., engl., rus. invariant, cf. germ, Invariant): formă care
luată în raport cu o altă formă din paradigma aceluiaşi cuvânt, dovedeşte atât diferenţă de
expresie, cât şi diferenţă de conţinut, ca de exemplu şcoală – şcoli, flutur – fluturi, tablou
– tablouri etc.
IOD s.n. ( fr. yod): sunetul semivocalic ĭ, care apare la începutul unui cuvânt ce
începe cu vocala e; sunetul i care apare înaintea lui e iniţial, ca semn al înmuierii
(palatalizării) acestuia. Astfel, cuvintele economie şi epocă sunt pronunţate cu i înaintea
lui e vocalic, adică iodizat (înmuiat, palatalizat): „ieconomie“, „iepocă“ (în opoziţie cu
scrierea acestora: economie, epocă).

J
JARGÓN s.f. ( fr. jargon): limbaj specific categoriilor sociale înstărite şi unor
profesiuni (de medic, de avocat etc.). Are o sferă de circulaţie îngustă, nu dispune de un
fond principal de cuvinte şi de o structură gramaticală proprie, ci de un număr redus de
cuvinte şi expresii pretenţioase de origine străină (foarte apropiate de etimoanele din
limbile de la care au fost împrumutate şi neasimilate de limba uzuală). Elementele de j.
sunt folosite şi de alte categorii sociale din dorinţa acestora de a se diferenţia de masa
mare a vorbitorilor. Ele sunt însă nerecomandabile, din moment ce în limbă există destule
sinonime – moştenite sau împrumutate- folosite de toţi vorbitorii. În limba română au
existat mai ales elemente de j. grecizant şi franţuzit. Azi mai persistă încă în vorbirea
unora elemente j. franţuzit. Iată câteva exemple din cele care s-au folosit sau se mai
folosesc: ánimă „suflet“ (cf. lat anima), columbă „porumbiţă“ (cf. fr. colombe),
demoazelă „domnişoară“ (cf. fr. demoiselle), bonjur „bună ziua“ (cf. fr. bonjour),
bonsoar „bună seara“ (cf. fr. bonsoir), mersi „mulţumesc“ (cf. fr. merci), monsiu, monsió,
musiu „domnule“ (cf. fr. monsieur), orvuar „la revedere“ (cf. fr. au revoir), rezon
„dreptate“ (cf. fr. raison) suarea „serată“ (după fr. soirée), şarmant „fermecător“ (cf. fr.
charmant), tujur „totdeauna“ (cf. fr. toujours), úi „da“ (cf. fr. oui) etc. Trebuie spus că,
dacă unii termeni cu această valoare nu se mai folosesc azi (ánimă, musiu, rezon, suarea),
câţiva ironizaţi de Caragiale încă din secolul trecut, altii, în schimb, continuă să circule
tot ca elemente de j. (orvuar, tujur) sau fără această caracteristică lexicală (mersi,
şarmant). Cât despre elementele de j. italo-român, create de Heliade în epoca sa, nici unul
n-a fost acceptat de limbă: amată („iubită“), angel („înger“), batellă („corabie“), bellă
(„frumoasă“), beleţe („frumuseţe“), solemnel „solemn“. Chiar pópol („popor“), care a
avut o viaţă mai lungă, a fost înlocuit de forma popor.

L
LABIALIZÁRE s.f. ( labializá  fr. labialiser cf. fr. labialisation): pronunţare a
unui sunet însoţit de o mişcare de rotunjire a buzelor. Astfel, în vorbirea regională
cuvântul lac este pronunţat cu I. uşoară a consoanei finale.

92
 LÁNGUE s.f. ( fr. langue „limbă“): în concepţia lui Ferdinand de Saussure
desemnează sistemul gramatical complex şi omogen folosit de un grup sau de o
comunitate. Este opus termenului parole „vorbire“ (v.).
LOCUTÓR s.m. ( fr. locuteur, it. locutore): cel care vorbeşte cu cineva
(vorbitorul); cel care pune întrebări interlocutorului, participând la o discuţie; cel care
emite o comunicare destinată cuiva de faţă (emiţătorul). L. este reprezentantul persoanei I
gramaticale (v. şi interlocutór).

M
MESAJ s.n. ( fr. message): informaţie; comunicare concretă – orală sau scrisă;
secvenţă de semnale, care corespund unor reguli de combinare determinate de un cod. ◊
codát (codificát): m. realizat cu ajutorul unui cod, al unui sistem de semne (simboluri),
comun emiţătorului şi receptorului (v. cod, emiţătór şi receptór). ◊ decodát
(decodificát): m. descifrat, clarificat, lămurit, înţeles.
METALIMBÁJ s.n. (cf. it. metalinguaggio, fr. métalangage): orice sistem
lingvistic cu ajutorul căruia este posibil să se analizeze simbolurile şi structurile unei
limbi naturale; limbaj specific lingviştilor ( de rangul al doilea) folosit curent de aceştia
ca instrument specializat pentru a descrie limbile naturale (limbajele de rangul întâi)
metalimbă.
METATÉZĂ s.f. ( fr. métathèse, cf. gr. metathesis „deplasare“): modificare
fonetică condiţionată care constă în schimbarea locului sunetelor (în special al
consoanelor l şi r) sau al silabelor dintru-un cuvânt. M. se constată mai ales în fazele de
trecere de la latină la română, în momentul împrumutării unui cuvânt dintr-o limbă
străină, în momentul pătrunderii unui cuvânt cult din limba literară în dialecte sau în
graiuri şi la copiii care învaţă să vorbească. Astfel: lat. fimbria  lat. popular *frimbia 
rom. frânghie; lat. integrum  rom întreg; lat. paludem  lat. popular padulem  rom
pădure; lat. percipere  rom. pricepe; v.sl. protivĭnikŭ  rom. veche protivnic  româna
modernă şi actuală potrivnic; bg. krastaviţa  româna veche crastavete  româna
modernă şi actuală castravete; bg. pritoča, scr. pritocǐtǐ  rom. pritocí  rom. reg. pitrocí;
rom pitula  rom. reg tupila; capră  crapă, portocală  potrocală, potcoavă 
poctoavă, sculptură  scluptură etc. (acestea patru din urmă sunt, desigur,
nerecomandabile).
MONÉM s.n. ( fr. monème): unitate semnificativă elementară; unitate minimală
de expresie dotată cu sens (în terminologia lingvistului francez André Martinet). M. este
un semn sau o unitate lingvistică minimală înzestrată cu un conţinut semantic şi cu
expresie fonică, ce nu mai poate fi analizată într-o succesiune de semne şi este dezvăluită
de prima articulare (v.). El are două componente: înţeles sau valoare (semnificat) şi
aspect fonic sau expresie fonică (semnificant), alcătuit(ă) din unităţi ale celei de-a doua
articulări (din foneme).
MONOFTONGÁRE s.f. ( monoftongá  fr. monophtonguer): reducere a unui
diftong la un singur sunet. Astfel, diftongul ea din v. rom. feată s-a redus cu timpul la
monoftongul a din modernul şi actualul fată (el s-a păstrat însă în dialectul aromân);
diftongii ea şi oa din singularele ceartă şi poartă se monoftonghează la sunetele e şi o în
pluralele certuri porţi.

93
 MORFÉM s.n ( fr. morphéme, cf. gr. morphe „formă“): 1. (în concepţia
tradiţională) element lingvistic cu ajutorul căruia se formează un nou cuvânt, o nouă
formă flexionară sau o nouă unitate morfologică (prefixele, sufixele lexicale şi
gramaticale verbele auxiliare morfologice, prepoziţiile a şi de, conjuncţia să), care ajută
la exprimarea unei anumite categorii gramaticale sau unităţi sintactice (desinenţele,
sufixele gramaticale, alternanţele fonetice, prepoziţia pe adverbele şi locuţiuile adverbiale
din structura comparaţiei, verbele auxiliare sintactice sau copulative), care ajută la
realizarea flexiunii cuvintelor (articolele) sau care poate avea, în anumite condiţii, rol
gramatical de diferenţiere (accentul). 2. (în concepţia modernă) unitate de expresie
minimă, de ordin morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor,
prin analiză, şi alcătuită dintr-unul sau mai multe foneme perfect delimitate şi asociate cu
o semnificaţie de ordin gramatical care-i dă caracter de semn lingvistic. Ca unitate
minimală de expresie, m. se opune cuvântului (care e, în general, analizabil în m.), iar ca
unitate minimală cu sens (gramatical) se opune atât fonemului, cât şi grupului de foneme
(silabei), ambele lipsite de sens şi componente ale m. M. constituie obiectul de studiu al
morfologiei.

N
NAZALIZÁRE s.f. ( nazalizá, cf. fr. nasaliser): pronunţare nazală a unui sunet;
transformare a unui sunet în sunet nazal; proces fonetic prin care o vocală situată înaintea
unei consoane nazale capătă, prin anticiparea mişcării de coborâre a vălului palatului
gurii, un timbru nazal. N. este foarte răspândită în limba franceză şi în limba portugheză.
Ea este marcată printr-o tildă (~) aşezată deasupra vocalei pronunţate astfel: fr. cotton
este pronunţat „coto“ cu ultimul o nazalizat; enfant - „ãfã“, bon - „bõ“, en-„ã“ etc. În
limba portugheză, pe lângă marcarea n., tilda este şi semn diacritic al ortografiei acestei
limbi.
NEUTRALIZÁRE s.f. ( neutralizá  fr. neutraliser): suprimare, în anumite
condiţii, a unei opoziţii existente între două unităţi lingvistice. Astfel, în limba română,
opoziţia dintre consoanele s (surdă) şi z (sonoră) se neutralizează (se anulează) înaintea
consoanei b: sbir (cf. fr. sbire) devine zbir. Sufixele augmentative -oi, -oaie şi -oaică sunt
neutralizate atunci când sunt utilizate la formarea unor masculine sau feminine (unele
inexistente): cintezoi, vulpoi; cuţitoaie, Marcioaia, Vlădoaia; cerboaică, lupoaică etc.;
sufixele diminutivale, atunci când sunt folosite la formarea unor substantive ce denumesc
specii de plante sau de animale, cu totul diferite de ale cuvintelor-bază, sau la formarea
unor nume de lucruri, de ocupaţii feminine, de mâncăruri, comune sau proprii: -aş în
toporaş, trandafiraş (soi de trandafir), morunaş (specie de peşte), Andreiaş, Grigoraş
etc.; -el în clopoţel (specie de plantă), moşnegel, Costel, Ionel etc.; -ică în lumânărică,
Ionică etc.; -iţă în garofiţă, lămâiţă, romaniţă, cănăriţă, porumbiţă, casieriţă, doctoriţă,
furculiţă, linguriţă etc.; oară în sălcioară, roşioară (specie de peşte), căprioară etc.; -
(i)şor, -(i)şoară în nemţişor, răţişoară, perişoare etc.; -uliţă în punguliţă; -uş(ă) în
căldăruşă, cerceluş, ţigănuş, căluş, pieptănuş etc.; -uţ(ă) în panglicuţă, părăluţă, săniuţă,
Pătruţ, Măriuţa etc.

94
 OCLUZIÚNE (OCLÚZIE) s.f. (cf. fr. occlusion, lat. occludere „a închide“):
închidere a canalului vorbitor într-un anumit punct al lui, în timpul pronunţării unei
consoane.
OCURÉNŢĂ s.f ( fr. occurrence, it. occorenza  lat. occurens – care
întâmpină): apariţia unei anumite forme flexionare a unui cuvânt dintr-un fragment în
nenumărate alte contexte.
ORGAN FONATOR s.n. (cf. fr. organe phonateur): organ care produce sunetele
vorbirii; aparat fonator.
ORONÍM s.n. (cf. fr. oronyme): nume toponimic dat unei forme de relief, ca de
exemplu deal, vale, câmpie, munte, depresiune, Bărăganul etc.

P
PALATALIZÁRE s.f. ( palatalizá, cf. fr. palataliser): transformare a unui sunet
nepalatal într-unul palatal, prin mutarea locului de articulaţie în regiunea palatului dur al
gurii, sub influenţa unui i sau e următor. Astfel, în limba română este cunoscută p.
labialelor b, p, m, f şi v în cuvinte cu pronunţare regională ca g’ine (bine), k’icior (picior),
n’ere (miere), h’erbe (fierbe) şi y’ine (vine) şi p. dentalelor d şi t în cuvinte tot cu
pronunţare regională ca bag’e (bade), frače (frate) etc. Tot p. este şi trecerea inversă, de
la rostirea regională „braţă“, „săc“, „şăd“, „zăr“ la rostirea literară „braţe“, „sec“, „şed“,
„zer“, prin p. parţială a consoanelor ţ, s, ş, z (în locul lui ă nepalatal, apare e prepalatal).
PARÓLE s.f. ( fr. parole „vorbire“): în concepţia lui Ferdinand de Saussure
desemnează forma actuală de utilizare a limbii de către un individ sau vorbitor. Este opus
termenului de langue („limbă“) – v.
PERFORMANŢĂ LINGVISTICĂ s.f. + adj. ( fr. performance linguistique):
(în gramatica generativă) capacitatea unui ascultător de a înţelege un număr infinit de
enunţuri foarte variate, formulate de vorbitor; aprecierea permanentă a competenţei
lingvistice (v.) a vorbitorului, de către ascultător, prin raportarea la propria sa competenţă.
PERMUTÁRE s.f. ( permutá  fr. permuter, lat., it. permutare): reaşezare a
unei unităţi lexicale (a unui cuvânt) dintr-un loc în alt loc, în cadrul unui enunţ, fără ca
acesta din urmă să-şi schimbe înţelesul. Astfel, enunţul-propoziţie „Ion a spus ceva“ se
reduce prin p. la cinci formule posibile cu nuanţe de înţeles proprii, dar cu acelaşi înţeles
global, ele reprezentând nişte variante - „A spus Ion ceva“, „Ceva a spus Ion“, „Ceva Ion
a spus“, „A spus ceva Ion“ şi „Ion ceva a spus“. Pentru a face proba p., pentru a verifica
nuanţele de înţeles proprii variantelor unui enunţ-propoziţie, recurgem la substituirea unui
termen din acest enunţ prin alt termen: „Ion a spus o poezie“ (v. substitúţie).
PROTÉZĂ s.f. ( fr. prothèse, cf. gr. prothesis  pro „înainte“ + thesis
„aşezare“): modificare fonetică condiţionată care constă în adăugarea unui sunet la
începutul unui cuvânt care începe cu o consoană, fără ca acesta din urmă să-şi schimbe
înţelesul. Astfel, verbul românesc amestecá provine din verbul mestecá prin p. lui a;
alămâie  lămâie, amiroase  miroase etc. P. lui a este frecventă în dialectul aromân
(chiar în denumirea dialectului)  a + român; acumpru „a cumpăra“, alăvdare „lăudare“,
arău „rău“, aroşu „roşu“, arâd „a râde“, arăcoare „răcoare“ etc.

95
 RADICAL (RĂDĂCÍNĂ) s.n. (fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis  radix
„rădăcină“): 1. element primitiv invariabil sau variabil (total sau parţial), ireductibil din
punct de vedere morfologic, comunn mai multor cuvinte care constituie o familie sau mai
multor forme ale aceluiaşi cuvânt, în care rezidă sensul lexical al cuvântului. El nu
priveşte flexiunea şi nu include prefie sau sufixe. Astfel: copil- în copilaş, copilandru,
copilărie copiliţă, copilăresc, copilăros, copilăreşte; alb- în alburiu albişor, albeaţă,
albuş, albí, albicios, albiliţă, albitură, albeală; cred- (crez-) în credem, credeam, crezui,
crezusem, crezând, crezut; f- în fi, eşt- în eşti, est- în este, sunt- în suntem, er- în eram, fu-
în fusei şi fusesem, fi- în fiind, fo- în fost; lu- în lua, ia- în iau, ie-în iei; usc- în usca,
usuc- în usuci etc. 2. element de bază al formei vebale, purtător al sensului lexical al
cuvântului derivat, alcătuit din rădăcină, prix şi sufix lexical: încredinţ- ( în + cred + inţ)
din încredinţăm, împământen- ( în + pământ + -ean) din împământenim etc. R. este o
secvenţă fonică obligatorie pentru orice formă flexionară, o unitate morfemică rezultată
din prima analiză în constituenţi imediaţi a unui cuvânt. El se poate confunda cu un
morfem independent, atunci când e reprezentat printr-o unitate morfemică indivizibilă
(aşa cum este morfemul), ca în cazul lui ar- din arăm (-ă- sufixul prezentului
indicativului, -m desinenţa de persoana I plural); se poate însă deosebi de un morfem
independent, atunci când e reprezentat printr-o unitate morfemică divizibilă (aşa cum nu
este morfemul), ca în cazul lui îmbulz- (prefixul îm- + substantivul bulz) din îmbulzeam (-
ea- sufixul imperfectului şi -m desinenţa persoanei I).
REDUNDÁNŢĂ (REDONDÁNŢĂ) s.f. ( fr. rédondance, engl. redundancy, cf.
lat redundantia „revărsare“, „abundenţă“  redundare „a curge pe deasupra“): 1. surplus
de informaţie care asigură exactitatea transmiterii ei; prisos de semne lingvistice faţă de
cele strict necesare transmiterii unui mesaj. Astfel, desinenţa e şi sunetele e şi i din
rădăcina constituie lelmente de r. în marcarea pluraluluui substantivului sămânţă:
seminţe.
ROMANÍSTICĂ s.f. ( it. romanistica, germ. Romanistik): disciplină care
studiază diacronic sau sincronic un idiom romanic sau, comparativ, limbile şi literaturile,
cultura, istoria şi felul de viaţă al popoarelor romanice.

S
SEM s.n ( fr. sème, cf. gr. sema – semn): (în terminologia analizei semice)
unitate minimală de semnificaţie, totdeauna realizată în interiorul unei configuraţii
semantice, a unui ansamblu denumit semem (v.). S. este o trăsătură semantică distinctivă
(pertinentă) a unui obiect denumit.
SEMÁNTICĂ (SEMASIOLOGÍE): s.f. ( adj. semantic, -ă  fr. sémantique, cf.
gr. semantikos  sema „semn“): ramură a lexicologiei (v.) care cercetează sensurile
cuvintelor, cauzele schimbării acestora şi evoluţia lor în timp. S. este un factor de
organizare a vocablularului. Ea nu aparţine exclusiv lingvisticii, ci şi filozofiei,
psihologiei, logicii, sociologiei şi antropologiei. Creatorul s. este considerat lingvistul
francez Michel Bréal (1832-1915). În lingvistica romănescă s-a impus prin cercetări
semantice Lazăr Şăineanu (v. în acest sens lucrarea sa „Încercare asupra semasiologiei
limbii române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor“, Bucureşti, 1877).

96
 SEMÉM s.n. (cf. fr. sémème): (în terminologia analizei semice) unitate de sens
care are drept corespondent formal lexemul (v.) şi care este alcătuit dintr-un facicul de
trăsături semantice denumite seme (v.); ansamblu de seme.
SEMIVOCÁLĂ s.f. ( semi „jumătate“, cf. lat. semi + vocală cf. it. vocale, lat.
vocalis, germ. Vokal, după fr. semi-voyelle): vocală care nu se poate rosti decât împreună
cu o altă vocală, cu care formează un diftong; sunet intermediar între vocală şi consoană,
cu însuşiri comune amândurora.
SEMN s.n. (cf. lat. signum): indice, marcă distinctivă; element lingvistic
perceptibil prin simţuri, care reprezintă, indică sau exprimă ceva diferit de sine însuşi.
Conceptul de s. a fost introdus în lingvistică de către Fedinand de Saussure în 1916. Prin
el acesta înţelegea o entitate psihică cu două faţete care uneşte un concept (s e m n i f i c a
t u l) şi o imagine acustică (s e m n i f i c a n t u l); un raport de interdependenţă între
semnificaţie şi un element semnificativ (o tranşă sau o secvenţă sonoră).
SEMNIFICÁNT s.m. (după fr. signifiant): aspectul fonic al semnului
lingvistic, prin care acesta se manifestă; tranşă sau secvenţă sonoră proprie semnului
lingvistic, care intră într-un raport de interdependenţă cu semnificaţia (cu semnificatul)
acestuia. În teoria gramaticii generative îi corespunde structura de suprafaţă.
SEMNIFICÁT s.m (după fr. signifié): înţeles sau semnificaţie a semnului
lingvistic, care intră într-un raport de interdependenţă cu semnificantul sau expresia
(cu secvanţa sau tranşa sonoră) a cuvântului. În teoria gramaticii generative îi
corespunde structura de adâncime.
SENS s.n. (cf. fr. sens, lat sensus): 1. semnificaţie, accepţie, conţinut semantic,
înţeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcţii
gramaticale, al unei părţi de vorbire, al unei propoziţii, al unei comunicări, al unui text
etc.
SILABÁŢIE s.f. ( fr. syllabation): descompunere a cuvintelor în silabe, ca de
exemplu a-u-to-ri-ta-te, me-se-ri-e, dul-ce etc.
SINCÓPĂ s.f. (cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. syncope, „suspensie“  syn
„cu“ + koptein „a tăia“): modificare fonetică condiţionată care constă în dispariţia unei
vocale neaccentuate dintre două consoane sau a unei silabe neaccentuate din interiorul
unui cuvânt.
SINCRONÍE s.f. ( fr. synchronie, cf. gr. syn „împreună“, „simultan“ +
chronos „timp“): stare de moment a unei limbi, aspect static, neevolutiv al faptelor de
limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice într-o anumită perioadă a
istoriei lui.
STIL s.n. ( fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei“, „compoziţie“, gr. stylos
„stilet“, „băţul cu care se scria pe tăbliţele de ceară“): 1. totalitatea particularităţilor
lexicale, morfologice, sintactice, topice şi fonetice precum şi a procedeelor
caracteristice modului de exprimare – orală şi scrisă – a unui individ, a unei categorii
sau a unei colectivităţi de vorbitori.
STRUCTURALÍSM s.n. (cf. fr. structuralisme): curent în lingvistica
contemporană care studiază limba independent de sensurile cuvintelor şi de istoria
societăţii, văzând în ea o structură, un sistem unitar de relaţii – fonetice şi gramaticale
– ce se condiţionează reciproc.

97
 Ş
ŞABLÓN (CLIŞEU LEXICAL) s.n (cf. germ Schablone, rus. şablon): cuvânt
sau construcţie lexicală (formulă, expresie stereotipă) care revine insistent în vorbirea
sau în scrisul unui om sau al mai multor oameni şi de care nu este nevoie, el (ea)
putând fi înlocuit(ă) printr-un alt cuvânt sau printr-o altă construcţie lexicală
sinonimică. Ş. Este un element lexical banalizat, tocit, uzat prin repetare excesivă în
aceleaşi împrejurări. El apare mai ales în limbajul criticii literare (stilul publicistic) şi
în stilul administrativ. Astfel: notabil în „meditaţii notabile“, „creaţie notabilă“,
„cupluri notabile“, „momente notabile“ etc. (în loc de remarcabil); definitoriu în
„formulă definitorie“, „semnificaţie definitorie“, „fapt definitoriu“, „gesturi
definitorii“, „linii definitorii“, „culoare definitorie“ etc. (în loc de esenţial,
caracteristic sau determinant); memorabil în „imagini memorabile“, „piese
memorabile“, „perle memorabile“etc. Ş. uniformizează vorbirea şi scrisul, răpindu-le
strălucirea originalităţii.

T
TAUTOLOGÍE s.f. ( fr. tautologie, lat. tautologia, cf. gr. tauto „acelaşi“ +
logos „cuvânt“, „vorbire“): repetare a unui cuvânt cu intonaţie şi funcţie sintactică
diferită sau asemănătoare, în aceeaşi propoziţie sau într-o altă propoziţie. În mod
obişnuit, se porneşte de la funcţiile sintactice de subiect sau de predicat (se poate porni
şi de la funcţiile de nume predicativ, de complement direct sau de complement
circumstanţial de relaţie) şi se ajunge la funcţiile sintactice de subiect, de nume
predicativ şi de predicat (verbal sau nominal) – rar la aceea de complement direct:
„Legea e lege“, „Dacă-i bal, bal să fie“; „Când merge, merge“; „Cine-i om, apăi să
fie om“; „Eu îs bun cât îs bun…“ (Ion Creangă); „Pitache când spune o vorbă, e
vorbă“ (I. Al. Brătescu-Voineşti); „Am întâlnit oameni şi oameni“; „De glumeţ, glumeţ
era moş Nechifor“ (Ion Creangă); „De băut, bei mereu sau numai aşa, la sărbători?“
(Radu Tudoran). Prin t. se subliniază în mod obişnuit calitatea (însuşirea) unui subiect
sau acţiunea unui predicat. Ea are înfăţişarea unei propoziţii sau a unei fraze, în care
intră în relaţie doi termeni, primul termen fiind subliniat de cel de-al doilea; „Copilu-i
tot copil“; „De ieftin, e ieftin“; „Când plouă, plouă“. Cei doi termeni ai t. se pot găsi
în relaţie de coordonare sau în relaţie de subordonare (în propoziţie şi în frază):
„Există oameni şi oameni“; „O fi ştiind cineva, dar eu nu ştiu“; „De frumoasă e
frumoasă, dar nu ştie să lucreze“; „Frate, frate dar brânza e pe bani“; „Nu joci, nu
joci, dar vezi-ţi de treabă“; „Vorbeşte şi el ca să vorbească“; „Plec fiindcă plec“ etc.
Uneori, coordonarea se realizează între două grupuri tautologice: „Dealu-i deal şi
valea-i vale, / Mândra-i mândră până moare“ (Folclor); „Slujba-i slujbă şi drujba-i
drujbă“ etc T. sunt printre cele mai frecvente imperfecţiuni de vocabular, un fel de
pleonasme acceptate (v. pleonásm). Apariţia lor este favorizată de tendinţa de a întări o
idee prin cuvinte cu valoare augmentativă, existente în limbă.

98
 TEORIA CÂMPURILOR s.f. +s.n (cf. fr. théorie des champs): teorie
lingvistică după care sensurile cuvintelor se pot grupa pe „câmpuri semantice, pe
grupe semantice dinstincte. Creatorul acestei teorii a fost lingvistul german Jost Trier.
TÍMBRU s.n. ( fr. timbre, cf. it. timbro): calitate a unui sunet articulat prin
care acesta se deosebeşte de un alt sunet articulat, rostit în condiţii de durată, de
intensitate şi de înălţime (termen folosit mai mult cu referire la vocale). De aici
sintagmele t. p a l a t a l, atribuit vocalelor anterioare e şi i, articulate în regiunea
palatului gurii, şi t. v e l a r, atribuuit vocalelor posterioare şi o şi u articulate în partea
de dinapoi a cavităţii bucale.
TRANSLITERÁŢIE s.f. (cf. fr. translitération, lat. transliteratio): transcriere
dintr-un alfabet în altul a unui text scris, redându-se literele prin echivalentele lor din
alfabetul în care se transcrie, fără a se ţine seama de eventualele deosebiri de ordin
fonetic dintre semnele celor două alfabete.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
*** Tratat de lingvistică generală (redactori responsabili: academician Al. Graur, Sorin
Stati, Lucia Wald), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971.
Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM 2), Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2005.
Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic,
ortoepic şi de punctuaţie, Ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Avram, Andrei, Trăsăturile distinctive ale limbii române, în SCL, XXVII, 1976, nr. 6, p.
577-599.
Avram, Mioara şi colab., Formarea cuvintelor în limba română (Prefixele), vol. III.,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978.
Avram, Mioara, Anglicismele în limba română actuală, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1997.
Beldescu, G., Ortografia actuală a limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984.
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), Lexic comun, lexic specializat, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti, 2000.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş,
Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar general de ştiinţe - ştiinţe ale limbii
(DSL), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997 (ed. a II-a: Editura Nemira, 2001)
Bidu-Vrănceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană. Lexicul,
Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2005.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Bucă, Marin, Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, EdituraFacla, Timişoara, 1976.
Bulgăr, Gh., Limba română. Fonetică. Lexic. Morfologie. Sintaxă. Stilistică, Editura Vox,
Bucureşti, 1995.

99
Ciobanu, Fulvia, Hassan, Finuţa, Formarea cuvintelor în limba română (Compunerea),
vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1970.
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora,
Bucureşti, 1998.
Coşeriu, Eugen, Lingvistica integrală, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1996.
Coteanu, Ion (coordonator), Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia.
Morfologia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985 (1986).
Coteanu, Ion (coordonator), Limba română contemporană. Vocabularul, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985 (Ediţia I, 1975).
Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană.
Vocabularul. Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1985 (ediţia I, 1975).
Drincu, Sergiu, Semnele ortografice şi de punctuaţie în limba română, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Dumistrăcel, Stelian, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica
neologismului, Bucureşti, 1978.
Ene, Ana, Introducere în lexicografie: probleme teoretice şi aplicaţii. Braşov, Editura
Universităţii Transilvania, 2008.
Ene, Ana, Introducere în studiul vocabularului, Editura Universităţii „Transilvania” din
Braşov, 2004
Graur, Al., (coordonator), Introducere în lingvistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
Graur, Al., Dicţionar al greşelilor de limbă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1982.
Graur, Al., Mic tratat de ortografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
Graur, Al., Tendinţele actuale ale limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Guţu-Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Bucureşti,
Humanitas Educaţional, 2000.
Hristea, Theodor (coordonator şi autor principal), Sinteze de limba română. Ediţia a treia,
revăzută şi din nou îmbunătăţită, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
Hristea, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968.
Ilinca, Şt. M., Gramatica instrumentală. Orto. Silabă. Silabaţie. Despărţirea în silabe.
Triftong, Hiat, Editura Festina, Bucureşti, 1995.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Lozbă, Mihai, Istoria cuvântului românesc, Editura PIM, Iaşi, 2011.
Mocanu, Marin Z., Bănică Gheorghe, Limba română contemporană. Formarea
cuvintelor, Editura Tiparg, Pitesti, 2010.
Moldoveanu Gheorghe, Iacob Niculina, Principii de scriere românească, Editura PIM,
Iași, 2006.
Moldoveanu, Gheorghe C., Ortografia limbii române. Privire istorică, Editura
Universităţii ,,Ştefan cel Mare”, 2000.
Moroianu, Cristian, Dublete şi triplete etimologice în limba română, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2005.

100
Puşcariu, Sextil, Limba română, vol, II. Rostirea. Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe.
Studiu introductiv de Andrei Avram, Bucureşti, 1994.
Rosetti, Al., Introducere în fonetică (ediţia a IV-a), Bucureşti, 1967.
Rosetti, Al., Lăzăroiu, Aurelian, Introducere în fonetică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Sala, Marius (coordonator), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Slama-Cazacu, Tatiana, Confuzii, greşeli, prostii şi răutăţi în limba română, azi.
Bucureşti, Tritonic Publishing, 2010.
Stan, Ioan Teodor, Fonetica, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate, Editura All, Bucureşti, 2001.
Şuteu, Flora, Dificultăţile ortografiei limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
Şuteu, Flora, Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti, 1976.
Şuteu, Flora, Şoşa, Elisabeta, Dicţionar ortografic al limbii române, Editura Atos şi
Editura Vestala, Bucureşti, 1994.
Toma, Ion, Limba română contemporană, Editura Niculescu, Bucureşti, 1996.
Cheia testelor de autoevaluare:
T (I): 1b, 2c, 3b, 4a, 5b, 6c, 7c, 8a, 9b, 10b
T (II): 1c, 2b, 3b, 4a, 5b, 6c, 7b, 8c, 9b, 10b
T (III): 1a, 2b, 3c, 4b, 5a, 6b, 7c, 8a, 9c, 10c
T (IV): 1b, 2b, 3c, 4a, 5b, 6b, 7c, 8d, 9a, 10b

101