ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI

Vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui, datorită

vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care este trimisă de contracţia
muşchilor expiratori şi de plămâni.
Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care
colaborează şi conduc acest proces. Cuvântul este produsul vocii. La producerea
vocalelor şi consoanelor participă întregul aparat al vorbirii.
La respiraţie, fonaţie, articulaţie participă anumite părţi anatomice care se mişcă,
se contractă, se relaxează, participând la realizarea vorbirii.
Creierul – datorită dezvoltării lui, omul posedă vorbirea. În creier se află şi centrul
vorbirii.
Fruntea – osul frontal, sinusurile frontale, participă împreună cu alte perimetre ale feţei la
procesul de rezonanţă a sunetelor emise.
Nasul – patologia acestuia provoacă o jenă în desfăşurarea normală a respiraţiei şi a
vorbirii. Modificările de permeabilitate a foselor nazale stau de multe ori la baza
rinofoniilor. De asemenea, patologia foselor nazale poate influenţa direct permeabilitatea
trompei lui Eustache, determinând hipoacuzii temporare sau definitive.
Cavitatea bucală – este alcătuită din:
a) arcadele dentare care despart ( gura închisă ) vestibulul bucal de cavitatea
bucală propriu – zisă. Integritatea anatomică a aparatului dento – bucal e
determinată şi indispensabilă în modelarea unor foneme.
b) regiunea palatinală – limitată anterior de buze şi posterior de istmul velo-
faringian prin care se stabileşte legătura cu buco – faringele. Ea este
formată din palatul dur fix şi palatul moale sau vălul palatului mobil. Este
în acelaşi timp peretele superior al cavităţii bucale, despărţind cele două
cavităţi, cu o importanţă deosebită în actul fonaţiei şi planşeul foselor
nazale. Starea anatomo histologică şi funcţională a acestei regiuni are o
importanţă deosebită în emisiunea vocalelor şi în mişcarea palatului moale
care prin ridicarea sa în anumite momente separă naso-faringele de buco-
faringe. Este absolut necesară în emiterea unor foneme. Parezele sau
paraliziile acestora explică frecvente rinofonii deschise. Palatul moale se
termină cu lueta. El este mobil şi joacă un rol mare în fonaţie deoarece el
închide şi deschide intrarea aerului în fosele nazale. Datorită poziţiei
vălului palatului, ridicată sau coborâtă, sunetul va fi nazal sau oral.
c) limba – formată din numeroşi muşchi, cu funcţii complexe, care permit o
mare diversitate de mişcări, în toate sensurile, realizând o articulaţie
fonetică, cu o mare importanţă în procesul fonaţiei, dicţiei, vorbirii în
general.
Buzele – formate din tegumente şi muşchi puternici, rezistenţi, mobili, cu rol
deosebit în realizarea sunetului articulat. Activitatea lor influenţează formarea
armonioasă a vocalelor şi consoanelor. Deschiderea şi închiderea lor e proporţională cu
fluxul respirator şi debitul verbal.
Faringele conduct fibro-muscular, este situat posterior faţă de fosele nazale,
cavitatea bucală. El ocupă acea parte a cavităţii bucale cuprinsă între palatul moale şi
regiunea anterioară a esofagului şi a laringelui, care prelungeşte cavitatea palatală şi

1
întâlneşte cavitatea laringiană. E constituit din naso-faringe, buco-faringe şi laringo-
faringe. Are rol şi în fonaţie şi în deglutiţie, datorită elasticităţii muşchilor şi mucoasei
lor, care contractându-se conduc acţiunile fizice ale tubului faringian şi ale palatului
moale. În inflamaţiile acute sau cronice, tumori, malformaţii, pareze, paralizii, apar
modificări grave în deglutiţie, respiraţie şi fonaţie.
Laringele – continuă cavitatea faringiană şi e organul în care se formează sunetul.
La bărbaţi e mai vizibil ( mărul lui Adam ). El formează partea de sus a traheei, are forma
unui tub alcătuit din cartilaje. Mişcările lui sunt susţinute de muşchii motori legaţi între ei
de ligamente, de membrane, de articulaţii. Prin mişcările lui de ridicare, coborâre, de
contracţie şi relaxare, coordonează funcţiile inspiraţiei, expiraţiei, ale coardelor vocale,
ale muşchilor glotei în timpul vorbirii. Pentru ca sunetul articulat să se formeze în laringe,
e necesar ca glota care în respiraţie e deschisă, să se închidă, coardele vocale să se
contracte şi apoi datorită coloanei de aer expirat, coardele vocale în extensie, vibrând, să
producă sunetul.
Glota – e orificiul laringian, mărginit de către cele două coarde vocale. E o
deschizătură de formă triunghiulară care se formează între coardele vocale când sunt trase
orizontal în dreapta şi stânga de către cartilaje în momentul fonaţiei. Ea se află la mică
distanţă de mărul lui Adam. Mai jos faţău de această proeminenţă, observăm o uşoară
cavitate care este glota. Deschiderea glotei depinde de contracţia simultană a muşchilor
cricoaritenoizi laterali şi posteriori.
Din mijlocul cartilajului tiroid ( în partea anterioară a laringelui ) pornesc două ligamente
fibroase, formate din muşchi puternici, elastici. Prin vibrarea lor se produce sunetul.
Acestea sunt coardele vocale.
Coarda vocală – e un muşchi lunguieţ, de formă triunghiulară. În registrul gros,
coardele vocale se strâng şi se îngroaşă. În registrul scurt, ele se întind şi se subţiază, ca o
panglică.
Traheea – e constituită dintr-un schelet fibro-cartilaginos. Se bifurcă în bronhiile
principale ( câte una pentru fiecare plămân ). După bifurcare, bronhiile mari se divid în
numeroase ramuri, până la bronhiole care asigură legătura cu alveolele pulmonare.
Arborele bronhic asigură ventilaţia pulmonară până la canalele alveolare şi alveolele
pulmonare răspunzătoare de schimburile respiratorii. Aerul intră pe gură sau nări sau prin
amândouă cavităţile deodată, umple cavitatea laringiană şi faringiană, apoi prin glotă
coboară prin trahee şi invadează cei doi plămâni.
Plămânii – sunt elemente principale ale aparatului respirator. Ei sunt formaţi
dintr-un ţesut spongios şi elastic care le permite umplerea şi golirea de aer oxigenat şi aer
viciat. Prin contracţia musculară, când inspiră, coastele se ridică, plămânii se umplu cu
aer. Relaxând diafragma, alungăm aerul, adică axpirăm. Aerul viciat se întoarce pe trahee
în sus, trece prin laringe şi produce sunetul.
O contribuţie importantă o are şi diafragma. Este unul din cei mai importanţi
muşchi inspiratori. Ea participă la fiecare inspiraţie. În timpul contracţiei, antrenează
muşchii centurii abdominale care-i susţin contracţia, precum şi scheletul cavităţii toracice
care conduce acţiunile de contractare-relaxare, imprimând suflului ritmul frazelor pe care
le rostim.
Cavitatea abdominală şi viscerele au rol în acţiunea fizică a formării şi calităţii
debitului verbal.

2
 Activitatea organelor fonoarticulatorii e globală şi distinctă. Pentru a forma un
sunet oarecare, toate organele periferice ale vorbirii intră în activitate cu toate părţile lor,
caracteristic şi distinct pentru fiecare sunet. Activitatea fiecărui organ fonoarticulator e
lipsită de sens, când e privită separat de a celorlalte. Mişcările vălului, aplicarea vârfului
limbii pe marginea alveolară a incisivilor superiori, presiunea buzelor, etc, sunt acte
mecanice câtă vreme sunt deprinse din procesul unitar al fonoarticulaţiei. La producerea
fiecărui sunet, fiecare organ periferic al vorbirii execută mişcări fine şi precis coordonate
şi ia poziţii determinante în funcţie de mişcarea şi poziţia tuturor celorlalte.
De reţinut:
- mobilitatea acestor organe e asigurată de o multiplicitate surprinzătoare de
muşchi;
- activitatea acestor muşchi e comandată de o multiplicitate de nervi;
- inervarea e adesea dublu – încrucişată, în sensul că un nerv trimite ramurile sale
la mai multe organe şi în acelaşi timp acelaşi organ primeşte inervaţia sa de la mai mulţi
nervi.
Aşa se explică considerabila putere de compensare a organelor periferice
fonoarticulatorii ( se poate vorbi fără limbă, laringe – prin emisiunea
aerului esofagian sau stomacal ).

3.1. CENTRII NERVOŞI IMPLICAŢI ÎN LIMBAJ

Centrii nervoşi sunt situaţi în Sistemul NervosCentral. la mai multe niveluri.

Consideraţi de jos în sus aceştia sunt:
măduva spinării – se găsesc neuronii motori ( asigură tonusul );
trunchiul cerebral – se găsesc nucleii motori ai nervilor cranieni.
Impulsurile iniţiate aici sau transmise de la centrii motori inferiori, merg prin nervii
cranieni motori sau prin componenta motorie a muşchilor implicaţi în fonaţie.
cerebelul – rol important în coordonarea mişcărilor. Datorită acestuia putem executa
mişcări foarte precise, fine, mai ales cu membrele superioare ( important pentru scris ).
diencefalul – în diencefal, foarte important pentru limbaj e talamusul. De la nivelul
limbii, impulsurile primite de la periferie sunt proiectate pe scoarţă. Hipotalamusul
influenţează limbajul prin dirijarea stărilor afectiv – voliţionale.
Sistemul nervos extrapiramidal, este format din centrii corticali, subcorticali, nucleii din
trunchiul cerebral, cerebelul.
Căile motorii extrapiramidale trimit şi întreţin comenzile care conduc mişcările
semivoluntare şi automate ( printre acestea şi cele din timpul scrisului ).
Scoarţa cerebrală – e cea mai evoluată parte a S.N.C. Ea acoperă întreaga suprafaţă
exterioară a emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează mecanisme nervoase
complexe, care asigură substratul psihic al vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale
implicate în limbaj sunt strict localizate în emisferul stâng. La stângaci se pare că aceste
procese corticale nu sunt atât de strict localizate.
Din punct de vedere al limbajului interesează următoarele aspecte:

3
 - există porţiuni de scoarţă cu funcţie de recepţie ( centrii senzitivo
–
senzoriali );
- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de comandă motorie ( centrii motori )
- există porţiuni de scoarţă cu rol de asociaţie – fac legătura între zona de cortex
senzorial şi zona cu rol motor.
Fiind o activitate reflexă condiţionată pentru formarea şi menţinerea lor sunt necesare
impulsuri auditive şi vizuale permanente.
Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari:
- receptori vizuali şi auditivi ( la orbi e înlocuit cu cel pentru pipăit );
- cale aferentă ( spre centrii nervoşi superiori );
- centrii nervoşi din S.N.C.;
- cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoşi
spre organele efectoare;
- efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului scris şi
vorbit.
1. Receptorii – implicaţi în limbaj sunt cei reprezentaţi de segmentul receptor
al analizatorilor auditivi şi vizuali;
2.Calea aferentă – e reprezentată de segmentul de conducere al analizatorilor
auditivi şi vizuali. Aceste segmente sunt formate dintr-un lanţ de neuroni,
conectaţi între ei prin intermediul sinapselor. Un capăt al lanţului e conectat cu
receptorii. Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde fac staţii la
diferite niveluri, atingând în final cortexul. Se ajunge astfel la conştientizarea,
memorizarea, utilizarea informaţiilor înregistrate auditiv şi vizual.
Impulsurile auditive ( cuvintele vorbite ) ajung la cortexul senzitiv auditiv.
Impulsurile vizuale ( cuvinte scrise ) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii
sunt conectate prin legături nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care integrează
impulsurile primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase concluziile la cortexul motor,
care la rândul lui trimite impulsuri spre muşchii implicaţi în vorbire sau şi spre cei folosiţi
în scris.
Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată calitatea
vorbirii, scrisului şi în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite
impulsuri prin corectare.
În concluzie se poate spune că:
Limbajul are o localizare dinamică şi la producerea lui participă o arie vastă de zone şi că
există posibilitatea ca unele funcţii ale zonelor afectate să fie preluate de către zonele
sănătoase.
Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de
sisteme aferente – eferente organizate la diferite nivele funcţionale. Astfel, la geneza lui
participă atât organe de simţ periferic ( auz – văz ) care recepţionează informaţii din
mediul extern, cât şi zonele corticale în care informaţia percepţiei primare e recodificată
în impulsuri care sunt transmise la nivelul periferic, de această dată la organele fonatorii.
Prin efectele impulsului care porneşte de la scoarţa cerebrală, coardele vocale vibrează
odată cu trecerea curentului de aer expirat. Sunetul brut laringian e modificat prin
mişcările făcute de buze, limbă, mandibulă, vălul palatului, faringe şi întregul laringe.
Orice modificare pe parcursul acestui traseu poate produce modificări ale vorbirii, care

4
vor fi în strânsă legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor. Astfel, anomalii ale
organelor periferice de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care împiedică
vorbirea sonoră.
Malformaţiile congenitale labio – maxilo – palatine produc rinolalii cu efecte
asupra sonorizării vorbirii, dar de multe ori produc şi modificări ale dezvoltării psihice.
Leziuni apărute în zona frontală pot produce tulburări grave ale
limbajului( afazii ).
• Afectarea ariilor postcentrale din emisfera stângă produc fenomene dislalice.
Leziuni apărute pe traseul unuia din marile sisteme motorii pot produce dizartrii care
îmbracă anumite forme în funcţie de sistemul motor lezat.
Producerea limbajului nu se poate realiza în condiţii normale în afara recepţiei
vorbirii. Prin intermediul auzului se realizează analiza şi sinteza vorbirii orale
( intensitatea, frecvenţa, succesiunea sunetelor şi cuvintelor ) şi apoi integrarea acestora
în configuraţii fonetice unitare. Percepţia vizuală joacă un rol hotărâtor în limbajul scris –
citit. Prin intermediul ei are loc diferenţierea şi identificarea semnelor grafice şi totodată
stabilirea de legături între aceste semne şi elemente sonore ale vorbirii orale. La
nevăzători, în citirea şi scrierea textelor în locul percepţiei vizuale intervine percepţia
tactilă pentru care îşi dezvoltă mecanisme speciale de identificare, diferenţiere şi
integrare a elementelor lexicale.
În procesul învăţării sonore şi a scris – cititului, la omul normal are loc o
permanentă raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers, iar la nevăzători
o raportare a imaginilor auditive la imaginile tactile şi invers.La surdo – muţi, în cursul
demutizării, imaginile vizuale suplinesc percepţia auditivă şi pe baza ei cuvântul e asociat
cu imagini ale semnificaţiilor.

3.2. ORGANELE VORBIRII

Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul
sistem îl formează:
1. Organele de respiraţie a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul că
ele dau curentul de aer ce formează vibraţia coardelor vocale, vibraţie pe care o
produce unda sonoră ca atare. Din aceste organe fac parte plămânii şi muşchii pe
care îi pun în mişcare, în special diafragmul, care atunci când se bolteşte în sus în
formă de cupolă, apasă de jos asupra plămânilor şi produce diferite izbituri de
intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunţate.
Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea prin care curentul de
aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii – către laringe.
2.Laringele – fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. În spaţiul
dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale, anume
doi muşchi subţiri, elastici, pe care aerul ieşit din trahee îi pune în mişcare
vibratorie. Aşezarea coardelor vocale permite, datorită mobilităţii cartilajelor de
care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:
- coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;
- se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât se
formează între ele un spaţiu denumit glotă. Când coardele vocale sunt întinse şi
apropiate, adică glota este închisă, atunci pătrunzând între marginile corzilor îndreptate

5
una spre cealaltă aerul expirat le pune în mişcare vibratorie, în urma cărui fapt se produce
unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient de apropiate, datorită faptului că
aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor, se produc sunete slabe, de şoaptă.
Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele vocale rămân cu totul destinse, iar glota
complet deschisă.
3. Al treilea sistem al organelor vorbirii e aşezat deasupra laringelui. Acesta e
format din cavitatea bucală şi nazală, care reprezintă un fel de tub aşezat
deasupra. Cavitatea bucală reprezintă cel mai important rezonator al
undelor sonore care apar în laringe. Prin modificarea mărimii şi a formei
cavităţii bucale se formează sonoritatea definitivă a vocalelor.
Cavitatea bucală e de asemenea organul care crează obstacole speciale pentru
aerul expirat. Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete – zgomote,
care se numesc consoane. Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui rezonator auxiliar,
către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către vălul palatului, adică de
partea posterioară mobilă a palatului. În primul caz se produc sunete nazale, ca de pildă
consoanele sonore m – n, iar în al doilea caz – sunete nenazale.În felul acesta, aparatul
periferic al vorbirii este extrem de complex, necesitând o coordonare extrem de fină a
mai multor mişcări care se produc simultan.
Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui,
datorită vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care e trimisă de
contracţia muşchilor expiratori şi de plămâni.
Cuvântul este produsul vocii. Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza
funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc acest proces.