ALALIA

Alalia e un sindrom rar, ce grupează formele cele mai severe ale tulburărilor de
organizare ale limbajului. E o incapacitate congenitală de înțelegere și de
expresie verbală care nu se explică nici prin debilitate mintală nici prin
hipoacuzie. Copilul alalic nu vorbește deloc sau achiziționează numai câteva
cuvinte până la 5-6 ani, iar progresele ulterioare nu se realizează decât foarte
lent și imperfect. Termenul de alalie a fost introdus în literatura de specialitate
de Lordat în 1843, ulterior folosindu-se și alți termeni pentru a desemna acest
sindrom: afazie congenitală, în publicațiile de limbă engleză, audimutitate sau
audiomutitate, termen frecvent utilizat de autorii germani.
Clement Launay folosește termenul de tulburare gravă de elaborare a
limbajului , incluzând în această categorie tulburările ce nu comportă deficit de
ordin auditiv și pe cele ce se manifestă prin tulburări grave de recepție auditiv
verbală. In literaratura de specialitate , în general se vorbește de alalie motorie,
pentru a desemna tulburarilede expresie, alalie senzorială pentru cele de
recepție auditiv-verbală, unii autori adăugând și termenul de alalie mixtă.
Alalia motorie (termen cu caracter similar afazie congenitală de expresie,
mutism fiziologic prelungit, audimutitate prin retard al funcțiilor praxice,
disfazie externă ).
Principala caracteristică e un mare retard în apariția vorbirii spontane, în
general după 5-6 ani, excepând unele schițe de cuvinte , uneori puțin
comprehensibile înainte de această vârstă, după care limbajul începe să se
constituie , dar expresia verbală e foarte deficitară, cuvintele sunt deformate ,
vocabularul e redus la câțiva termeni dificil de înțeles. E afectată capacitatea de
repetare a cuvintelor și propozițiilor care se limitează, în general la ultimile
silabe a unui enunț auzit, cu confuzii articulatorii și deformări grave.
Ințelegerea pare a fi bună, dar e inferioară unui copil de aceeași vârstă. Nu
înțelege noțiunile abstracte, termenii de relație, sensul unor propoziții mai
lungi.
Modul de gândire e normal, dar cu decalaj față de vărsta cronologică , semnele
unui intelect normal sunt manifeste și contrastează cu absența limbajului:
cunoaște obiectele, utilitatea și mănuirea lor, înțelege imaginile, are inițiativă
în activitate, ce sunt semne ale unei gândiri în limite normale .
Dar, apreciat prin teste, nivelul obținut e inferior unui copil cu evoluție
normală. Când poate fi aplicat WISC-ul arată un decalaj mare între probele
verbale și cele de performanță. Clement Launay, care a urmărit un audimut
până la vârsta de 20 de ani , arăta că ameliorările sunt lente și trec de la un
nivel de debilitate mintală până la un nivel aproape de intelect normal: la 14 ani
QIV=56, QIP=82, la 20 de ani QIV=66, QIP=106.
Audiția e normală, dar probele audiometrice solicită mult timp pentru
interpretare. Când copilul a achiziționat un control de sine satisfăcător și
capacitate de concentrare a atenției, curba auzului e normală.
Nivelul motor e foarte deficitar. Prin anamneză se pune în evidență un mare
retard în dezvoltarea motricității globale: mers tardiv și lipsit de îndemânare ,
dificultăți în urcarea și coborârea scărilor, dificultăți în coordonarea mișcărilor,
de a sta în echilibru într-un picior. Sincineziile se prelungesc dincolo de vârsta
de 8 ani, inabilitate în gesturile uzuale- îmbrăcat, la masă. Par incapabili să-și
organizeze mișcările complexe, toate acțiunile uzuale sunt executate lent și
imperfect, desenele au un caracter elementar. Dispraxiile sunt prezente și la
nivelul feței și al organelor fonoarticulatore: mimică săracă, neîndemânare în
efectuarea mișcărilor la cerere cu limba, buzele. Testul de motricitate facială
Kwirat pune în evidență aceste deficiențe. Din această cauză Ley folosește
termenul de audimutitate idiopatică cu retard al funcțiilor praxice.
Pe de altă parte Clement Launay și Suzanne Borel-Maisonny au constatat că
unii subiecți audiomuți nu prezintă anomalii praxice, având dificultăți de
orientatare spațială, de ordonare a imaginiilor, eșuează la probe de ritm.
Ajuriaguerra și colaboratorii fac distincție între audimutitatea de formă
dispraxici și care prezintă un deficit accentuat atât în emisia fonemelor izolate
și asociate, cât și în organizarea discursului și audimutitatea cu tulburări
prevalente de organizare, orientare temporală, cu deficit mai puțin accentuat
de elaborare a limbajului.
Subiecții cu alalie motorie chiar dacă progresează suficient pentru a comunica
prin limbaj, acesta e agramatical, asintaxic, neconstruit, cu tulburări
articulatorii. Au dificultăți de a se face înțeleși, și în adolescență, caută
cuvintele , vorbirea e precipitată cu propoziții scurte, fără legătură între ele.
Prezintă, de asemenea, dificultăți mari de însușire a limbajului scris-citit, cu
dislexo-disgrafii accentuate.
Cauzele alaliei nu au fost elucidate . După Hvatțev acestea sunt: emotivitate
exagerată, deficiențe ale auzului fonematic, tulburări ale percepțiilor spațiale,
ce limitează imitația, dificultăți de generalizare și abstactizare, voință slabă.
Cauzele psihice și cauzele motorii sunt evidențiate de mai mulți autori: lipsa
voinței de a vorbi, indiferența față de comunicare, aversiunea înnăscută
pentru ............., neîndemânare motorie (Gutzman), leziune la nivelul centrilor
corticali ai limbajului apărute în urma unor nașteri dificile, timiditate exagerată
(Nadoleczny).
Dintre subiecții cu alalie observați de Froeschels, aproximativ jumătate
prezentau rahitism, acesta fiind de părere că retardul în sfera motorie, ca
urmare a rahitismului, determină afectarea mobilității întregului corp și indirect
poate perturba și mobilitatea organelor ce sunt în legătură cu limbajul. Copilul
care nu se joacă cu toată plenitudinea membrelor sale, nu face nici efort pentru
a-și mobiliza mișcările organelor fonoarticulatoare.
Seeman, care sintetizând părerile diferiților autori, le clasifică în cazuri generale
(consangvinitate, alcoolismul și TBC-ul părinților) , cauze psihice și cauze
motorii (care au fost prezentate mai sus), consideră că elementul cauzal al
audimutității și al altor forme de retard de limbaj e defectuozitate congenitală
a aparatului otolitic, din cauza importanței acestuia pentru regularizarea
poziției fetusului. Făcând cercetări pe copii născuți în poziție anormală, a
constatat că toți prezentau retard de limbaj , de diferite grade, tulburări de
statică, întârziei în apariția mersului , neîndemânare motorie, se împiedică și
cad la orice obstacol, se tem să urce scările, să privească de la înălțime.
Limbajul e afectat prin perturbarea legăturii ce există între nucleii vestibulari și
nucleii motorii ai organelor articulatorii, cu perturbarea mișcărilor acestora.
Alalia senzorială ( termen similar surditate verbală, afazie de recepție
congenitală, agnozie auditivă, idioglosie) se caracterizează printr-o disfuncție în
receptarea mesajelor verbale , de înțelegere a vorbirii cu tulburări consecutive
de exprimare. Sunt cazuri foarte rare , dar după Clement Launay tulburările de
percepție auditiv-verbală sunt mai grave sunt mai grave decât cele de tip
audimutitate.
Comprehensiunea verbală e foarte slabă sau chiar nulă și respectiv acuitatea
auditivă, în viața curentă e normală, se comportă în fața propriei limbi ca în fața
unei limbi străine.
Vorbirea spontană apare și mai târziu decât în audimutitate și e înlocuită în cea
mai mare parte a timpului cu jargon amelodic pe care-l consideră a fi limbaj.
Deși pot repeta ecolalic unele cuvinte, sunt incapabili să memoreze unități
silabice consecutive sau cuvinte noi, de unde rezultă marea dificultate pentru
educarea limbajului. Din cauză că nu înțeleg vorbirea , e și ea aproape nulă,
sunetele vorbirii par să fie prezente , dar în asociații fără semnificație pentru
interlocutor.
Examenul audiometric evidențiază o curbă de tip particular. S.B.Maisoinny a
constatat la mai mulți copii o pierdere electivă pe frecvența zonei
conversaționale ( 500-2000 Hz), curba indicând audibilitatea fonemelor izolate
(audiograma fonetică ), având totdeauna o formă de U . Subiectul cu surditate
verbală e privit ca un auzitor, pentru că percepe sunetele , dar le percepe de o
manieră imperfectă și variabilă, discriminarea timbrelor, a ritmurilor, a
melodiilor, e foarte imperfectă cu incapacitatea de a estima auditiv direcția și
distanța sunetelor sau a surselor de zgomot (alaestezie acustică )
Comportamentul copilului e destul de adecvat , datorită faptului că tulburările
auditive sunt compensate prin citirea pe buze, prin sesizarea dorințelor
celorlalți prin gesturi. În surditate verbală congenitală, lipsesc tulburările
motorii evidente și tulburările de organizare spațială.
Cauzele alaliei senzoriale ca și cele ale alaliei motorii nu sunt elucidate.
Pierderea electivă a auzului în zonele conversaționale nu explică pe deplin
etiologia surdității verbale , din cauza dificultății foarte mari de a-l face să
câștige limbajul neutru lizându-se progresele obținute , care nu sunt
conservate. Copiii surzi pot fi făcuți mai ușor să vorbească . Această surditate
verbală (Cl. Launay) se pare că se asociază cu o alternare centrală responsabilă
de ansamblul simptomelor.
O altă ipoteză etiologică ar fi o predispoziție congenitală, o fragilitate
particulară de limbaj.
Seeman, folosind termenul de agnozie auditivă, afirmă că dacă la adult o
leziune destructivă, limitată la nivelul zonei temporale stângi , la adult
antrenează agnozie auditivă sau pierderea înțelegerii cuvintelor, prin
destructurarea imaginilor auditiv-verbale , asemenea leziuni la copii împiedică
dezvoltarea limbajului. El prezintă 5 cazuri de agnozie auditivă la copil, apărute
în urma encefalitei , meningoencefalitei, leziuni ale creierului după o distocie,
constatând la acești copii atât o agnozie pentru limbaj, cât și muzicală sau
pentru zgomote (alaestezie acustică ).
Și un alt autor (Aubry) e de părere că agnozia auditivă apare în urma unor
leziuni bilaterale ale zonelor temporale legate de recepția auditivă ( zonele
Wernicke), cauzate de encefalite, meningoencefalite sau distocii la naștere.
Terapia alaliei începe cu evaluarea preterapeutică ( a expresiei și înțelegerii
verbale, urmărindu-se combaterea indiferenței , față de comunicare verbală,
crearea unor raporturi emoționale favorabile, absența vorbirii nefiind decât o
manifestare a incapacității profunde și multiple ce trebuie modificată . Să se
aibă în vedere faptul că el e conștient de dificultatea de a vorbi , ceea ce
generează inhibiție și opoziție.
S.B.Maisonny afirmă că nu a văzut niciun subiect alalic să ajungă la o vorbire
normală și la achiziție corectă a limbajului scris-citit oricât de mult ar fi durat
activitatea de reeducare , ei ajungând numai să se facă înțeleși.
Educarea vorbirii nu trebuie abordată direct (S.B.Maisonny) pentru că alalicul
are dificultăți pe mai multe planuri ce au în vedere: inconprehensiunea
parțială a limbajului, incapacitate de a discerne și reține sunetele , dezinteresul
care e consecința acestei incapacități , neîndemânare motorie, tot acest tablou
trebuie să fie modificat, abordarea terapeutică având în vedere respectarea
regulilor valabile pentru orice formă de retard de limbaj.
Pentru cei cu alalie motorie se insistă pe educarea praxiilor, a mișcărilor fine și
complexe ale organelor care participă la vorbire. Acestea trebuiesc disociate,
realizate încetinit, apoi reasamblate , până se ajunge la o executare automată,
care nu solicită decât o atenție minimă. Dat fiind faptul că neîndemânarea se
manifestă în toate mișcările voluntare , se exersează și mișcări ce nu sunt
utilizabile în actul vorbirii , realizate cu membrele , executate cât mai precis,
urmărindu-se evitarea sincineziilor excesive, formulelor ritmice, exerciții de
lateralitate, de orientare spațială și temporală pe fond muzical, sub formă de
joc, cu influență nu numai asupra dezvoltării motorii, dar și asupra afectivității ,
cu efect favorabil asupra plăcerii de a vorbi. Sub formă de joc se întăresc
sunetele din repertoriu, asociind melodia, gestul, cuvântul fără a-l forța să
pronunțe.
Copilul să fie stimulat să recunoască cât mai multe imagini, cuvântul ce
constituie semnificantul să fie pronunțat de terapeut, cu mișcări bine
conturate, iar el fiind solicitat să le arate, fără a fi forțat să repete, pentru a nu i
se accentua aversiunea față de limbaj. Pronunță atunci când vrea el.
In alalia senzorială se utilizează mimica și gesticulația, ca pentru cei cu
surditate, gesturi a căror semnificație e atât de evidentă, că numai un cuvânt îi
corespunde și care va fi pronunțat de logoped și de copilul alalic senzorial, care
poate să o facă. Aceste gesturi se pot utiliza și pentru copilul cu alalie motorie,
dar care nu va fi solicitat să repete cuvântul , așteptându-se până când acesta
schițează manifestări verbale care vor fi încurajate și nu corectate.
Educarea auzului e indispensabilă. Se fac exerciții de discriminare a intervalelor
dintre două sunete , de diferențiere a intensității , a duratei sunetelor, a
timbrului diferitelor instrumente , a unui sunet continuu de unul întrerupt, de
sesizare a direcției sunetelor.
Dacă nu prezintă aversiune față de vorbire , se exersează denumirea imaginilor
după arătarea lor și citirea pe buzele terapeutului care pronunță cu mișcări
conturate , până când le denumește numai după citirea pe buze.
Se poartă dialoguri pe baza unor cunoștințe concrete-imagini pentru
formularea propozițiilor, cu ajutor gestual, urmărind mișcările articulatorii ale
terapeutului, apoi renunțându-se la ajutor gestual.
Să poarte dialoguri pe baza unor acțiuni concrete în mediul apropiat cu ajutor
gestual și urmărirea mișcărilor articulatorii, apoi fără ajutor: stai jos!, ridică-te!,
mergi la tablă!, deschide ușa!