CONSTITUIREA LINGVISTICII CA ȘTIINȚĂ AUTONOMĂ

La începutul secolului al III-lea, un autor

necunoscut, din nordul Africii, a redactat o lucrare
cu caracter normativ.

Textul este cunoscut sub numele de Appendix

Probi, pentru că a fost descoperit ca anexă la o
copie a unui exemplar, din secolul al VII, al
gramaticii lui Valerius Probus.
 În Appendix Probi, autorul tratează probleme
legate de morfologie, lexicologie și ortografie,
dovedindu-se a fi un apărător al normelor clasice
pe care le impune în detrimentul formelor populare,
vulgare. Datorită acestei întreprinderi putem, astăzi,
explica o serie de evoluții fonetice și semantice din
limbile romanice.
Alcuin (730-804) a impus, la rândul său, renașterea
latinei clasice, în timpul domniei lui Carol cel Mare, al
cărui prim sfetnic era.

În urma acțiunilor de convertire a europenilor la

creștinism și, în special, datorită traducerii Bibliei, are loc
un transfer cultural către enciclopedism. Latina și greaca
pierd monopolul ca limbi de cultură.
În secolele al XIII-lea și al XIV-lea apar primele universități
europene și, în cadrul Scolasticii latine, este reluată vechea
polemică dintre naturalism și convenționalism:

Realiștii, îndeosebi prin vocea lui Duns Scotus (1266-1308),

încearcă să impună teoria conform căreia universaliile (precum
genul și specia) dispun de o existență proprie, anterioară lucrurilor
(concrete). Medierea dintre acestea se realizează prin limbaj.
Noțiunile și cuvintele care le reflectă sunt, așadar, simultane.

Nominaliștii, precum Roscellinus sau Guilelmus Occam

(1285-1349) se revendică de la Aristotel și afirmă că universaliile nu
dispun de o existență reală, ele sunt doar creații de ordin intelectual,
produse ale spiritului, semne convenționale, arbitrare, ale lucrurilor.
Din această perioadă datează ideea că
există o gramatică universală care
transcende gramaticile particulare ale
limbilor, diferențele dintre acestea.
Această teorie culminează cu dictonul lui
Roger Bacon (1214-1294): „Gramatica
este una și aceeași prin esență în toate
limbile, deși diferă în mod accidental”.
Tot Scolasticii îi datorăm și reluarea și clarificarea
distinției limbaj – metalimbaj, teoria supoziției, enunțată
de Sf. Augustin. Hispanus Portugalensis (Papa Ioan al
XXI-lea) a diferențiat clar, în Summulae logicales, trei
categorii:

Significatio – semnificația cuvântului, independentă din

punct de vedere contextual;
Appelatio – relația dintre semnul verbal și obiectul
desemnat;
Suppositio – utilizarea unui cuvânt ca semn în sine, în
calitate de obiect.
În 1599, Josephus Justus Scalinger (1540-1609)
întocmește prima clasificare tipologică (păstrată și
cunoscută) a limbilor, în Diatriba de Europaeorum
linguis. La baza acestei întreprinderi, autorul așază
drept criteriu forma conceptului de Dumnezeu.

Cărturaul nu constatată înrudiri între limbi și propune

patru grupuri mari, grec, latin, german și slav, și șapte
grupuri mai mici, albanez, irlandez, cimric/breton,
tătăresc, finic/lapon, maghiar și basc.
Fără a discuta în particular problemele limbilor și ale limbajului,
René Descartes (1596-1650) avea să deschidă prin Discurs asupra
metodei noi abordări în domeniul nostru. Filosoful francez stabilește
că rațiunea umană este sursă unică a cunoașterii adevărului, ea
trebuind să accepte doar ceea ce este evident.

În viziunea lui Descartes, limba este o trăsătură specific umană și

se dovedește partizan al ideii utilității unei limbi universale. Omul
este capabil să creeze noi enunțuri pornind de la un număr finit de
unități și norme, dovadă a faptului că limbajul uman ar fi o expresie
a rațiunii universale. Astfel, dacă rațiunea ar dispune de o limbă
perfect logic alcătuită ar realiza o ordine ideală în universul
cunoașterii.
Urmând acest ideal universalist, în 1660 apare la Port-
Royal o gramatică a lui Antoine Arnauld (1612-1694) și
Claude Lancelot (1615-1695). Convinși că e nevoie de o
știință teoretică a principiilor universale, diferită de
gramaticile specifice fiecărei limbi în parte, autorii a
încercat să creeze o metodă general valabilă în
învățarea tuturor limbilor, acestea dispunând, în
concepția celor doi cărturari, de regului universale
identificabile în toate.
Titlul gramaticii este Grammaire générale et raisonnée,
contenant les fondaments de l’art de parler expliqués
d’une manière claire et naturelle, les raisons de ce qui
est commun à toutes les langues ; et les principqles
différences qui s’y recontrent, et plusieurs remarques
nouvelles sur la langue françoise.
În concluzie, orice frază oricât de dezvoltată poate fi
redus la un enunț de tip logic în jurul nucleului „a fi”, la
care este redus orice verb (Eu sunt sezând în loc de Eu
șed sau Invizibilul Dumnezeu a creat lumea vizibilă este
descompus în trei enunțuri: Dumnezeu este invizibil;
Lumea este creată de Dumnezeu; lumea este vizibilă).

Această lucrare anunță principiul gramaticii

generativ-transformaționale a lui Noam Chomsky.
Giambattista Vico (1688-1744) în Principiile unei științe
noi cu privire la natura comună a națiunilor prin care
prefigurează iluminismul. Autorul își propune crearea
unei științe noi care să explice esența umanului și a
umanității, știință care va avea la bază filosofia și
filologia. Una privește rațiunea, generatoare a științei
adevărului, cealaltă cercetează voința liberă a omului
din care se naște cunoștința certitudinii.
Așadar, Giambattista Vico enunță o teorie conform
căreia a existat o formă primară a limbajului când a
vorbi însemna a crea lucrurile. Odată cu dezvoltarea
societății umane această formă avea să se degradeze
constant ajungând la stadiul actual, imperfect, al limbilor.
Teoria lui Vico presupune succesiunea în timp a trei mari
vârste ale umanităţii:

O vârstă a zeilor;
O vârstă a eroilor;
O vârstă a oamenilor.
Un moment crucial l-a constituit activitatea lui Wilhelm
von Humboldt (1767-1835). Cercetările sale au statut de
pionierat în mai multe domenii, de la antropologie și
istorie până la politică, estetică și lingvistică.
Problemele limbajului au fost abordate din perspectivă
polivalentă, filosofică și antropologică.

Lucrarea care ne interesează pe noi în mod special este

Über die Verschiedenheit des menschlichen
Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige
Entwicklung des Menschengeschlechts.
În viziunea lui Humboldt, limba este organul generator
de gânduri. Activitatea intelectuală, spirituală este
reflectată prin ton în vorbire și astfel, ea ar fi percetibilă
la nivel senzorial.

Limba nu este un obiect ce poate fi descoperit sau

inventat, ci o energie produsă de individul vorbitor în
cadrul unei comunități. Limba nu reflectă gândirea, ci ea
o produce, o cauzează, îi dă concretețe.
O limbă este așadar la nesfârșit creată de individul
vorbitor, dar și de comunitatea căreia îi aparține individul
în cauză. A vorbi și a înțelege sunt consecințe ale
aceleiași activități creatoare a limbajului. Actul individual
de vorbire nu creează o limbă, ci forme lingvistice după
un model preexistent.
Diversitatea limbilor este, în consecință, un rezultat al
libertății creatoare de care individul dispune atunci când
vorbește. Limbile sunt așadar expresii ale individualității
fiecărui popor, sunt manifestări ale spiritului
comunităților de vorbitori. Limbajul a fost inițial unul și
același pentru toți vorbitorii, dar s-a transpus ulterior în
limbi diferite pentru că națiunile au generat forțe
spirituale specifice fiecăreia în parte.
Conștient că nu ne mai putem situa în afara limbilor
istorice, Humboldt refuză ideea existenței gândirii în
afara unei limbi date și posibilitatea unei limbi universale.
Lui Franz Bopp i se recunoaște însă meritul de a fi fost
primul care a înțeles că relațiile dintre limbi pot deveni
materialul unei științe autonome.

În 1821, Bopp se mută la Berlin, la invitația lui Humboldt.

CLASIFICAREA GENEALOGICĂ A LIMBILOR
FAMILIILE DE LIMBI ÎN PROCENTE
 Izoglosele limbilor indo-europene

Centum–Satem în comparație cu limbile fiice aprox. 500 î.Hr.

Centum
Satem
Limbi care prezintă augmentul
Limbi care prezintă *-tt- > -ss-
Limbi care prezintă *-tt- > -st-
Limbi în care instrumentalul, dativul, ablativul plural, precum
anumite forme de singular, prezintă terminații ce încep cu -m-, și
nu cu uzualul *-bh-.
Distribuția limbilor turco-tătare
Limbile originare ale Americii de Nord
Zona comunei Cucuteni
Muzeul Cucuteni
Mormânt dacic
Mormânt regesc dacic
Coif dacic
Brățară dacică
Tezaur
Cucuteni
Tezaur
Cucuteni
Ceramica
Cucuteni
Ceramica
Cucuteni
Figurină
antropomorfă
masculină
din lut
Figurină
antropomorfă
feminină
din lut
Cei mai cunoscuți comparatiști,
Frații Grimm (dintre care
Jacob este fondatorul studiilor
germanice, publicând o
Gramatică germană, între anii
1822 - 1836), Max Müller, H.
Steinthal şi F. L. W. Schwartz,
afirmă că diversele ramuri ale
familiei lingvistice indo -
germanice ar fi posedat un
fond comun, nu numai de
cuvinte, ci şi de mituri.
Pentru Max Müller (Lecții despre știința limbajului, 1861),
mitologia este o boală a limbii, totul reducându-se la
metafore şi abateri de la normele lingvistice (erori de
limbă). Odată uitat sensul cuvintelor, mitul este realizat.
 RENAȘTERE
 

➢ În unele lucrări de gramatică apar considerații de

ordin istoric, cu referire la schimbările gramaticale;
➢ exemple: Antonio de Nebrija (1492), Gramática
castellana; Minerva del Brocense
➢ preocupările de lingvistică cunosc o schimbare radicală,
mai ales datorită contactului occidentalilor cu limbi
neindoeuropene o dată cu deschiderea rutelor comerciale
către Orient și cu „descoperirea” Americii;
➢ încep să se acumuleze date privind limbi diferite;
➢ interesul principal în studiul limbajului este cel
descriptiv;
➢ totuși, crește interesul pentru clasificarea și istoria
limbilor;
 Exemple:

➢ Konrad Gesner (1516-1565): începe clasificarea

limbilor în lucrarea Mithridates (1555); titlul,
preluat și de alți învățați, este numele regelui
Mittridate din Pontus (132-63 î.H.), despre care se
spune că ar fi vorbit douăzeci și cinci de limbi; în
subtitlul acestei lucrări, Gesner își declară intenția
de a se ocupa de diferențele dintre limbi, vechi ori
noi, din lumea întreagă; clasificarea sa face în parte
uz de relații istorice; știe că limbile romanice provin
din latină, însă, ca și alții din epoca sa, acceptă
autoritatea Vechiului Testament și deci recunoaște
ebraica drept prima dintre limbi.
 Secolul al XVII-lea
 

➢ tendință remarcabilă: efortul pentru compararea

și clasificarea limbilor după asemănarea lor

➢ etimologia – este la modă, însă fără fundament

științific, căutandu-se în principal proveniența
ebraică, limbă considerată încă la originea tuturor
limbilor
Demersuri comparative
➢ J. Tröstler (sec. al 17-lea): compară ungara cu greaca, suedeza
și finlandeza, stabilind eronat înrudirea primeia cu germana;
➢ Philip Johan Stralenberg (sec. al 17-lea): compară 32 de limbi;
 Secolul al XVIII-lea
 
➢ preocupările de studiu comparativ și istoric al
limbilor încep să fie mai riguroase
 
➢ J. Ludolf (1702): afirmă că în comparația dintre limbi trebuie
să se dea mai multă atenție asemănărilor gramaticale decat
celor lexicale, iar la nivelul vocabularului, să se pună accent pe
cuvintele care desemnează părți ale corpului omenesc
 
➢ Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716): introduce noțiunea de
protolimbă, afirmand totodată că nici o limbă cunoscută nu
poate sta la originea limbilor lumii și că toate au derivat dintr-
una anterioară, după modele anume; respinge ipoteza ebraicei
drept limbă originară; dimpotrivă, ipotetizează o limbă
originară (Ursprache)
 Secolul al XIX-lea:
➢ este în general considerat ca perioada în care
lingvistica devine o disciplină legitimă, definită,
făcand pasul de la diletantism la activitate
profesională, prin înlocuirea teoriilor speculative,
ingenue, cu cercetarea științifică riguroasă;
➢ este, de asemenea, caracterizat drept perioada
lingvisticii istorice și comparative, cand pespectiva
istorică devine dominantă;
➢ Lingvistica sec. al 19-lea are o orientare
predominant istorică. Este continuarea și
totodată consecința imediată a lingvisticii
comparate care, la sfarșitul sec. al 18-lea și
începutul sec. al 19-lea reușește să stabilească
relații istorice între principalele limbi cunoscute.
 
➢ viziunea romantică asupra limbajului și a limbilor este o
forță majoră în prima jumătate a sec. al 19-lea, însă
începe să piardă teren către mijloc de secol
➢ Context:
➢ din punct de vedere teoretic, perioada se caracterizează
printr-o serie de curente intelectuale, dintre care două
au influență semnificatvă asupra lingvisticii:
➢ 1) apariția unei abordări mai obiective, pozitiviste;
➢ 2) dezvoltarea unor teorii privind evoluția istorică,
ultima inspirată de lucrarea lui Darwin, The origin of
species (1859);
➢ aceste curente impulsionează studiul științific de
detaliu al istoriei limbii, cu aspirația de a oferi
mecanisme și explicații pentru schimbarea lingvistică
pe baza unor principii naturale și fizice și mai puțin pe
cele supernaturale ori metafizice ale romanticilor;
POZITIVISMUL ÎN
LINGVISTICĂ

55
 LINGVISTICA MODERNĂ

Lingvistica modernă este marcată de

o diversitate care deconcentrează și
astăzi nu doar profanii ci și pe
cercetatorii acestui vast domeniu.

56
Lingvistica modernă prezintă
o varietate atât de mare de
teme, concepții și ipoteze
formulate adeseori într-un
limbaj pe care nu ezităm să-l
numim ‘ ezoteric ‘.

57
Sintetizând, putem spune că
premisele teoretice și
descriptive ale lingvisticii
actuale se regăsesc în
Antichitate, Evul Mediu și
secolul al XVIII-lea iar cele
istorice și comparative în
perioada Renașterii și secolul
al XIX-lea.

58
Lingvistica, în calitate de disciplină cu o
metodă proprie de cercetare, a apărut în
primii ani ai secolului al XIX-lea ca
lingvistică comparată și istorică, marcată
de o ideologie romantică ( și abia mai
târziu evoluând spre pozitivism ).

59
POZITIVISMUL

Pozitivismul a dominat, cu
precădere în ultimele decenii ale
scolului al XIX-lea, toate
formele culturii, nu doar
lingvistica sau disciplinele
umaniste.

60
E. Coșeriu a identificat și formulat
cele patru principii esențiale ale
pozitivismului, delimitând situațiile
față de care acestea se articulează.
Totodată ele aveau rolul de a
caracteriza fundamental pozitivismul
ca ideologie și metodologie a
științelor.

61
 Prin „ ideologie ” înţelegem forma redusă ,
schematică şi , în general , lipsită de o
fundamentare deplină în care o concepţie
filosofică este adoptată de către disciplinele
particulare şi de cultura curentă şi, în
special, felul în care o filosofie determină
modurile de abordare şi metodele unei
discipline particulare, de exemplu, ale
psihologiei, ale ştiinţei literaturii, ale istoriei
literare sau ale lingvisticii. 62
 „ Pozitivismul " ca ideologie şi metodologie a
ştiinţelor , se caracterizează , în mod fundamental ,
prin patru principii:
1: principiul individului sau al faptului individua
2 : principiul substanței
3 : principiul evoluționismului
4 : principiul naturalismului

63
 PRINCIPIUL INDIVIDULUI

Acest principiu se referă la

ideea conform căreia atenția
cercetătorului se
concentrează asupra fiecărui
fapt particular iar
universalitatea este
considerată ca fiind
rezultatul unei operații de
abstractizare și generalizare
pornind de la un număr
mare de acte particulare.

64
Principiul individului ca și punct de
pornire în generalizarea faptelor i se
opune principiului universitalitătții
individului. Universalitatea unei întâmplări
nu se construiește prin abstractizare și
generalizare, aceasta implicând practic o
intuiție prealabilă a universalului.

65
În stabilirea trăsăturilor generale
ale unui caz/obiect nu avem ca și
punct de plecare examinarea lor
ci, punctul de plecare real este
acela că noi știm deja ce este
nucleul cercetarii noastre.

66
PRINCIPIUL SUBSTANȚEI

Prin principiul substanței se

aduce în vedere că în
pozitivism faptele ajung să fie
considerate prin ceea ce ‘sunt’ (
substanța lor ) și nu prin
funcție sau finalitate.

67
‘ Substanță ‘ sunt
considerate aspectele
constatabile în ceea ce
operele înseși ‘reprezintă’
pentru experiența imediată,
de aceea este corect să
vorbim despre un principiu
al substanței.

68
 PRINCIPIUL EVOLUȚIONISMULUI

Al treilea principiu coșerian al

pozitivismului spune despre clasele
de evenimente că sunt analizate și
explicitate esențial ca faze ale unei
evoluții adeseori chiar
predeterminate. Arta spre exemplu
este interpretată uneori ca și formă
evoluată a jocului, muncii sau
anumitor manifestări primitive.

69
Din punctul de vedere al
principiului evoluționismului, se
consideră că obiectul lingvisticii
poate fi doar istoria limbilor și
doar evoluția poate explica esența
întâmplărilor.

70
PRINCIPIUL NATURALISMULUI

Cel de-al patrulea principiu – al

naturalismului- reduce toate acțiunile la
un tip natural. Astfel ele fiind deja
culturale sunt privite drept și naturale,
guvernate de cauze și legi ale
necesității.

71
Limbile sunt considerate în virtutea
acestui principiu, mai mult sau mai
puțin explicit, ca obiecte naturale iar
metodologia stiințifică prin
excelență este cea a științelor
naturii.

72
 IDEOLOGIA POZITIVISTĂ

‘ Ideologia pozitivistă, ca orice

ideologie comună, este
generică și difuză. ‘

73
IDEOLOGIA ANTIPOZITIVISTĂ

Ideologia antipozitivistă
contrazice fiecare principiu
coșerian în parte.

De exemplu antipozitivismul
aduce în scenă principiul
sistemului de fapte, al contextului
sau al structurii in comparație cu
cel atomist al pozitivismului.

74
➢ În jurul anului 1900, sub
influenţa mai mult sau mai
puţin directă a noilor curente
filozofice începe să se afirme
îndeosebi în științele
umaniste şi în cultură în
general, o nouă „ideologie":
o ideologie fundamental
antipozitivistă.
 Ideologia antipozitivista are
patru principii fundamentale :

➢ 1.faptul individual ca punct de

plecare al cunoaşterii şi, în
consecinţă, al ştiinţei

➢ 2.faptul individual considerat

„izolat", adică independent de
contextele şi relaţiile sale:
„atomismul”
Acesta este unul din principiile
fundamentale ale fenomenologiei lui Husserl,
în viziunea căruia nici un „individ" nu este
numai şi exclusiv individ, ci conţine în sine
şi manifestă propria sa universalitate.

Principiului faptului individual în primul

său sens (sau aspect) şi, deci, deii de a
construi generalitatea faptelor prin
abstractizare şi generalizare, i se opune
principiul universalităţii individului.
Acesta este unul din principiile fundamentale ale fenomenologiei lui Husserl,
în viziunea căruia nici un „individ" nu este numai şi exclusiv individ, ci
conţine în sine şi manifestă propria sa universalitate. Masa la care scriu nu
este numai „lucrul de acolo" neidentificabil şi nu este nici măcar „această
masă", dacă o recunosc ca „masă", ci este şi „masă în general". Un individ
(=fapt individual) nu este doar acest individ cu totul particular şi irepetabil,
ci este de asemenea un mod general de a fi.
În sensul al doilea, cel
„atomist", principiul faptului
individual este substituit prin
principiul sistemului de fapte, al
contextului sau al structurii,
principiu intim legat de cel al
universalităţii individului, dar
care, totuşi, se referă la alte
aspecte ale modului de
prezentare a „faptelor
individuale".
Conform acestui principiu, un fapt dobândeşte sensul său deplin şi este
acest fapt şi nu altul, nu ca fapt izolat, ci doar în cadrul unei structuri mai
ample, în interiorul unui sistem de relaţii din care face parte. Mai mult chiar,
în psihologia „formei" sau a „structurii" (germ. Gestaltpsychologie) se
remarcă faptul că până şi percepţia obiectelor se prezintă în cadrul unei
structuri şi că obiectele izolate de contextele lor se dovedesc a fi
irecognoscibile, aşa cum, adesea, nu identificăm o persoană pe care totuşi o
cunoaştem, dacă o întâlnim în mediului său obişnuit.
Un experiment curios, dar concludent în acest sens este cel al bărbilor. Cuiva i se
prezintă în fotografie sau în desen o serie de bărbi de dimensiuni şi forme diferite,
izolate de orice context şi se pune întrebarea ce sunt. De obicei, nu este
recunoscută fiecare din ele ca „barbă", şi nu se identifică una cu alta, ci par a fi
obiecte total diferite.

În schimb, dacă se adaugă contextul (o faţă umană), dubla identificare se prezintă

imediat; adică, se observă, pe de o parte, ce reprezintă fiecare desen sau fotografie
şi, pe de altă parte, că este vorba de „acelaşi lucru": de fapte aparţinând aceleiaşi
clase.
Aceste doua principii pot fi
considerate forme diferite
ale unui singur principiu,
cel al “antiatomismului“.
Într-o primă formă, principiul
antiatomismului implică drept prim corolar
distincţia între studiul empiric (descriere şi
istorie) şi teorie.

Teoria se referă la „ceea ce este universal",

în timp ce studiul empiric stabileşte „ceea
ce este general" în faptele cercetate.
În a doua sa formă, principiul antiatomismului
implică, pentru metodologia disciplinelor
particulare, inversarea raportului dintre faptul
individual şi sistem, structură sau context, în loc
de a începe cu faptul individual pentru a ajunge
la sistem, ca ansamblu ordonat de fapte
particulare, în loc de a stabili şi deduce din faptul
individual structurile şi contextele în care acesta
se integrează, cercetarea antipozitivistă
procedează în sens exact invers: începe cu
sistemul de fapte, cu structuri sau contexte,
pentru a ajunge la elementele sale constitutive.
Principiului substanţei i se opune, în ideologia antipozitivistă, în primul
rând, principiul funcţiei şi, în al doilea rând, principiul formei; adesea
„funcţie" şi „formă" identificîndu-se sau, cel puţin, fiind tratate împreună.

În conformitate cu aceasta se consideră că tocmai esenţa acestor

„fapte" şi „obiecte" se manifestă în (şi în fond coincide cu) ceea ce fac,
adică folosind o formulă din Heidegger, „esenţa ciocanului se manifestă
în faptul de a “ciocăni”.
Pe de altă parte, în diferite domenii se
remarcă relaţiile pur formale între fapte
şi, în general, „forma" lor, renunţându-
se la „substanţa" lor.

Astfel, se dezvoltă o „psihologie a

formei"iar în teoria şi critica literară şi
cea de artă se afirmă în contrast cu
considerarea conţinuturilor de
„substanţă" (teme tratate, idei, concepţii,
atitudini etice, politice sau culturale etc),
moduri de abordare „formaliste".
➢ Principiului evoluţionismului i se opune în ideologia
antipozitivistă principiul stării de lucruri sau al
esenţialităţii statice, care implică drept corolar
revalorificarea descrierii în opoziţie cu abordările
genetice şi studiile istorice.

➢ Principiului naturalismului i se opune în antipozitivism

principiul culturii sau, mai exact, distincţia între
obiectele naturale şi cele culturale şi deci între ştiinţele
naturii şi ştiinţele culturii.
➢ Stiinţele naturale nu mai sînt acceptate ca model al ştiinţelor în
general, considerîndu-se că acestea, tocmai pentru a exista ca atare,
trebuie să fie diferite, potrivit naturii obiectului lor de cercetare.

➢ Stiinţele culturii nu sunt diferite de cele ale naturii prin faptul că sînt
„mai puţin ştiinţifice", mai puţin exacte şi riguroase, sau prin faptul
că utilizează mai curand capacitatea intuitivă decît metode stricte şi
explicite. în sine, ştiinţele culturii sunt tot atat de riguroase şi tot atat
de exacte ca şi ştiinţele naturii, într-un sens, chiar mai mult decât
acestea.
O limbă este, în acest al doilea sens, un
sistem de „legi" pe care le realizăm atunci
cînd vorbim. Adică, a stabili legi imperative ale
producerii faptelor culturale nu este acelaşi
lucru cu a stabili legi naturale.
De aceea, în această privinţă, pot fi formulate
doar norme de probabilitate referitoare la
modul obişnuit de a acţiona al libertăţii în
anumite condiţii, ceea ce este deja mult mai
mult în comparaţie cu posibilităţile
ştiinţelor naturale.
CONCLUZII

După cum știm, obiectul

lingvisticii este limbajul,
implicând de asemenea
numeroasele limbi vorbite
pe Pământ. În lipsa
acestuia nu ar fi existat
nimic, importanța lui
fiind, deci, nemasurată.

90
Deci, limbajul are această
proprietate că este, pe de o
parte baza culturii și, pe de altă
parte, este și o formă a culturii.
Acest lucru dovedește că
limbajul este „piatra de
temelie” a existenței culturii și
tuturor științelor dezvoltate.

Eugeniu Coșeriu

91
 Principiile ideologiei pozitiviste

INDIVIDULUI NATURALISMULUI

SUBSTANŢEI EVOLUŢIONISMULUI
 IDEOLOGIA POZITIVISTĂ

PRINCIPIUL
INDIVIDULUI

Faptul individual ca Faptul individual

punct de plecare a
cunoașterii și în
consecinţă a știinţei.
considerat izolat, adică
indeprndent de
contextele și relaţiile sale.
ATOMISMUL
IDEOLOGIA POZITIVISTĂ IDEOLOGIA ANTIPOZITIVISTĂ

PRINCIPIUL
FAPTULUI PRINCIPIUL
INDIVIDUAL A UNIVERSALITĂŢII
IDEII DE A INDIVIDULUI.
CONSTRUI A fost
înlocuită
GENERALITATEA
FAPTELOR PRIN
ABSTRACTIZARE PRINCIPIUL LUI
“HUSSERL”
ȘI
GENERALIZARE.
 Husserl:

,, Niciun individ nu este numai

și exclusiv individ, ci conţine în
sine și manifestă propria sa
universalitate”.
-Masa la care scriu nu este numai ,,lucrul
de acolo” neidentificabil și nu este nici
măcar ,,această masă”, dacă o recunosc
ca ,,masă”, ci este și ,, masă în general”.
Un individ (=fapt individual)
nu este doar acest individ cu
totul particular şi irepetabil, ci
este de asemenea un mod
general de a fi. Vom remarca,
conceptele nu se formează prin
abstracţie şi generalizare, ci
orice obiect fiind ,,acest obiect”
şi, în acelaşi timp un mod de a
fi.
Generalitatea reprezintă ansamblul
particularităţilor constante pe care avînd
deja conceptul, le constatăm efectiv într-
o clasă de obiecte; trăsături caracteristice
care, la rigoare, pot să fie indispensabile
pentru ca obiectele să fie ceea ce sînt:
pur şi simplu, aceste trăsături se prezintă
în ele.
 Univ
ersal
este itate
cond a în s
trăsă iţia c chim
turil onsta b,
obiec or co tării
te, m mun
de a odul e în
fi al a nece
obiec num sar
te: ce itor
conc e
eptu a ce apa
sau p lui u rţine
oate n ui ob
conc fi de iect
ept, a dus d
acelo dică in
r tră ansa
care sătur mblu
un o i fără l
ceea biect d e
ce es nu a
te. rfi
Generalitatea și Universalitatea

–distincţii ignorate în ideologia

pozitivistă.
Aristotel : ,,numai omul râde”.

Totuși faptul de a putea râde ţine de ,,ceea

ce îi este propriu” omului, nefiind o
trăsătură necesară a conceptului de ’om’
și nu aprţine definiţiei acestui concept, ,,
esenţei’’ omului.
Dar aceasta nu anulează
faptul că universalitaea
este altceva decât
generalitatea și că ar
reprezenta condiţia
pentru constatarea celei
de
a doua.
 Atomist-principiul faptului individual
este substituit prin principiul sistemului
de fapte al contextuluisau alstructurii,
principiu intim legat de cel al
universalităţii individului, dar care
totuși, se referă la alte aspecte ale
modului de prezentare a “faptelor
individuale”.
 În psihologia “formei” sau a
“structurii”(germ.Gestaltpsychologie) se
remarcă faptul că până și percepţia
obiectelor se prezintă în cadrul unei
structuri și că obiectele izolate de
contextele lor se dovedesc a fi
irecognoscibile, așa cum, adesea nu
identificăm o persoană pe care totuși o
cunoaștem , dacă o întâlnim în afara
mediului său obișnuit.
Principiul antiatomismului
–implică inversarea
raportului dintre faptul
individual și sistem,
structură sau context.
 IDEOLOGIA POZITIVISTĂ IDEOLOGIA ANTIPOZITIVISTĂ

1. Principiul
funcţiei
2. Principiul
PRINCIPIUL formei
I se opune
SUBSTANŢEI Adesea ele
fiind tratate
împreună
 HEIDEGGER
“Esenţa ciocanului se
manifestă în faptul de a
ciocăni”
În consecinţă în cercetarea
antipozitivistă faptele se
identifică și se delimitează
, prin funcţia nu prin
substanţa lor.
Uneori “funcţia” și “forma” se
identifică ,adică sunt
considerate ca
aparţinând “formei.
Uneori și noţiunea
de “funcţie” se
reduce la cea de
“relaţie”.
 IDEOLOGIA POZITIVISTĂ IDEOLOGIA ANTIPOZITIVISTĂ

Principiul stării
Principiul de lucruri
evoluţionismulu sau al
i esenţialităţii
statice
 Principiul stării de lucruri
sau al esenţialităţii statice implică
drept corolar revalorificarea
descrierii în opoziţie cu abordările
genetice și studiile istorice.
 IDEOLOGIA POZITIVISTĂ IDEOLOGIA ANTIPOZITIVISTĂ

Principiul Principiul
I se opune
naturalismului culturii
 Principiul culturii-

distincţia între obiectele naturale și

cele culturale și deci între știinţele

naturii și știinţele culturii.

 CONCLUZIE

În realitate, în sens strict, nici o

știinţă nu a elaborat previziuni.
Ceea ce se numește ”previziune” nu
este, în cazul știinţelor naturale,
decât aplicarea unei legi empirice
generale la cazuri particulare.
 Nimeni-nici vorbitorul, nici lingvistul
–nu poate să prevadă cu exactitate și
în detaliu cum se va modifica în viitor
un sistem lingvistic. În acest sens pot fi
formulate doar norme de expectativă,
de acord cu ceea ce “ se întîmplă de
obicei” în anumite condiţii.
Limba a evoluat,
evoluează
și va evolua.
 Lingvistica, în calitate de disciplină cu o
metodă proprie de cercetare, a apărut în primii
ani ai secolului al XIX-lea ca lingvistică
comparată şi istorică, fireşte, fără nici o ideologie
pozitivistă, care încă nu exista ca atare.

Ea era marcată mai curând de o ideologie

romantică, doar în parte conservată şi continuată
apoi de pozitivism .

Această lingvistică „autonomă" s-a afirmat

mai ales ca lingvistică indo-europeană, altfel
spus, ca gramatică comparată a limbilor indo-
europene, în special a limbilor clasice, romanice
şi germanice.
.
116
În timpul Renașterii:
• Se compară limbi diferite şi/sau faze istorice
ale aceleiaşi limbi, se explică fapte istorice:
bunăoară, de ce şi în ce mod latina s-a
transformat în italiană, franceză, spaniolă
etc. Multe soluţii ale lingvisticii istorice din
secolul al XIX-lea au fost anticipate deja în
Renaştere, deşi, fireşte, cu un aparat
conceptual foarte redus.
Secolul al XVIII-lea:
• in secolul al XVIII-lea sunt
abordate teme mai vechi,
adică se discută din nou
despre teorie şi descriere:
este epoca gramaticii
generale şi a descrierii
amănunţite a câtorva
limbi moderne.
Secolul al XIX-lea
• Are loc revenirea într-
un anumit mod la
problematica
Renașterii, interesul
științific concentrându-
se din nou asupra
comparației și asupra
istoriei.
 Lingvistica, în calitate de disciplină cu o
metodă proprie de cercetare, a apărut în primii
ani ai secolului al XIX-lea ca lingvistică
comparată şi istorică, fireşte, fără nici o ideologie
pozitivistă, care încă nu exista ca atare.

Ea era marcată mai curând de o ideologie

romantică, doar în parte conservată şi continuată
apoi de pozitivism .

Această lingvistică „autonomă" s-a afirmat

mai ales ca lingvistică indo-europeană, altfel
spus, ca gramatică comparată a limbilor indo-
europene, în special a limbilor clasice, romanice
şi germanice.
.
120
 CONSTITUIREA LINGVISTICII
ȘTIINŢIFICE
● Lingvistica ştiinţifică se naşte în primul sfert al
secolului al XlX-lea, o dată cu crearea metodei
comparative-istorice. Ea este rezultatul unei sinteze
a datelor obţinute prin cercetările anterioare,
sinteză în care se îmbină punctul de vedere
descriptiv cu cel istoric şi comparativ: descrierile tot
mai amănunţite (făcute sub formă de gramatici şi
dicţionare) ale limbilor vechi şi noi, din Europa şi
Asia, confirmă ideea că limbile evoluează neîncetat,
iar comparaţia dintre diferite limbi dovedeşte că
unele seamănă destul de mult între ele. Descrierea
combinată cu studiul istoric duce la concluzia că
aceste graiuri asemănătoare nu sunt altceva decât
rezultatul procesului de diversificare a unor limbi
mai vechi, cunoscute şi studiate din texte.
● Descoperirea regulilor de corespondenţă între
sunetele limbilor înrudite (de pildă, j românesc
corespunde cu ğ italienesc şi cu h spaniol, şi toate
trei cu i latin iniţial urmat de vocală) face posibilă
reconstituirea unor cuvinte dispărute, neatestate
în texte. De exemplu, chiar dacă n-am cunoaşte
cuvântul latin nocte „noapte”, i-am putea
presupune existenţa comparând între ele noapte
din româneşte, cu notte din italiană şi noche din
spaniolă.
● Atunci când cuvântul latin nu e atestat, lingviştii îl
reconstituie pe baza regulilor de corespondenţă fonetică,
pornind de la formele din limbile romanice. De pildă,
textele latine nu ne-au păstrat cuvântul genuculus, dar îi
presupunem existenţa bazându-ne pe genunchi din
română, genou din franceză, ginocchio din italiană.
Cuvintele reconstruite se scriu cu semnul * (asterisc)
înainte (în cazul citat aici *genuculus). Justeţea
reconstrucţiei – şi deci valabilitatea metodei – a fost
uneori confirmată prin descoperirea în textele latine a
cuvântului reconstruit de lingvişti. Aşa s-a întâmplat cu
muttum, reconstruit prin compararea formelor din
franceză, provensală şi catalană (în fr. mot „cuvânt”).
Acum muttum se scrie fără asterisc.
● În a doua jumătate a secolului
al XlX-lea, metoda
comparativă-istorică a fost
folosită aproape exclusiv
pentru a deduce, din
comparaţia limbilor indo-
europene (latina, greaca
veche, sanscrita, armeana
clasică, vechea slavă etc.)
sunetele şi formele limbii din
care se trag toate aceste
idiomuri înrudite, limbă
pentru cunoaşterea căreia nu
dispunem de nici un text.
Folosul principal al metodei a
fost însă faptul că a stimulat
cercetarea istorică a limbilor
şi a permis explicarea
● Alături de numele lui Fr. Bopp,
care a publicat în 1816 prima
lucrare de gramatică
comparativă-istorică, trebuie
citaţi lingvişti ca J. Grimm, Fr.
Diez, W. von Humboldt, A.
Schleicher, precum şi
reprezentanţii de frunte ai
şcolii neogramaticilor (H. Fr. Bopp
Osthoff, K. Brugmann, H. Paul,
W. Meyer-Lübke), care au
perfecţionat considerabil
metoda comparativă-istorică.
Activitatea lor se întinde pe
mai bine de un secol. Pe o
treaptă superioară se ridică
studiul limbilor, din acest
punct de vedere, datorită
lucrărilor lingviştilor A. Meillet
contemporani A. Meillet
(1866-1936), J. Kuryłowicz (n.
1895-1978) şi E. Benveniste.
● METODOLOGIA CERCETĂRII LINGVISTICE

Deosebim două tipuri de metode:

specifice (carcateristice disciplinei

în cauză) și

nespecifice (cu valoare

epistemologică generală, pot fi
utilizate și în cadrul altor
discipline).
Metodele nespecifice utilizate în
domeniul lingvisticii sunt
observația, inducția, deducția,
ipoteza și experimentul.
Metodele specifice ale lingvisticii
sunt metoda comparativ-istorică,
metoda reconstrucției interne,
metoda geografiei lingvistice,
metoda analizei structurale,
metoda prelucrării informatico-
matematice,
metoda analizei funcționale,
metoda generativ-transformațională,
metoda analizei în constituenți
imediați.
Lingvistica este un domeniu interdisciplinar
VĂ MULȚUMESC!