Sunteți pe pagina 1din 22

VERBUL

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, stări, existenţe, deveniri privite
ca procese în desfăşurare.

Din punct de vedere morfologic, verbul prezintă categorii gramaticale specifice - diateză,
mod, timp şi aspect - şi nespecifice - număr şi persoană.

Clase de verbe

Verbele se clasifică în funcţie de mai multe criterii: etimologic, sintactic, morfologic,


semantic şi formal.

1. După origine, verbele sunt:


 moştenite din latină: a avea, a fi, a vrea, a cânta, a lăuda, a auzi, a veni, a fugi, a
dormi, a scrie; din substrat: a băga, a curma, a răbda, a zburda, a cruţa, a
scăpăra, a se gudura;
 din diverse limbi: din slava veche - a citi, a hrăni, a iubi, a trăi, a privi, a clădi;
din neogreacă - a lipsi, a pedepsi, a ursi, a se sinchisi, a vopsi; din maghiară - a
bănui, a împrumutate cheltui, a făgădui, a tăgădui; din franceză - a explica, a
oficia, a participa, a fixa, a accepta;
 create în limba română prin derivare cu sufixe sau/şi prefixe: a îmbunătăţi, a
împrospăta, a desface, a preface, a bâzâi, a mârâi, a troncăni; prin compunere: a
binecuvânta, a binemerita, a binevoi, a premări, a preaslăvi.

2. După relaţiile sintactice şi posibilităţile lor combinatorii, verbele se clasifică astfel:


a) După posibilitatea sau imposibilitatea de a forma singure nucleul comunicării, verbele
sunt:
 Predicative - cele care, folosite la modurile personale, pot forma singure predicatul
verbal al unei propoziţii. Sunt verbe de sine stătătoare, cu independenţă lexico-
gramaticală: a pleca, a tăcea, a face, a pune, a lua, a da, a hotărî, a cere, a merge, a
culege, a obţine etc.
Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome.

Gramatica tradiţională face distincţia predicativ - nepredicativ în funcţie de modurile


personale - nepersonale ale verbului:

A studiat zece ani vioara.

(verb predicativ la modul indicativ)

Să mergem mai repede!

(verb predicativ la modul conjunctiv)

Nepredicative sunt verbele care, la modurile personale, nu pot forma singure predicatul
unei propoziţii, din cauza conţinutului lor lexical insuficient şi a incapacităţii lor sintactice.
Pentru a realiza o unitate semantico-gramaticală, nucleul propoziţiei, ele intră obligatoriu în
relaţie de structură cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale sau interjecţionale. Sunt
verbe auxiliare, instrumente gramaticale cu rol morfologic şi sintactic.
Verbele nepredicative auxiliare morfologice ajută la exprimarea modurilor şi a timpurilor
de la diateza activă şi reflexivă şi a diatezei pasive. Ele sunt a fi, a avea şi a vrea.

 a fi, sub forma fi, intră în componenţa verbelor


- la indicativ viitor anterior (forme literare sau populare): „voi fi venit”, „va fi
plecat”;
- la conjunctiv, condiţional-optativ şi infinitiv perfect: „să fi venit”, „ar fi
plecat”, „a fi venit”;
- la prezumtiv prezent: „o fi venind”;
 sub diferite forme, a fi este auxiliar în structura verbelor la diateza pasivă: „este
ajutat”, „va fi chemat”;
 a avea sub formele am, ai, a, aţi, au intră în structura verbelor la
 - indicativ perfect compus: „am plecat”, „a dormit”;
- sub formele aş, ai, ar, am, aţi, în structura condiţional-optativului prezent şi
perfect: „aş lua”, „aş fi luat”;
 a vrea, sub formele voi, vei, va, vom, veţi, vor, în componenţa viitorului: „voi afla”,
„vom fi mers”,
 a prezumtivului: „voi/oi fi aflând”(prezent), „veţi/oți fi cunoscut” (perfect). Există
numeroase variante ale auxiliarului a vrea: oi, ăi, ei, i, îi, o, a, ăti, eţi, îţi, oţi, or,
om. Ele funcţionează popular, familiar şi regional.

Verbele nepredicative auxiliare sintactice au conţinut lexical abstract, nu pot forma


singure predicatul, ci împreună cu un nume predicativ. Cu ajutorul acestuia numai se realizează
funcţia de predicat nominal, când auxiliarul sintactic se află la un mod personal.

Verbele copulative se comportă ca nişte elemente de legătură. Fac parte din clasa
copulativelor: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a ieşi, a părea, a se face, a se preface, a
însemna. Dintre ele, în afară de a deveni, toate pot fi întrebuinţate atât ca predicative, cât şi ca
verbe copulative:

El este acasă.

(predicativ - „se află”)

El este medic.

(copulativ)

A ajuns la ei.

(predicativ - „a sosit”)

A ajuns patron.

(copulativ)

Verbele copulative nu se confundă cu verbele predicative omonime. Acestea din urmă au


diferite sensuri concrete. A fi predicativ, de exemplu, se utilizează cu sensurile „a se găsi”, „a se
afla”, „a sta”, „a şedea”, „a se întâmpla”, „a se petrece”, „a se tolera”, „a se permite”, „a costa”,
„a trăi” ş.a.

Unii cercetători consideră copulative şi alte verbe: a se alege, a se arăta, a se considera, a


se socoti, a se şti, a se vedea etc. Gramatica tradiţională le atribuie sens concret, le consideră
capabile de a forma singure predicatul, deci verbe predicative. Ele sunt urmate de element
predicativ suplimentar, nu de nume predicativ, ca verbele copulative.

b) După relaţia verbului cu subiectul exprimat prin substantiv (sau substitut) în cazul N,
verbele sunt:

 personale - cele care au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Ele admit un
subiect personal, cunosc trei forme flexionare în raport cu persoana.
Fac parte din această categorie cele mai multe verbe din limba română: a lucra, a merge, a
face, a lua, a vedea, a uita, a hotărî, a citi, a privi etc.:

Citeşte lecţia.

(persoana a III-a singular)

Lucrăm la un proiect.

(persoana I plural)

Verbele personale acceptă impersonalizarea şi pasivizarea; sunt singurele care


participă la opoziţii de diateză:
Ea face treabă. (diateză activă)

Lucrul este făcut bine. (diateză pasivă)

Se face profesor. (diateza reflexivă)

Se face treabă bună pe șantierele noastre. (reflexiv impersonal)

 impersonale, cele care nu au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Nu


admit un subiect „personal” şi cunosc o singură formă flexionară în raport cu
persoana. Numărul lor este redus în comparaţie cu cel al verbelor personale.

Sunt impersonale proprii (sau propriu-zise) verbele active şi reflexive impersonale care
se referă la procese naturale şi care apar numai la persoana a III-a, singular: a ploua, a fulgera, a
ninge, a amurgi, a tuna, a fulgera, a trăsni, a fulgui, bura (active); a se însera, a se înnopta,
a se desprimăvăra, a se lumina, a se înnora (reflexive).
Unele dintre verbele impersonale proprii „se personalizează” când sunt folosite cu sens
figurat; în acest caz, primesc un subiect gramatical:

Afară fulgeră întruna. (impersonal)

Mă fulgeră când mă vede. (personal)

Sunt impersonale improprii verbele care şi-au pierdut caracterul personal. Pot să apară cu
un subiect postverbal exprimat printr-un substantiv inanimat sau printr-o propoziţie subiectivă:

S-a întâmplat un accident.

S-a întâmplat /să mă întâlnesc cu tine./

Verbele impersonale improprii apar fără pronume: a căuta, a reieşi, a rezulta, a decurge, a
urma, a trebui, a merita; însoţite sau nu de pronume personale forme neaccentuate de dativ: a-i
veni, a-i conveni, a-i păsa, a-i ajunge, a-i rămâne, a-i plăcea, a-i arde; însoţite sau nu de
pronume personale forme neaccentuate de acuzativ: a-l interesa, a-l pasiona, a-l durea, a-l
enerva, a-l roade, a-l necăji, a-l supăra. Toate sunt la diateza activă.

Sunt însoţite de pronumele reflexiv morfem se, deci sunt la diateza reflexivă, verbe ca: a se
cuveni, a se auzi, a se întâmpla, a se cădea, a se spune, a se vedea, a se bănui, a se discuta, a
se părea, a se putea, a se zice, a se zvoni etc.

S-au fixat exclusiv ca verbe impersonale a-i păsa (că), a se cuveni (să), a se întâmpla (să):

Se cuvine/ să aflăm adevărul./

Nu-mi pasă /că se poartă astfel cu mine./

Unele verbe reflexive impersonale provenite de la cele personale pot avea, în anumite
contexte, un sens pasiv. În acest caz, se pot folosi şi la persoana a III-a plural şi pot intra în
relaţie cu un subiect gramatical exprimat prin substantiv:

Greşeala se vede imediat. (persoana a III-a, singular)

Greşelile se văd imediat. (persoana a III-a, plural)


c) După relaţia verbului cu obiectul direct exprimat prin substantiv (sau substitut) în cazul
Ac, prin verb la un mod nepersonal, prin interjecţie ori printr-o propoziţie subordonată
completivă directă, verbele sunt:

 tranzitive - cele care admit relaţia verb-obiect direct (complement direct sau
completivă directă). Verbul orientează procesul dinspre subiect spre obiect. În acest
fel, se realizează un transfer semantic reciproc.
Marea majoritate a verbelor tranzitive în limba română pot primi un singur obiect direct: a
zice, a spune, a rosti, a da, a lua, a face, a afla, a culege, a scrie etc.:

I-a spus adevărul. (complement direct)

A aflat/ ce s-a întâmplat./ (completivă directă)

Când obiectul direct este exprimat, verbul este tranzitiv relativ. Când nu apare obiectul
direct lângă verb, ci numai se subînţelege, verbul este tranzitiv absolut:

Tu citeşti corect poezia. (tranzitiv relativ)

El citeşte bine. (tranzitiv absolut)

În unele situaţii, obiectul direct poate fi dublat. Sunt verbe dublu tranzitive cele care
acceptă două complemente directe (unul pentru animat, celălalt pentru inanimat): a întreba, a
informa, a învăţa, a anunţa, a asculta, a examina, a îndemna, a obliga, a ruga, a sfătui, a
povăţui (pe cineva, ceva):

L-a anunţat să plece.

Îl informez/că a câştigat. (complement direct; completivă directă)

Numai verbele tranzitive pot realiza construcţii de tip activ şi de tip pasiv:

L-am văzut pe Ion.


Ion este văzut de mine.

Sunt false tranzitive unele verbe de mişcare:

A alergat câţiva metri.

Au călătorit o bucată de drum împreună.

Construcţiile postverbale sunt complemente circumstanţiale de mod, nu complemente


directe.

 intranzitive, cele care nu admit relaţia cu un complement direct sau cu o completivă


directă. Realizează însă relaţia cu un obiect indirect sau circumstanţial şi cu un
subiect:

Mă gândesc la ei. (complement indirect)

Am plecat în oraş. (complement circumstanţial de loc)

Soarele a răsărit. (subiect)

Sunt socotite intranzitive

 verbele de mişcare: a veni, a pleca, a alerga, a fugi, a călători, a ieşi, a intra, a zbura;
 verbele impersonale: a ploua, a ninge, a fulgera; a trebui, a urma, a-i plăcea, a-i
conveni, a-l interesa, a-l pasiona, a se întâmpla, a se zvoni;
 verbele subiective: a plânge, a râde, a dormi, a se trezi; a fi, a exista, a trăi, a muri;
 verbele eventive: a încărunţi, a înmărmuri, a se înroşi, a îngălbeni;
 verbele care exprimă rezultatul unei acţiuni: a călători, a opera, a benchetui, a îmboboci;
 verbele copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a însemna, a părea, a se face, a se
preface, a ieşi.

Între verbele tranzitive şi verbele intranzitive nu există graniţe fixe, întrucât unele verbe
intranzitive, prin schimbarea sensului, pot guverna un complement direct: a trece, a încăpea, a
cădea, a alerga, a adormi, a ploua, a ninge, a rătăci, a trăi, a sări, a plânge, a zbura etc.
A trecut pe la noi. (intranzitiv)

A trecut examenul. (tranzitiv; complement direct)

Copilul a adormit. (intranzitiv)

Mama a adormit copilul. (tranzitiv; complement direct)

!!!! Verbele intranzitive nu pot realiza construcţii de tip pasiv.

În enunţuri precum „El era plecat de acasă.” sau „Ele sunt venite în vizită.” nu există verbe la
diateza pasivă, ci construcţii perifrastice cu valoare de mai mult ca perfect, respectiv perfect
compus.

După particularităţile formale de flexiune, mai ales după sufixul infinitivului, verbele sunt
de:

 conjugarea I, cele care formează infinitivul cu sufixul -a: a cânta, a schimba, a


ploua, a căuta (lipsite de sufix şi desinenţă de persoana I singular la indicativ
prezent); a desena, a lucra, a colabora, a se baza (cu sufixul -ez şi fără desinenţă la
persoana I singular a indicativului prezent).
Conjugarea I este cea mai productivă, mai bogată şi mai stabilă dintre toate conjungările.
Verbele împrumutate din limbile romanice sau derivatele pe care le dau sunt, în mare parte, de
conjugarea I: a declara, a energiza, a naviga, a oficia etc.

 conjugarea a II-a, cele care formează infinitvul cu sufixul -ea: a avea, a bea, a
cădea, a putea, a plăcea, a tăcea ş.a.

Datorită analogiilor şi identităţilor cu formele conjugării a III-a, multe verbe terminate în


-ea la infinitiv se folosesc ca nişte verbe de conjugarea a III-a: a plăcea, a place, apărea, a
apare, a dispărea, a dispare, a zăcea, a zace; forme de conjugarea a III-a nu sunt încă admise
de normele limbii literare, dar ele demonstrează trecerea de la conjugarea a II-a la conjugarea a
III-a.
 conjugarea a III-a, cele care au sufixul infinitival -e: a face, a merge, a coace, a trece, a
scrie, a duce, a pune, a rupe, a fierbe, a arde.

 conjugarea a IV-a, verbele care au sufixul infinitival -i, sau -î: a munci, a iubi, a veni, a fugi,
a privi; a hotărî, a tăbărî, a urî, a coborî, a doborî, a omorî ş.a.

Din punct de vedere formal (sau după structură), verbele sunt:

 simple, alcătuite dintr-un singur termen: a da, a şti, a lua, a mări, a desfiinţa, a vedea,
a face;
 compuse, alcătuite din două sau mai multe cuvinte: a binecuvânta, a binemerita, a
binevoi, a bineveni, a preamări, a preaslăvi (formate din cuvinte întregi); a
cronometra, a fotografia, a electromecaniza, a motomecaniza (din elemente de
compunere sau combinaţii de elemente de compunere şi cuvinte întregi).

Categoriile gramaticale ale verbului


Verbul se deosebeşte de toate celelalte părţi de vorbire printr-o flexiune foarte bogată
exprimată prin categorii gramaticale specifice (diateza, modul, timpul) şi nespecifice (numărul şi
persoana).
Diateza
Diatezele sunt formele pe care le ia verbul pentru a arăta raportul dintre acțiunea pe
care o exprimă și subiectul gramatical.
În limba română există trei diateze: activă, reflexivă, pasivă.
A. DIATEZA ACTIVĂ
Verbele la diateza activă arată că subiectul face acțiunea și altcineva o suferă.
Eu citesc o carte.
Subiectul gramatical coincide cu cel logic.
OBSERVAȚIE În cadrul diatezei active, există o serie de verbe care se pot conjuga
însoțite de pronume personale sau reflexive , forme neaccentuate în cazul dativ sau
acuzativ. Aceste verbe se numesc pronominale active.
Eu mă spăl. (pe mine)
Eu îmi aduc apă. (mie)
Pronumele personale mă și îmi în acuzativ și dativ au funcție sintactică de CD,
respectiv CI, și nu fac corp comun cu verbul.
Pentru a le deosebi de verbele reflexive, dublăm forma neaccentuată a pronumelui cu
forma accentuată. Dacă se pot dubla, verbele sunt active pronominale.

B. DIATEZA REFLEXIVĂ
Diateza reflexivă arată că subiectul face acțiunea și tot subiectul o suferă. Diateza
reflexivă se formează din diateza activă și pronumele reflexiv în dativ sau acuzativ
Verb diateza activă + pronume reflexiv în D/Ac
Eu mă gândesc la tine.
Eu îmi amintesc de tine.

OBSERVAȚIE!!!
. Verbul aflat în conjugare este însoțit întotdeauna de pronume reflexive sau pronume
personale neaccentuate – folosite ca pronume reflexive. Pronumele folosite astfel nu au
funcție sintactică, ele sunt semne gramaticale ale diatezei reflexive.
 Te-ai supărat ca măgaru pe sat. (“tu” – face și suferă acțiunea “a supăra”)
 Mă gândesc și acum la filmul pe care l-am văzut ieri. (“eu” fac acțiunea de a gândi și tot
“eu” o sufăr)
Nu orice verb însoțit de un pronume reflexiv este la diateza reflexivă. Atunci când
pronumele reflexiv are funcție sintactică proprie, verbele sunt la diateza activă
pronominală. Ca mijloc de control se verifică dacă pronumele reflexiv poate fi înlocuit
cu un pronume personal sau dacă poate fi reluat printr-o formă de pronume personal
accentuat. În această situație pronumele nu face parte din structura verbului.
 Şi–au mâncat mâncarea în pauză. (au mâncat – verb la diateza activă
pronominală, și (lor) – complement indirect)

C. DIATEZA PASIVĂ arată că subiectul suferă acțiunea făcută de altcineva.


Diateza pasivă se formează din verbul auxiliar a fi și participiul verbului de conjugat.
a fi+ verb la participiu.
Elevii sunt lăudați de profesor.
elevii – subiectul gramatical
de profesori – complement de agent, cel care, logic, face acțiunea de a lăuda
Acțiunea de a lăuda, făcută de profesori, se răsfrânge asupra asupra subiectului elevii
Subiectul gramatical nu coincide cu cel logic.
În diateza pasivă, verbul a fi este doar un verb auxiliar care dă modul, timpului și
persoana verbului, iar participiul dă înțelesul acțiunii.
OBSERVAȚIE !!!
1. Verbul la diateza pasivă cere întotdeauna complement de agent.
Pentru a nu se confunda cu PV exprimat printr-un verb la diateza pasivă cu PN
exprimat prin verbul copulativ a fi și un participiu, adăugăm complementul de agent.
Dacă verbul nu primește complement de agent, este la PN exprimat prin verb
copulativ și participiu cu funcția de nume predicativ.
2. A doua modalitate de verificare este trecerea verbului de la diateza pasivă la
cea activă.
Profesorii îi laudă pe elevi.
Devine evident că verbul de conjugat este a lăuda pentru că a dispărut auxiliarul a fi,
iar complementul de agent a devenit Sb gramatical, iar subiectul în diateza pasivă a
devenit CD.
Copacii sunt desfrunziți. – De cine? Nu există autor al acțiunii; nu-i putem adăuga
un complement de agent, prin urmare predicatul este nominal, diateza activă.

Modul este categoria gramaticală prin care se indică felul cum consideră vorbitorul
acţiunea, starea sau existenţa: reală, posibilă, probabilă, dorită, poruncită, presupusă etc.

În funcţie de particularităţile flexionare, mai exact după număr şi persoană, modurile sunt
personale şi nepersonale.
Modurile personale au marcate persoana şi numărul. Ele sunt: indicativul, conjunctivul,
condiţional-optativul, imperativul şi prezumtivul. Dintre ele, nu prezintă categorii de persoană şi
număr conjunctivul perfect şi prezumtivul care se construieşte cu conjunctivul.

Modurile nepersonale nu au categorii de persoană şi de număr. Ele sunt infinitivul,


gerunziul, participiul şi supinul.

În funcţie de capacitatea de a îndeplini funcţia de predicat, modurile sunt predicative şi


nepredicative. Modurile predicative apar independent în comunicare, formează singure predicatul. Ele
sunt: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul, imperativul şi prezumtivul. Cele nepredicative
nu pot apărea independent în comunicare formând singure predicatul. Prezenţa lor este
condiţionată de prezenţa modurilor predicative. Sunt nepredicative: infinitivul, gerunziul,
participiul şi supinul.

În general, cele două clasificări se suprapun, în sensul că modurile personale sunt şi


predicative, iar cele nepersonale sunt şi nepredicative.

Indicativul exprimă o acţiune reală sub forma mai multor timpuri: prezent, trecut (cu patru
aspecte: imperfect, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul), viitorul (viitorul
propriu-zis şi viitorul anterior). Este un mod independent, apare frecvent în propoziţii
independente sau principale regente, fiind specific propoziţiilor enunţiative.

Zilnic ea merge la gimnastică. (prezent)

Am învăţat câte ceva de la ei. (perfectul compus)

Nu ştia nimic despre voi. (imperfect)

O cunoscusem acum doi ani. (mai mult ca perfect)

Maria sosi acum două ore. (perfectul simplu)

Conjunctivul exprimă o posibilitate realizabilă la timpul prezent şi o posibilitate reală la


timpul perfect. Se caracterizează prin morfemul segmental să, conjuncţie care este şi marcă
modală şi element subodonator:
Ştiu să patinez. (prezent)

Era bine să fi muncit mai mult. (perfect)

Conjunctivul poate avea mai multe nuanţe semantice; el poate exprima condiţia: „Să fi
ştiut, îmi luam măsuri.”; îndemnul: „Să te duci acolo!”; prezumţia: „Să tot fie doi ani de atunci.”;
îndoiala: „Aşa să fi fost?” etc.

Uneori morfemul să nu mai apare exprimat, verbul având un sens de imperativ, de optativ:
„Facă ce-o vrea!”, „Trăiască România! ”

Condiţional-optativul exprimă o posibilitatate reală şi realizabilă. Are două forme


temporale: prezent şi perfect. Ca morfeme specifice - formele aş, ai, ar, am, aţi, ar de la
auxiliarele morfologice a avea şi a vrea.

Aş face o plimbare. (prezent)


Aş fi dorit o cafea. (perfect)

Condiţional-optativul poate exprima o dorinţă: „De-ar ajunge la timp!”; o posibilitate:


„Cine ar fi crezut una ca asta!”; o condiţie: „De-aş fi mai tânăr, aş munci cât zece!” etc.

Imperativul exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte, apare numai în propoziţii principale


în adresarea directă care implică dialogul între o persoană (care ordonă, îndeamnă) şi alta (altele care
execută). Are o formă unică, numai la persoana a II-a singular şi plural:

Vino mai repede!

Alergaţi mai mult!

Cu valoare de imperativ pot apărea şi alte forme verbale: conjunctivul: „Să pleci imediat!”;
indicativul: „Pleci imediat!”; infinitivul: „A nu se fuma!”; supinul: „De învăţat poezia!”

Prezumtivul exprimă o acţiune posibilă, prezentată de vorbitor ca presupusă, bănuită. Are


două timpuri:

 prezent, construit cu gerunziul: o fi studiind/aș fi studiind/să fi studiind


 perfect, construit cu participiul: o fi studiat
Infinitivul exprimă procesul în mod general, abstract, fiind socotit o formă nominală a
verbului. Cunoaşte două forme: infinitivul lung, care este de fapt un substantiv (se comportă
semantic şi gramatical ca un substantiv) şi infinitivul scurt, care este folosit în două situaţii: când
intră ca element de bază fără morfemul a (specific lui) în structura unor timpuri şi moduri
compuse.

Are două timpuri: prezent şi perfect.

E bine a face antrenament zilnic.


(infinitiv lung - prezent)
Cinstea de a fi primit medalia îl obliga să muncească mai mult.
(infinitiv lung, formă de perfect)

Verbele la infinitiv pot îndeplini diferite funcţii sintactice; pot fi urmate de părţi de vorbire
care au o anumită funcţie sintactică.

Gerunziul exprimă procesul în desfăşurare sau încheiat sub forma unei caracteristici
circumstanţiale. Se construieşte cu ajutorul morfemelor -ând, -ind (sufixe gerunziale).
Funcţionează ca element formativ în structura prezumtivului prezent: voi fi mergând, să fi
mergând, ar fi mergând.
Participiul exprimă procesul suferit de un obiect, proces conceput ca o însuşire statică a
obiectului. Are caracteristice morfemele -t, -s. Morfemul -t poate fi precedat de -u.
Prin natura sa, participiul se apropie de verb şi de adjectiv.
Particularităţile comune ale participiului cu adjectivul se manifestă în primul rând la nivel
semantic. Participiul are un sens apropiat de cel al adjectivului; mai mult, poate deveni adjectiv:
avut, devotat, indignat, mâhnit, necăjit, pasionat, priceput.
Şi la nivel flexionar, participiul posedă patru forme flexionare, deosebite după gen, număr
şi caz, ca adjectivul. De exemplu, plecat - plecată, plecaţi - plecate sau chiar cu grad de
comparaţie: mai apreciat - mai apreciată, foarte apreciaţi - foarte apreciate.
Sintactic, ca determinant al substantivului (cu care se acordă în gen, număr şi caz), poate
îndeplini aceleaşi funcţii sintactice ca adjectivul.
De exemplu: „Din mâhnit, a devenit vesel.” (complement indirect); „Nu mai poate de
supărată.” (complement circumstanţial de cauză) etc.
Din punct de vedere lexical, unele participii negative s-au format cu prefixul ne- precum
unele adjective: neacoperit - neacoperită, nesoluţionat - nesoluţionată.
Participiul este folosit atât independent de conjugare, ca o unitate sintactică de sine
stătătoare, cât şi dependent de conjugare, ca element formativ în structura timpurilor compuse de
la diatezele activă şi reflexivă sau în structura diatezei pasive.
Supinul exprimă, ca şi infinitivul, un proces abstract. Ca expresie, apare sub forma
participiului invariabil însoţit de prepoziţiile de, la sau pentru: de citit, la spălat, pentru cusut, de
scris etc.
Supinul nu admite flexiune după gen, număr şi caz, se foloseşte exclusiv independent de
conjugare, mai ales după a fi, a avea, a termina:
„Am de scris.”
„A terminat de corectat.”
Verbele la supin pot îndeplini diferite funcţii sintactice şi pot avea numeroase determinări.
În concluzie, modurile personale exprimă explicit categoriile de persoană şi număr; sunt
folosite atât dependent, cât şi independent de conjugare. Modurile nepersonale nu exprimă
categoriile gramaticale de persoană şi de număr; sunt folosite numai dependent, ca moduri
subordonate modurilor personale etc.

Timpul este categoria gramaticală care exprimă relaţia dintre realizarea acţiunii şi
momentul vorbirii prin forme care intră în opoziţii: prezent / trecut; prezent / viitor; trecut /
viitor.
În gramatica tradiţională, prezentul, trecutul şi viitorul sunt socotite timpuri de bază.

Prezentul se întâlneşte la majoritatea modurilor personale: indicativ, conjunctiv,


condiţional-optativ şi prezumtiv. Dintre modurile nepersonale, numai infinitivul prezintă opoziţia
temporală trecut / prezent.

Citesc o carte.
(indicativ, prezent)
Aş dori să citesc un roman.
(condiţional - optativ, prezent) (conjunctiv, prezent)
Aş fi citind probabil cartea.
(prezumtiv, prezent)
E bine a citi.
(infinitiv, prezent)

Din punctul de vedere al semnificaţiei temporale, prezentul poate avea mai multe valori.
Se diferenţiază astfel: prezentul iterativ (cu acţiunea repetată la anumite intervale): „Dimineaţa
mă scol la ora şase.”; prezentul cu valoare de viitor: „Mâine plecăm la munte.”; prezentul cu
valoare de imperativ: „Îţi aduni imediat lucrurile!”; prezentul gnomic (care exprimă adevăruri
universale, permanent valabile): „Substanţele sunt solide, lichide şi gazoase.”; prezentul istoric
(narativ sau dramatic): „Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ.”
Viitorul include două valori: viitorul I sau viitorul propriu-zis şi viitorul al II-lea sau
viitorul anterior.
În structura viitorului intră auxiliarul morfologic a vrea sub formele voi, vei, va, vom, veţi, vor şi
verbul respectiv la forma de infinitiv, iar în structura viitorului anterior, pe lângă auxiliarul
morfologic a vrea, şi auxiliarul fi urmat de participiul verbului de conjugat:

Când vei veni la mine, eu voi fi plecat.


(indicativ viitor) (indicativ, viitor anterior)

Trecutul include patru valori: imperfectul, perfectul compus, perfectul simplu şi mai mult
ca perfectul.
Imperfectul exprimă un proces trecut şi neterminat. De regulă, apare în corelaţie cu
perfectul compus şi poate avea mai multe valori: iterativă: „Zilnic mă sculam la ora şapte.”;
narativă: „Acolo munceam din greu.”; de prezent: „Eu eram mama.”; de perfect compus: „Era
odată un moş...” ş.a.
Perfectul simplu exprimă un proces trecut şi încheiat; ca timp al relatării dinamizează
acţiunea, apropiind-o de momentul vorbirii.
Aria sa de folosire este: Oltenia, Banatul, Crişana, o parte a Munteniei, zone în care
dobândeşte o valoare proprie, fiind specializat pentru o acţiune săvârşită în ziua în care se
vorbeşte.

Se întinse pe pat şi adormi.


El dormi patru ore.

În comunicare, perfectul simplu poate apărea cu nuanţe speciale, expresive şi poate


exprima: ironia: „Bine ziseşi!”, dispreţul: „Făcuşi mare ispravă!” etc.
Perfectul compus exprimă un proces trecut şi încheiat, însă neprecizat în timp. Dintre
toate formele trecutului, are cea mai mare frecvenţă în limba română. Se formează din auxiliarul
morfologic a avea (am, ai, a, am, aţi, au) şi participiul verbului respectiv.

Mai mult ca perfectul exprimă un proces trecut, terminat înaintea altui proces trecut şi
încheiat (de obicei, redat prin perfectul simplu sau prin perfectul compus). Este un timp al
naraţiunii: „Mă dusesem la ei şi le spusesem ce au de făcut.”
Perfectul conjunctivului şi perfectul condiţional-optativului exprimă un proces trecut şi
prezentat ca nerealizat. Primul se formează cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi) şi
participiul verbului de conjugat, forme precedate de morfemul să; al doilea, cu ajutorul
auxiliarelor morfologice a avea (aş, ai, ar, am, aţi, ar) şi a fi (fi) urmate de participiul verbului
respectiv: „Să fi avut mai multe cărţi!”; „Dacă ştiau, nu i-ar mai fi primit.”

Numărul este conceput drept expresie lingvistică a raportului dintre numărul autorilor şi
proces. Este o categorie gramaticală exprimată simultan cu persoana, incluzând sistemul de
opoziţie singular / plural. Formele de persoana I şi a II-a ale verbelor reprezintă nişte plurale
inclusive, în opoziţie cu cele de persoana a III-a plural: „Vom vizita Muzeul Peleş.” (plural); „A
parcurs toată distanţa pe jos.” (singular).
Pluralul poate fi folosit în locul singularului prin diferite valori: pluralul politeţii: „Sunteţi
aşteptat de director.”; pluralul autorului: „Vom analiza, în cele ce urmează, acest concept.”;
pluralul autorităţii: „Noi, primarul municipiului ... decidem ...” etc.
Persoana exprimă raportul dintre locutor, interlocutor, non-locutor (non-interlocutor) şi
proces. Ea se manifestă simultan cu categoria numărului, numai la modurile personale şi include
un sistem de opoziţii cu trei termeni: persoanele I, a II-a şi a III-a. Datorită conţinutului său
specific, imperativul este singurul dintre modurile personale care nu are forme decât pentru
persoana a II-a singular şi plural.
De categoria gramaticală a persoanei sunt legate şi denumirile personal, impersonal,
pluripersonal, unipersonal. Primele două sunt atribuite verbelor care fac sau nu referire la
persoane, cea de-a treia denumire este atribuită verbelor care au forme pentru toate persoanele,
iar ultima, verbelor care au forme numai pentru persoana a III-a.
O categorie gramaticală cu totul accidentală la verb este genul. El este legat direct de
acordul verbului - predicat cu subiectul gramatical şi de asemănarea participiului cu adjectivul.
În formele participiale de la diateza pasivă constituie un criteriu de flexiune: „El este văzut de
voi.”, „Ea este văzută de noi.”

Schema analizei morfologice a verbului


1. Partea de vorbire:
– verb
– forma-tip (infinitivul)
2. Clasa lexico-gramaticală:
a) verb predicativ / nepredicativ (auxiliar, copulativ)
b) verb personal / impersonal
c) verb tranzitiv / intranzitiv
3. Clasa flexionară:
– conjugarea (1, 2, 3, 4)
4. Categoriile gramaticale:
a) formele predicative (modurile personale):
– diateza: activă / pasivă / reflexivă
– modul: indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, prezumtiv,
imperativ
– timpul: prezent, trecut, viitor........
– persoana: 1, 2, 3
– numărul: singular / plural
– genul: masculin / feminin (la diateza pasivă)
b) formele nepredicative (modurile nepersonale):
– infinitiv, gerunziu, participiu, supin
5. Funcţia sintactică:
a) verb la o formă predicativă: predicat
b) verb la o formă nepredicativă: subiect, atribut, nume predicativ,
complement

Locuţiunile verbale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte, de obicei cu poziţie fixă, cu un grad de
sudură, un sens unitar şi cu compartimentul gramatical al unui verb.
Orice locuţiune verbală este alcătuită dintr-un verb şi o altă parte de vorbire care, de cele
mai multe ori, îşi pierde sensul propriu şi capătă un sens figurat. Cele mai frecvente verbe care
apar în locuţiunile verbale sunt: a avea, a băga, a da, a duce, a face, a lua, a ţine, a pune, a fi, a
trage ş.a. Ele sunt verbe care aparţin fondului lexical principal. Lângă ele apar substantive,
adjective, pronume, numerale, adverbe, interjecţii legate sau nu de verb prin prepoziţii sau prin
conjuncţii.
Ţinând seama de elementele componente, locuţiunile verbale se organizează în mai multe
categorii:
a) locuţiuni verbale formate din verb ( determinări) + substantiv / substantive (
determinări): a da atenţie, a da în arendă, a da în primire, a da dovadă, a da naştere, a da
năvală, a da ocazie, a da ocol, a da răspuns, a da relaţii, a-şi da silinţa, a da de ştire, a-şi da
sufletul, a da poruncă, a-şi da seama, a da drumul, a băga de seamă, a băga spaima, a băga în
sperieţi, a băga la cap, a-şi băga minţile în cap, a face apel, a face educaţie, a se face foc, a-şi
face iluzii, a se face luntre şi punte, a face cu ochiul, a lua loc, a lua la rost, a lua seama, a lua
la plame, a-şi lua avânt, a-şi lua inima în dinţi, a se lua la harţă, a-şi lua câmpii, a se lua la
bătaie, a se lua la întrecere, a ţine post, a ţine locul, a pune în gardă, a se pune pe plâns, a pune
piedică, a pune vamă, a trage pe sfoară, a trage nădejde, a trage învăţăminte, a pune ţara la
cale, a-şi veni în fire, a avea obicei, a sta de vorbă, a sta pe gânduri, a sta de pază, a sta la
pândă, a sta la tocmeală.
b) locuţiuni verbale formate din verb ( determinări) + pronume cu valoare neutră ( alte
părţi de vorbire): a o lua din loc, a o lua de la capăt, a o lua la sănătoasa, a o lua la fugă, a o
lua la vale, a o lua razna, a o lua la măsea, a o lua pe cocoaşă, a o face de oaie, a o face lată, a
o lăsa moartă, a o lua de-a dreptul;
c) locuţiuni verbale formate din verb ( determinări) + numeral precedat de prepoziţie: a
da pe din două, a-l face în două, a lua la trei, a-l face în patru;
d) locuţiuni verbale formate din verb ( determinări) + adverb / locuţiune adverbială: a da
înapoi, a se da jos, a ieşi înainte, a lua aminte, a-şi aduce aminte, a-i părea bine, a-i părea rău;
e) locuţiuni verbale formate din verb + interjecţie: a face ţuşti, a face tranc, a da cu huideo,
a da cu sâc, a face câr-mâr.
În cadrul locuţiunilor verbale, categoriile gramaticale de diateză, mod, timp, număr şi
persoană sunt date de verbe.
În general, cele mai multe caracteristici ale verbelor le au şi locuţiunile verbale.
Se deosebesc astfel locuţiuni verbale tranzitive: a băga de seamă, a trage pe sfoară, a lua
la rost, a pune în gardă, a lua la palme şi locuţiuni verbale intranzitive: a o lua la sănătoasa, a
da bir cu fugiţii, a băga de seamă, a-şi aduce aminte, a da relaţii, a ţine locul etc.; locuţiuni
verbale personale: a intra în vorbă, a da de furcă, a da de ştire, a se face foc, a face cu ochiul, a-
şi lua inima în dinţi şi locuţiuni verbale impersonale: a se crăpa de ziuă, a se vărsa zorile, a se
face seară, a se face noapte etc.
Sunt deosebit de expresive locuţiuni verbale precum: a pune barbă „a minţi”, a unge osia
„a mitui”, a face arşice „a omorî”, a tăia piroane „a minţi”, a duce cu preşul „a păcăli”, a-i face
bucata „a-l denunţa” etc.
Din punct de vedere semantic, pot intra în serii sinonimice: a face zile amare / fripte /
negre / grele, a face praf / zob / piftie / chisăliţă, a-i trece prin cap / minte / gând ş.a.
Au acelaşi comportament sintactic ca verbele.
Expresiile verbale impersonale

Sunt grupuri lexico-gramaticale constituite din mai mulţi termeni grupaţi în jurul unui verb
cu care intră în relaţii. Sensul lor unitar este condiţionat de solidaritatea semantică a termenilor
componenţi.
Structura expresiilor verbale impersonale este binară: verbul copulativ intranzitiv a fi, folosit
impersonal, urmat de adverb / locuţiune adverbială, de verb la supin sau de substantiv:
a) e + adverb / locuţiune adverbială: e adevărat, e bine, e cert, e frumos, e posibil, e
interesant, e necesar, e neîndoielnic, e scris, e sigur, e uşor, e greu, e sortit, e totuna;
b) e + verb la supin: e de dorit, e de invidiat, e de neînţeles, e de neconceput, e de văzut;
c) e ( prepoziţie) + substantiv: e de mirare, e cu putinţă, e de datoria, e o întâmplare, e o
nenorocire, e un făcut, e peste putinţă.
Din punct de vedere semantic, ele exprimă diferite nuanţe modale: necesitatea,
posibilitatea, imposibilitatea, dorinţa, probabilitatea, certitudinea, aprecierea, calificarea etc.
La nivel sintactic, îndeplinesc funcţia de predicat nominal (verbul copulativ a fi este urmat
de nume predicativ exprimat prin diferite părţi de vorbire).
În acelaşi timp, constituie şi o regentă insuficientă pentru subordonatele subiective cerute
de sensul impersonal al acestor expresii: „E sigur 1/că a plecat.”2/ (1 = propoziţie principală; 2 =
propoziţie subiectivă).

Alte expresii verbale

Cu aspect unipersonal se folosesc câteva expresii alcătuite din verbul a fi urmat de un


substantiv referitor la stări fizice şi la stări sufleteşti, precedat de pronume personal neaccentuat
în dativ: mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete, mi-e foame, mi-e somn, mi-e greaţă, mi-e silă; mi-e
ciudă, mi-e dor, mi-e milă, mi-e necaz, mi-e ruşine, mi-e frică, mi-e teamă.
În analiza gramaticală verbul este predicativ, substantivele respective sunt subiecte, iar
pronumele este complement indirect.
Aceste expresii pot primi diferite complemente indirecte sau circumstanţiale, completive
indirecte sau subordonate circumstanţiale. Nu intră în relaţie cu un subiect sau cu o subiectivă.
O altă categorie de expresii verbale o constituie „îmbinările nesudate” între a fi, predicat
verbal, cu sensul de „a exista”, şi un substantiv cu funcţie de subiect: e cazul, e ceasul, e clipa, e
timpul, e momentul, e vremea. Ele intră în relaţie cu un atribut sau cu o atributivă. Expresia
verbală e nevoie selectează numai complemente indirecte sau circumstanţiale, respectiv
completive indirecte sau subordonate circumstanţiale.

Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale

Prin conversiune, anumite verbe la moduri nepersonale pot deveni substantive, adjective,
prepoziţii, conjuncţii.
Substantive precum: plimbarea, plecarea, alergarea, pornirea etc. au la bază infinitivele
lungi ale verbelor a se plimba, a pleca ş.a.m.d. Prin articulare cu articol nehotărât sau hotărât,
verbele la gerunziu intrând, suferind au devenit substantive: un intrând / intrândul; un suferind /
suferindul.
Adjectivele mulţumit, aşezat, potolit, îmbolnăvit, deznădăjduit din vecinătatea unor
substantive (de exemplu, om mulţumit / aşezat / potolit / îmbolnăvit / deznădăjduit) sunt la
origine participii ale verbelor a mulţumi, a potoli ş.a.m.d.
Prepoziţiile datorită, potrivit sunt la origine verbe la participiu, iar exceptând, privind,
verbe la gerunziu.
Conjuncţia fie provine dintr-o formă verbală de origine latină: fiat.