Numele proprii metaforice în limba română

Prezentarea aceasta are ca punct de plecare construcțiile în care sunt ocurent numele proprii
de persoană în interpretare mataforică (Nmp). Nmp aduce precizări importante în
consolidarea ipotezelor privind statutul lingvistic al numelor proprii de persoană în general
(Np) și în descrierea mecanismelor pe care le pune în joc metafora.
Rezultatele prezentării sunt condiționate de aderarea la teza kleiberiană a predicatului de
denominație a fi numit/N/(x), ca sens al Np, completată de distincția lui Gary-Prieur dintre
sensul și conținutul Np și de convingerea că transformarea oricărui Np însoțit de
determinanți într-un nume comun (Nc) nu reprezintă decât un mijloc comod și nu tocmai
fericit de a evita complicațiile teoretice referitoare la statutul lingvistic al Np. Trecerea de la
propriu la comun (antonomaza) trebuie privită dintr-o perspectivă dinamică, admițindu-se
existența unor grade diferite ale procesului de conversiune, criteriile de delimitare utilizate
fiind de natură sintactică și de ordin pragmasemantic.
Realizarea unei descrieri a construcțiilor în care figurează un Npm va fi atins pornind de la
enunțurile concrete ale limbii române, cu o deosebită atenție față de situația de comunicare.

Particularități pragmasemantice
Npm se caracterizează prin faptul că trimite la un referent discursiv diferit de referentul său
inițial, printr-un mecanism metaforic de identificare, care are la bază selectarea unor
proprietăți ale referentului inițial și aplicarea lor, prin transfer, referentului discursiv.
Noțiunea de referent inițial este preluată de la Kripke, unde este definită ca reprezentând
individul asociat printr-o presupoziție de existență ocurenței unui Np, în virtutea unui act de
botez despre care locutorul despre care locutorul și interlocutorul au cunoștință.
Astfel în enunțul:
(1) Caragiale este Molière al nostru.
se observă că Npm Molière nu trimite la purtătorul originar al numelui Molière, ci la un
referent discursiv diferit: purtătorul numelui Caragiale. Intervine o întrebare: ce anume
determină identificarea referentului Npm Molière ca fiind diferit de referentul său inițial și,
totodată, echivalent cu Np Caragiale? Răspunsul este dat tot de Kripke (op. cit.): atribuirea
unui Np este întotdeauna instituționalizată printr-un act de datare socială a numelui, printr-un
act fundamentat pe un performativ de tipul „eu te numesc/ eu te botez /N/”, la care orice
utilizare a numelui va face referire. Raportul dintre Np și referentul său inițial se transformă
într-un lanț cazual, care regizează atribuirea și utilizarea Np. „Referința noastră nu depinde
numai de ceea ce noi înșine gândim, ci depinde și de celelalte persoane din comunitate, de
istoria transmiterii numelui (propriu) până la noi” (Kripke, 1982: p.301).
Teoria lanțului cazual blochează interpretarea literară a Np Molière din enunțul (1): intenția
locutorului nu este de a aserta identitatea dintre referenții inițiali ai celor două Np, ci dintre
referentul inițial al primului Np și referentul discursiv al celui de-al doilea. Apariția relației
de echivalență este rezultatul unui proces de mataforizare.
Metafora este o „figură semantică prin intermediul căreia se prezintă ca echivalenți doi
termeni distincți, realizându-se între aceștia un transfer de trăsături semantice. Metafora
presupune un transfer de termeni, posibil datorită conținutului semantic, parțial comun, al
elementului substituit și al celui care se substituie.” Metaforizarea implică prezența unor
trăsături posedate în comun de termenul metaforizat și de termenul metaforic, pe care se
grefează o deviere semanticaă, produsă în și prin context. Devierea semantică se află la
originea mataforei, fie că această transgregare este numită predicație impertinență, anomalie
semantică, ruptură cu logica, atribuire insolită, defectuozitate, incompatibilitate sau
incongruență conceptuală.
În interpretarea Npm, trebuie să se țină seama de faptul că, spre deosebire de Nc, Np nu
descrie referentul din perspectiva calităților sale imanente. Capacitatea Np de a-și fixa
referentul, fără a furniza nicio indicație asupra atributelor sale intrinsece, prezintă avantajul
de a permite realizarea unei referințe constante. Intensiunea Np nu privește atributele
intrinsece ale referentului, ci o calitate extrinsecă, dobândită prin procesul de desemnare:
calitatea de a fi numit/N/(x). Sensul Np- conform tezei predicatului de denominație (Kleiber)
– este compus dintr-un element comun întregii categorii: trăsătura de denominație a fi numit
și un element diferențiator: /N/.
Diferența dintre Np și Nc este faptul că Np este „un semn de gradul al doilea”: Np denotă
referenți ce pot fi desemnați și print-un limbaj, spre deosebire de cel de-al doilea care
îndeplinește actul de referință grație trăsăturilor naturale ale referentului. Numle propriu
acționează la origine ca un performativ.
Caracterul descriptiv al Np se deosebește de caracterul descriptiv al Nc prin tipul particular
de descriere pe care o angajează fiecare. Distincția de la nivelul fonemelor nu trebuie
corelată, însă, cu distincția de la nivelul trăsăturilor imanente individului, deoarece ele
operează în planuri nonechivalente. Singura corelație este cea dintre secvența fonică a unui
Np și celelalte secvențe fonice care apar în poziția elementului /N/ din structura predicatului
de denominație a fi numit /N/(x).Spre deosebire de Np, Nc realizează o descriere a
referentului în termenii proprietăților sale intrinsece. Opoziția descriptiv/vs./ nondescriptiv nu
se aplică sferei descrierii în ansamblul său, ci doar unui segment: descrierea naturală. Numai
din această privință dihotomia este valabilă. Dincolo de ea, apare opoziția dintre descrierea
denominativă, specifică Np, și descrierea naturală proprie, Nc, ca tipuri de descriere a realului
prin intermediul limbajului, ca moduri „indirecte” de a descrie realitatea.

Dacă sensul Np nu oferă o descriere a referentului = relația de echivalență dintre

termenul metaforizat și cel metaforic nu poate fi declanșată de predicatul de denotație: /N/(x).
Conținutul Np trebuie invocat pentru a descoperi nucleul comun a celor doi termeni. În
interiorul clasei create, vor fi introduși ca membrii imperfecți, referenții care sunt
asemănători cu referentul-model. Această similitudine intră în competența locutorului, iar
enunțurile în care apar Npm nu au indicații explicite în ceea ce privește trăsătura selectată.

Proprietățile referentului inițial care intervin în interpretarea Npm depinde de:

- universul de cunoștințe comune locutprului și interlocutorului ( referentul unanim cunoscut)
- universul de creație a locutorului ( subiectivitatea L intervine în selectarea trăsăturilor
reținute)
-imaginea universului ( L nu se implică în procesul de selectare, se supune unei tradiții)

* Cunoașterea referentului inițial nu este reprezentată de o competență enciclopedică ( să știe

totul despre referent), ci se află în discursul însuși („ cunoaștere discursivă”).
Cunoașterea discursivă este dependentă de contextul pragmatic care regizează actul de
limbaj și se poate reprezenta :
-contextul circumstanţial, factual, existenţial, referenţial, constituit de identitatea
interlocutorilor, vecinătatea lor fizică, locul şi timpul enunţării;

-contextul situaţional paradigmatic, care marchează trecerea de la planul realităţii pur

fizice la planul cultural;

-contextul interacţional, care reglează modul de înlănţuire a actelor de limbaj într-o

secvenţă discursivă;

-contextul presupoziţional, care configurează fondul de cunoştinţe în mod egal prezumate

de interlocutori, credinţele, aşteptările şi intenţiile lor.

Particularități sintactice
Npm apare în prezența determinanților, la care se adaugă modificatori cu rol de
simplificarea a diferențelor semantice dintre referentul inișial si cel discursiv. Npm
actualizează toate pozițiile sintactice tipice nucleului, cu o predilecție pentru pozițiile ce se
află în dublă deendență: NP și EPS, acestea sunt contexte privilegiate interpretării metaforice.

(A) Npm FĂRĂ DETERMINANT: 0 NP

Când nu are determinați, apare în poziție referențială ca subiect logic, fie în poziție de
predicat. În poziție referențială numele proriu cunoaște o utilizare referențială și una
atributivă.

 ÎN POZIŢIE REFERENŢIALĂ, Npm se întîlneşte ca centru al unui grup nominal,

guvernând atribute adjectivale, prepoziţionale, genitivale sau propoziţionale:

Exemple: „Nicio Antigonă nu se mai poate împotrivi ordinii raţionale a bărbatului”

(C-tin Noica)
„Alţi Hierofili vor dispune de mii de sclavi a căror agonie, graţie progresului, va
fi
mult mai lungă” (V. Horia)
„Dacă aş fi vrut să scriu ceva rău despre Doina Cornea, n-aş fi ezitat să grafiez:
Doina Cornea (…), ca să nu se confunde cu alţi Corni, contrafăcuţi”(P. Goma)
  ÎN POZIŢIE NON- REFERENŢIALĂ, Npm apare în următoarele construcţii:

N / Np este Npm(Exp)

Exemple: „- Nu, tu suferi pentru statuile tale…ca şi când ai fi cel puţin

Michelangelo şi ţi s-ar fi ciobit <<Pietà>> “ (M. Sorescu)
„Tănase Scatiu, figură de extracţie umilă, (…), e Dinu Păturică, dar cu un spor de
rapacitate brutală şi un plus de ignoranţă insolentă” (H. Perez)
„În optica autorului, Ioanide e un erou de factură clasică, e Achille şi Don Quijote în
acelaşi timp, purtând însă totodată amprenta modernităţii complexe (…)” (idem)

N / Np – un soi / fel de Npm (Exp.)

Exemple: „(…) trăia la Paris Michel de Notre- Dame, zis şi Nostradamus, un fel de Ion
Ţugui fără chelie al acelor vremi”(Academia Caţavencu)
„Dar ăsta-i un sinistru dobitoc, un fel de Eugen Frunză de expresie germană”
(P.Goma)
„Pe Nichita Stănescu l- am considerat un fel de Gioconda: inutil să mai spun şi
eu
că era frumos, că era talentuos, că era generos etc.…- toată lumea ştie acest lucru” (idem)

N–de–Npm

Exemple: „În creaţia sa vibrează bogăţia spirituală a ţăranului român,

gândurile
şi sentimentele milioanelor de Ioni care i-au dăruit zestrea fabuloasă a sufletului lor”
(I.Dodu- Bălan);
„Există latent, în popor mii de Creangă, unul singur pînă acum a sublimat
mesajul
lor” (G. Călinescu)

Npm ACTUALIZAT DE CĂTRE DETERMINANŢI: Npm- Det

1. Npm şi articolul hotărît: Npm-art.hot

Prezenţa articolului hotărît în calitate de determinant al unui Npm se justifică prin faptul că
Npm generează, prin abstragerea proprietăţilor considerate definitorii pentru referentul său
iniţial, iar, ca membri, mai mult sau mai puţin, imperfecţi, referenţii discursivi ai Npm.
Este necesar să fie satisfăcute şi alte condiţii pentru a putea vorbi de transformarea Npm într-
un veritabil Nc, şi anume:
  baza descriptivă a interpretării metaforice (nucleul de proprietăţi comune celor doi
termeni) să fie stabilizată printr-o convenţie. Reuşita actului de desemnare prin Npm
va depinde de gradul în care locutorul şi-a apropriat regula de selectare a
proprietăţilor referentului iniţial care intervin în procesul interpretativ al metaforei.
 identificarea referentului discursiv al Npm să nu presupună recursul la referentul său
iniţial. Practic, această condiţie este o consecinţă a celei dintîi, deoarece, atâta vreme
cât selectarea trăsăturilor incluse în baza descriptivă nu mai constituie o operaţie
discursivă, interpretarea Npm nu mai depinde de cunoaşterea relaţiei dintre Np,
referentul iniţial şi atributele sale intrinsece.
Numai dacă şi aceste două condiţii sunt satisfăcute, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că ne
aflăm în faţa unui autentic Nc, provenit, prin conversiune, dintr-un Npm.
Compatibilitatea Npm cu articolul hotărît se manifestă:
a) în construcţii fără adjectiv antepus, unde ocurenţa articolului este condiţionată de
utilizarea unui Npm la masculin singular sau a unui Npm la plural (feminin ori masculin ):
“Va reuşi oare Mândruţă să devină Călinescul noii grile de programe?”(Academia
Caţavencu)
“Un singur lucru nu putea să prevadă Ion Ţuguiul lor”(idem)
b) în construcţii în care Npm este modificat de un adjectiv antepus :
“Tinerele Corine se pregătesc să iasă la plimbare, aud foşnetul rochiilor pe stradă,
murmurul
vocilor” (V. Horia);
“Îl putem considera noul Hitler al secolului al XXI- lea” (Adevărul)
“Adevărata Escă este Alessandra, dar despre ea nu citim în manualele de istorie”(Ziua)

2. Npm şi articolul nehotărât: Npm-art nehot.

Dacă sensul articolului hotărît este constituit dintr-o presupoziţie semantică de existenţă şi
totalitate, realizând o referinţă inclusivă, articolul nehotărît conţine o presupoziţie semantică
de existenţă şi de exclusivitate: el extrage un element dintr-o anumită clasă, fără însă a-l
diferenţia de co-elementele sale. În calitate de constituent al unei extensiuni, referentul
disursiv va avea un mod de existenţă strict legat de componentele clasei:
“Nu- i nevoie să fii un Vlaicu Ionescu ca să faci o paralelă – şi la o adică chiar o
perpendiculară
– cu evenimentele din America ” (Academia Caţavencu)
“Cu girul moral (?) al Monicăi Lovinescu, este normal ca Ana Blandiana să se creadă şi o
Ipătească, nu?” (P. Goma)
3. Npm şi adjectivul demonstrativ: Npm-dem
Adjectivul demonstrativ are rolul de a repera referentul, prin recursul la contextul
situaţional extralingvistic, dacă demonstrativul are valoare deictică, sau lingvistic, dacă are
valoare anaforică, şi de a asigura, astfel, coerenţa discursivă, de a izola obiectul de referinţă
de situaţia de comunicare, atrăgând atenţia asupra sa, ca element non-numit şi de a facilita
clasificarea referentului, prin intermediul Npm, care devine noua temă a enunţului:
“Şi a mărturisit că nu ştie încă exact unde a cîntat duetul Gregorie şi Bizantina, aceşti Ike şi
Tina ai Europei” (Academa Caţavencu)
“Este ultimul om, acel Noe pe care-l şi prefera” (C-tin Noica);

4. Npm şi adjectivul posesiv: Npm-pos.

Determinarea Npm printr- un adjectiv posesiv are ca rezultat prezentarea referentului
discursiv al Npm ca element al unei categorii a cărei posesie este reclamată de către
referentul adjectivului posesiv. Utilizarea persoanei întîi a posesivului are întotdeauna o
valoare afectivă pozitivă, în vreme ce posesivele de persoana a doua marchează o distanţare a
locutorului faţă de predicatele atribuite referentului:
“Dacă într-o zi dau de Mesia al tău...” (V. Horia)
“Creangă este Homer al nostru” (G. Ibrăileanu)