structura stilistică a proverbelor

structura poetică a ghicitorilor

Definiția proverbului
 r e s e î n c a d r e a z ă m u l ț i m e a
Direcții în c a î n u r m a
d e f i n i ț i i l o r p r o v e r b u l u i
t o c m i t e d e c e r c e t ă t o r i i
studiil o r î n r b e l o r d e
amin t i ț i î n P o e t i c a p r o v e
C e z a r T a b a r c e a :

1.Direcția literar folcloristică, vizând încadrarea

într-un gen sau specie literară.
2.Direcția lingvistică, vizând caracteristicile de
expresie ale proverbului.
3.Direcția logică, vizând statutul logico-semiotic
al proverbului și, adesea, încadrarea sa într-un
anumit tip de propoziție logică.

În urma bazei teoretice,

Cezar Tabarcea se
oprește asupra
următoarelor trăsături
pe care le consideră
necesare în elaborarea
definiției proverbului:
 1. Proverbul este un enunț lingvistic. El îndeplinește toate condițiile
incluse în definiția curentă a enunțului : `Prin enunț se înțelege o
secvență fonică, limitată prin pauze și caracterizată printr-un contur
intonațional și care poartă o anumită informație semantică
,reprezintă deci o comunicare’. schimbând oricare din datele
definitorii ale enunțului se poate ca o expresie lingvistică să nu mai fie
considerată proverb.
De exemplu : modificarea conturului intonațional in „Altă făină se macină
acum la moară”, cu o pauză între primele două cuvinte
sau
„una e a făgădui și alta e a împlini” , punând într-o relație enumerativă și
nu de opoziție termenii „una”, „alta”
=
anulează caracterul de proverb al acestor enunțuri.

 2. Proverbul cuprinde în formularea sa o structură logico-semantică

particulară, fixă. Operând orice modificare a acesteia (substituiri,
premutări), enunțul respectiv nu mai este recunoscut ca proverb.

De exemplu: În „Buturuga mică răstoarnă carul mare” termenii nu pot fi

scoși sau înlocuiți cu sinonime. Se pot admite numai modificări care
păstrează structura de bază: „Buturuga foarte mică răstoarnă carul
foarte mare”.

 3. Proverbul este o expresie recurentă (o „izolare”) a cărei apariție în

discurs este marcată prin elemente segmentale specializate cu rolul de
a schimba planul de referință, sau prin procedee suprasegmentale:
pauze semnificative, intonații specifice.

 4. În momentul enunțării sale, proverbul se referă metaforic la o

situație. În afara enunțării propriu-zise, el denumește și definește o clasă
de împrejurări complete, folosind trăsăturile acestora extrase prin
generalizare, pe care le lexicalizează și le înglobează în expresia sa.

Combinate, cele 4 trăsături pot duce la

definiția operațională căutată:

Proverbul este un enunț lingvistic cu o

structură logico-semantică fixă, care
întrerupe discursul în care este înglobat
pentru a se referi metaforic la o situație
care determină enunțarea acestuia sau
la un segment al discursului.
Proverb și context
 Pornind de la Platon si Aristotel, proverbul
a fost tratat totdeauna in legătură cu
discursul în care se încadrează.
Faptul că Aristotel și toți cei care l-au urmat
au încadrat studiul proverbelor în retorică
este de asemenea edificator pentru afirmația
că raporturile sale cu contextul au fost
observate de timpuriu, iar atenția pe care
maestrul artei oratorice, Quintilian, i-a
acordat-o în cartea a V-a a ,,Retoricii" sale,
parte consacrată probelor, dovedește fără
echivoc că încă din vechime proverbul a fost
privit în contextul său.
 Termenul ,,context''
presupune de fapt două - context situațional
(context dat de
- context lingvistic noțiuni deosebite: situația concretă
(context dat de determinată
discurs- CL) temporal, spațial,
etnic, sociologic
etc.- CS)

-La aceste două tipuri de

contexte P. Ruxăndoiu mai
adaugă unul: ,, contextul
genetic"( ,,ca o determinare
inițială a sensului care se
mai păstrează sau nu în
conștiința colectivă, dar de
explicitarea căruia depinde
înțelegerea integrală și
profundă a mesajului").

-Un CL genetic tipic Termenul ,,context''
ar fi fabula-și
cazurile frecvente în presupune de fapt două
care morala unei noțiuni deosebite:
fabule este un
proverb dovedesc
acestea-sau
anecdota, istorioara, -Iordache Golescu
de felul celor citite comentează proverbul: ,,
Zanne pentru La plăcinte înainte, la
ilustrarea originii război înapoi, explică ,,Se
vreunui proverb zice pentru cei fricoși ce
fug de primejdii și, în
urma lor, aleargă să
mănînce de-a gata cele
mai bune slujbe" el nu
descrie numai situația de
fapt, ci o și interpretează.
-CS genetic poate fi luat
sub aspect ontologic și
atunci este dat de însăși
situația concretă care a
generat la un moment
dat o constatare (de ex:
putem accepta că odată
o ,,buturugă mică a
,,răsturnat" într-adevăr
un ,,car mare" și că
această situație se poate
repeta) dar, pe de altă
parte, latura
gnoseologică intervine în
mod necesar și situația
respectivă trebuie
verbalizată
transformându-se în CL.
Proverbul este rezultatul unei reflectări a realității
exterioare, deci un act de cunoaștere în procesul
căruia se adaugă o operație de selecție a
elementelor de bază și una de raportare la corpusul
existent.

Un proverb dat nu se aplică unui număr infinit de

macrocontexte, ci unui număr infinit de situații
concrete ale unui tip de macrocontext, ceea ce este
cu totul altceva și impune chiar reconsiderarea
determinării ,,infinit".
 RELAȚIA DINTRE
PROVERB ȘI CONTEXT

-Un interesant punct de vedere asupra raportului dintre

proverb și literatură apare la George Călinescu care a sesizat
multe aspecte demne de luat in seamă pentru considerații mai
largi. Observând valoarea expresivă specială a proverbelor (și,
poate, originea lor în ,,jocuri de limbă"), Călinescu scrie despre o
celebră ,,Scrisoare" a lui Negruzzi: ,,Capodopera acestei proze
de hilaritate clasică este ,,Păcală și Tîndală", deschizând drumul
lui Anton Pann și a lui Ion Creangă.

Călinescu renunță la modul tradițional de a privi proverbul în

opera literară ca motivat de context sau explicând CL sub
aspectul conținutului, pentru a insista în schimb asupra valorii
formale pe care o dezvăluie CL însuși- e drept, un CL special,
alcătuit el însuși din proverbe.

1.Proverbele nu se utilizează de către vorbitorii

unei limbi în afara unui context oarecare. El
poate fi considerat drept ,,numele unui CS,
,,nucleul" sau ,,glossa", unui CL. Raportul dintre
proverb ca unitate în context și proverb ca
unitate independentă este analog raportului
dintre ,,sensul contextual și sensul de bază" al
unui cuvânt.
 2. Raportul dintre proverb și context este analog
raportului dintre orice lexem și contextul în care acesta
apare. Cei doi termeni se influențează reciproc.
Proverbul oferă o posibilitate de orientare a
decodificării contextului iar contextul, la rândul său,
selecționează (și decodifică) unul din sensurile pe care
,,opacitatea" -adică, din perspectiva poeticii,
,,ambiguitatea" semantică a proverbului- le ascunde
atunci când expresia este privită izolat.
 3. Faptul că proverbul este el însuși un ,,microcontext"
face ca să nu poată fi considerat pur și simplu ca un
,,semn" în raport cu macrocontextul, ci, având în vedere
că trebuie să presupunem un nivel intermediar de
stabilire a conexiunii cu acesta, proverbul este ,,un semn
al semnului" adică un simbol. Atât procesul de geneză al
expresiei proverbiale, cât și proprietatea sa de a fi
,,depozitat" într-un corpus a cărui generalitate se apropie
de cea a limbii, susțin afirmația că proverbul trebuie privit
ca simbol.
STRUCTURA STILISTICĂ A
PROVERBELOR
 Orice proverb reprezintă o îmbinare de cuvinte,
având dimensiunile unei propoziții sau fraze. Dar,
în timp ce propozițiile și frazele obișnuite sunt
îmbinări accidentale de cuvinte, irepetabile sau
repetabile accidental și având o valoare singulară,
proverbele constituie îmbinări stabile, repetabile,
având o valoare generală.
 Deși au valoarea unor mesaje autonome,
proverbele nu apar niciodată izolat în limbaj, ci
întodeauna într-un context față de care se află într-
un raport de determinare : contextul nu
presupune proverbul, dar proverbul presupune un
context. Autonomia lui relativă este determinată de
faptul că proverbul nu presupune un singur
context, el fiind repetabil într-o formă stabilă în
contexte deosebite, nelimitate ca număr.
 Valoarea expresivă a proverbului, rolul lui în potențarea
mesajului sunt determinate de natura complexă a legăturilor
contextuale pe care le implică apariția lor.
Proverbul, luat izolat, reprezintă el însuși o organizare
contextuală pe care Pavel Ruxăndoiu a denumit-o, adecvând
termenologia lui Riffaterre, microcontext, dar că în limbaj nu
apare izolat, ci într-o organizare contextuală mai largă, pe care o
numim, folosind aceeași terminologie, macrocontext
.
 O serie de proverbe își au contextul
genetic într-o serie de creații literare
populare sau culte (snoave, fabule, poezii
lirice, etc.) din care s-au desprins ; altele își
au originea într-o serie de evenimente
autentice, situații istorice, vorbe memorabile
ale unei personalități etc., care le-au
determinat legătura contextuală inițială
(„Cum e turcu, și pistolu”).
În sensul cel mai larg însă contextul genetic
poate fi socotit faptul particular inițial,
posibil (incluzând o experiență repetată, o
observație subtilă, sau conștiință practică),
căruia i se acordă semnificația generală
specifică proverbului, și care constituie, de
fapt, învelișul metaforic al proverbelor.
Funcția specifică a proverbelor în limbaj este determinată de
suprapunerea acestor contexte, care imprimă mesajului o
structură și o semnificație aparte.

Pentru vorbitorii sau scriitorii care fac uz frecvent de proverbe,

se poate vorbi de un tipar individual al xpresiei, care pune pe
ascultători în stare de receptivitate. Aceștea așteaptă apariția
proverbelor în vorbirea lor ca pe ceva necesar, dar satisfacerea
acestei așteptări este imprevizibilă din trei puncte de vedere:
momentul în care apare proverbul, ce anume proverb apare și
cum se leagă el de macrocontext, de ce anume elemente ale
macrocontextului se leagă.
Funcția poetică și caracterul impredictibil al proverbelor este, în
ultimă instanță, de aceeași naturăcu a faptelor de stil propriu-
zise. Ceea ce le deosebește de acestea este aceeași stabilitate și
repetabilitate a lor în contexte deosebite, existența unor
contexte generice, care le dă o semnificație independentă,
aplicabilă la un șir infinit de situații particulare, deci calitatea lor
de a constitui mesaje relativ independente.
 Trăsături fundamentale și globale ale proverbelor:

1. Concizia față de relativa independență a mesajului pe care îl

conțin
2. Stabilitatea organizării lingvistice și repetabilitatea ei în
contexte deosebite
3. Implicarea unui context generic și raportarea obligatorie la
un macrocontext particular
4. Valoarea stilistică în macrocontext
.
 În ceea ce privește trăsăturile neglobale, totuși
caracteristice ale proverbelor, acestea țin de
natura organizării verbale a microcontextului
însuși, și reprezintă structuri poetice dominante,
care nu epuizează genul și nici nu se presupun
reciproc, aflându-se într-un raport de corelație.
Aceste trăsături sunt, în esență ritmicitatea,
expresia metaforică și steriotipia sintactică,
fiecare dintre ele
STRUCTURA POETICĂ A
GHICITORILOR
 DEFINIȚIE
Ghicitoarea propriu- zisa este un mod poetic aparte,
liric prin excelenta, întemeindu-se pe metaforă, și care,
contribuie la intelegerea mai adanca si mai clara a lumii
insasi , in toata complexitatea ei.
,, Lumea o face, lumea o desface,, (ghicitoarea)
Aristotel vorbeste despre ghicitoare încadrand-o printre
speciile glumelor spirituale bazate pe o metafora, ce
aduce o întorsatura surprinzatoare in intelegerea
lucrurilor. Pentru Aristotel ghicitoarea este ,,învatatura
pentru ceva, ce tot odata e continuta intr-o expresie
metaforica,,.
De asemenea, pentru Tudor Vianu ghicitoarea este o
alegorie deschisa pentru ca termenul propriu ne este
nici exprimat, nici inchis, ci trebuie aflat printr-un efort
minimal.
 Modalitati de structurare a ghicitorilor

Numarul mare de ghicitori ( volumul din 1898 al lui A.Gorovei cuprinde

2716 gicitori) impune o anumita grupare a lor in interiorul speciei.
Majoritatea folcloristilor ce au alcatuit culegeri de ghicitori au urmat
metoda prin care au impartit ghicitorile in functie de obiectul cimilit.
Plecand de aici, tot obiectul a fost cel care a oferit si oridinea grupelor, cea
mai îndemanatica, ordinea alfabetica. Însasi culegerea cea mai valoroasa,
accea a lui Gorovei incepe cu Acoperamantul casei și se incheie cu Zmeul
cu care se joaca copiii.
Într-o incercare mai recenta de structurare a ghicitorilor, alcatuitorii au
cautat sa reconstituie, printr-o grupare adecvata, ceea ce spune specia
ghicitorii descriptive romanesti, in totalitatea ei, despre omul fizic, despre
omul moral si despre natura inconjuratoare.

 Tipuri de tropi
In ghicitoare ca forma de arta, elementul cel mai important nu e
subiectul cat nucleul artistic al ghictorii insăși: metafora in cele mai
frecvente cazuri, mai rar alte figuri stilistice ca metonimia,
sinecdota etc. , si destule de des, perifraza. Cu alte cuvinte, foarte
graitor nu este ceea ce se cimileste ci mai ales imaginea prin care
se lumineaza si se ascunde totodata subiectul. Dupa aceste figuri
de baza se stabilesc si cele patru mari categorii ale ghicitorilor:
metaforice, perifrastice, metonimice si sinecdotice.
Folosindu-se de matafora, poporul da dovada de o bogatie a
imaginatiei ce se reflecta in multitudinea de ghicitori pe care le
avem despre acelasi obiect. Spre exemplu, ochii:
,,Am doi bulgarasi de aur/ Încotro ii arunc,/Acolo se duc.,,
,,Doi luceferi/ Privesc lumea cu ei,,
,,Doua ape-aprinse/ Sub doua paduri intinse,,
,,Sunt doi frati gemeni/ Vor sa vada/ Dar un munte ii desparte.,,
,,Am doua ferestre/ Dimineata se deschid/ Seara se inchid,,
SPECIILE GHICITORII

 Cu toată structura sa de poem de o concizie epigramatică,

ghicitoarea nu dezminte funcția esențială a poeziei, aceea de
a oglindi și interpreta lumea, felul cum o înțelege omul și
sentimentele cu care participă la viața ei. Obligată de însăși
finalitatea ei artistică, ghicitoarea stabilește relații neașteptate
între toate fenomenele și elementele naturii, asociații
sclipitoare prin inteligența cu care e pregătită surpriza
dezlegării .
 Forma internă cea mai firească a ghicitorii ar fi aceea a
întrebării, deoarece propunătorul ei interoghează și așteaptă
un răspuns, pe care îl constituie dezlegarea însăși: „Cine-i
îmbrăcată cu șapte haine?” și până la dezvoltări mai
complicate: „Cine trece prin vamă/ Și nu-i băgat în seamă?”.
Domeniul în care ghicitoarea își vădește din plin
originalitatea sa ca formă de artă este cel al imaginilor
acustice. Nicio specie literară nu cuprinde mai bogat și
surprinzător lumea sunetelor.
 S P E C I I L E
GHI C I T O R I I

1.Ghicitori păcăleli- acestea sunt constituite în

modul clasic, însă urmăresc stârnirea hazului,
prin modul în care sunt formulate. Unele dintre
acestea cuprind în formularea lor, însăși
dezlegarea:
„Mă dusei în pădure/Săpai ouă de bobice/Săpai
nouă/Lăsai două/ Ca bobicii iar să ouă”

 S P E C I I L E
GHI C I T O R I I

2.Frământări de limbă- acestea nu intră în genul

propriu-zis, neavând dezlegare, dar constituie o
probă, dacă nu a inteligenței, mai degrabă a
cunoașterii limbii: „Boul brează bârlobreaz/
Lesne a zice boul breaz bârlobreaz...”

 S P E C I I L E
GHI C I T O R I I

3.Întrebări glumețe- Specia se deosebește de

ghicitorile descriptive prin faptul că aceste
răspunsuri nu constau numai din indicarea
nominală a subiectului ghicitorii, multe dintre
acestea referindu-se și la povestirile Bibliei: „Cine
a fost cel dintâi corăbier în lume?”. Există însă și
întrebări glumețe, cu un caracter net de
păcăleală: „Care corăbii sunt mai sigure pe mare,
cele mari sau cele lungi?”
 S P E C I I L E
GHI C I T O R I I

4.Ghicitori cu desfășurare epică- Forma lor de

artă reclamă o ramă mult mai dezvoltată decât
cea compusă din formele inițiale și finale.
Aceasta constă fie sintr -o mică narațiune, fie
dintr-o largă desfășurare epică
 S P E C I I L E
GHI C I T O R I I

5.Povestea numerelor- George Coșbuc le

numește cântece numerice de două tipuri: unul
cărturesc, religios-dramatic și altul laic,cu
tonalitate satirică: „Ce e una?”-Luna
BIBL I O G R A F I E
Tabarcea, Cezar-Poetica proverbului
Ruxăndoiu P.-Studiu de poetică și statist
ică