Definirea proverbului ( aprofundată)

În mediile folclorice, proverbele sunt considerate ca exprimând un adevăr incontestabil, marcat

prin autoritatea pe care le-o dă tradiția, experiența ce stă la baza lor și acceptarea lor foarte largă.
Proverbul apare ca o expresie impersonală și de mare vechime, înzestrată cu autoritate și purtătoare de
înțelepciune. Acestea poartă amprenta colectivității, și de caracterul colectiv al proverbelor se leagă și
anonimatul lor. Autorul lor poate fi cunoscut de cercetător sau de omul cultivat, dar nu și de omul
simplu care le folosește pentru a vorbi sau a fi persuasiv.
Mulțimea de definiții date acestei atât de răspândite și utilizate expresii, care este proverbul, se
poate grupa pe trei direcții principale:
1.Direcția literar-folcloristică, văzând încadrarea într-un gen sau specie literară.
2.Direcția lingvistică, prin caracteristicile de expresie ale proverbului.
3.Direcția logică, din statutul logico-semiotic al proverbului și, adesea, încadrarea sa într-un
anumit tip de propoziție logică.
I.C. Chițimia încearcă, de asemenea, să ajungă la o definiție a proverbului, privindu-l din două
perspective, potrivit noțiunii de semn: a conținutului și a expresiei. Cuvântul „proverb” este un compus
dintr-o prepoziție și un substantiv care se aseamănă perfect ca structură lexicală cu denumirile din
limbile slave: „prislovi”, „przyslowie”.
De altfel, proverbele exprimă, printr-o judecată de tip inferior, un adevăr formulabil printr-o
judecată de tip superior, sau declanșează în mintea interlocutorului –pentru a fi decodat- un întreg și
complicat raționament inductiv.
În consecință, proverbele se comportă ca mici opere literare. Valoarea lor estetică este cu atât
mai mare, cu cât formularea este mai aproape de senzorial și cu cât acest senzorial exprimă o idee mai
generală; proverbele care capătă o formulare mai generală sunt mai puțin interesante din punct de
vedere estetic.