Perspectiva semiotică de abordare a proverbului

Lidia Lupașcu, profesoară de limba și literatura română,

grad didactic I, LT Măgdăcești,
doctorandă UST
Summary The proverb carries a strong symbolic load, determined by the
different contexts and groups within which they meet the consensus. Keyword
analysis, more common in proverbs, suggests that those who know and apply
them gain an understanding, that they are guided by a legitimate behavioral
guide, and that they have an interpretation of reality. Proverbs whose
interpretation and classification require relative flexibility, form an ensemble
that manifests itself as a philosophical language, in which the meanings overlap
or contradict, complement and deepen each other. The semiotic approach to
proverbs can take place separately, but also integrated in a system, but none of
the variants should be overemphasized.
Keywords: proverb, paremiology, approach, semiotics, context

Rezumat: Proverbul poartă o puternică încărcătură simbolică, determinată

de diferitele contexte şi grupuri în cadrul cărora acestea întrunesc
consensualitatea. Analiza după cuvintele-cheie, mai des întâlnite în proverbe,
sugerează faptul că cel ce le ştie şi le aplică dobândeşte un plus de înţelegere, că
se orientează prin intermediul unui ghid comportamental legitim şi că deţine o
interpretare a realităţii. Proverbele a căror interpretare și clasificare presupune o
relativă flexibilitate, alcătuiesc un ansamblu care se manifestă ca un limbaj
filosofic, în cadrul căruia sensurile se suprapun sau se contrazic, se completează
și se aprofundează reciproc. Abordarea semiotică a proverbelor poate avea loc
separat, dar și integrate într-un sistem, însă niciuna dintre variante nu trebuie
accentuată exagerat.
Cuvinte-cheie: proverb, paremiologie, abordare, semiotică, context.

Cunoașterea lumii e o ,,problemă a cunoașterii valorilor, absolute,

teoretice, practice, o problemă a explicării lumii în modul său de constituire și a
sensului său.”[1] Valorile pedagogice populare stau la baza sistemelor de
educație ale multor popoare. ,,Maximele, cugetările, proverbele sau aforismele
sunt expresii ce condensează o bogată experiență umană în domeniul moralității
și profunde gânduri despre comportamentul în societate ce constituie axiome
veritabile care contribuie la formarea conștiinței sociale a oamenilor.”[2, 25].
298
Un instrument al educației populare este proverbul. Într-un limbaj metaforic, de
mare forță sugestivă, proverbele exprimă concepția și atitudinile specifice
poporului nostru și conduc la o concluzie privind o normă morală cu mare grad
de generalitate. Termenul proverb(din latină proverbum, fr. proverbe)
desemnează o învățătură morală populară născută din experiență, exprimată
printr-o formulă eliptică sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau rimată;
zicală, zicătoare, parimie,[3] având derivatele paremiologia- știința despre
paremii, paremistica- totalitatea paremiilor, uneori însă această formă fiind și cu
sensul de paremiologie.
Proverbul cuprinde sensurile de învățătură, povață, factor, principiu,
mijloc al educației. Are o structură bimembră, alcătuit dintr-o constatare și o
concluzie-apreciere, este un raționament complet, având subiect și predicat:
Munca e brățară de aur. Din punct de vedere compozițional proverbul are
forma unei propoziții simple sau fraze scurte enunțiative, afirmativă sau
negativă. Nu orice propoziție e proverb, ci una care trebuie să se integreze într-o
perfectă unitate de formă şi fond, dar în care se exprimă concis și sugestiv
rezumatul unei experiențe printr-o povață sau învățătură, conținuturile lor având
profunzime filozofică. Proverbul este un enunț lingvistic (prin enunț
înțelegându-se o secvență fonetică, care poartă o informație semantică).
Proverbele s-au transmis inițial pe cale orală. Cercetătorii susțn că cele
mai vechi proverbe au fost atestate la sumerieni și ca și astăzi aveau caracter
didactic. Util în convorbirile simple, prieteneşti, dar şi în discursuri şi prelegeri.
Din cele mai vechi timpuri, omul a simţit nevoia de a formula reguli de conduită
care să întrunească consensul unanim al comunităţii sale. În mod curent,
oamenii reuşesc să-şi organizeze şi să conducă viaţa lor personală şi pe cea a
comunităţii fără a apela la mijloace ştiinţifice. Proverbele poartă o puternică
încărcătură simbolică, determinată de diferitele contexte şi grupuri în cadrul
cărora acestea întrunesc consensualitatea. Conţinutul social conferă proverbelor
un grad ridicat de abstractizare şi nota de suprauman; astfel ele asigură un
substrat imagistic şi ideatic, confortabil şi familiar al existenţei. Analiza unor
indici după cuvintele-cheie, mai des întâlnite în proverbe, sugerează faptul că cel
ce le ştie şi le aplică dobândeşte un plus de înţelegere, că se orientează prin
intermediul unui ghid comportamental legitim şi că deţine o cheie de
interpretare a realităţii. ,,Proverbele sunt formulări concise, plastice, relativ
stereotipe, care exprimă concentrat adevăruri cu valoare generală, rezultând din
îmbinarea unei largi și bogate experiențe practice, cu observații pertininete

299
asupra fenomenelor și lucrurilor lumii înconjurătoare”.[2, 304] Analiza acestui
gen, bogat în arhaisme şi regionalisme, presupune o relativă flexibilitate
interpretativă şi de clasificare. Sunt răspândite în literatură o mulțime de definiții
ale proverbului grupate în 3 direcții:
a) direcția literar-folclorică (încadrarea în gen și specie);
b) direcția lingvistică (caracteristicile expresive ale proverbului);
c) direcția logică (statutul logico-semiotic al proverbului).
Istoria unui popor e reflectată în proverbele lui, prima carte de legi
nescrise, ,,cod de comportare”. Proverbele, aforismele poporului, au o existență
milenară. Etnologii şi sociologii spun că proverbele nu reflectau doar realitatea
românească, ci serveau în urmă cu sute de ani şi drept reguli de conduită.
Paremiologii sunt cei care au contribuit la păstrarea în forma scrisă a
înțelepciunii populare. Încă din secolul XVIII apar colecții de proverbe. Primul
român care a reușit să adune o mare parte dintre proverbele și maximele
românești este Iordache Golescu. Alți paremiologi importanți sunt I.C. Hințescu,
Petre Ispirescu, Iuliu A. Zanne, Iordache Golescu, Ovidiu Bârlea.
Iuliu Zanne și-a ordonat proverbele adunate pe câteva mari teme, în
cadrul cărora a operat o clasificare pe „câmpuri conceptuale”. În final,
materialul alcătuit din aproximativ 20.000 de proverbe, apare organizat în modul
următor.[4]
• Credințe. Obiceiuri: Dumnezeu, draci, sfinți, preoți, eresuri și credințe.
• Povețe și opriri, maxime, sentințe, pilde filosoficești. • Maxime extrase din
diferiți autori români .
• Natură: an, anotimpuri, astre, ceasuri, zile, sărbători, timp, variațiuni
climaterice; // elemente, pământ, pietre, plante, poame, munca pământului.
• Despre animale: păsări, patrupede, insecte, pești.
Omul și părțile corpului: omul în genere, bărbat, femeie, copii, organe,
membre.
• Despre viața fizică a omului: trupul omului, stările, facultățile și
mișcările sale, viață, moarte, infirmități, boli, mișcări, cele cinci simțuri, somn,
vis; // obiceiuri, îmbrăcăminte, case și clădiri diverse, gospodăria casei; //
mâncare, băutură.
• Despre viața socială a omului: vecin, cercetare, tovărășie; // stări
sociale, boieri, titluri, război, jocuri, cântece, petreceri, arme; // justiție, legi,
învățătură, negustorie, călătorie, meserii, unelte.

300
 •Despre viața intelectuală și morală a omului: sufletul și facultățile sale;
// conștiința și inima; // calități și virtuți; // defecte, vicii și crime.
•Proverbe istorice: țări, popoare, orașe, sate, localități diverse, nume
proprii.
Fiind o categorie folclorică foarte răspândită și înzestrată cu
autoritate și purtătoare de înțelepciune se aplică în diferite situații de viață.
Proverbele reprezintă atitudinea față de aspectele negative ale vieții, față de tot
ce e rău, vicios, urât. În conținutul proverbelor persistă fenomenele negative în
opoziție cu cele pozitive. Dar, având funcție educativă, urâțenia este combătută,
iar frumusețea, bunătatea mereu biruie. Un proverb care descrie o regulă de
conduită de bază poate fi cunoscut și ca maximă. Proverbele transmit un
standard moral, ele sunt fructul gândirii colective şi au o funcţie educativă, fie
de îndreptare a unor fapte rele deja comise, fie de prevenire a încălcării unor
reguli sociale. Folosirea proverbelor pentru a reconstrui sistemul moral al unei
culturi este strâns legată de mesajul transmis, dar şi de situaţia care-l impune.
Ele nu mai sunt simple teme de largă circulație, ci simbolizează expresii ale
mentalității și ale vieții omului. ,,Specifice culturii orale, proverbele au constituit
obiectul celor mai vechi colecţii de folclor”[6], spune etnologul Ion Cuceu.
Proverbul este un semn.
Cum ia naștere și cum se aplică proverbul, ce înlocuiește? Trebuie
raportat la sistemul paremiologic în care se înscrie ca unitate minimală
constitutivă și, fiind semn verbal, raportat la sistemul lingvistic particular, al
cărui component este. Principala caracteristică a proverbului este laconismul
formal, dar cu un conținut profund. Proverbul nu este niciodată utilizat în afara
unui proces concret de comunicare. Omul le are la îndemână și le folosește la
locul și la momentul potrivit. Proverbele fac legătura între vorbire şi actele de
vorbire. Toate se încadrează în orizontul vieții umane. Pot avea sens direct și
sens figurat. Din punct de vedere funcțional au menirea să plasticizeze gândul
expus. Proverbele nu apar în propriul lor context. Înlănțuirile de proverbe
practicate de unii scriitori speculează câteodată trăsăturile lor expresive sau sunt
cu totul întâmplătoare uneori. Merită reținută explicația dată de Mircea Eliade
mecanismului producerii proverbelor, în care experiența și gustul individual sunt
validate și susținute de cele ale grupului. ,,Proverbul, însuși, a fost la început o
expresie fericită, dar câtă experiență colectivă înapoia lui, câtă precizie în
imagini, cât fantastic acumulat. Nimeni nu poate face un proverb de capul lui. Și
nici nu poate colabora la creșterea unui argou dacă nu se integrează perfect în

301
organicitatea acelei colectivități sau acelei bresle”.[7, p. 217] Proverbul este un
simbol ceea ce întărește caracterul său poetic. E o metaforă, o alegorie, o
comparație care se trage dintr-o întâmplare, este rodul realităților istorice și
sociale. Proverbul este un semn poetic. Luate împreună, proverbele, alcătuiesc
un manual de poezie înțeleaptă. Ele sunt autentice creații lirice, pentru că are loc
contopirea limbajului metaforic, figurativ și conținutul textului. Sunt evidențiate
nuclee tematice: istorice, juridice, sociale, filozofice, familiale, erotice. Existența
și experiența omului de milenii a fost conservată în expresii impersonale în care
metafora, simbolul, alegoria plasticizează și sensibilizează ideea. De multe ori,
proverbele românești au rimă și ritm, fiind astfel ușor de memorizat, reprodus și
transmis. Deși se susține că proverbele nu alcătuiesc o literatură, folosirea
măiastră a figurilor de stil în limbajul cotidian și cel al poeților dovedesc
contrariul:
comparații: Omul e ca oul; Cuvântul e ca vântul, nu se ajunge nici cu
armăsarul, nici cu ogarul;
personificări: Gura omului numai pământul o astupă; Trâdăvia ține cheia
sărăciei, Lenea doarem și sărăcia o apără de muște;
metafore: Rădăcina tuturor relelor; În buze miere şi în inimă fiere; Vorba e de
argint, tăcerea e de aur;
hiperbole: Plouă cu găleata; Am scăpat de dracul și am dat de tată-său;
alegorii: Urciorul nu merge de multe ori la apă; Când e bolnav leul,
iepurii îi sar în spinare;
antiteze: Înțeleptul adună și prostul risipește; Bani albi pentru zile negre;
iapă albă-mi trebuia,/ că cea neagră nu trăgea.
rima: Bună țară, rea tocmeală; A tunat și i-a adunat; Vorba dulce , mult
aduce;
repetiții: Bine faci, bine găsești; Cine fură azi un ou, mâine va fura un
bou.
Autorii maximelor culte au luat drept exemple, proverbele. ,,Deșteaptă-te,
române”, de Andrei Mureșan, ,,Unde-s doi, puterea crește” V. Alecsandri,
,,Proști, dar mulți” , ,,Capul lui Moțoc vrem” de la C. Negruzzi. Numeroase
expresii paremiologice sunt de origine cărturărească: „Ca musca la arat”, „Ai
cântat îmi pare bine,/ Acum joacă dacă poţi” , „Când în obşte nu-i unire,/ Nici o
treabă nu se face/ Cu izbândă şi cu pace” de la Donici, „Râzi tu, râzi, Harap
Alb”, Ion Creangă.

302
 Paremiologia este un domeniul de studiu asumat în cea mai mare măsură
de lingviști și etnologi, dar în ultima perioadă și alte științe umaniste și-au
îndreptat atenția asupra ei: etnografia, estetica, pedagogia, lingvistica, semiotica,
sociologia, istoria, psihologia, sociologia, antropologia. În proverbe totdeauna
este văzut omul, de om, pentru om, este și subiectul și obiectul adevărului
filozofic. Bagajul individual de proverbe diferă de la om la om. Actualizarea
proverbelor este condiționată de contexte concrete, situații, comportamente.
Această diversitate de situații a dus la crearea unui repertoriu foarte bogat în
proverbe, în cadrul cărora găsim răspunsuri situațiilor ce se cer rezolvate. Dacă
este să considerăm enunțul „iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” drept
proverb, atunci putem vorbi și despre anumite cazuri de anti-proverbe, chiar
dacă noile construcții nu sunt menite neapărat să parodieze. Astfel, regăsim
exemple în care sintagma „iubirea de argint” este înlocuită pe rând de
„trândăvie”, „puțină credință” sau chiar „contabilul”: „trândăvia – rădăcina
tuturor relelor”, „puțina credință este rădăcina tuturor relelor”, „Rădăcina tuturor
relelor: contabilul”. Există și cazuri în care ambele părți esențiale ale
proverbului au fost modificate pentru a putea fi create titluri menite să atragă
cititorul. Este cazul enunțului: „Consumul excesiv de alimente acide (acidoza)
este rădăcina tuturor bolilor” , titlu regăsit pe un site ce promovează sfaturi
pentru un stil de viață sănătos, în care se poate observa că „acidoza” și „bolile”
înlocuiesc acele părți prin care proverbul s-a fixat în mentalul colectiv. Un alt
exemplu similar este: „Greutatea în exces, rădăcina tuturor problemelor”. Cazuri
de așa-numite anti-proverbe regăsim și în literatură, în lucrările unor autori
precum: „plictiseala este rădăcina tuturor relelor” , în care putem observa cu
ușurință că sintagma „iubirea de argint” este înlocuită cu substantivul
„plictiseală” sau „lipsa banilor este rădăcina tuturor relelor”, anti-proverb regăsit
în numeroase culegeri de maxime și aforisme.
Modelele principale utilizate în studiul proverbelor sunt: modelul
semiotic, modelul structural-funcțional și modelul pragmatic. Modelul semiotic
pornește de la ideea formulată de Halliday, conform căreia limbajul nu
reprezintă altceva decât mediul social semiotic unic de comunicare. Din această
perspectivă, limbajul prezintă o funcționare tripartită:
„ideațională”- limbajul analizează experiența umană;
„interpersonală”- limbajul hotărăște relațiile umane;
„textuală”- limbajul creează ordinea discursivă a realității care facilitează
celelalte două funcții.[8, p.387]

303
 Plecând de la modelul semiologic propus de Charles Morris, care, deși nu
se leagă direct de proverbe, Peter Grzybek realizează și el un model semiotic
extrem de util studiului proverbelor.
În domeniul semioticii, Grzybek, eruditul lingvist și cărturar german s-a
ocupat în special de probleme generale de text și semiotică culturală. În
contextual paremiologiei, el s-a remarcat în special în domeniul cercetării
proverbului. În numeroase lucrări despre teoria proverbului, el este unul dintre
fondatorii cercetării empirice a proverbului, care se referă la investigarea
cunoștințelor proverbului individual și colectiv și a factorilor care influențează
aceste cunoștințe. Ideile lui Grzybek, în special cele cu privire la statutul de acte
de vorbire indirecte al proverbelor și funcțiilor acestora, descoperă faptul că
proverbele pot fi descrise/ analizate pornind de la trei categorii semiotice
interdependente: prima categorie este cea a „heterosituativității”/
„heterosituaționalității” (atunci când sensul unui proverb depinde de situația în
care acesta este folosit); a doua categorie este cea a „polisemanticității” (se
referă la faptul că proverbele dețin un potențial de sensuri multiple); iar cea de-a
treia este „polifuncționalitatea” (se referă la faptul că unul și același proverb
poate avea funcții diferite în contexte diferite).
Apelând la aceste categorii, autorul german formulează trei clase de
funcții paremiologice: un set de funcții pragmatice, un set de funcții sociale și
un set de funcții strategice.
Chiar dacă modelul propus de Grzybek prezintă caracteristici diferite, nu
trebuie să trecem cu vederea faptul că noțiunea de „polisemanticitate” se
aseamănă cu dimensiunea semantică propusă de Morris, „polifuncționalitatea”
amintește într-o oarecare măsură de dimensiunea sintactică a semnului enunțată
de autorul american, iar „heterosituativitatea”, desigur, de dimensiunea
pragmatică. Cu toatea acestea, meritul lui Grzybek este acela că s-a folosit foarte
bine de modelul lui Morris pentru a crea un model particular care poate fi aplicat
proverbelor.
Studiul semiotic al proverbelor a fost mult timp o pretenție în domeniul
folcloristicii. O afirmație explicită în această direcție vine și de la folcloristul și
semioticianul rus Pëtr G. Bogatyrev, coautor al lui Roman Jakobson, care, încă
din anii 1930, a declarat explicit: „Investigarea proverbelor în aspectul lor
semiotic este una dintre cele mai recunoscătoare sarcini pentru un
folclorist”(Bogatyrëv, 1971: 366) În ciuda acestei situații, au existat întotdeauna
(și vor fi) încercări de a descrie semnificațiile proverbului, fără atingerea tuturor

304
problemelor teoretice. În acest sens, paremiologii și paremiografii s-au ocupat
nu numai de interacțiunea semanticii cu pragmatica și sintactică, dar și
lingvistica, poetica.
Noi posibilităţi de interpretare şi rezolvare a problemei analizei
proverbelor au deschis exegeţii ruşi consacraţi: U. B. Dalgat, M. B. Hrapcenco,
V. Sadovschii, E. G. Iudin, D. M. Lasmanov, P. G. Bogatyriov, R. O. Iacobson
care au utilizat unele principii de analiză semiotică.
P. Ruxăndoiu analizează proverbele bazându-se, în principal, pe termenii
microcontext, macrocontext, context genetic, context generic, C. Negreanu are
ca punct de plecare conceptul şi reţeaua de elemente care îl delimitează.
De-a lungul timpului proverbul a fost definit de folcloriști, lingviști,
cercetători, istorici: ,,cunoaștere primitivă, populară”, ,,expresie lingvistică”,
,,fructul experienței unui popor”, ,,sentință”, ,,formă de creație literară”.
Modalitatea de manifestare este determinată de faptul că proverbele sunt
enunțuri scurte, se folosesc în situații concrete de viață, deși acestea sunt într-un
număr nelimitat.
Proverbele alcătuiesc un ansamblu care se manifestă ca un limbaj
filosofic, în cadrul căruia sensurile se suprapun sau se contrazic, se completează
și se aprofundează reciproc. Abordarea semiotică a proverbelor poate avea loc
separat, dar și integrate într-un sistem, însă niciuna dintre variante nu trebuie
accentuată exagerat. Fiecare proverb trebuie analizat autonom de celelalte. Mai
mult decât atât, chiar dacă unele au răspândire universală, totuși sunt adaptate
limbajului, specificului, epocii unui popor. Indiferent de abordare, proverbele
sunt un tezaur care cuprinde informații psihologice, sociologice, istorice,
lingvistice, culturale. Cunoașterea și aprecierea poate fi valorizată nu numai
dintr-o perspectivă poetică, lingvistică, folclorică și literară, ci și una analitică
deschisă cercetării pluridisciplinare.

Bibliografie:
1. Andrei, Petre, Filosofia vieții. Iași: Ed. Polirom, 1997, 140 p.
2. Silistraru, Nicolae. Etnopedagogie și educație: Monografie, Chișinău:
CEP UST, 2019, 407 p.
3. https://dexonline.ro/definitie/proverb
4. Zanne Iuliu A., Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina,
Ungaria, Istria și Macedonia. Proverbe, ziceri, povețe, cuvinte adevărate,

305
 asemănări, idiotisme și cimilituri, ediție îngrijită de Roxana Vieru, prefață de
Ioan Milică, Iași: Editura Vasiliana ’98, 2019.
5. Mihalcea I. Ioan Frazeologie biblică românească. Proverbele, Universitatea
,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de litere, 2018
6. Cuceu Ion, Dicţionarul de proverbe româneşti. Cluj: Litera International, 2006
7. Mircea Eliade, Fragmente, după vol. Oceanografie(1934), în vol Meșterul
Manole, Studii de etnologie și mitologie, Ed. Junimea, Iași, 1992.
8. O Park, Jeong,; Milică, Ioan, Proverbs as Artistic Miniatures: A Stylistic
Approach, în Revue Roumaine de Linguistique, LXI, Bucureşti, 2016., p. 387
9. Iakobson, R. - Bogatyrev, P.: Folclorul ca formă specială de creație. În: P.
Bogatyrev: Contextele creației. Praga 1971, pp. 36–47. (Publicat inițial în 1929.)

306