Sunteți pe pagina 1din 32

Lit.

PIPP 9-10_2018
LITERATURA AFORISTICĂ (PROVERBE ŞI ZICĂTORI) ŞI LITERATURA ENIGMATICĂ PENTRU COPII (GHICITORI)
PLAN ȘI SUPORT DE CURS

LITERATURA AFORISTICĂ (PROVERBE ŞI ZICĂTORI)


1. Obiectivele unităţii de învăţare (ale cursului)
La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
1.1. să definească conceptul de literatură aforistică;
1.2. să evidenţieze trăsături caracteristice ale literaturii aforistice;
1.3. să identifice funcţii sau valori generale şi particulare ale literaturii aforistice, inclusiv ale literaturii aforistice pentru copii;
1.4. să recunoască identitatea sensurilor logice ale proverbelor româneşti şi maghiare, similaritatea modului în care mentalitatea tradiţională românească
şi maghiară (lumea copilului în universul rural) se reflectă în proverbele din cele două limbi şi culturi populare;
1.5. să distingă sensuri şi consensuri gnomice în texte aparținând unor colecţii paremiologice cunoscute sau în texte paremiologice la prima vedere, în
ordinea axiologică a valorilor morale, estetice, existențiale respective;
1.6. să identifice căi interpretative şi chei ale înțelegerii literaturii aforistice populare sau culte, în ordinea exemplelor date pe categorii tematice
aparținând literaturii aforistice pentru copii.

2. Literatura populară aforistică (proverbe, zicători) pentru copii. Corpus de texte și exemple pe categorii tematice
Planul de curs:
2.1. Conceptul de literatură aforistică (proverbe şi zicători, definiţii, caracteristici)
2.2. Imaginea lumii copilului din proverbele româneşti traduse în limba maghiară de Vöő István (1978, 1984)
2.3. Sensuri şi consensuri gnomice în colecţia paremiologică Dacă poţi râde, să râzi (1974) sau despre cultivarea valorilor morale în literatura
aforistică culeasă de Petru Rezuş
2.4. Căi şi chei ale literaturii aforistice culte în creaţia lui Ion Vlasiu. Calea aforistică şi cheile înţelegerii sale

***
2. Literatura populară aforistică (proverbe, zicători) pentru copii. Corpus de texte și exemple pe categorii tematice

2.1. Conceptul de literatură aforistică (proverbe şi zicători, definiţii, caracteristici)


Proverbele sunt expresii populare succinte, de obicei ritmice şi rimate, cel mai adesea metaforice, care, prin actualizare situaţională (contextualizare),
concentrează rezultatul unei experienţe de viaţă sau al unei observaţii asupra vieţii.

1
Proverbele sunt forme expresive de cunoaştere filozofică şi de însuşire estetică a realităţii, care se caracterizează printr-o mare concentrare sau
densitate a informaţiei. Altfel spus, ele sunt nişte afirmaţii de adevăr exprimate într-o formă sentenţioasă (corespondentul lor cult sunt maximele, aforismele
sau cugetările filozofice).
Proverbele sunt forme de tematizare specifice oralităţii populare, pentru că ele concentrează experienţe umane tipice în forme lingvistice expresive
(aforistice, metaforice). Ele devin astfel un mijloc de înţelegere şi de interpretare a lumii şi, în acelaşi timp, de comunicare a acestei experienţe.
Datorită oralităţii şi plasticităţii lor, proverbele se definesc ca expresii paremiologice, adică formule impersonale de mare vechime şi expresivitate
metaforică, înzestrate cu autoritate şi purtătoare de înţelepciune. De aceea, culegerile de proverbe au fost considerate adevărate cărţi de înţelepciune ( Viaţa lui
Esop, Pildele sau proverbele lui Solomon), ale căror judecăţi sau raţionamente trimit la un consens etic general, valabil pentru majoritatea oamenilor (copii sau
adulţi), pentru că implică ideea de bine sau de rău. Aceasta face ca proverbele să impună un sfat, un îndemn, o povaţă, o apreciere, o comportare (atitudine,
acţiune) indicată sau contraindicată.
Structura logică a proverbelor cunoaşte o dispoziţie ternară (în trei termeni): astfel, în structura lor, există întotdeauna (1) o persoană (copilul, omul în
general), căreia i se adresează sfatul şi care este beneficiarul posibil (ipotetic) al unor experienţe dezirabile de cunoaştere a lumii; (2) o comportare indicată
sau contraindicată, o atitudine, o acţiune; (3) un element de relaţie (o împrejurare, un context, o situaţie, în legătură cu care se dă un sfat sau se prescie un
comportament dezirabil.
În spaţiul intercultural ardelenesc, remarcăm identitatea sensurilor logice ale proverbelor româneşti şi maghiare, similaritatea modului în care
mentalitatea tradiţională românească şi maghiară (lumea copilului în universul rural) se reflectă în proverbele din cele două limbi şi culturi populare ( Gál
László: 1999; Vöő István: 1978, 1984).
Din aceste definiţii şi trăsături caracteristice ale proverbelor decurg o serie de funcţii generale şi particulare ale acestei specii literare accesibile
copiilor, de mare relevanţă socio-culturală şi psiho-socială.
Între funcţiile generale ale literaturii aforistice (proverbe şi zicători), recunoaştem funcţia filozofică (cognitivă, ideatică, gnoseologică sau gnomică),
funcţia antropologică (viziumea omului despre lume şi existenţă), funcţia axiologică (valori de reprezentare a mentalităţilor), funcţia identitară (conştiiţa
apartenenţei etnice la un anumit spaţiu spiritual, la o anumită moştenire culturală), funcţia expresivă (subiectivă, emoţională sau afectivă), funcţia psihologică
(psihologia popoarelor), funcţia estetică (de însuşire artistică a realităţii), funcţia simbolică ş.a.
Între funcţiile particulare ale literaturii aforistice (proverbe şi zicători), menţionăm funcţia iniţiatică, funcţia integratoare, funcţia de securizare, funcţia
practică (praxiologică), funcţia moralizatoare (etică), funcţia educativ-formativă (sau didactică).
Zicătorile se aseamănă cu proverbele, dar se şi deosebesc de acestea, atât în formă, cât şi în conţinut, fiind foarte simplificate, chiar schematice (în
formă sau în expresie) şi mult mai puţin complexe (în substanţa de sens a conţinutului).

2.2. Imaginea lumii copilului din proverbele româneşti traduse în limba maghiară de Vöő István (1978, 1984)
Literatura de specialitate a consacrat înţelegerea culturii ca reprezentând un sistem de semne sau valori elaborate de gândirea umană, ca rezultat al
procesului de asimilare şi adaptare în raport cu mediul înconjurător, sistem intermediar între om şi natură (Pop; Ruxăndoiu, 1978; Bernea, 1985; Vulcănescu,
2
1987, Rosetti, 1970 ş.a.). Cultura se constituie, aşadar, prin valori elaborate de om, putând fi definită ca totalitate a valorilor materiale şi spirituale create de
omenire, ca rezultat al unor îndelungate practici social-istorice. În acest context, cultura populară este definibilă în raport cu noţiunea de cultură în general, aşa
încât înţelegem prin cultură tot ceea ce în mediu se datorează omului, deci tot ceea ce a creat acesta dincolo de realitatea naturală şi biologică anterioară lui şi
obiectivă în raport cu conştiinţa sa. Astfel, cultura, ca ansamblu dinamic de valori funcţionale, reprezintă modalitatea fundamentală de integrare a spaţiului
vital în existenţa individului şi a societăţii. Pe de altă parte, întrucât se constituie în planul unui nou sistem de semne, care este şi rezultatul unor acţiuni de
reorganizare structurală a mediului vital, cultura întruneşte toate atributele unui fenomen social universal, în cadrul căruia creaţia de valori este relevantă
pentru existenţa umană în general şi, în acelaşi timp, este revelatoare a dimensiunilor specifice culturilor naţionale.
Cultura populară cuprinde ansamblul valorilor spirituale şi materiale ale unor comunităţi etnice determinate sau ale unor clase sociale în opoziţie sau
nu cu acelea ale altor clase sociale. Cultura populară reprezintă totodată o cultură arhaică, constituită în timp şi conservată prin tradiţie în paralel cu
dezvoltarea unei culturi de alt tip decât aceea a claselor populare. În acest sens, s-a insistat pe antiteza dintre cultura populară, „o cultură orală”, conservată în
cadrele tradiţionale ale civilizaţiei rurale, şi „cultură scrisă”, aparţinând civilizaţiei urbane. Mai mult, s-a încercat şi o nuanţare a acestei opoziţii, prin
consemnarea caracterului „negramaticalizat” al culturii populare orale, prin opoziţie cu aspectul „gramaticalizat” al culturii scrise sau „culte” de la oraş.
Folclorul, respectiv cultura populară spirituală abordată din perspectivă estetică, poate fi definit, aşadar, ca totalitate a creaţiilor şi a manifestărilor
artistice literare, muzicale şi comportamentale, aparţinând culturii spirituale a poporului: literatura populară (literatura folclorică, folclorul literar etc.),
folclorul religios, muzica populară, dansul popular, formele de teatru şi de spectacol popular etc. Literatura populară aparţine, astfel, unui domeniu ierarhizat
de valori mai restrâns, care, deşi circumscrie doar mulţimea faptelor artistice preponderent literare , ajunge în cele din urmă să le integreze în complexe
folclorice sincretice. Prin urmare, orice clasificare a literaturii populare (pe categorii funcţionale, textual-tematice, discursive, estetice, formale, pe genuri şi
specii etc.) este relativ greu de realizat, nu numai datorită complexităţii fenomenului folcloric literar ca atare, ci şi ca urmare a multiplelor sale relaţii de
interferenţă şi de interdependenţă cu celelalte domenii ale culturii spirituale populare cu care interacţionează. Cu toate acestea, raţiuni de ordin metodologic şi
didactic operează totuşi – în primul rând, după criteriul funcţiei rituale sau ceremoniale – o delimitare taxonomică a domeniului literaturii populare, pe care îl
ordonează în două importante categorii, respectiv creaţia literară cu funcţie rituală sau ceremonială (sau literatura ceremonialurilor, după criteriul ritualităţii
obiceiurilor calendaristice) şi creaţia literară fără funcţie rituală sau ceremonială (sau literatura populară după genuri şi specii, potrivit criteriului de
clasificare funcţional-estetic).
În ordinea acestor delimitări conceptuale şi terminologice, se poate vorbi despre trăsături specifice la nivelul folclorului în ansamblul său, deci şi la
nivelul literaturii populare (inclusiv în domeniul al folclorului literar sau al literaturii folclorice/populare pentru copii). În acest sens, au fost, în general,
recunoscute şi acceptate următoarele caracteristici (Pop; Ruxăndoiu, 1978):
(1) Caracterul tradiţional (raportul dintre tradiţie şi inovaţie, trimiţând la contradicţia dialectică a dinamicii progresului, care antrenează deopotrivă
caracterul conservativ şi caracterul novator al folclorului literar);
(2) Caracterul colectiv (raportul dintre individ şi colectivitate);
(3) Caracterul oral (raportul dintre modalitatea de creaţie, de existenţă şi de transmitere orală şi scrisă, trimiţând la procedee specifice oralităţii şi la
anumite consecinţe şi implicaţii ale oralităţii, între care, existenţa variantelor.

3
(4) Caracterul anonim (prin interdependenţă cu celelalte caractere şi, mai ales, prin corelare cu caracterul colectiv, desemnează raportul dintre creator
(creatori) şi conştiinţa artistică a colectivităţii.
(5) Caracterul sincretic (prezenţa concomitentă a mai multor limbaje artistice pentru realizarea comunicării folclorice-literare autentice, atât în plan
funcţional, cât şi în plan expresiv).
(6) Caracterul scenic (raportul dintre creaţie şi reprezentare).
(7) Caracterul formalizat (ansamblul morfologic şi structural-funcţional al elementelor preexistente: tipare generative, afinităţi, clişee formale
prefabricate, invariante, modele, prototipuri, scheme invariabile etc.).
Prin aceste caracteristici, creaţia populară dovedeşte o mare bogăţie tematică şi complexitate ideatică. Expresie a unei colectivităţi, folclorul literar
circulă, în concluzie, pe cale orală, autorii săi individuali nu ne sunt cunoscuţi, păstrează un sistem fix de mijloace de expresie, generează variante în cadrul
unei literaturi nescrise şi accentuează şi alte dominante sau caractere generale subînţelese, între care: caracterul spontan, enciclopedic, naţional, istoric
(evolutiv), general, social şi, fireşte, caracterul popular.
Literatura populară aforistică pentru copii cuprinde proverbe şi zicători care reflectă modul specific în care se regăseşte lumea copilului şi universul
rural în mentalitatea culturală tradiţională.Din perspectiva determinismului psiho-social şi al dinamicii relaţiei dintre tradiţie şi inovaţie, proverbele româneşti
şi maghiare despre lumea copilului evidenţiază numeroase asemănări în planul spiritual al reprezentărilor lumii în mentalitatea populară.

În această ordine de idei, am urmărit câteva direcţii de studiu asupra imaginii lumii copilului din proverbele româneşti şi maghiare culese, selectate şi
traduse de către Vöő István (1978, 1984), în termenii înţelegerii cotidianului tradiţional românesc şi maghiar din perspectiva unor contexte funcţionale plurale,
determinate de actualizări situaţionale şi comportamentale dintre cele mai diverse. Din această perspectivă decurg, de altfel, în abordarea acestei problematici,
numeroase interferenţe interdisciplinare, antrenând contribuţii teoretice – la rândul lor – dintre cele mai variate, atât din direcţia ştiinţelor socio-umane
(antropologia, filozofia, psihologia, logica sau sociologia), cât şi din direcţia ştiinţelor limbajului (retorica, poetica, stilistica, hermeneutica, pragmatica sau
socio-psiholingvistica) sau a ştiinţelor pedagogice.
Pornind de la definirea proverbelor ca forme expresive de cunoaştere filozofică şi de însuşire estetică a realităţii (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 241-255),
vom urmări considerarea funcţiilor şi a structurii proverbelor ca principale criterii de delimitare a unor agregări de valori de reprezentare a lumii relativ
omogene, cristalizate ca tot atâtea echivalenţe sau corespondenţe culturale şi interculturale, în cadrul acestor forme ale literaturii aforistice române şi
maghiare: „Termenul de «corespondent» nu înseamnă, în cazul de faţă, o traducere «ad litteram», ci un echivalent atât pe planul conţinutului, cât şi pe plan
stilistic. (...) Dată fiind bogăţia imensă a tezaurului paremiologic românesc, selectarea listei de proverbe ne-a pus în faţa unei sarcini complexe, mai ales prin
faptul că aceasta este prima culegere bilingvă de acest gen, cu interpretarea în limba maghiară. (...) Identificarea corespondentelor a implicat cercetări
temeinice. (...) În cazurile în care n-am avut la dispoziţie un echivalent maghiar atestat în surse, am recurs la tălmăcire proprie (...) Am folosit acest procedeu
şi atunci când echivalentul în limba maghiară acoperea, după aprecierea noastră, doar parţial sensul respectiv” (Vöő, 1978: 5-6, s.n.). Aceeaşi intenţie de a
restitui celor două culturi, sub forma unor echivalenţe, a unor „interpretări” sau a unor corespondenţe (inter)culturale, aceste instrumente de ghidare ontologică
şi de orientare gnoseologică, specifice oralităţii tradiţionale româneşti şi maghiare, a fost mărturisită şi ulterior de către cercetătorul maghiar: „Ca şi în

4
volumul precedent, ne-am străduit ca proverbele-titlu să urmeze, în măsura posibilităţilor, mai multe corespondente. În numeroase cazuri s-au putut stabili
corespondente absolute, iar în altele s-au adus tălmăciri apropiate ca conţinut şi ca stil” (Vöő, 1984: 5, s.n.).
Ceea ce este semnificativ, în acest sens, este că pentru nici unul dintre cele aproximativ 65 de proverbe româneşti (Vöő, 1978: 32-33, între numerele
450-465) şi maghiare (Vöő, 1984: 46-47, între numerele 637-652) care, în plan imagologic, vizează direct lumea copilului, la nivelul celor două mentalităţi
populare tradiţionale, autorul celor două dicţionare bilingve nu a fost nevoit să recurgă la traduceri propriu-zise, ci a găsit de fiecare dată unul sau mai multe
corespondente reciproce. De aici, atât omogenitatea, cât şi congruenţa principalelor valori ontologice şi gnoseologice de reprezentare a lumii civilizaţiei
tradiţionale, aşa cum acestea se oglindesc în proverbele româneşti şi maghiare pentru şi despre copii. Indiferent de gradul lor structural de expresivitate
(metaforice sau nemetaforice), de raportul dintre adevărul logic ( în diferitele sale forme obiective de fixare a referinţei) şi adevărul „proverbial” (cu diferitele
sale tipuri de transfer subiectiv), din planul substanţei conţinutului, sau de modalităţile logico-discursive de construcţie (zicători, proverbe imperative sau
proverbe propriu-zise), aceste formule paremiologice situează omul în centrul reprezentărilor lumii, omul care filozofează asupra rostului lucrurilor în general
şi care, chiar şi în ipostazele sale infantile sau juvenile, nu conteneşte să reflecteze, prin proverbe, asupra condiţiilor existenţei şi a modurilor ei de a fi: „În
proverbe, omul apare întotdeauna şi ca subiect şi ca obiect; omul îşi priveşte şi îşi dirijează, prin proverbe, propria viaţă” (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 253).
Între investigaţiile moderne din domeniul paremiologiei, remarcabila contribuţia realizată de Gál László (1999: 75-96) la reconsiderarea actuală a
statutului cazului special de agregare şi de expresie discursivă a mentalităţilor populare reprezentat de proverbe rămâne, în opinia noastră, cea mai
spectaculoasă abordare a acestei complexe problematici, din perspectiva investigării raportului dintre limbă şi logicitate (prin analiza comparată a operatorilor
logici în limba maghiară şi română) respectiv a „surselor existenţiale ale logicităţii” (Gál, 1999: 76, 98), privitoare la „alteritatea logică a culturilor română şi
maghiară”: „Proverbele, ca manifestări lingvistice ale experienţei specifice cultural, comportă şi un aspect logic. Compararea logicităţii înglobate în proverbe,
în limba maghiară şi română, atrage atenţia asupra unui lucru inedit. Practic, proverbele celor două limbi nu comportă diferenţe de natura formei logice. Viaţa
cotidiană tradiţională a celor două etnii se manifestă similar la nivelul teoretizării cotidiene prin intermediul proverbelor” (Gál, 1999: VII-VIII). Explicaţia
acestei cvasi-identităţi de logicitate rezidă, în opinia cercetătorului, nu numai în existenţa aşa-numitelor universalii logico-lingvistice, ci şi în raportările
diferite la dimensiunea timpului şi în imaginile diferite asupra temporalităţii care caracterizează universul civilizaţiei tradiţionale, prin opoziţie cu lumea
modernă: „Diferenţa de logicitate interprofesională este cea a societăţii moderne prezente. Similaritatea logicităţii înglobate în proverbe, ce merge până la
identitate, este cea a societăţii tradiţionale, incomparabil mai simple, comportând o percepţie a temporalităţii mult diferită de cea modernă. Timpului
tradiţional circular, închis, dominat de trecut, între timp i-a luat locul percepţia temporală deschisă, unde rolul principal îl joacă viitorul” (Gál, 1999: VIII).
Subscriem, în acest sens, principalelor delimitări conceptuale operate de Gál László (1999: 75-96, 100, passim) în planul „intermentalităţii” relevabile
în cele două culturi populare, la nivelul condiţiei literaturii gnomice şi a limbajului paremiologic în general, observaţii pe care le-am urmat şi le-am prezentat
în ordinea diferenţelor specifice circumscrierii proverbelor pentru şi despre copii în domeniul literaturii aforistice.
După cum este în general acceptat (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 246, 233, passim), configuraţia logico-discursivă a proverbelor cunoaşte o dispoziţie
ternară, structurată pe trei componente: (a) o persoană căreia i se adresează sfatul, în cazul nostru, copilul, ca beneficiar posibil al unor experienţe de
cunoaştere a lumii, (b) o comportare indicată sau contraindicată, în termenii unor atitudini sau ai unor acţiuni dezirabile, şi (c) un element de relaţie, respectiv
o împrejurare, un agent, o situaţie sau un anumit context, în legătură cu care se dă un sfat, respectiv se prescrie un anumit comportament dezirabil. În acest
5
sens, remarcăm, privitor la ipostazele acţional-pragmatice ale prezenţei copilului în mesajul codificat al proverbelor, că discursivitatea acestora, ca şi în cazul
descântecelor, nu presupune o adresare directă faţă de copil, ca beneficiar ipotetic. Considerăm, prin urmare, că şi în cazul proverbelor pentru şi despre copii
are loc, de fapt, o deplasare fictivă a beneficiarului direct sau indirect, din poziţia de destinatar, în poziţia de referent al mesajului.
Cu toate acestea, după cum observam anterior, sensurile logice al proverbelor în limba română şi în limba maghiară sunt aproape identice, inclusiv în
cazul proverbelor pentru şi despre copii, concluzie la care cercetarea mai sus menţionată (Gál,1999: 75-96) a ajuns ca urmare a observării unei serii de
corespondenţe şi similarităţi.
Astfel, distribuţia socială identică a reprezentărilor despre lume într-un mediu relativ omogen este dublată constant şi de o distribuţie identică a
structurilor logico-discursive utilizate în cazul universurilor de discurs respective, ceea ce înseamnă că structurilor identice ale cotidianului tradiţional
românesc şi maghiar le corespund structurile identice ale teoretizărilor sub forma proverbelor, altfel spus, omogenitatea fenomenologiei cotidianului este
dublată în permanenţă de omogenitatea sensurilor logice şi lingvistice corespondente. În aceste condiţii, metalimbajul logicii propoziţiilor urmează, de regulă,
limbajului obiect natural al proverbelor, care rezidă într-o sumă de situaţii comprehensiv-acţionale, cu alte cuvinte, o afirmaţie de adevăr (ca model de logică
naturală cristalizată în universul experienţei umane) se asociază de fiecare dată cu un univers de discurs corespunzător (Gál, 1999: 77-80, 81, 82, 84, passim ):
„Diferenţele dintre structurile logice ale proverbelor în cele două limbi, stabilite statistic, sunt neglijabile. Aceasta înseamnă că sensul logic al proverbelor în
cele două limbi, privite global, sunt practic identice.” (...) „Am putut constata că diferenţele de sens logic privite global între limba română şi limba maghiară
în mediul omogen de manifestare, cea a lumii cotidiene, sunt minime. Constatare valabilă în ceea ce priveşte găsirea corespondenţilor culturali ai proverbelor.”
(Gál, 1999: 81, 95).
În această ordine de idei, considerăm, la rândul nostru, că cea mai importantă concluzie asupra statutului proverbelor, din perspectiva sociologiei
cunoaşterii, respectiv a fenomenologiei cotidianului socio-uman şi a „ofertei de logicitate” propuse (Gál, 1999: 20, 24, 77, 84, 100 passim), trimite la
conceptul de „relevanţă” (Gál, 1999: 75-76) a proverbelor, ca forme de tematizare specifice oralităţii tradiţionale, presupunând experienţe umane tipice în
formă lingvistică expresivă. Proverbele sunt considerate, prin urmare, manifestări lingvistice contextualizate situaţional şi relevante din punct de vedere socio-
cultural şi psiho-social, adică a căror actualizare situaţională se realizează în contexte funcţionale specifice determinismului socio-psiho-social. Menţionăm, în
acest sens, că, în cazul proverbelor pentru şi despre copii, reprezentările lumii caracteristice cadrului socio-psiho-social menţionat anterior reflectă, de regulă,
şi înţelegerea importanţei funcţiei structurilor de rudenie în grupurile sociale ca medii folclorice.
Revenind la concluzia menţionată anterior, subliniem faptul că relevanţa proverbelor este înţeleasă în termenii adecvării simetrice realizate între
conţinuturile tematizate ale experienţei umane, trimiţând la consensuri etice generale, pe de o parte, şi aspectul logico-lingvistic al enunţurilor, pe de altă parte.
În aceste condiţii, apreciem că atât proverbele româneşti, cât şi proverbele maghiare pentru – şi despre – copii satisfac pe deplin acest deziderat al congruenţei
dintre sensurile (sau consensurile) existenţiale, pe de o parte, şi sensurile logico-lingvistice, pe de altă parte, respectiv dintre maxima contextualizare socio-
culturală ( sau relevanţa experienţială) şi maxima decontextualizare logico-lingvistică (sau relevanţa logico-discursivă), care trimit însă deopotrivă, prin
esenţializare, la maxima generalizare, altfel spus, la valabilitatea generală a afirmaţiilor de adevăr incontestabile (Gál, 1999: 75-76, 77-84, passim).
Indiferent însă de modalităţile logico-discursive de construcţie (proverbe enunţiative, imperative sau cu structură discursivă implicativă), conţinutul
ideatic obiectiv (ca pretenţie), proverbele care traduc imaginea lumii copilului în cultura tradiţională românească şi maghiară sunt expresii paremiologice
6
cristalizate în formule impersonale de mare vechime, expresivitate şi autoritate, care implică în general ideea de bine sau de rău, în legătură cu care se dau
sfaturi sau sunt prescrise comportamente dezirabile. Între acestea, o categorie aparte este reprezentată de proverbele care exprimă „ logica modală”, respectiv
în forma logică a „modalităţii populare” a lui „mai bine”, adică proverbe în care, în mod paradoxal, se produce privilegierea unor afirmaţii de adevăr „mai
adevărate decât cele adevărate”: „ Astfel afirmaţiile din proverbe se nuanţează în adevărate şi în mai adevărate. (...) Am putea introduce noţiunea de
modalitate populară pentru designarea acestei situaţii de graniţă?” (Gál, 1999: 91). Cu toate că cercetătorul maghiar are anumite rezerve în această privinţă,
acesta apreciază totuşi că privilegierea acestor afirmaţii de adevăr are rolul de a releva valori existenţiale fundamentale ale civilizaţiei tradiţionale. Între
acestea, recurente în lumea copilului sunt o serie de valori, între care menţionăm: sănătatea, înţelepciunea, libertatea, răbdarea, cumpătarea, prudenţa,
bunăvoinţa, cinstea, educaţia, adevărul sau acceptarea autorităţii şi a experienţei. În acest sens, am selectat, pentru exemplificare, câteva dintre proverbele care
trimit direct sau indirect la universul lumii copilului, unităţi paremiologice selectate din cele două cunoscute dicţionare bilingve ale lui István Vöő (1978, 1984
s.n.):
o „Mai bine întrebi de două ori, decât să greşeşti o dată.”
o „Mai bine să ocoleşti, decât să cazi în prăpastie.”
o „Decât un car de frumuseţe, mai bine un dram de minte.”
o „Decât doi «ţi-oi da», mai bine una «na»!”
o „Mai bine o pasăre în colivie, decât o sută pe gard.”
o „Mai bine să plângă copilul acum, decât să plâng eu mai târziu.”
o „Cu femeile şi cu copiii [mai bine] să nu glumeşti!”
În concluzie, apreciem că valoarea estetică a proverbelor româneşti şi maghiare a fost legată, în general, de valoarea lor filozofică, pentru că valorile
experienţei umane au fost conservate, atât în folclorul literar românesc, cât şi în cel maghiar, în expresii de mare plasticitate, în care metafora, alegoria şi
simbolul intervin efectiv şi expresiv, pentru a sensibiliza ideea, mărindu-i autoritatea morală şi extinzându-i semnificaţiile existenţiale (Pop; Ruxăndoiu, 1978:
241, 242).
Prin actualizările contextuale sau situaţionale determinate pe care le presupun, proverbele se disting astfel atât de categoriile de specii cu rosturi
ceremoniale şi cu un sincretism funcţional general, cât şi de categoriile nedeterminate de contexte funcţionale particularizate sau de categoriile care presupun
alte tipuri de actualizare dominante, precum actualizările comunicative specifice literaturii enigmatice, respectiv ghicitorilor: „Spre deosebire însă de creaţiile
cu rosturi practice, magice sau ceremoniale, a căror funcţie este orientată spre contexte generice reprezentând situaţii sau comportamente convenţionale,
actualizarea proverbelor este condiţionată de contexte concrete, care presupun anecdoticul, situaţii şi comportamente întâmplătoare etc. Marea diversitate
implicată de caracterul concret al contextelor funcţionale a determinat dezvoltarea unui repertoriu foarte bogat de proverbe in cadrul căruia se găsesc
răspunsuri corespunzătoare situaţiilor contextuale ce se cer rezolvate” (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 241). Caracterul colectiv, oralitatea, anonimatul, raportul
specific dintre tradiţie şi inovaţie, ca trăsături specifice ale determinismului psiho-social al folclorului literar, supradetermină şi limbajul proverbial,

7
manifestând însă şi anumite particularităţi structural-funcţionale, generate de natura şi de condiţiile specifice acestui limbaj paremiologic în cadrul folclorului
literar românesc şi maghiar.
Pornind, prin urmare, de la definirea proverbelor ca specie a literaturii aforistice sau gnomice şi de la înţelegerea acestor afirmaţii de adevăr în formă
sentenţioasă ca mijloc de transmitere a experienţei, de interpretare şi de înţelegere a lumii, în tipare discursive de o mare concentrare a informaţiei (Pop;
Ruxăndoiu, 1978: 241, 242), am relevat doar câteva dintre cele mai importante valori de reprezentare a lumii copilului din proverbele româneşti şi maghiare
traduse de István Vöő (1978, 1984), urmând ca, ulterior, discuţia asupra acestor valori să poată fi dezvoltată, fie în termenii analizei textual-tematice a
literaturii populare pentru şi despre copii şi tineret., fie în termenii analizei funcţiilor sale generale (antropologică, filozofică, axiologică, simbolică,
psihologică, estetică etc.) sau specifice (expresivă, iniţiatică, integratoare, praxeologică, etică, educativă ş.a.).

2.3. Sensuri şi consensuri gnomice în colecţia Dacă poţi râde, să râzi sau despre cultivarea valorilor morale în literatura aforistică culeasă de Petru
Rezuş
Materialul folcloric inedit publicat în colecţia de literatură aforistică Dacă poţi râde, să râzi. Proverbe şi zicători din Banat (Timişoara, 1974) a fost
cules de către savantul bucovinean Petru Rezuş în anii în care a profesat la Caransebeş (1938-1947) (Rezuş, 2010: 3). Parte a unei culegeri de proverbe
româneşti cuprinzând peste 8000 de proverbe inedite, corpusul paremiologic selectiv din această colecţie este structurat în 74 de capitole tematice, ordonate
alfabetic. Importanţa acestui volum este subliniată de către prefaţatorul ediţiei nu numai în ordinea editorială şi ştiinţifică a apartenenţei de drept a lucrării la o
„adevărată enciclopedie populară bănăţeană”, ci mai cu seamă în termenii spirituali ai unei restituiri necesare:
„Aducând o contribuţie modestă la tezaurul de proverbe româneşti cunoscut până acum, mărturisim că această culegere de Proverbe bănăţene atestă
încă o dată sufletul iubitor de frumuseţi nepieritoare al creatorului anonim din această vatră folclorică. Acestui suflet nobil, prezent pretutindeni în culegerea
de faţă, le-a închinat folcloristul o mare parte din muncă, recunoscător că i-a dăruit satisfacţii în timpul desfăşurării ei. (…). Publicarea acestei colecţii
constituie o remarcabilă realizare editorială, iar culegătorul ei se înscrie cu cinste în galeria profesorilor – folclorişti bănăţeni – George Catană, Lucian Costin,
Petre Ugliş-Delapecica etc. – care au îmbogăţit folcloristica noastră cu valoroase culegeri.” (Lazăr, 1974: 5-6).
Cercetarea de faţă porneşte de la definirea proverbelor şi zicătorilor ca specii ale literaturii aforistice sau gnomice şi de la înţelegerea acestor afirmaţii
de adevăr ca mijloc de cunoaştere şi de interpretare a lumii (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 241, 242), pentru ca, finalmente, analiza să urmărească valorile morale pe
care colecţia paremiologică întocmită de Petru Rezuş le evidenţiază. Observarea sensurilor şi a consensurilor gnomice din corpusul de literatură aforistică
examinat porneşte aşadar de la premisa potrivit căreia proverbele sunt forme expresive de cunoaştere filozofică şi de însuşire estetică a realităţii (Pop;
Ruxăndoiu, 1978: 241-255), care se caracterizează printr-o remarcabilă densitate morală, în tipare discursive de o maximă concentrare a informaţiei. Întrucât
comprimă în formă sentenţioasă experienţe umane tipice în forme lingvistice expresive, proverbele şi zicătorile s-au constituit în timp ca o cale de înţelegere a
lumii într-o ordine axiologică consacrată şi, în acelaşi timp, ca un mijloc de transmitere a acestei experienţe ontologice şi gnoseologice, trimiţând la consensuri
etice general valabile. Ca atare, vom observa că, indiferent de gradul lor structural de expresivitate (relevând trepte diferite de metaforizare), de raportul dintre
adevărul logic (în diferitele sale forme obiective de fixare a referinţei) şi adevărul „proverbial” (cu diferitele sale tipuri de transfer subiectiv, din planul
substanţei conţinutului) sau de modalităţile logico-discursive de construcţie (zicători, proverbe imperative sau proverbe propriu-zise), aceste formule
8
paremiologice situează omul în centrul reprezentărilor lumii. Recurgând la bogate exemplificări, în lucrare este subliniată ideea că, prin intermediul
proverbelor, omul nu conteneşte să reflecteze asupra condiţiilor existenţei şi a modurilor ei de a fi: „În proverbe, omul apare întotdeauna şi ca subiect şi ca
obiect; omul îşi priveşte şi îşi dirijează, prin proverbe, propria viaţă.” (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 253).
Titlul foarte inspirat al colecţiei preia o parte a unui proverb despre înţelepciunea de a accepta că orice lucru îşi are timpul său prielnic, clipa de graţie,
că este în viaţă o vreme pentru toate: Dacă poţi râde, să râzi,/ că este şi vreme de plâns. (p. 146). Rezonanţa sapienţială de extracţie biblică a mesajului din
titlu face ca acesta să pară ales deopotrivă de folcloristul şi de teologul Petru Rezuş, cu trimitere evidentă la fericirea de a te bucura şi de a trăi bine în timpul
vieţii tale trecătoare (Eclesiastul, 3.12): „O vreme este să râzi şi o vreme să plângi, o vreme este să te tângui şi o vreme să joci.” ( Eclesiastul, 3.4). Această
învăţătura biblică de căpătâi are şi alte asemenea ecouri pilduitoare în cuprinsul culegerii: Bucură-te de bucurie,/ că scârba abia aşteaptă să vie! (17: 53); Cât
eşti viu, trăieşte să-ţi ajungă,/ că moartea-i lungă. (54: 123); Sufletul cu zâmbetul/ şi trupul cu umbletul. (67: 149).
Pentru două treimi din capitolele culegerii, titlurile preiau, integral sau fragmentar, câte un text considerat ilustrativ din punct de vedere tematic, ceea
ce contribuie atât la unitatea secţiunii respective, cât şi la aceea de ansamblu. Rarele diferenţe textuale care se înregistrează între varianta-titlu şi varianta-text
fac ca, prin versiuni concurente, culegătorul să dea de regulă în titlu variante mai concentrate în formă şi, uneori, diferite ca grad de expresivitate; a se
compara, în acest sens, variaţiile unităţilor paremiologice din următoarele capitole: 39. Gluma potrivită (titlu)/ Gluma să ţi-o potriveşti,/ ca s-o nimereşti. (text,
p. 95); 48. Leneşul se trage la hodină şi pe zi senină (titlu)/ Afară-i zi senină/ şi leneşul se trage la hodină. (text, p. 109); 49. Limba-l strică, nu tăinuie nimică
(titlu)/ Pe flecar limba-l strică,/ că nu tăinuie nimică. (text, p. 115); 51. Mămăliga-i bună, românul poate să-ţi spună (titlu)/ Că-i mămăliga bună,/ numai
românul poate să-ţi spună. (text, p. 117); 54. Moartea tuturora le face partea (titlu)/ Tot omul are parte/ pe lumea asta de-o moarte. (text, p. 126); 70. Viaţa-i
dată s-o trăieşti (titlu)/ Viaţa-i dată s-o trăieşti,/ cât pe pământ vecuieşti,/ nu s-o cheltuieşti. (text, p. 152); 71. Vinul puţin dă înţelepciune (titlu)/ Vin puţin dă
înţelepciune,/ vin mult dă vorbe nebune. (text, p. 154).
Intervenţia sistematizatoare a culegătorului se manifestă însă mai evident în cealaltă treime a capitolelor (23), în care titlurile sintetice (în ordinea
exemplificării următoare – cuvinte, sintagme sau propoziţii) nu au corespondent textual explicit în capitolele respective: 44. Jocul; 29. Fărâmituri; 2.
Aducerile-aminte; 4. Averea şi sărăcia; 30. Fata şi sorocul; 32. Florile şi roadele; 34. Focul şi cenuşa; 35. Folosul şi paguba; 42. Îndemânarea şi iscusinţa;
28. Faţă curată şi faptă bună; 31. Femeie harnică – femeie frumoasă; 36. Frica-n spinare, fuga-n picioare; 8. Bărbatu-i stâlp de casă; 26. Dragostea e-un
lucru sfânt; 40. Hoţia are mâna lungă; 41. Îmbrăcatul râde de despuiat; 52. Minciuna-i vorbă goală; 50. Lucruri bune să se-adune ş.a. Dincolo însă de
intenţia de supraordonare pe unităţi tematice a materialului aforistic selectat, aceste denominări prin titluri aparent fără legătură cu conţinutul capitolelor au
menirea de a sugera unele contaminări de expresie cu alte specii ale folclorului literar, pe care conţinuturile corpusului aforistic le validează, în ordinea
sincretismului tematic şi funcţional specific folclorului literar. Astfel, dacă titluri ca cele de mai sus trimit la fabule (uneori direct la morala acestora), la snoave
sau la diverse creaţii aparţinând folclorului copiilor, conţinutul capitolelor respective evidenţiază la rândul lor interferenţele dintre literatura aforistică
(proverbe şi zicători), pe de o parte, şi literatura enigmatică (ghicitori), lirica populară (cu sau fără funcţie ritualică: cântece, strigături, descântece, blesteme)
sau folclorul copiilor (cimilituri, păcăleli, glume, formule cumulative, frământări de limbă), pe de altă parte: „Snoava are o funcţie prin excelenţă educativă,
raportată, ca şi în cazul proverbelor şi al fabulelor, la împrejurările concrete în care este povestită. Am putea spune că snoava este o fabulă în care rostul

9
alegoric al animalelor este înlocuit cu semnificaţii derivând din tipuri şi întâmplări umane. De altfel, există o strânsă legătură genetică între snoave şi
proverbe.” (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 267).
Capitolul 29 (Fărâmituri) ilustrează exemplar dinamica sincretismului constitutiv şi funcţional al speciilor folclorului literar la care ne-am referit
anterior. Astfel, în întregime structurat alegoric, acest capitol reuneşte şi concentrează la maximum tiparele generative ale diverselor istorioare cu tâlc
referitoare, între altele, la prinsul iepurilor sau al peştilor, soarta mai multor cocoşi în ogradă, năvala porcului la oală, cântecul cucului, invazia lăcustelor,
înţărcatul oilor, lupii care se-nsoţesc în haită, berbecii sau taurii care se bat cap în cap, ca şi la eternele dileme cu oul şi găina, broaştele-n lac, măgarul şi
armăsarul, lupul şi câinele, pisica şi şoarecele etc. Decomprimarea miezului educativ al acestor proverbe trimite de fiecare dată la trama fabulelor, a snoavelor
sau a poveştilor animaliere: Cucul cântă, te-asurzeşte,/ vrabia ouăle cloceşte. (p. 77); De-ar avea găina minte,/ n-ar fi oul mai cuminte. (p. 77); La munte,
măgarul/ e mai bun ca armăsarul. (p. 77); Măgarii între armăsari/ rămân tot măgari. (p. 78); Când se-nţarcă oile,/ lupul paşte văile. (p. 77); Mâţa are
gheare;/ şoarecul are picioare. (p. 78); Mâţa care-i mângâiată,/ ghearele nu-şi arată. (p. 78); Mâţă să ţii,/ dar şoarece să nu fii. (p. 78). Mai mult, unele dintre
textele colecţiei mai conservă încă urme ale gândirii arhetipale autohtone, ale unor cunoştinţe, mentalităţi, tradiţii şi practici magico-religioase străvechi.
Referindu-se la asemenea producţii folclorice arhetipale, autorul însuşi observa, în ordine teoretică: „Concepţiile pre-filozofice de viaţă sunt concentrate în
proverbe şi-n zicale. Fondul lor este, de cele mai multe ori, arhaic şi se datoreşte unor întâmplări din care s-au născut vorbele înţelepte.” (Rezuş, 2003: 90).
Prin urmare, prezenţa acestor unităţi paremiologice în culegere corespunde interesului constant al autorului pentru arhetipologia folclorică românească: Ca să-
şi amintească de ceva,/ face nod la basma. (p. 9); Când te pomeneşte cineva,/ începi a sughiţa. (p. 9); A dormit pe pământ rece/ şi boala nu-i trece. (p. 40); A
tras urma cu piciorul,/ ca să-i duc pe lume dorul. (p. 68); Cine scuipă-n foc/ n-are în viaţă noroc. (p. 87); Cu păr de lup o afumă,/ c-a tras spaimă nu glumă.
(p. 90); Când ţiuie un tăciune,/ cineva rău de tine spune. (p. 112); Îi pune mortului un ban în gură,/ s-aibă pentru umblătură. (p. 124); Banul din gura
mortului,/ dajdie la vămile văzduhului. (p. 123); Când ceru-i noaptea senin,/ zile secetoase vin. (p. 129); Când fulgeră din senin,/ puhoaiele de la munte vin.
(p. 130); A pus în scaldă busuioc,/ ca să aibă copilul noroc. (p. 132); I-a cântat cucul din faţă/ şi are noroc în viaţă. (p. 132).
Doar în cadrul capitolului 58, relaţia dintre enunţul-titlu şi enunţul-text este una de natură antinomică, relevând o doză oarecare de arbitrar
paremiologic: 58. Norocul te paşte-n tot locul (titlu)/ Nenorocul îl paşte-n tot locul. (text, 133, s.n.). Acest relativism aforistic este însă doar aparent
contrariant şi el se explică prin valorizări diferite date conţinutului gnomic al textelor, ca urmare a variatelor actualizări contextuale ale proverbelor şi
zicătorilor, care ţin atât de complexitatea referenţială a lumii, cât şi de relevanţa experienţială nu mai puţin complexă a vieţii omului; de aceea, spre exemplu,
putem spune în anumite împrejurări că „Haina-l face pe om”, iar în altele, dimpotrivă, că „Nu haina-l face pe om” (!). În chestiunea acestui relativism
aforistic, dădeam în alt loc (Breaz, 2011: 152) o explicaţie care trimitea încă o dată la actualizarea contextuală a proverbelor, una dintre convenţiile
constitutive specifice prin care acestea se disting atât de categoriile de specii cu rosturi ceremoniale şi cu un sincretism funcţional general, cât şi de categoriile
nedeterminate de contexte funcţionale particularizate sau de categoriile care presupun alte tipuri de actualizare dominante, precum actualizările comunicative
specifice literaturii enigmatice (respectiv, ghicitorilor): „Actualizarea proverbelor este condiţionată de contexte concrete, care presupun anecdoticul, situaţii şi
comportamente întâmplătoare etc. Marea diversitate implicată de caracterul concret al contextelor funcţionale a determinat dezvoltarea unui repertoriu foarte
bogat de proverbe în cadrul căruia se găsesc răspunsuri corespunzătoare situaţiilor contextuale ce se cer rezolvate.” (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 241).

10
Adăugăm acum un alt comentariu edificator în această problemă, o contribuţie pe care am întâlnit-o la Karel Čapek, în Despre proverbe sau despre
înţelepciunea populară (1982: 24-25): „Aproape fiecărui proverb îi puteţi găsi opusul său proverbial; puteţi răsturna un proverb cu alt proverb, fără ca
înţelepciunea populară, pe cât se pare, să-şi facă vreo problemă. Poate că pentru aceasta ea va fi învinovăţită de viciul filozofic numit relativism, însă mai
degrabă este vinovată de alt viciu filozofic, numit experienţă. Constat cu amărăciune filozofică faptul că experienţa este, într-adevăr, teribil de inconsecventă:
că uneori gura leneşă este nenorocire, însă alteori este o năpastă gura vioaie; că pe bani se cumpără şi cerul, dar că banii nu sunt totul – constatări certificate
două câte două de înţelepciunea populară. În această mizerabilă lume empirică, orice lucru se poate termina într-un fel sau exact invers; ei bine, în ambele
cazuri se găseşte un proverb care să pecetluiască unul sau celălalt dintre rezultate prin experienţa sa venerabilă şi seculară.”
După cum observam anterior, modurile ontologice din perspectiva cărora omul dintotdeauna reflectează asupra condiţiei sale existenţiale şi îşi
supraveghează, prin intermediul proverbelor, propria viaţă, sunt supradeterminate de dialectica dintre cauzalitatea sau „pricina” naturală şi cea spirituală,
aceasta din urmă vizând mai cu seamă cadrele morale majore ale existenţei omului:
„Credinţa că între fenomene există o legătură cauzală apare, potrivit mentalităţii tradiţionale, nu numai în ordinea materială a lucrurilor, ci şi în
ordinea lor spirituală. Cu toate că în acest sector nu avem de-a face cu obiecte şi fenomene materiale uşor de observat în manifestările lor, ci numai cu
obiectivări ale spiritului, cu reprezentări şi moduri mintale în acţiune, raporturile existenţiale şi legăturile cauzale nu lipsesc. (…). Aşa cum am spus, această
explicaţie elementară cauzală nu se aplică numai ordinii fizice fenomenale, ci şi ordinii spirituale care poate afecta chiar şi ordinea materială; în această zonă
omul experimentează în mod direct unele legături, pe cât de ascunse pe atât de tulburătoare.” (Bernea, 1985: 250).
Din această perspectivă, sensurile sapienţiale fundamentale ale proverbelor şi zicalelor colecţiei Petru Rezuş converg în consensuri gnomice în ordinea
determinismului moral, ca temei cauzal al armoniei vieţii umane, după cum putem observa într-o serie de capitole în care expresiile concise, deseori figurate,
conţin generalizări sub formă de povaţă, pildă sau de gând înţelept: 59. Nu-i nuntă fără pricină, nici gâlceavă fără vină; 55. Munca omul întăreşte, lenevia îl
slăbeşte; 56. Nicio apă de pe pământ nu-i întoarsă de vânt; 34. Focul şi cenuşa; 32. Florile şi roadele; 4. Averea şi sărăcia; 35. Folosul şi paguba; 42.
Îndemânarea şi iscusinţa; 30. Fata şi sorocul; 14. Boala nu fuge de leac dulce; 36. Frica-n spinare, fuga-n picioare; 3. Arcul fără coardă/ îi o biată joardă;
68. Şiretul făgăduieşte, prostul nădăjduieşte.
Principalele consensuri gnomice pe care le evidenţiază proverbele din culegere se referă la categorii existenţiale fundamentale, în ordine ontologică şi
gnoseologică: viaţa şi condiţia umană (70. Viaţa-i dată s-o trăieşti; 17. Bucură-te de bucurie); devenirea şi vârstele omului: copilăria, tinereţea, bătrâneţea (23.
Casa fără copii e pustie; 69. Tinereţea dulce ca apa se duce; 9. Bătrâneţea se laudă cu tinereţea); moartea şi legile firii (54. Moartea tuturora le face partea;
56. Nicio apă de pe pământ nu-i întoarsă de vânt); dragostea (25. Dor cu dor e mai uşor; 26. Dragostea e-un lucru sfânt; 22. Cântecul şi dragostea sunt una
de când lumea); memoria (2. Aducerile-aminte); sănătatea şi boala (66. Sănătatea păzeşte-o cu scumpătate; 14. Boala nu fuge de leac dulce); distincţiile de
gen: bărbatul, femeia (8. Bărbatu-i stâlp de casă; 31. Femeie harnică – femeie frumoasă; 30. Fata şi sorocul); cunoaştere şi comunicare (73. Vorba-i bună,
dar un înţelept s-o spună; 49. Limba-l strică, nu tăinuie nimică; 39. Gluma potrivită). Caracterul sentenţios al acestor consensuri gnomice este încă şi mai
puternic subliniat în expresie tautologică (în paranteze, capitolul şi pagina): Nu după nume te numeşte,/ ci după poreclă te porecleşte. (7: 21); Satu-i sat,/ Nu
ţi-i bărbat! (8: 24); Trupu-i trup şi doru-i dor,/ măcar că mi-i dat să mor. (25: 70); Aşa-i rândul dragostei,/ de când lumea lume-i. (26: 70); Măgarii între

11
armăsari/ rămân tot măgari. (29: 78); Baba câtu-i ea de babă,/ de om frumos se mai leagă. (31: 82); Bărbăţia de aceea-i bărbăţie,/ ca să se poarte cu
omenie. (60: 134); Omu-i dat să fie om,/ cum pomu-i dat să fie pom. (60: 136); Pădurea ar rămâne pădure,/ de n-ar fi coada la secure. (63: 140).
De vreme ce, prin tradiţie, cultivarea principiilor etice a găsit în mentalul colectiv temeiuri consensuale de natură să susţină înţelegerea şi acceptarea
acestor daturi existenţiale, vom regăsi în proverbe numeroase reflecţii asupra unora dintre cele mai importante valori morale împărtăşite, între care: valoarea
de adevăr, ca esenţă a lucrurilor în sine (1. Adevărul de minciună se desparte; 63. Prost prefăcut, cuminte cunoscut); problema binelui şi a răului (13. Binele-l
găseşti greu; 28. Faţă curată şi faptă bună; 50. Lucruri bune să se-adune; 27. Dinţii duşmanului te rup); cinstea şi necinstea (40. Hoţia are mâna lungă; 5.
Bacşişul l-a pricopsit pe necinstit; 6. Banul umblă în tot locul); omenia, ca lege a pământului (60. Omenia câştigă cinstea); puterea judecăţii: înţelepciunea şi
prostia, dreapta măsură, prevederea, discernământul (45. Judecata nu se dă cu bucata; 43. Înţeleptul tace, prostul vorbeşte; 71. Vinul puţin dă înţelepciune;
72. Vânătorul chibzuit culege după ce a nimerit); acordul dintre gând şi cuvânt în relaţiile interumane (7. Batjocura nu-ţi cată la obraz niciodată); valoarea
prieteniei (61. Prietenii să ţi-i alegi, nu să-i culegi); virtuţile muncii (55. Munca omul întăreşte, lenevia îl slăbeşte); defectele şi slăbiciunile omeneşti, înţelese
ca maladii ale spiritului, respectiv ca boli de potenţial moral: mânia, lăcomia, egoismul, minciuna, lenea, nerecunoştinţa, lăudăroşenia, risipa, avariţia,
nestatornicia ş.a. (53. Mânia uită omenia; 47. Lăcomia n-are măsură; 52. Minciuna-i vorbă goală; 48. Leneşul se trage la hodină şi pe zi senină; 46.
Lăudatul, frate bun cu îngâmfatul; 38. Făloşia, soră cu prostia; 64. Risipeşte-ntr-o seară un capăt de ţară; 74. Zgârcitul crede-n pungă; 15. Bogatul are
inimă de piatră; 62. Păzeşte-te de om vânturatic; 21. Căutatul s-a întâlnit cu întârziatul; 12. Băutura fugăreşte mintea).
De mare interes, în economia colecţiei, se dovedesc proverbele şi zicătorile despre puterea de comandament biblic a cuvântului căruia îi este dat să
consfinţească puterea faptei sau „legea pământului”: Nu fura şi nu-nşela,/ c-aşa-i legea de când lumea. (p. 98); Legea pământului şi juvăţul cuvântului. (p.
160). Cel mai consistent în această ordine tematică este penultimul capitol al culegerii (73. Vorba-i bună, dar un înţelept s-o spună), în care este subliniată
originea, menirea şi importanţa a acestor „vorbe bătrâneşti”: Proverbul l-a născut/ omul priceput. (p. 161); O vorbă bătrânească/ din înţelepciune trebuie să
crească. (p. 160); O vorbă bătrânească/ e cât o şcoală domnească. (p. 160); Vorba bătrânească/ norodul s-o păzească! (p. 162); În sfat,/ zicala-i împărat. (p.
159); Sfat fără zicală,/ ciorbă fără oală! (p. 161); C-o zicală/ uiţi de boală. (p. 158); Vorba să-ţi fie domoală/ şi spune câte-o zicală. (p. 163). Semantica
sapienţială a acestei sfere tematice este foarte densă şi sugestivă. Aceasta ce face ca în capitolul 73 să fie concentrate sensuri şi consensuri gnomice care se
constituie într-un veritabil almanah retoric, ale cărui figuri de cuvinte şi de gândire urmăresc să persuadeze în legătură cu cele mai diverse aspecte ale
interacţiunii discursive: primatul unităţii dintre gândire şi vorbire în interacţiunea socială, dezideratul adecvării vorbirii la context şi interlocutori, plăcerea şi
păcatele gratuităţii vorbirii (taifasul, vorbirea supraabundentă, disimularea, pierderea măsurii) sau, dimpotrivă, virtuţile măsurii sau chiar ale tăcerii în
comunicare (adecvarea, proprietatea, claritatea, naturaleţea, reţinerea în comunicare etc.), exploatarea în bine sau în rău a puterii cuvântului (sfatul,
convingerea, ascultarea, dreapta judecată a părţilor, promisiunea, manipularea), importanţa legăturii dintre vorbe şi fapte (pilda, cuvântul dat, înţelegerea
verbală, consecvenţa, memoria orală a faptelor semnificative) ş.a. Nu vor lipsi prin urmare tipologiile subsecvente: vorbirea domoală – aleasă – dreaptă –
frumoasă – înţeleaptă etc., urmărind să placă, să emoţioneze şi să educe; vorbirea lungă – multă – goală – rea ş.a.
Ca şi în cazul altor câmpuri paremiologice, proverbele şi zicătorile din aria tematică pe care o circumscrie „povestea vorbei” (73. Vorba-i bună, dar un
înţelept s-o spună) intră într-un subtil raport intertextual cu cele cuprinse în celelalte capitole ale colecţiei (în paranteze, capitolul şi pagina): Pomenirea/ ţine
cât omul şi vorbirea. (2: 9); Împăraţii din vorbe se taie/ şi cătanele mor în bătaie. (20: 60); Cu vorba te ia/ şi te duce unde vrea. (68: 150); Nuntă fără vorbe-n
12
sat/ încă nu s-a întâmplat. (59: 134); Pe flecar limba-l strică,/ că nu tăinuie nimică. (49: 115); Surdul cu surda o să se-nţeleagă,/ că de vorbe nu se leagă. (11:
30); Cu paharul se-ndulceşte/ cu vorba se amărăşte. (12: 34); Dacă s-ar plânge de minte,/ n-ar avea cuvinte. (63: 142). Din punctul de vedere al unei mai
largi înrudiri tematice, cel mai apropiat capitol de cel mai sus menţionat (Cap. 73) se dovedeşte a fi cel despre poreclă (Cap. 7), ca supranume acordat prin
consens unei persoane de către o anumită comunitate, în urma unui proces de alterare satirică, cu referire la o anumită trăsătură caracteristică a aspectului fizic,
a psihicului sau a activităţii cuiva: Are nume mare,/ dar porecla-i mai tare. (7: 19); Are poreclă bună,/ ca trâmbiţa după el sună. (7: 19); Îl ştie-o lume/ după
poreclă, nu după nume. (7: 21); Popa-ţi pune nume/ şi tu-ţi câştigi poreclă-n lume. (7: 21); Nu după nume te numeşte,/ ci după poreclă te porecleşte. (7: 21);
Porecla se ţine de nume,/ cât trăieşte omu-n lume. (7: 21).
Prin urmare, atât în penultimul capitol, cât şi în restul colecţiei, proverbele pot fi grupate în nuclee aforistice variabile ca întindere şi unitare în
substanţa conţinutului, ceea ce rezultă fiind dispoziţii textuale dintre cele mai diverse, microstructuri paremiologice obţinute prin antrenarea cititorului în
descoperirea multiplelor posibilităţi de corelare oferite de unităţile corpusului paremiologic; câteva propuneri, în acest sens, mai întâi din capitolul în discuţie
(73):
 A ieşit la semănat/ vorbe-n sat. (p. 157); Vorbe a semănat/ şi ceartă a aflat. (p. 163); Dacă n-ar fi vorbe de purtat,/ n-ar fi nici femei în sat. (p. 158);
 Cel fără minte/ iese cu vorba înainte. (p. 157); Cine are minte multă/ tace şi-ascultă. (p. 157);
 Între oameni mulţi/ e mai bine să taci şi să asculţi. (160); Omul cuminte ascultă/ şi se fereşte de vorbă multă. (p. 160); Omul mut,/ grăieşte cu dânsul
tăcut. (p. 160);
 Şi viaţa se sfârşeşte odată;/ vorbele niciodată. (p. 161); Vorbele le-nghite vântul;/ pe om îl înghite pământul. (p. 163); Vorbele se duc pe vânt,/ faptele
rămân pe pământ. (p. 163);
 Vorba aleasă/ îi ca o floare frumoasă. (p. 161); Vorba domoală/ e cu socoteală. (p. 162); Vorba dreaptă/ laudă n-aşteaptă. (p. 162); Vorba frumoasă/
luminează-n casă. (p. 162); Vorba înţeleaptă/ piatră nestemată. (p. 162).
Propunem în continuare, din foarte multe posibile, alte câteva serii de exemple de nuclee aforistice, provenind din celelalte capitole ale culegerii.
Reconstituibile după tiparul generativ al formulelor cumulative, adică prin adiţia a două până la patru sau chiar a mai multor unităţi paremiologice juxtapuse,
aceste nuclee de complexitate variabilă se pot agrega, prin selecţie şi corelare tematică, fie în plan microtextual (grupând texte din acelaşi capitol), fie în plan
macrotextual (reunind texte din capitole diferite), după cum urmează (în paranteze, capitolul şi pagina):
 Una-ţi spune firea/ şi alta gândirea. (28: 76); Una-i povaţa/ şi alta-i viaţa. (66: 148);
 Să ai mintea cea de pe urmă,/ cum merge ciobanul după turmă. (43: 105); În clipa cea de pe urmă,/ mergi ca ciobanul după turmă. (54: 125);
 Creanga-ntruna înverzeşte/ şi omul îmbătrâneşte; De bătrân vârsta şi-o pierde,/ inima-i însă tot verde. (9: 25-26);
 Nu fiecare grăunte/ dă spic de frunte. (32: 84); Spicul gol e ridicat,/ cel plin e aplecat. (38: 94);
 Sătulul nu crede pe flămând,/ nici cel ce râde pe cel ce umblă plângând. (33: 86); Zgârcitul nu crede pe calic;/ cel mare nu-l crede pe cel mic. (74: 166);
 Uită de una/ şi-şi aminteşte de alta. (2: 10); Caută ce n-a pierdut/ şi găseşte ce n-a vrut. (21: 61);
 Orice întrebare/ şi răspuns are. (73: 160) Şi mâhnirea cea mai mare/ are alinare. (67: 149);
 Orice încuietoare/ cheie are. (50: 116); Cu cheia uşa se închide;/ cu bacşişul se deschide. (5: 14);
 Copiii-s binecuvântare/ pentru cine-i are; Casa fără copii e pustie,/ că-i fără veselie. (23: 64-65);
13
 Minciuna cu cât e mai mare,/ cu atâta mai adevărată pare; Minciunile aşa le spune,/ că le ia şi el de bune. (52: 120);
 Cine taie tulpinile/ lasă-n pământ rădăcinile; Câte-n văzduh tulpini,/ atâtea-n pământ rădăcini. (32: 83);
 Decât un car de minte,/ mai bine noroc cât o linte; Decât minte cu carul,/ mai bine noroc cu paharul. (58: 132);
 Nu-i nuntă fără pricină, nici gâlceavă fără vină; Nuntă fără vorbe-n sat/ încă nu s-a întâmplat. (59: 134);
 Prostu-i de gură iute,/ dar mintea nu şi-o ascute; Prostu-i ca moara neferecată,/ nu macină niciodată. (65: 147);
 Duce-o viaţă,/ cârpită cu aţă! Duce-un trai,/ ca-n rai! (70: 152);
 Dragostea-i din om în om,/ ca floarea din pom în pom; Dragostea-i o floare rară; schimbă iarna-n primăvară; Aşa-i rândul dragostei,/ de când lumea
lume-i. (26: 70-71);
 Ca să spargă nuca,/ dă cu măciuca; Ca şoarecii să piară/ dă foc la moară; Ca să scape de omide,/ vinde via şi cumpără stafide. (63: 140-141);
 Banul nu cată/ că-i punga nespălată; Punga fără parale/ o duce apa la vale; Punga-n care bani nu sună/ nici de petice nu-i bună. (6: 16-18);
 Râde hârb de oala spartă,/ c-a făcut-o fiartă; Râde hârbul de oală,/ că s-a spart goală; Râde oala de hârb şi nu ştie ce-o aşteaptă. (7: 21-22);
 Fapta-i bună, pe cap cunună; Fapta rea-i povară grea; Faptele bune-n piatră se sapă,/ nu se scriu pe apă. (28: 74);
 Tu-i dai/ şi de la el milă n-ai!; Tu-i doreşti bine/ şi el dă în tine; Tu-i faci bine c-o mână/ şi el rău cu două; Tu nu-l laşi să moară/ şi el îţi dă să te doară.
(57: 131);
 Câtu-i omul de moşneag,/ când trec fete iese-n prag; Şi-a pus pene de cocoş/ şi el îi, săracul, moş; Se-ndeasă la scrânciob/ şi-i boşorog; Îi c-un picior în
groapă/ şi-i lasă după fete gura apă; Bătrân, bătrân,/ dar tot ar muşca măr din sân. (9: 25-27);
 Baba-şi pune testemel,/ că vrea bărbat tinerel; Baba nu s-a săturat/ de câte pe lume-a mâncat; Pe babă moartea acasă o cată/ şi ea-i la târg plecată;
Dinţii babei ar mai muşca,/ dar s-au lepădat de ea. (9: 24, 26-27); Baba câtu-i ea de babă,/ de om frumos se mai leagă; Baba, când s-a hârbuit/ şi pe
dracul l-a albit. (31: 82).
Structural, corelarea proverbelor conduce frecvent la constituirea unor conglomerate sintactice complexe, a căror logică discursivă poate cunoaşte
diverse distribuţii argumentative sau persuasive (cauzale, consecutive, concesive, condiţionale etc.), în ale căror tipare retorice putem recunoaşte frecvent: I. o
premisă; II. o teză; III. (eventual) o antiteză; IV. o concluzie sau mai multe (o sinteză). Să urmărim mai jos câteva structuri aforistice complexe de acest tip (în
paranteze, capitolul şi pagina):
 I. [Premisa: o constatare] Bătrâneţea-i cu poveţe,/ tinereţea-i ca să-nveţe; II. [Teza] Tinereţea de n-ar fi,/ n-ai avea ce-ţi aminti; III. [Antiteza] De-ar fi
numai tinereţe,/ cine ar mai da poveţe?; IV. [Sinteza] Ce înveţi la tinereţe/ foloseşti la bătrâneţe. (69: 150-151);
 I. [Premisa: o constatare] Cine povesteşte/ urechi găseşte; II [Teza] [de aceea] De urechile lungi să te păzeşti/ şi vorba să ţi-o fereşti; [Antiteza] [pentru că]
Vorba o spui şi zboară/ şi n-o prinzi a doua oară; sau [pentru că] Vorba din gură dacă o dai,/ înapoi n-o mai ai.; [Sinteza] [aşa că] [prin urmare] Mai bine
ţine vorba nespusă,/ decât să-ţi pară rău că-i de vânt dusă. (73: 158-162);
 I. Din părinţi/ se trag şi copii răi şi copii cuminţi. (23: 65); II. Copilul de cu vreme mustrat/ ajunge bărbat/ şi dă şi altora sfat. (23: 64); III. Din copiii
dezmierdaţi/ nu se-aleg niciodată bărbaţi. (8: 23); Cine-şi ceartă copiii-n tinereţe,/ nu plânge la bătrâneţe. (23: 65);
 I. Copilul are un car de picioare/ şi toate-s umblătoare. (23: 65); II. Copilul zglobiu îi ca argintul viu. (23: 65); III. Copilul şugubăţ dă prin băţ. (23: 65):
IV. De copii şi moartea fuge,/ cu pietre să n-o alunge. (54: 124).
14
Pentru a sublinia încă o dată valoarea unei colecţii intrate astăzi într-o nemeritată uitare, reproducem, în final, din prefaţa acestei ediţii (Lazăr, 1974:
6), o mărturie a autorului însuşi, însufleţită, dincolo de un profund angajament etic faţă de memoria înaintaşilor, de sentimentul aceleiaşi misiuni spirituale,
căreia, în timp, i s-au dedicat şi alţi cărturari de seamă dintre iluştrii săi contemporani:
„După zeci de ani de la adunarea acestor producţiuni folclorice bănăţene, timp în care au stat în caietele mele, astăzi eu însumi asist la dezgroparea lor.
Unele din guri care mi-au spus au amuţit de mult. Rapsozii bănăţeni sunt acum oale şi ulcele; eu însumi mă îndrept către finalul sorocit, dar mângâiat
sufleteşte că, publicate, vor fi redate acelora care le-au creat şi şi-au mângâiat voioşia ori tristeţea vieţii cu ele.”

2.4. Căi şi chei ale literaturii aforistice culte în creaţia lui Ion Vlasiu. Calea aforistică şi cheile înţelegerii sale
Una dintre marile căi ale prozei lui Ion Vlasiu este aşa-numita „cale aforistică”. Cheile înţelegerii acesteia vor releva procesul prin care unele aspecte
de substanţă ideatică ale literaturii pentru copii sau ale memorialisticii s-au sublimat şi în universul paremiologic al creaţiei sale literare. Prin urmare, vom
urmări câteva momente mai importante ale acestei deveniri, pentru a sublinia mai ales faptul că recursul aforistic are darul de a afirma, cu o emoţionantă
convingere şi consecvenţă, funcţia de profilaxie existenţială şi estetică a scrisului literar al lui Ion Vlasiu.
Aşa după cum observam anterior, premisa de la care pornim ia în considerare înţelegerea culturii ca reprezentând un sistem de semne sau valori
elaborate de gândirea umană, ca rezultat al procesului de asimilare şi de adaptare în raport cu mediul înconjurător, sistem intermediar între om şi natură (Pop;
Ruxăndoiu, 1978; Bernea, 1985; Vulcănescu, 1987; Kernbach, 1994). După cum observam într-o abordare anterioară a acestei problematici (Breaz, 2011: 120-
124, 145-152), cultura se constituie prin valori elaborate de om, putând fi definită ca totalitate a valorilor materiale şi spirituale create de către acesta, ca
rezultat al unor îndelungate practici social-istorice. Astfel, cultura, ca ansamblu dinamic de valori funcţionale, reprezintă o modalitate fundamentală de
integrare a spaţiului vital în existenţa individului şi a societăţii. Pe de altă parte, întrucât se constituie în planul unui nou sistem de semne, care este şi rezultatul
unor acţiuni de reorganizare structurală a mediului vital, cultura întruneşte toate atributele unui fenomen social universal, în cadrul căruia creaţia de valori este
relevantă pentru existenţa umană în general şi, în acelaşi timp, este revelatoare a dimensiunilor specifice culturilor naţionale. În acest context, cultura populară
este definibilă în raport cu noţiunea de cultură în general, aşa încât înţelegem prin cultură tot ceea ce în mediu se datorează omului, deci tot ceea ce a creat
acesta dincolo de realitatea naturală şi biologică anterioară lui şi obiectivă în raport cu conştiinţa sa. Cultura populară reprezintă totodată o cultură arhaică,
constituită în timp şi conservată prin tradiţie în paralel cu dezvoltarea unei culturi de alt tip decât aceea a claselor populare. În acest sens, s-a insistat pe
antiteza dintre cultura populară, „o cultură orală”, conservată în cadrele tradiţionale ale civilizaţiei rurale, şi „cultură scrisă”, aparţinând civilizaţiei urbane.
Mai mult, s-a încercat şi o nuanţare a acestei opoziţii, prin consemnarea caracterului „negramaticalizat” al culturii populare orale, prin opoziţie cu aspectul
„gramaticalizat” al culturii scrise sau „culte” de la oraş. Literatura populară aparţine, astfel, unui domeniu ierarhizat de valori mai restrâns, care, deşi
circumscrie doar mulţimea faptelor artistice preponderent literare, ajunge în cele din urmă să le integreze în complexe folclorice sincretice.
Aparţinând literaturii populare, proverbul este o expresie paremiologică succintă, cel mai adesea metaforică, care, prin actualizare situaţională
(contextualizare), concentrează rezultatul unei experienţe de viaţă sau al unei observaţii asupra vieţii. Proverbele sunt forme expresive de cunoaştere filozofică
şi de însuşire estetică a realităţii, care se caracterizează printr-o mare concentrare sau densitate a informaţiei (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 241-255). Altfel spus, ele
sunt nişte afirmaţii de adevăr exprimate într-o formă sentenţioasă (corespondentul lor cult sunt maximele, aforismele sau cugetările filozofice). Proverbele
15
sunt forme de tematizare specifice oralităţii populare, pentru că ele concentrează experienţe umane tipice în forme lingvistice expresive (aforistice,
metaforice). Pornind de la definirea proverbelor ca specie a literaturii aforistice sau gnomice şi de la înţelegerea acestor afirmaţii de adevăr în formă
sentenţioasă ca mijloc de transmitere a experienţei, de interpretare şi de înţelegere a lumii, în tipare discursive de o mare concentrare a informaţiei (Pop;
Ruxăndoiu, 1978: 241, 242), considerăm „calea paremiologică” sau aforistică un mijloc esenţial de înţelegere şi de interpretare a lumii şi, în acelaşi timp, de
comunicare a acestei experienţe. Datorită oralităţii şi plasticităţii lor, proverbele se definesc, de asemenea, ca formule impersonale de mare vechime şi
expresivitate metaforică, înzestrate cu autoritate şi purtătoare de înţelepciune. Judecăţile sau raţionamentele lor trimit la un consens etic general, valabil pentru
majoritatea oamenilor, pentru că implică ideea de bine sau de rău. Aceasta face ca proverbele să impună un sfat, un îndemn, o povaţă, o apreciere, o
comportare (atitudine, acţiune) indicată sau contraindicată. După cum este în general acceptat (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 246, 233, passim), configuraţia logico-
discursivă a proverbelor cunoaşte o dispoziţie ternară, structurată pe trei componente: o persoană căreia i se adresează sfatul, o comportare indicată sau
contraindicată, în termenii unor atitudini sau ai unor acţiuni dezirabile, şi un element de relaţie, respectiv o împrejurare, un agent, o situaţie sau un anumit
context, în legătură cu care se dă un sfat, respectiv se prescrie un anumit comportament dezirabil.
Trăsăturile caracteristice ale proverbelor antrenează o serie de funcţii generale şi particulare ale acestei specii literare de mare relevanţă socio-culturală
şi psiho-socială. Dintre funcţiile generale ale literaturii aforistice (proverbe şi zicători), menţionăm funcţia filozofică sau conceptuală (cognitivă, intelectivă,
ideatică, gnoseologică, gnomică etc.), funcţia antropologică (viziunea omului despre lume şi existenţă), funcţia axiologică (valori de reprezentare a
mentalităţilor), funcţia identitară (conştiinţa apartenenţei etnice la un anumit spaţiu spiritual, la o anumită moştenire culturală), funcţia expresivă (subiectivă,
emoţională sau afectivă), funcţia psihologică (psihologia popoarelor), funcţia estetică (de însuşire artistică a realităţii), funcţia simbolică ş.a. Dintre funcţiile
particulare ale literaturii aforistice (proverbe şi zicători), reţinem funcţia iniţiatică, funcţia integratoare, funcţia de securizare, funcţia practică (praxiologică),
funcţia moralizatoare (etică), funcţia educativ-formativă (sau didactică). Indiferent de gradul lor structural de expresivitate (metaforice sau nemetaforice), de
raportul dintre adevărul logic (în diferitele sale forme obiective de fixare a referinţei) şi adevărul „proverbial” (cu diferitele sale tipuri de transfer subiectiv),
din planul substanţei conţinutului, sau de modalităţile logico-discursive de construcţie (zicători, proverbe imperative sau proverbe propriu-zise), aceste
formule paremiologice situează omul în centrul reprezentărilor lumii, omul care filozofează asupra rostului lucrurilor în general şi care nu conteneşte să
reflecteze, prin proverbe, asupra condiţiilor existenţei şi a modurilor ei de a fi: „În proverbe, omul apare întotdeauna şi ca subiect şi ca obiect; omul îşi priveşte
şi îşi dirijează, prin proverbe, propria viaţă.” (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 253).
Între investigaţiile moderne din domeniul paremiologiei, remarcam anterior (Breaz, 2011: 145-152) contribuţia lui Gál László (1999: 75-96) la
reconsiderarea actuală a statutului cazului special de agregare şi de expresie discursivă a mentalităţilor populare reprezentat de proverbe. Această investigaţie
interlingvistică şi interculturală rămâne, în opinia noastră, una dintre cele mai spectaculoase abordări contemporane ale problematicii paremiologiei, din
perspectiva investigării raportului dintre limbă şi logicitate (prin analiza comparată a operatorilor logici în limbile maghiară şi română), respectiv a „surselor
existenţiale ale logicităţii” (Gál, 1999: 76, 98), privitoare la „alteritatea logică a culturilor română şi maghiară”: „Proverbele, ca manifestări lingvistice ale
experienţei specifice cultural, comportă şi un aspect logic. Compararea logicităţii înglobate în proverbe, în limba maghiară şi română, atrage atenţia asupra
unui lucru inedit. Practic, proverbele celor două limbi nu comportă diferenţe de natura formei logice. Viaţa cotidiană tradiţională a celor două etnii se
manifestă similar la nivelul teoretizării cotidiene prin intermediul proverbelor.” (Gál, 1999: VII-VIII). Explicaţia acestei cvasi-identităţi de logicitate rezidă, în
16
opinia cercetătorului, nu numai în existenţa aşa-numitelor universalii logico-lingvistice, ci şi în raportările diferite la dimensiunea timpului şi în imaginile
diferite asupra temporalităţii care caracterizează universul civilizaţiei tradiţionale, prin opoziţie cu lumea modernă: „Diferenţa de logicitate interprofesională
este cea a societăţii moderne prezente. Similaritatea logicităţii înglobate în proverbe, ce merge până la identitate, este cea a societăţii tradiţionale, incomparabil
mai simple, comportând o percepţie a temporalităţii mult diferită de cea modernă. Timpului tradiţional circular, închis, dominat de trecut, între timp i-a luat
locul percepţia temporală deschisă, unde rolul principal îl joacă viitorul.” (Gál, 1999: VIII).
Revenind la concluziile lui Gál László (1999: 75-96) la care ne refeream anterior, subliniem, la rândul nostru, faptul că relevanţa proverbelor poate fi
înţeleasă în termenii adecvării simetrice realizate între conţinuturile tematizate ale experienţei umane, trimiţând la consensuri etice generale, pe de o parte, şi
aspectul logico-lingvistic al enunţurilor, pe de altă parte. În aceste condiţii, apreciem de asemenea că atât proverbele româneşti, cât şi proverbele maghiare din
Ardeal satisfac pe deplin acest deziderat al congruenţei dintre sensurile (sau consensurile) existenţiale, pe de o parte, şi sensurile logico-lingvistice, pe de altă
parte, respectiv dintre maxima contextualizare socio-culturală (sau relevanţa experienţială) şi maxima decontextualizare logico-lingvistică (sau relevanţa
logico-discursivă), care trimit însă deopotrivă, prin esenţializare, la maxima generalizare, altfel spus, la valabilitatea generală a unor afirmaţii de adevăr
incontestabile (Gál, 1999: 75-76, 77-84, passim).
Indiferent însă de modalităţile logico-discursive de construcţie (proverbe enunţiative, imperative sau cu structură discursivă implicativă), prin
actualizările contextuale sau situaţionale determinate pe care le presupun, proverbele se disting atât de categoriile de specii cu rosturi ceremoniale şi cu un
sincretism funcţional general, cât şi de categoriile nedeterminate de contexte funcţionale particularizate sau de categoriile care presupun alte tipuri de
actualizare dominante, precum actualizările comunicative specifice literaturii enigmatice (respectiv, ghicitorilor): „Spre deosebire însă de creaţiile cu rosturi
practice, magice sau ceremoniale, a căror funcţie este orientată spre contexte generice reprezentând situaţii sau comportamente convenţionale, actualizarea
proverbelor este condiţionată de contexte concrete, care presupun anecdoticul, situaţii şi comportamente întâmplătoare etc. Marea diversitate implicată de
caracterul concret al contextelor funcţionale a determinat dezvoltarea unui repertoriu foarte bogat de proverbe în cadrul căruia se găsesc răspunsuri
corespunzătoare situaţiilor contextuale ce se cer rezolvate.” (Pop; Ruxăndoiu, 1978: 241).
Cultura şi literatura populară de la care se revendică şi proverbele lui Ion Vlasiu cuprinde ansamblul valorilor spirituale şi materiale ale comunităţii
etnice autohtone din Ardeal. Din perspectiva determinismului psiho-social şi al dinamicii relaţiei dintre tradiţie şi inovaţie, p roverbele lui Ion Vlasiu au, la
rândul lor, un caracter de sinteză, asimilând atât izvoarele literaturii populare, cât şi sursele livreşti ale literaturii culte.
În Lumea poveştilor lui Ion Vlasiu (Vlasiu, 2014), ţinta proverbelor nu este niciodată condamnarea instinctelor naturale în sine (instinctul de
conservare sau instinctul matern) şi nici stările decurgând din acestea (foamea, setea, somnul, prevederea, grija), ci opusul lor disproporţionat sau denaturat,
mai ales lăcomia şi zgârcenia, ale căror manifestări nefireşti sunt cel mai frecvent tratate în cheie paremiologică: „Şi, cum era bătrân şi înţelept, ştia multe
proverbe şi-şi aduse aminte câteva mai hazoase, auzite cine ştie pe unde: «Cap fără de griji la bostan creşte.» «Pe omul bogat degeaba umbli să-l îmblânzeşti –
şi mai tare îl îndrăceşti!» «Bogăţia rămâne la nebun.» «Îşi mănâncă de sub tălpi.» Zbura corbul pe sus, amintindu-şi proverbe şi zicători felurite, auzite de ici
şi de colo, dar de foame nu scapi cu zicători şi, în cele din urmă, se lăsă pe altă casă.” (Corbul înţelept).
Cel mai frecvent amendată paremiologic este lăcomia, în toate mediile naturale în care se întrece măsura naturală a asigurării subzistenţei, atât pe
pământ (nu numai lupul – din Trei iezi şi lupul, Ţăranul şi lupul sau Puiul de veveriţă, ci şi pisica – din Zăbăluţă, furnicile – din Greieraşul cântăreţ sau
17
şoarecii – din Motănaşul şchiop), cât şi în ape (somnul, din Uac-Uac) sau în aer (cucul, albinele sau viespile – din Greieraşul cântăreţ). De câte ori survine, ca
în cazul lupului din Revelionul veveriţei, referinţa aforistică („Oi să fie, că lupi sunt destui!”) e foarte aproximativă şi, deci, necreditabilă, iar invocarea – mai
mult sau mai puţin disimulată – a autorităţii vreunei instanţe paremiologice este întotdeauna rău prevestitoare pentru toţi cei din jur. Pe de altă parte, tocmai
frecventa invocare a nereciprocităţii acestei etici a supravieţuirii este una dintre sursele umorului din Lumea poveştilor, unde iezii nu mănâncă lupi, nici
broscuţele – somni, nici vrăbiuţele – pisici, nici greieraşii – cuci, nici cocoşii – vulpi ş.a.m.d.
Unul dintre dezideratele aforistice majore ale poveştilor lui Ion Vlasiu este să te cunoşti pe tine însuţi, ceea ce înseamnă să-ţi înţelegi condiţia, cu tot
ce poate decurge din rostul ei natural, în bine sau în rău. Numai astfel este posibilă atât păstrarea „rostului şoricesc” al pisicii, cât şi acela al existenţei
rozătoarelor sau al zburătoarelor (Zăbăluţă, Motănaşul şchiop), atât înţelegerea rostului domestic al animalelor de curte (Cocoşul prietenos), cât şi lupta pentru
supravieţuire a animalelor sălbatice, cruzimea libertăţii naturale (Ţăranul şi lupul), misterul necunoscutului sau neliniştea depărtărilor, care, în ordine
spirituală, pot fi uneori mai greu de înţeles sau de acceptat pentru om decât chiar dorul după tihna locurilor natale.
Pe această coordonată aforistică se înscrie tentaţia dublei morale textuale, una explicită, de natura evidenţei (ceea ce se înţelege de regulă), şi alta
implicită sau de adâncime, fie în ordinea unor valori de sens adăugate (ceea ce ar mai trebui încă să se înţeleagă, pe lângă mesajul direct), fie în ordinea
substitutivă a ceea ce ar trebui de fapt să se înţeleagă. În ordinea acestei morale implicite, se înscrie majoritatea învăţăturilor despre modestie, ca hotar între
fericire şi nefericire, despre fericire şi formele sale accesibile sau inaccesibile, despre dreptate şi nedreptate şi treptele înţelegerii lor, despre respectarea sau
nerespectarea cuvântului dat, a înţelegerii sau a promisiunii făcute la nevoie şi, mai ales, despre recunoştinţă şi nerecunoştinţă: recunoştinţa faţă de semeni, ca
şi faţă de emisarii înaltului (Norocul), respectiv nerecunoştinţa faţă de aceştia (Povestea fluierului) sau recunoştinţa greşit înţeleasă (Ţăranul şi lupul, Cocoşul
prietenos). Astfel, atât în Ţăranul şi lupul, cât şi în Cocoşul prietenos, finalmente, nu lăcomia şi viclenia lupului, a dihorului sau a vulpii reprezintă cele mai
grave ameninţări asupra cărora suntem preveniţi, ci mai curând credulitatea, suficienţa sau slăbiciunea celor care nu recunosc relele intenţii din spatele
ipocriziei şi se grăbesc să se încreadă în acorduri (şi ele) prea repede consimţite, în promisiuni obţinute sub constrângere sau în înşelătoare recunoaşteri ale
greşelilor. Prin urmare, recunoaşterea lăcomiei nu echivalează automat cu înlăturarea acesteia sau cu vreo îndreptare morală în această privinţă, care, din cauze
naturale, nici nu este posibilă. Prietenia sau mila nu-şi au locul între reprezentanţii unor ordini naturale incompatibile, iar în privinţa răului, e de ştiut să nu ai
de-a face cu el în niciun fel, pentru că nicio înţelegere cu răul nu e posibilă: „Din întâmplarea asta se poate înţelege că nu e bine să fii milos cu lupii.”
(Ţăranul şi lupul). Cel mai adesea sublimat în poveşti, simbolismul lupului este, aşadar, o prezenţă recurentă în aforistica lui Ion Vlasiu: „Lupul, când e
flămând, e mai rău. Nu trebuie să-i aţâţi pofta vorbind despre oile blânde.” (Vlasiu, 1973: 76); „Omenirea nu este o turmă, iar lupii nu trebuie să fie stăpâni”
(Vlasiu, 1987: 45); „Numai lupii trăiesc fără adresă” (Vlasiu, 1995: 106).
Şi alte aforisme ale lui Ion Vlasiu vor relua tema hybrisului din această perspectivă morală, pentru care arta, ca şi întreaga existenţă a omului, are
valoare de cunoaştere „numai în interiorul unei etici” (Vlasiu, 1987: 17). În exerciţiul unei asemenea profilaxii existenţiale, cea dintâi însuşire care trebuie
constant temperată de deprinderea unor tâlcuri existenţiale elementare (şi deci fundamentale) este impetuozitatea celor mici, ai căror reprezentaţi simbolici
sunt, între alţii, broscuţa Uac-Uac, Zăbăluţă, vrăbiuţele, greieraşul, puiuţul roşcat de veveriţă sau motănaşul şchiop. Aceste sensuri pilduitoare vine numai prin
iniţiere, ca în proverbul „Numai găina poate face legătura între ou şi cocoş, puiul crede că lumea începe cu el.” (Vlasiu, 1995: 85). Desluşite de timpuriu,
relevarea unor asemenea învăţături are menirea de a-i preveni – în ordine ficţională, desigur – asupra unor consecinţe naturale nefaste sau chiar tragice ale
18
faptelor sau ale aspiraţiilor lor. Marinar, marinărel este, din această perspectivă, o capodoperă fără prea mulţi precursori semnificativi în epocă (cu excepţia lui
Eugen Ionescu) şi cu siguranţă fără urmaşi literari notabili.
Cu adevărat surprinzător este însă şi faptul că, în poveştile lui Ion Vlasiu, răul cade nu numai în cursele propriei naturi maligne, ci şi în acelea ale
imponderabilei sale lipse de apetit artistic, când nu de-a dreptul în capcanele ignoranţei, care-l fac să piardă aproape de fiecare dată, în faţa celor care se
bucură de neaşteptata solidaritate a amicilor artelor frumoase. Astfel, lupul nu are aplecare către gratuitatea artei literare şi va pierde jocul ghicitorilor, marele
peşte negru nu e nici el sensibil la cântecul broscuţei Uac-Uac şi nici pisica la frumuseţea zborului vrăbiuţelor şi cu atât mai puţin la auzul „minunatei voci” a
lui Zăbăluţă, ceea ce-i va transforma, în cele din urmă, din vânători, în vânat. Aşa încât finalul poveştilor contrazice de regulă nenorocul proverbial al iezilor,
spre exemplu, sau al greierului, care numai graţie concursului neînsemnatului pătrunjel scapă, la rându-i, dintr-o altă neaşteptată cursă, aceea a ingratitudinii
muzelor sau a efemerităţii recunoaşterii artistice. Puterea izbăvitoare a cântecului sau a povestirii este frecvent evocată prin asociere cu expresiile
paremiologice în care este consacrat rolul norocului schimbător în reinstaurarea echilibrului lumii: „Pe omul bun şi păsările îl ajută!” ( Corbul înţelept); „Pe
oamenii buni nu-i uită norocul!” (Norocul); „Apoi să nu zici că avea noroc?!” (Greieraşul cântăreţ); „Uite, uite, nu ştii când dă norocul peste om!” (Puiul de
veveriţă). Acelaşi noroc se va întoarce şi la Ionică, orfanul plecat în lume să-şi facă un rost (Povestea fluierului), atunci când acesta va înţelege să nu
primească darul artei numai pentru sine, ci să-l împărtăşească, recunoscător, cu toţi cei pentru care (ca în Lăcrimioarele) frumuseţea cântecului e de asemenea
singura mângâiere sufletească şi singurul dar al vieţii.
Spre deosebire de universul poveştilor, în paginile de jurnal al creaţiei, ca şi în poezia Vlăsiilor, aforismele cunosc variante în care sensul este intens
liricizat: „Lacrimile dac-ar curge în sus s-ar face stele.”, „Mărgăritarele sunt lacrimi pietrificate.” (Vlasiu, 1987: 81-82). Farmecul lor hibrid vine din
contaminările cu alte specii didactice, din aria literaturii aforistice şi enigmatice sau din domenii ficţionale conexe, cum sunt snoavele sau fabulele:
„Deosebirea dintre artist şi critic este ca între pădure şi secure. Pădurea creşte, iar securea taie ce poate.” (Vlasiu, 1987: 82).
Uneori dinamica livrescă a aforismelor dobândeşte valenţele unui savant joc intertextual, prin preluări din cronicari (Miron Costin, Ion Neculce),
Eminescu, Blaga sau… Hemingway. Alteori, prin decomprimarea sensurilor într-o receptare foarte personală, formulările se subiectivizează intens, devenind
memorabile: „Eminescu a coborât luceafărul pe pământ.”, „Ion Creangă a fost un vezuviu a cărui cenuşă a îngropat pompeiul cronicarilor.” (Vlasiu, 1987: 82).
Le întâlnim astfel şi sub forma „Notelor”, prin care putem accede la nebănuite nivele ale concepţiei despre cunoaşterea artistică. Notele pentru Poveştile
grădinarului, spre exemplu, relevă o întreagă ontologie personală, trimiţând la sensurile prime şi ultime ale creaţiei, potrivit cărora „ne creăm pe noi, după
cum natura se creează pe sine” (Vlasiu, 1987: 44), cu sentimentul că nimeni nu datorează nimic nimănui. La fel se întâmplă cu suita de reflecţii a lui Atamaru,
din romanul Nebunul din turn, pentru care „Obsesia perfecţiunii te scoate din viaţă.” (Vlasiu, 1999: 63).
Echivalentul plastic al micro-textelor aforistice este la Ion Vlasiu micro-pictura, reunind efectele „cromo-lirice” de lumină şi culoare cu acelea ale
„cromo-geometriilor” naturiste (1987: 111), adică încercând concilierea în structura operei a coordonatelor celor două mari stiluri dintotdeauna, care ţin de
natura subiectivă a creatorului şi care pun accent când pe trăire, pe simţire, pe imediat („ritmul asimetric” al stilurilor realiste), când pe structura intelectuală a
scriitorului („ritmul simetric”, care are „un caracter filozofic şi este accesibil prin educaţie.”) (Vlasiu, 1973: 159). Indiferent dacă reuşeşte sau nu să găsească
întotdeauna echilibrul măsurii „ritmului compus”, care e sinteza celorlalte două, atitudinea scriitorului faţă de proverbele literaturii populare sau aforismele
literaturii culte este una fundamental critică la adresa experienţei de viaţă rezumate lapidar în ele, iar interpretările propuse nu sunt deloc complezente. Astfel,
19
când românii spun că „tăcerea e de aur”, introducând atributul „dulce”, ei trimit de fapt la o etică impură a binelui, rezultând din amestecul levantin cu
linguşirea. (Vlasiu, 1973: 74). Scriitorul nu ezită să releve cruzimea unor proverbe ca „Pasărea pe limba ei piere” (Vlasiu, 1984: 418), ambiguitatea fatalistă
din „De ce te temi (tot) nu scapi” (Vlasiu, 1999: 96, 169) sau „Nu-i da omului cât poate răbda” (Vlasiu, 1995: 189), caracterul „sinistru” al unor proverbe
precum „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie” (Vlasiu, 1999: 74), duplicitatea binomului interese-sentimente, din „Nu prăda orzul pe gâşte” (Vlasiu, 1995: 192),
ca şi antinomiile unor cadre morale care-şi dispută întâietate în proverbe contradictorii ca „Ce-ai în guşă, şi-n căpuşă” (Vlasiu, 1984: 310), unde se opun
categorii etice ireductibile, precum acelea care definesc, în acest caz, tipuri flagrant contrastante de sinceritate: sinceritatea instinctului (intimistă, subiectivă)
şi aceea a raţiunii (impersonală, convenţională şi, astfel, mincinoasă). La un examen critic similar procedează scriitorul şi când ia în considerare proverbe (ca
acelea din categoria „Nu haina face pe om”), dar şi strigături sau ghicitori, care închid în ele o întreagă filozofie pe care se bazează estetica populară.
În proverbele din memorialistica lui Ion Vlasiu, filozofia de viaţă a scriitorului pare şi ea mai degrabă una de extracţie pesimistă, scepticismul său
luminat fiind o altă faţă a franciscanismului existenţei sale creatoare, după care „oraşul fără natură e ca un om fără inimă”. Exemplificăm această rară
deschidere a scriitorului către înţelegerea laturii abisale a gândirii populare autohtone cu o excepţională perioadă paremiologică, construită paratactic, din cel
de-al treilea tom al jurnalului În spaţiu şi timp (Vlasiu, 1973: 123-124). Recunoaştem aici o inedită antologie a pesimismului naţional, din perspectiva îndoielii
asupra promisiunii unei lumi viitoare:
„«Viaţa noastră se scurge între durere şi bucurie» spun ţăranii. Sau: «Bucuria de a trăi ne-o ia moartea. Ce-o fi pe lumea cealaltă, cine ştie?» «Cei
care vin după noi or vedea ei ce fac.» «Noi ne-am trăit traiul şi ne-am mâncat mălaiul.» «Mai bine nu ne-am fi născut.»
În materie de lumi sunt două: «Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa.» «De când sunt pe lume n-am văzut una ca asta.» «Lumea-i plină de dureri
şi necazuri.» «Lucrăm cât trăim, când murim ne hodinim.» Deci, o lume este pentru muncă, durere şi necaz, iar cealaltă este pentru odihnă. «Cât trăim
răbdăm, ce-o fi pe lumea aialaltă Dumnezeu ştie, dormim!» «Aprinde lampa, că după ce murim tot întuneric o fi.» «Să mâncăm şi să bem cât trăim, că pe
lumea ailaltă ne-o mânca viermii.» Amare sunt toate vorbele lor, aproape toate, despre lumea viitoare. Hărţuiţi de muncă peste puteri, n-au putut să-şi
îngăduie perspectiva unei vieţi prelungite în viitor. De aici timbrul melancolic al doinei şi etica dorului. «Drumul Clujului se gată, al dorului niciodată.» Chiar
moartea e dorită, ca un final al tuturor dorinţelor niciodată împlinite. «Numai moartea ne mai poate scăpa.» «De iarnă şi de moarte nu scăpăm.» În moarte
vede românul singura mare scăpare. «Poate copiii or trăi mai bine, da’ nu se ştie. Îi facem, că n-avem încotro! Vin singuri…» «Cum am trăit noi, or trăi şi ei.
Le lăsăm ce putem, ce nu, şi-or face ei.» «Viaţa e cum şi-o face omul, nici mai bună, nici mai rea.» Dar: «omul nu-şi cunoaşte viitorul: azi este, mâine nu mai
este!» «La ce să ne sfărâmăm atâta, că tot murim.» «Dacă mori, se uită toate.» «Fericirea nu-i de pe pământ.» «Amarul nu ţi-l poate lua nimeni.» «Dacă eşti
bătrân, nici dracu nu-ţi mai poartă grija.» «L-au crescut necazurile.» «Este loc în lume pentru oricare.» «Răi şi buni, tot un drac.» «Să ne veselim, că viaţa-i
scurtă.» Adânc e pesimismul ţărănesc, nu e de mirare că spre bătrâneţe se consolează cu utopia vieţii în cer.” (Vlasiu, 1973: 123-124, s.n.).
Glosele aforistice din memorialistica ultimei perioade de creaţie a scriitorului mărturisesc despre revizuirea împăcată a tuturor frământărilor şi
temerilor anterioare. Scepticismul lor e acum unul mântuit, mai degrabă melancolic, decât anxios:
„A vrea nu este egal cu a dori./ Dorinţa neîmplinită te face melancolic./ Voinţa neîmplinită te face anxios./ În dorinţă sunt hotărâtoare simţurile,
sentimentele, sufletul, în voinţă se afirmă conştiinţa, spiritul nostru./ Între melancolie şi anxietate, existenţa îşi schimbă cromatica foarte puţin, dar un pas

20
mai departe te pune în faţa unei prăpastii de care, mai ales artistul, se simte atras.”; „Cui îi poate folosi la ceva dacă tu vezi petele din soare?”; „Să nu-i
întrebi pe oameni cu cine seamănă.”; „Animalele nu ştiu că noi suntem oameni.” (Vlasiu, 1995: 46-47, 105, 205, s.n.).
Chintesenţa căii paremiologice pentru care a optat scriitorul, ca să ne poată împărtăşi cât mai elocvent cadrele esenţiale gândirii sale şi totodată
principalele repere ale biografiei sale creatoare, este exprimată în perioadă aforistică subsumată extinsei decomprimări a proverbului „Viaţa e cum ţi-o faci”,
cuprinzând cele 16 reguli exemplare prin care conştiinţa şi voinţa noastră „pot crea acele stări intime, esenţiale pentru liniştea şi fericirea noastră.” Am ales, în
încheiere, trei dintre ele, pentru valoarea lor de memento existenţial etern valabil pentru toate categoriile de vârstă: „Să nu extinzi voinţa ta spre ceea ce
omeneşte e imposibil.”; „Să nu raportezi lumea la interesele tale.”; „Să nu refuzi decât ceea ce atrage după sine un preţ pe care nu-l poţi plăti.” (Vlasiu,
1995: 98-99, s.n.).
Bibliografia temei

Anuţei, Mihai (1978). Dicţionar de proverbe german-român. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bălan, Ion Dodu (editor) (1974). Cartea înţelepciunii populare. Proverbe. Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Ion Dodu Bălan. Bucureşti: Editura
Minerva.
Bernea, Ernest (1985). Cadre ale gândirii populare româneşti. Bucureşti: Cartea Românească.
Breaz, Mircea (2011). A gyermeki világ képe a Vöő István által fordított roman és magyar közmondásokban, în: Tapodi, Zsuzsa; Pap, Levente (coord.),
Tükörben: imagológiai tanulmányok, Kolozsvár: Scientia Kiadó, pp. 275-285.
Breaz, Mircea (2011). Literatura pentru copii. Repere teoretice şi metodologice. Cluj-Napoca: Editura ASCR, pp. 145-152.
Čapek, Karel (1982). În captivitatea cuvintelor. Bucureşti: Editura Univers.
Gál, László (1999). Limbă şi logicitate. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
Lazăr, Dumitru (1974). Cuvânt înainte, în: Petru Rezuş, Dacă poţi râde, să râzi. Proverbe şi zicători din Banat. Timişoara: Editura Facla, pp. 3-6.
Leahu, Raisa (2007). Proverbul. Exerciţii şi jocuri didactice. Bucureşti, Chişinău: Editura ARC.
Muntean, George (editor) (1966). Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti. Ediţie îngrijită, prefaţă, glosar şi indice de George Muntean. Bucureşti:
Editura Tineretului.
Olteanu, A. Gh. (1985). Structurile retorice ale liricii orale româneşti. Craiova: Scrisul Românesc.
Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel (1978). Folclor literar românesc. Bucureşti: E.D.P.
Rezuş, Adrian (2010). Petru Rezuş (1913-1995). Bio-bibliografie. Nijmegen: Equivalences.
Rezuş, Petru (2003). Cuminţenia pământului. Contribuţii la arhetipologia folclorică românească. Bucureşti: Editura „Grai şi suflet – Cultura naţională”.
Rezuş, Petru (1974). Dacă poţi râde, să râzi. Proverbe şi zicători din Banat. Timişoara: Editura Facla.
Rosetti, Al. (redactor responsabil) (1970). Istoria literaturii române, I, ediţia a II-a revăzută, (I, Folclorul literar românesc, pp. 13-226 ). Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R.
Vöő, István (1978). Dicţionar de proverbe român-maghiar. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

21
Vöő, István (1984). Dicţionar de proverbe maghiar-român. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Vulcănescu, Romulus (1987). Mitologie română. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.

FIŞA SEMINAR_FIŞA FEED-BACK_ANALIZE DE TEXT


TREI CATEGORII DE EXPRESII (FORMULE) PAREMIOLOGICE

1. Zile negre/ Zile fripte/ Soare cu dinţi


[…] Ruptă din soare/ Cât toate zilele
Trăieşte de azi pe mâine/ Caută ziua de ieri.

2. Strânge bani albi pentru zile negre!


La pomul lăudat să nu te duci cu sacul!
Făgăduieşte numai ce poţi da!

3. Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge.


Fiecare-i dator cu o moarte.
22
Sănătatea e mai bună decât toate.
Pisica blândă zgârie rău.
Câinele care latră nu muşcă.
 Bărbat bun şi usturoi dulce! [Bărbat bun şi usturoi dulce nu există.]
 Fereşte-mă, Doamne, de duşmanul din casă, că de cel de afară mă feresc singur! [Duşmanul
din casă e mai periculos decât cel de afară.]
 - Ce este mai rău ca o femeie?
- Două! [Două femei sunt un rău mai mare decât una singură.]
EXPRESII SAU FORMULE PAREMIOLOGICE

1. Zile negre/ Zile fripte/ Soare cu dinţi – EPITETE METAFORICE (ATR.)


[…] Ruptă din soare/ Cât toate zilele – EPITETE METAFORICE (N.P.)
Trăieşte de azi pe mâine/ Caută ziua de ieri. – EPITETE METAFORICE (COMPL.)
1.ZICĂTORI
 SINTAGME (REFERITOARE LA PRED. – SB. LOGIC)
 SIMPLE ELEMENTE ALE UNOR JUDECĂŢI (NECONSTITUITE CA JUDECĂŢI PROPRIU-ZISE)
 – NEORIENTATE ACŢIONAL (SUBLINIERI EXPRESIVE, FORMULE METAFORICE)
 – CONŢINUT IDEATIC PROPRIU-ZIS

1. Strânge bani albi pentru zile negre!


La pomul lăudat să nu te duci cu sacul!
Făgăduieşte numai ce poţi da!
2. PROVERBE IMPERATIVE
 PROPOZIŢII IMPERATIVE (AFIRMATIVE SAU NEGATIVE)
 NU SUNT JUDECĂŢI PROPRIU-ZISE (SE CONSTITUIE PE BAZA UNOR JUDECĂŢI PE CARE LE IMPLICĂ)
 + ORIENTATE ACŢIONAL: ATITUDINE (DIDACTIC) IMPLICITĂ
 + CONŢINUT IDEATIC PROPRIU-ZIS (SUBIECTIV, IMPLICIT)

2. Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge.


Fiecare-i dator cu o moarte.
Sănătatea e mai bună decât toate.
Pisica blândă zgârie rău.
23
Câinele care latră nu muşcă.
 Bărbat bun şi usturoi dulce! [Bărbat bun şi usturoi dulce nu există.]
 Fereşte-mă, Doamne, de duşmanul din casă, că de cel de afară mă feresc singur! [Duşmanul din casă e mai periculos decât cel de afară.]
 - Ce este mai rău ca o femeie?
- Două! [Două femei sunt un rău mai mare decât una singură.]
3. PROVERBE PROPRIU-ZISE
 PROPOZIŢII ENUNŢIATIVE (AFIRMATIVE SAU NEGATIVE)
 JUDECĂŢI PROPRIU-ZISE (COMPLETE, DE SINE STĂTĂTOARE, EXPRIMĂ DIRECT ŞI DEPLIN O JUDECATĂ)
 + ORIENTATE ATITUDINAL: ATITUDINE (DIDACTIC) EXPLICITĂ
 + CONŢINUT IDEATIC PROPRIU-ZIS (OBIECTIV, EXPLICIT)

STRUCTURA AFORISTICĂ A PROVERBELOR


DISPOZIŢIE LOGICĂ TERNARĂ

I II III
PERSOANA COMPORTARE INDICATĂ ELEMENT DE RELAŢIE
(CONTRA)INDICATĂ
↓ ↓ ↓
SFAT ACŢIUNE CONTEXT
ÎNDEMN ATITUDINE SITUAŢIE CONCRETĂ
POVAŢĂ ÎMPREJURARE
AGENT
24
CONDIŢIE

……………………………………………………………………………………………………………
↓ ↓ ↓
0 CONSTATARE 0
FIŞA FEED-BACK_ANALIZE DE TEXT
EXPRESII SAU FORMULE PAREMIOLOGICE

1. Buturuga mică răstoarnă carul mare.


2. Plouă cu găleata.
3. Soarele răsare şi dacă nu cântă cocoşul.
4. E un soare cu dinţi.
5. Cine s-a fript cu ciorba suflă şi-n iaurt.
6. Nu te face înţelept în tot locul!
7. Fără capăt, fără număr, ca stelele cerului şi nisipul mării.
8. Încălzeşte-te cât arde focul!
9. Se arătau ca razele soarelui.
10.Nu te teme de toată tufa!
11.Mai răruţ, mai drăguţ…
12.Nu tot ce zboară se mănâncă.
13.Fă-mă, mamă, cu noroc şi m-azvârle-apoi şi-n foc!
14.Meşteşugul e brăţară de aur.
25
15.Toate râurile curg în mare.

FIŞA FEED-BACK_ANALIZE DE TEXT


EXPRESII SAU FORMULE PAREMIOLOGICE

1. Cine s-a fript cu ciorba suflă şi-n iaurt.


2. E un soare cu dinţi.
3. Fă-mă, mamă, cu noroc şi m-azvârle-apoi şi-n foc!
4. Fără capăt, fără număr, ca stelele cerului şi nisipul mării.
5. Încălzeşte-te cât arde focul!
6. Mai răruţ, mai drăguţ…
7. Meşteşugul e brăţară de aur.
8. Nu te face înţelept în tot locul!
9. Nu te teme de toată tufa!
10.Nu tot ce zboară se mănâncă.
11.Plouă cu găleata.
12.Scânteia mică face focul mare.
13.Se arătau ca razele soarelui.
14.Soarele răsare şi dacă nu cântă cocoşul.
15.Toate râurile curg în mare.
26
LITERATURA ENIGMATICĂ PENTRU COPII (GHICITORI)

1. Obiectivele unităţii de învăţare (ale cursului)


La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
1.1. să definească conceptul de literatură enigmatică pentru copii;
1.2. să evidenţieze trăsături caracteristice ale literaturii enigmatice pentru copii;
1.3. să identifice funcţii sau valori generale şi particulare ale literaturii enigmatice pentru copii;
1.4. să realizeze distincţia dintre literatura aforistică şi literatura enigmatică pentru copii;
1.5. să deosebească literatura enigmatică populară de literatura enigmatică cultă;
1.6. să argumenteze importanţa interferenţei dintre limbajul scris sau oral (lectura textului literar) şi limbajul vizual sau imagistic (lectura imaginilor sau lectura
iconică) în utilizarea didactică a ghicitorilor pentru copii.
2. Literatura enigmatică populară şi cultă pentru copii
Planul de curs:
2.1. Conceptul de literatura enigmatică populară şi cultă pentru copii
2.2. Trăsături caracteristice ale literaturii enigmatice pentru copii
2.3. Funcţii sau valori generale şi particulare ale literaturii enigmatice pentru copii
2.4. Literatura aforistică şi enigmatică populară şi cultă: asemănări şi deosebiri între proverbe şi ghicitori
2.5. Literatura enigmatică populară şi literatura enigmatică cultă; exemple de ghicitori pe domenii tematice
2.6. limbaj textual şi limbaj vizual în lectura şi înţelegerea ghicitorilor de către copii; modalităţi de exploatare didactică a complementarităţii celor două limbaje
***
2.1. Conceptul de literatură enigmatică (definiţii, caracteristici)
Colecţiile realizate mai ales la sfârşitul al XIX-lea şi la începutul secolului trecut de către Gr. Sima (Ghicitori, Sibiu, 1885), G. Dem. Teodorescu,
Artur Gorovei (Cimiliturile românilor, Bucureşti, 1898), Tudor Pamfile (Cimilituri româneşti, Bucureşti, 1908), George Pascu (Despre cimilituri, I, Iaşi, 1908;
II, Bucureşti, 1911) sunt considerate cele mai importante culegeri de ghicitori sau cimilituri româneşti. Între contribuţiile critice cele mai însemnate pentru

27
interpretarea şi înţelegerea ghicitorilor, reţinem lucrările lui Gheorghe Vrabie (Din limbajul poetic al cimiliturilor, 1966), Ovidiu Papadima (Ghicitoarea –
formele ei de artă, 1968) sau Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu (Literatura aforistică şi enigmatică. Ghicitorile, 1978).
Considerată uneori sinonimă cu cimilitura (în literatura populară şi în folclorul copiilor) sau cu şarada (în literatura cultă), ghicitoarea (de la verbul a
ghici) aparţine literaturii enigmatice în versuri sau în proză şi a fost definită ca o „specie scurtă a literaturii populare” (sau culte) în care, folosindu-se alegoria
(aluzia), paralelismul, personificarea, metonimia sau perifraza „se încearcă identificarea unui obiect al lumii înconjurătoare” (Petraş, 1996: 260).
Obiectului ghicit i se evocă prin comparaţie câte unul sau mai multe aspecte, indicându-i-se forma, cuprinsul, sunetul, efectul, originea, dezvoltarea,
întrebuinţarea, fabricaţia, durata etc. Metafora în ghicitori nu e în mod necesar logică, substituirile fiind făcute mai ales pentru a surprinde şi pentru a creşte
dificultatea recunoaşterii lor şi a dezlegării ghicitorii.
Elementul metaforic face parte adeseori dintr-o lume îndepărtată de obiectul respectiv. Astfel, dacă în ghicitoare se compară două vieţuitoare, acestea
sunt cu precădere din specii cât mai îndepărtate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre plantele asemuite între ele. Neaşteptate sunt şi asocierile la care dau
naştere obiectele, uneltele, fenomenele naturii, mai ales când obiectelor li se atribuie calităţi umane. De altfel, de cele mai multe ori, ghicitorile au tocmai acest
scop de a deruta prin astfel de asocieri neobişnuite, de a-l pune în încurcătură pe acela care e pus să ghicească, spre a provoca hazul celorlalţi, buna dispoziţie.
Înrudite – prin caracterul lor criptic – cu enigmele sau cu întrebările şi răspunsurile, dar şi cu proverbele şi ghicitorile – prin caracterul lor aforistic –,
ghicitorile sau cimiliturile se deosebesc de toate acestea atât în conţinut (prin caracterul lor alegoric şi metaforic), cât şi în formă (prin tehnica paralelismului
pe care se bazează structura lor internă): „Tehnica ghicitorii constă în aceea că, utilizându-se alegoria, personificarea, perifraza, metonimia etc., şi făcându-se
felurite aluzii la un obiect sau fenomen, la oameni, animale, plante etc., se caută să se ajungă la identificarea lor prin asocieri logice (…). Se presupune că
ghicitorile sunt un reflex al mentalităţii tribale tabuistice, când obiectul socotit tabu era numit prin procedeele de mai sus.” (Al. Săndulescu, 1976: 190).
Ghicitorile alcătuiesc o adevărată enciclopedie metaforică a vieţii poporului şi pot fi clasificate fie după realităţile vieţii şi ale lumii (obiecte,
fenomene, stări etc.) propuse spre dezlegare (omul, casa, cerul, curcubeul, zăpada, umbra, timpul etc.), fie după domeniile la care se referă: domeniul
cosmologic, universul mitologic, realităţi istorice sau sociale. Prin urmare, caracterul criptic (ascuns, enigmatic) al ghicitorile (pot fi înţelese numai de către
cei iniţiaţi) reflectă „diferitele atitudini şi experienţe ale popoarelor, modul lor specific de a înţelege lumea şi viaţa.” (Al. Săndulescu, 1976: 190). În acest
sens, se presupune că, în timpuri străvechi, ghicitorile aveau menirea de a-i iniţia de timpuriu pe copiii şi tinerii anumitor comunităţi umane în tainele vieţii şi
ale lumii păstrate în memoria colectivităţii căreia-i aparţineau şi cu ale cărei tradiţii urmau să se identifice la rândul lor în plan spiritual.
Deşi au fost culese la noi în vremurile moderne, începând din a doua jumătate a secolului trecut (T. Stamati, Iaşi, 1851; Anton Pann, O şezătoare la
ţară sau povestea lui Moş Albu, Bucureşti, 1851-1852; George Baronzi, Limba română şi tradiţiile ei, Galaţi, 1872), ghicitorile s-au născut în vremuri
îndepărtate, având alte funcţii decât cele atribuite astăzi. Unii cercetători (Al. Rosetti, coord., 1970: 191) consideră că ghicitorile au fost folosite în oracole
(limbajul oracular, ca limbaj iniţiatic, cunoscut doar de către vrăjitori sau preoţi), iar alţii apreciază că ele derivă din limbajul convenţional al primitivilor, care
evitau să numească direct animale, plante şi fenomene ale naturii considerate tabu, pentru a nu provoca fiinţe sau forţe supranaturale care le-ar fi putut face
rău.
Astăzi, pentru funcţia sa cognitivă, mai ales, dar şi pentru funcţia sa iniţiatică, ludică şi de stimulare a creativităţii, se consideră că ghicitoarea poate fi
asimilată aşa-numitului gen didactic al literaturii pentru copii şi tineret: „Nu trebuie neglijate în geneza ghicitorii (…) nici aptitudinile artistice ale omului,
jocul competitiv al inteligenţei sale, dinamismul creator al spiritului său. Şi într-un caz şi în altul, transpare caracterul artistic şi pedagogic al cimiliturii, rostul
ei în stimularea inteligenţei tinerilor, în introducerea acestora în multitudinea de forme ale vieţii şi ale lumii. De unde, anexarea ei într-o vreme aşa-zisului gen
didactic al literaturii.” (Al. Săndulescu, 1976: 190) (s.n.).
Ghicitori culte au scris, între alţii, Tudor Arghezi, Gheorghe Tomozei, Nichita Stănescu, Ilie Mirea, Ion Vlasiu şi nenumăraţi alţii.

28
2.2. Trăsături caracteristice ale literaturii enigmatice pentru copii
Alături de legendă şi fabulă, ghicitoarea este una dintre cele mai vechi specii literare, având rădăcini în mitologia şi în folclorul popoarelor. Aristotel
vedea în ghicitoare „o metaforă bine compusă”, ceea ce relevă caracterul ei accentuat metaforic, subliniind expresivitatea acestei specii şi, prin asociere,
caracterul ei alegoric. Alte importante trăsături definitorii ale ghicitorilor sunt caracterul lor pedagogic, artistic şi ludic: „Nu trebuie trecut cu vederea nici
pronunţatul ei caracter ludic, doza de gratuitate specifică, de altminteri, spiritului uman creator” (I. Petraş, 1996: 260).

2.3. Cele mai importante funcţii sau valorile generale ale literaturii enigmatice pentru copii sunt funcţia cognitivă, funcţia iniţiatică, funcţia identitară,
funcţia ludică, funcţia estetică (artistică), funcţia expresivă.

2.4. Literatura aforistică şi enigmatică populară şi cultă: asemănări şi deosebiri între proverbe şi ghicitori;
Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu (1978: 241-255; 255-260) grupează în cadrul literaturii aforistice şi enigmatice două categorii ale folclorului literar
românesc diferite ca funcţii, structură şi modalităţi de realizare (proverbele şi ghicitorile), dar între care există şi unele asemănări care le fac deopotrivă
accesibile copiilor sau elevilor de vîrstă şcolară mică şi utilizabile în cadrul diverselor activităţi didactice desfăşurate cu aceştia.
O primă rezolvare a problemei distincţiei dintre proverbe (literatura aforistică) şi ghicitori (literatura enigmatică) se regăseşte în capitolul dedicat
folclorului literar, din tratatul de istorie a literaturii române al Academiei (Al. Rosetti, 1970: 191-193):
„Deosebite de enigme, întrebări şi răspunsuri, şarade, aritmogrife etc., ghicitorile (cimiliturile) reprezintă un gen aforistic lapidar, ca şi proverbele,
deseori în construcţii simetrice, ca şi acest gen. Similitudinile dintre ghicitori şi proverbe sunt exterioare: sentenţiozitatea, folosirea de nume proprii etc.
Deosebirea e de substanţă şi funcţie. Proverbele sunt manifestarea înţelepciunii şi eticii populare. Formule de proporţii minuscule, numai rareori ele se spun
izolat, pe când ghicitorile au prioritatea fanteziei şi viaţa lor proprie.”
Problema asemănărilor şi a deosebirilor dintre proverbe şi ghicitori este reluată şi clarificată de către Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu (1978: 241-242),
pentru care două ar fi cele mai importante asemănări între proverbe şi ghicitori, din punctul de vedere al formei şi al funcţiilor acestora.
În primul rând, atât proverbele, cât şi ghicitorile sunt mesaje de dimensiuni reduse, fapt care a determinat încadrarea lor într-o aşa-numită categorie a
genurilor mici sau a speciilor scurte, pentru că forma mai redusă, mai concentrată a formei acestor specii implică anumite particularităţi de structură şi de
conţinut caracteristice ambelor specii, deoarece ele presupun tipare compoziţionale şi expresive care să permită o mare concentrare a informaţiei. Dacă această
informaţie este explicită, în cazul proverbelor (sfat, îndemn, morală, învăţătură, pildă etc.), în cazul ghicitorilor (cimiliturilor), în schimb, ea este implicită,
ascunsă, criptică sau enigmatică (de ghicit, de dezlegat).
În al doilea rând, atât proverbele, cât şi ghicitorile se actualizează (se realizează, se produc, se spun) în contexte funcţionale determinate, prin aceasta
definindu-se ca specii de tranziţie, între speciile a căror funcţionalitate contextuală şi sincretism sunt foarte determinate, foarte accentuate (folclorul
obiceiurilor, ritualic, de ceremonial, cu rosturi practice, magice sau ceremoniale generale) şi speciile nedeterminate de contexte funcţionale particularizate.
Spre deosebire însă de creaţiile ritualice sau de ceremonial, care au rosturi practice, actualizîndu-se în contexte generale, care reprezintă situaţii sau
comportamente convenţionale, actualizarea proverbelor este orientată spre contexte concrete, particulare, fiind condiţionată de numeroase situaţii şi
comportamente întâmplătoare, care presupun diferite manifestări ale anecdoticului. De aceea, „marea diversitate implicată de caracterul concret al contextelor
funcţionale a determinat dezvoltarea unui repertoriu foarte bogat de proverbe în cadrul căruia se găsesc răspunsuri corespunzătoare situaţiilor contextuale ce se
cer rezolvate.” (M. Pop; P. Ruxăndoiu, 1978: 241).

29
Spre deosebire de proverbe, în cazul ghicitorilor, sincretismul funcţional este aproape exclusiv de natură semantică şi se realizează integral la nivelul
discursului, prin dedublarea semnului lingvistic în actul de comunicare: mesajul-întrebare este urmat (dublat) de mesajul-răspuns. Ghicitoarea propusă spre
dezlegare (rezolvare, soluţionarea sensului, recunoaşterea obiectului de referinţă) reprezintă un act de comunicare (verbală, dar şi nonverbală şi paraverbală)
transmis ca mesaj deschis de la emiţător la destinatar (receptor individual sau colectiv), după care urmează dezlegarea sensului ghicitorii, care este comunicată
ca mesaj de răspuns, prin schimbarea poziţiei performerilor (destinatarul devine la rândul său emiţător, transmiţând prin mesajul-răspuns soluţia sau
rezolvarea ghicitorii comunicate anterior prin mesajul-întrebare).
Această dublă schemă a actului de comunicare, cu schimbarea alternativă a rolurilor de emiţător (transmiţător) şi de receptor (destinatar) al mesajelor
recomandă din punct de vedere didactic utilizarea ghicitorilor în activităţile la grupa de copii sau la clasa de elevi, pentru rolul lor foarte important în
dezvoltarea competenţei de comunicare a educabililor. Pe de altă parte, această dublă schemă a actului de comunicare nu poate fi definită ca un simplu dialog
de tipul întrebare-răspuns, pentru că „mesajul răspuns” nu este la latitudinea destinatarului întrebării şi nici nu este determinat de anumite situaţii concrete, ci
„reprezintă un act univoc de decodare a mesajului-întrebare” (M. Pop; P. Ruxăndoiu, 1978: 242).

2.5. Exemple de ghicitori pe domenii tematice (selectiv)


Universul lumii copilului: părţi ale corpului, familia, casa, lucruri din cameră şi din locuinţă, obiecte personale şi de igienă, universul şcolii, cartea şi
obiectele şcolarului sau chiar învăţătura, ca în ghicitoarea literelor, a scrisului sau a alfabetului (populare sau culte):
„Câmpul alb, oile negre,
Nu le ştie cin’le vede.
Cin’le paşte le cunoaşte”

„O să-ţi fac o întrebare:/


Cine-i gol, rotund şi mare? (O)

Ca să-i rămâie peltică/


I-a rămas limba mai mică. (F)

Îi atârnă, de căldură/
Până-n praf limba din gură. (R)

Ca să nu-i rămâie goală/


Inima, i-am pus pedală.” (Q) (T. Arghezi, Alfabetul)

Alte exemple din universul vieţii şi al lumii înconjurătoare:


„Cucul îi numără şi nu-i vezi,/ Crezi, nu crezi…” (I. Vlasiu,1973: 45, Anii);
„Aripi-aripioare/ Îţi pune la picioare,/ Nimic nu te mai doare./ Torcător cu fir întrerupt, / Ghiceşte, că te ascult…” (I. Vlasiu, 1973: 44, Visul);
„Lună nouă în păr bălai,/ Ai grijă să nu te tai.” (I. Vlasiu, 1973: 24, Secera şi grâul);
„Şerpuită, despletită,/ Când înceată, când zorită./ O strigi şi nu aude,/ În pădure se ascunde;/ O calci şi nu simte,/ Uneori te minte…/ Ce să-ţi mai spun,/ Mai bine-i să
umbli pe drum.” (I. Vlasiu, 1973: 43, Cărarea).

30
2.6. Limbaj textual şi limbaj vizual în lectura şi înţelegerea ghicitorilor de către copii
Cele două limbaje, textual şi vizual, sunt complementare, se susţin reciproc, ca în ghicitorile culte ale lui Ion Vlasiu (exemple) sau Ilie Mirea:
„În această carte, ghicitorile sunt grupate pe mai multe capitole: lucruri din cameră, obiecte personale, flori, fructe, obiectele şcolarului etc. cuprinse
fiecare în două, trei planşe, după cum indică bulinul colorat pe care se găseşte numărul ghicitorii. Căutaţi cu atenţie în planşa pe care o indică bulinul colorat,
pentru a găsi mai lesne răspunsul la întrebarea pusă de ghicitoare şi verificaţi exactitatea acestui răspuns cu ajutorul planşelor numerotate.” (Mirea, 1967: 3)

Exemplele discutate au fost selectate din următoarele corpusuri de texte


 (1998). Carte vrăjită de... ghicitori, proverbe, fabule, jocuri de copii. Bucureşti: Editura Porţile Orientului,
 Chiran, Corina; Sâmbotin, Georgiana (2012). Ghici ce trebuie să zici : politeţea pentru pici. Bucureşti: Editura Galaxia Copiilor.
 Comes, Liviu; Munteanu Constantin (1979). Ghicitori. Jocuri muzicale pentru copii. Bucureşti: Editura Muzicală.
 Fătulescu, Ştefan; Alexandru, Alexe; Munteanu, Constantin; Nicolescu, Vasile (1961). Ghicitori. Bucureşti: Editura Tineretului.
 Gorovei, Artur (1962). Cimiliturile românilor. Ediţie îngrijită de Iordan Datcu. Bucureşti: Editura Eminescu.
 Gruder, Burschi (1990). Cinel, cinel... Ghicitori din folclor. Ilustraţii: Burschi Gruder. Bucureşti: Editura Ion Creangă.
 Mihai, Violeta; Andreescu, Şerban (1993). Ghicitori de colorat. Bucureşti: Editura Alux.
 Mirea, Ilie (1967). Ghicitori. Ilustraţii de Lena Constante. Bucureşti: Editura Tineretului.
 Mirea, Ilie I.; Olac, Vasile (1984). Citim, ghicim, învăţăm. Versuri: Ilie I. Mirea. Ilustraţii: Vasile Olac. Bucureşti: Editura Ion Creangă.
 Munteanu, Constantin (1971). Poezii şi ghicitori pentru preşcolari. Ilustraţii: Elena Chinschi. Bucureşti: E.D.P.
 Munteanu, Constantin (1978). Ghicitori. Ilustraţii: Done Stan. Craiova: Editura Scrisul Românesc.
 Niculescu, Radu (1975). Bulgăre de aur in piele de taur. Ghicitori. Bucureşti: Editura Minerva.
 Pertea, Mihaela; Pagu, Angela (2009). Cine este, ce şi cum, hai, ghiceşte acum! Carte de ghicitori. Carte de colorat. Bucureşti: Editura Pim.
 Rădulescu, Valentin (1971, 1972). Duelul minţii. Bucureşti: Editura Militară.
 Tarlapan, Efim (1994). DENS. Dicţionar enciclopedic satiric (restrîns şi selectat pe înţelesul copiilor). Chişinău: Editura Labirint.
 Tarlapan, Efim (2013). Aerul de-acasă. Poezii şi ghicitori pentru copii. Ilustraţii: Catrin Bespaliu. Chişinău: Editura PRUT.
 Tarlapan, Efim, Tarlapan, Otilia (1999). Alfabetul-ghicitoare. Chişinău: Editura Universul.
 Vlasiu, Ion (1973). Ghicitori, ghicitori, ghicitori. Desene de Burschi. Bucureşti: Editura Ion Creangă.

31
Bibliografia temei

Anuţei, Mihai (1978). Dicţionar de proverbe german-român. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bălan, Ion Dodu (editor) (1974). Cartea înţelepciunii populare. Proverbe. Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Ion Dodu Bălan. Bucureşti: Editura
Minerva.
Bernea, Ernest (1985). Cadre ale gândirii populare româneşti. Bucureşti: Cartea Românească.
Comes, Liviu; Munteanu Constantin (1979). Ghicitori. Jocuri muzicale pentru copii. Bucureşti: Editura Muzicală.
Fătulescu, Ştefan; Alexandru, Alexe; Munteanu, Constantin; Nicolescu, V. (1961). Ghicitori. Bucureşti: Editura Tineretului.
Leahu, Raisa (2007). Proverbul. Exerciţii şi jocuri didactice. Chişinău: Editura ARC.
Muntean, George (editor) (1966). Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti. Ediţie îngrijită, prefaţă, glosar şi indice de George Muntean. Bucureşti:
Editura Tineretului.
Munteanu, Constantin (1971). Poezii şi ghicitori pentru preşcolari. Ilustraţii: Elena Chinschi. Bucureşti: E.D.P.
Munteanu, Constantin (1978). Ghicitori. Ilustraţii: Done Stan. Craiova: Editura Scrisul Românesc.
Negreanu, Constantin (1976?). Structura proverbelor româneşti. Bucureşti: Editura Minerva.
Petraş, Irina (1996). Teoria literaturii. Dicţionar-antologie de Irina Petraş. Bucureşti: EDP, pp. 260-261.
Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel (1978). Folclor literar românesc. Bucureşti: E.D.P., pp. 255-260.
Rosetti, Alexandru (redactor responsabil) (1970). Ghicitorile. În: Istoria literaturii române, I, ediţia a II-a revăzută (I, Folclorul literar românesc, pp. 190-
193). Bucureşti: Editura Acad. R.S.R.
Săndulescu, Al. (coord.) (1976). Dicţionar de termeni literari. Bucureşti: Editura Editura Academiei R.S.R.
Vulturar, Emilia (2002). Din lumea animalelor şi păsărilor domestic. Ghicitori, jocuri, curiozităţi. Bucureşti: Editura Dram Art XXI.
Vulturar, Emilia; Konradi, Mariana (2003). Fenomene ale naturii. Ghicitori, jocuri, umor, curiozităţi. Bucureşti: Editura Dram Art XXI.
Marinoiu, Ana (2013). Printre flori cu ochi de rouă. Cluj-Napoca: Casa de Editură DOKIA.

32