Sunteți pe pagina 1din 96

I.

Informaţii generale
 Date de identificare a cursului
Cursul a fost proiectat din perspectivă interdisciplinară şi are un pronunţat caracter
practic. Plasarea sa în ultimul an de studiu a urmărit, conştientizarea şi interpretarea
rolurilor parentale şi a implicaţiilor acestora în viaţa de zi cu zi, precum şi realizarea şi
valorificarea corelaţiilor interdisciplinare, în vederea înţelegerii unitare a vieţii de familie
şi a dezvoltării educaţiei copiilor. Se pleacă de la premisa conform căreia, pregătirea mai
bună pentru viaţa de familie şi pentru rolurile parentale va duce la o mai bună integrare
socială şi la construirea unei vieţi de familie echilibrate şi armonioase.

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:
Educaţie parentală PLR 3509
Nume: Lector univ.dr. Olga Chis
Anul III, sem. I
Birou: Cluj-Napoca, str. Sindicatelor, nr. 7,
Curs opţional
clădirea Pedagogica, cb. 20
Telefon: 0264 598814 int. 6113
Fax: 0264590559
E-mail: olga_marcus@yahoo.com
Consultaţii: permanent – online

 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite


Studenţii vor utiliza informaţii şi cunoştinţe dobândite în cadrul cursurilor de
Psihosociologia familiei şi Sociologia educaţiei.
Descrierea cursului
Obiectivele urmărite sunt:
1. Asimilarea unor noţiuni circumscrise educaţie parentale
2. Explicarea şi interpretarea rolurilor şi a responsabilităţilor părinţilor din diferite
perspective: istorică, socială şi legislativă

1
3. Sensibilizarea studenţilor faţă de complexitatea şi actualitatea integrării
factorului uman în viaţa de familie.
4. Conştientizarea şi interpretarea rolurilor parentale şi a implicaţiilor acestora în
viaţa cotidiană.
5. Realizarea şi valorificarea corelaţiilor interdisciplinare, în vederea înţelegerii
unitare a vieţii de familie şi a dezvoltării şi educaţiei copiilor.

 Organizarea temelor în cadrul cursului


Disciplina Educaţie parentală a fost proiectată din perspectivă dezvoltării
competenţelor pentru viaţă ale studenţilor – o necesitate şi un deziderat al societăţii
contemporane, reflectate şi de politicile educaţionale europene. Plasarea sa în ultimul an
de învăţământ studiu a urmărit, pe de o parte, asigurarea unui minimum de pregătire
pentru viaţa de familie, iar pe de altă parte, crearea premiselor optime pentru viitoarea
profesie didactică, solicitantă pe segmentul relaţiei şcoală-grădiniţă-familie. Premisele de
la care s-a pornit au fost acelea că pregătirea mai bună pentru viaţa de familie, pentru
rolurile parentale şi pentru cariera didactică va duce la o mai bună integrare socială a
absolvenţilor şi la construirea unei vieţi de familie echilibrate.

Modulul 1. Delimitări teoretice ale termenului de educaţie parentală, delimitează


terminologic educaţia parentală, din perspectivă diacronică şi sincronică, precum şi
famila ca instituţie socială, caracterizarea acesteia din punct de vedere istoric, social şi
legislativ şi retrospectiva şi perspectiva familie.
Modulul 2. Funcţii şi responsabilităţi ale familiei, prezintă în detaliu funcţiile şi
responsabilităţile fundamentale ale familiei tradiţionale, cele interne şi cele externe,
abilităţile parentale şi sistemul familial şi implicaţiile acestuia la nivelul educaţiei,
precum şi analiza sistemului familial ca mediu educaţional şi posibilele carenţe de ordin
familial.
Modulul 3. Statutul şi rolurile părinţilor în cadrul familiei, configurează statutul şi
rolurile părinţilor, tipologiile parentale, parentalitate, comunicarea eficientă în familie.
Modulul 4. Programele de educaţie parentală şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea
abilităţilor parentale, include detalieri ale programelor de educaţie parentală din

2
România, caracteristici, tipuri, furnizori, grupuri ţintă, precum şi exemplificarea detaliată
unui program de educaţie parentală.
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Cursul este unul teoretic-aplicativ, centrat pe asimilarea unor concepte şi formarea
de abilităţi. Activităţile de învăţare vor constitui în primul rând un cadru pentru dezbateri,
o oportunitate pentru reflecţie şi conştientizare a unor probleme/ aspecte legate de viaţa
de familie. Prin urmare, activitatea didactică va propune cu precădere metode active şi va
valorifica experienţele de viaţă ale studenţilor.
 Materiale bibliografice obligatorii
 Albulescu, I., (2008), Morală şi educaţie, Editura Eikon, Cluj Napoca.
 Alecu,G., Badea, D., Bunescu, Gh.,(1997) Educaţia părinţilor. Strategii şi
programe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
 Baran-Pescaru, A. (2004), Familia azi. O perspective sociopedagogică, Editura
Aramis.
 Berge, A., (1966), Defectele părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
 Bontaş, I., (2007), Tratat de pedagogie, Editura All, Bucureşti.
 Botiş, A., Tarău, A., (2004), Disciplinarea pozitivă, sau cum să disciplinezi fără
să răneşti, Editura ASCR, Bucureşti.
 Carter, N., (1996), See how we grow: a report on the status of parent education in
the US, Philadelphia: Pew Cheritable Trusts.
 Cojocaru, Şt., Cojocaru, D., (2011), Educaţia parentală în România, Studiu
realizat în cadrul proiectului „Centrul pentru Copilărie şi Parentalitate”
implementat de Holt România – Filiala Iaşi, cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF
în România.
 Ciohodaru, E., (2004), Succesul relaţiei între părinţi şi copii acasă şi la şcoală,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti.
 Cojocaru, Şt., Cojocaru, D., (2011), Educaţia parentală în România, Studiu
realizat în cadrul proiectului „Centrul pentru Copilărie şi Parentalitate”
implementat de Holt România – Filiala Iaşi, cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF
în România.

3
 Di Pietro, P., (2007), Copilul meu merge la şcoală, Editura All, Bucureşti.
 Drăgan, I., Petroman, P., Mărgineanţu, D., (1992), Educaţia noastră cea de toate
zilele, Editura Eurobit, Timişoara.
 Enache, R., (2010), O perpectivă psihologică a maternităţii, Editura SPER,
Bucureşti.
 Irimescu, G., (2006), Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi.
 Killen, K., (1998), Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara.
 Mitrofan I., Mitrofan N., (1991), Familia de la A la Z, Ed. Stiinţificǎ, Bucureşti.
 Mitrofan, I., Ciupercă, C., (2002), Psihologia vieţii de cuplu”, Editura SPER,
Bucureşti.
 Mitrofan I., Ciupercă, C., (2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi
realitate, Editura SPER, Bucureşti.
 Murdock, G.P., (1949), Social Structure, MacMillan Publishing, New York.
 Pânişoară, O., Pânişoară, G., (2012), Cele şapte medalii ale succesului, Editura
Polirom, Iaşi,
 Petroman, P., (2003), Psihologia familiei, Editura Eurobit, Timişoara.
 Stănciulescu, E., (1998), Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi
 Vincent, R., (1972), Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
 Vrăşmaş, E., (2008). Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi,
Editura Aramis, Bucureşti.

 Materiale şi instrumente necesare pentru curs


Materialele utilizate în cadrul activităţilor: videoproiector, bibliografie, fişe de exersare,
materiale PPT.
 Calendar al cursului
Pe parcursul semestrului vor fi organizate doua întâlniri cu studenţii, în cadrul
Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Extesia Năsăud, Strada Grănicerilor, nr.

4
Modulele Activităţi Asteptări faţă Sarcini de lucru
abordate premergătoare de
studenţi
Întâlnirea 1, 2 1. Exercitiu: Disponibilitate Exerciţii ghidate de proiectare
I analiza unor pentru didactică (activităţi de grup):
resurse participare Analiza definiţiile atribuite
bibliografice activa si educaţiei parentale şi familiei
pentru interactiva. Compararea caracteristicile
identificarea evidenţiate ale familiei.
elementelor de
Definirea educaţiei parentale şi a
conţinut, care
familiei, după propria
faciliteaza
accepţiune.
parcurgerea
temelor specifice Analiză comparativă a tipurilor
cursului de familii.

Întâlnirea 3,4 Comunicarea cu Disponibilitate 1. Realizaţi un eseu cu tema


II tutorii şi titularul pentru „Criza familiei moderne în
de curs în participare societatea contemporană”,
vederea activa si pornind de la următoarele
rezolvării interactiva. afirmaţii:-„...Familia este o
sarcinilor de Implicarea realitate vie, care fără a-şi pierde
lucru asociate deplină în sensul fundamental sacru, este
portofoliului de parcurgerea supusă cu violenţa dezordinii
evaluare. proiectelor cotidiene a profanului,
traversând o criză fără
precedent...ÎNCOTRO?” (I.
Mitrofan, C. Ciupercă,
„Psihologia vieţii de cuplu”,
2002).

5
- „...deşi cuplurile păstrează
nostalgia unei solidarităţi
afective şi sociale
definitive,visează şi acţionează
în spiritul păstrării unei
disponibilităţi permanente”(I.
Mitrofan, „Elemente de
psihologia a cuplului”, 1994).
2. Realizaţi o tipologie parentală
proprie.
3. Proiectaţi un program parental
de sprijinire a familiei
contemporane

 Sarcinile de lucru vor face parte din portofoliul de evaluare finală. În vederea
asigurării feedback-ului constructiv, sarcinile intermediare vor fi predate până la
următoarea întâlnire faţă în faţă. Sarcinile de lucru ultime vor fi predate la data la
care este fixată evaluarea.

 Politica de evaluare şi notare


Evaluarea finală va consta în analiza produselor de portofoliu menţionate mai sus.
Criteriile şi descriptorii de performanţă utilizaţi în evaluarea portofoliilor sunt
cuprinţi în lista de mai jos:
C1. Consistenţa, corectitudinea, originalitatea şi relevanţă informaţională în elaborarea
eseului
C2. Analiză, sinteză şi creativitate în elaborarea unei taxonomii parentale proprii
C3. Respectarea exigenţelor teoretice impuse de proiectarea unui program parental
Pe parcursul semestrului, în cadrul celor doua întâlniri organizate, se va realiza o
evaluare formativa continua, bazata pe observarea comportamentului studenţilor, pe

6
calitatea intervenţiilor lor în discuţii, pe consistenta reflecţiilor personale, pe pertinenta
problemelor puse în discuţie, pe modalităţile de rezolvare a problemelor, pe soluţiile
propuse. Studenţii vor primi feedback la sarcinile realizate prin e-mail de la tutori, prin
comunicare directa pentru cei ce solicită acest feedback, precum şi pe forumul de discuţii.
Studenţii se pot prezenta la examen de mărire a notei, în conformitate
Regulamentele Facultăţii de Psihologie şi ŞtiinŢe ale Educaţiei.
 Elemente de deontologie academică
Cursul şi activităţile aferente lui (întâlnirile, examenul, discuţiile organizate direct
sau pe forum) încurajează interacţiunile umane şi comportamentele colegiale, corecte,
bazate pe respect reciproc şi decenţă.
Relaţiile dintre cadrul didactic şi studenţi vor fi de tip democratic, astfel încât ele
sa favorizeze implicarea activa si interactiva a studenţilor în activităţile educaţionale si sa
asigure premisele unei instruiri şi autoinstruiri eficiente.
 Studenţi cu dizabilităţi
Studenţii cu dizabilităţi pot urma cursul în modalităi cât mai apropriate de nevoile
lor, identificate împreuna cu cadrul didactic, căruia i se pot trimite mesaje email.
 Strategii de studiu recomandate
Pentru studierea acestui curs sunt necesare aproximativ 2 ore de studiu pentru
fiecare modul şi 4 ore destinate realizării produselor finale.

II. Suportul de curs propriu-zis


Cursul este structurat pe 4 module care, la rândul lor, vor fi organizate după cum
urmează:
Modulul 1, Delimitări teoretice ale termenului de educaţie parentală, delimitează
terminologic educaţia parentală, din perspectivă diacronică şi sincronică şi familiei ca
instituţie socială, caracterizarea acesteia din punct de vedere istoric, social şi legislativ şi
retospectiva şi perspectiva familie
Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este ca studenţii să îşi actualizeze o serie de achiziţii
acumulate la disciplina Sociologia educaţiei, şi la cursul de Psihosociologia familiei cu
scopul înţelegerii conceptelor specifice educaţiei parentale şi circumscrise familiei.

7
Obiectivele modulului:
- să argumentze necesitatea educaţiei parentale şi a unor programe aferente acestei
dimensiuni;
- să analizeze mecanismele interne definiţiile şi caracteristicile familiei din
perspectivă istorică, socială şi economică;
- să descrie specificul familiei în societatea contemporană.
 Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Conceptele premergătoare sunt: comportament parental, familia ca instituţie.
 Schema logică a modului
1. Educaţia parentală-definiţie, caracteristici evolutive
2. Familia – definiţie, caracteristici
3. Retrospectiva şi perspectiva familiei
 Conţinutul informaţional detaliat
1. De ce educaţie parentală?

Perioada societală pe care o trăim este marcată de schimbări majore în aproape


toate domeniile vieţii, părinţii zilelor noastre se regăsesc adeseori în faţa unor provocări
multiple:

 apariţia nevoii de informare în acest domeniu mai puţin cunoscut;


 existenţa unor discrepanţe între modelul de educaţie tradiţional şi cel actual,
care impune din ce în ce mai pregnant, un model educativ liberal, bazat pe
valorizarea/responsabilizarea copilului;
 copii crescuţi de bone;
 influenţe negative ale mass-media;
 fenomenul drogurilor;
 munca prelungită/în străinătate a părinţilor;
 existenţa unui evantai generos de tehnici şi metode de abordare a copilului.

Din necunoaştere sau din lipsă de interes educaţia parentală e privită cu


scepticism în România, în timp ce în majoritatea ţărilor europene este recunoscută ca

8
fiind o necesitate şi o posibilitate de a creşte copii capabili să facă faţă cerinţelor unei
societăţi viitoare, ale cărei priorităţi nu le cunoaştem, pentru o societate care nu există.
Termenul de competenţă parentală a fost conceptualizat de noi în anul 2008, fiind
prezentat la „Conferinţa internaţională de la Sibiu” în cadrul unui studiu ce a fost
publicat un an mai târziu la Editura Universitară din Bucureşti, în volumul intitulat
„Cercetarea psihologică modernă: direcţii şi perspective”, coordonat de M. Milcu, W.
Griebel şi Ana Raluca Sassu.
Competenţa parentală reprezintă un sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi
abilităţi susţinute de trăsături de personalitate specifice, ce îi permit părintelui să
îndeplinească cu succes responsabilităţile parentale, să prevină şi să depăşească situaţiile
de criză în favoarea dezvoltării copilului (Glăveanu, 2009). Conceptul de competenţă
parentală a cunoscut o largă recunoaştere în România, prin apariţia în anul 2010 a
„Strategiei naţionale integrate de formare şi dezvoltare a competenţelor parentale”
susţinută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Cercetările de
specialitate atrag atenţia permanent asupra nevoii de susţinere a eforturilor educative ale
părinţilor, modului de relaţionare în cadrul familiei, climatului afectiv şi intervenţiei
socio-culturale.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu
numai existenţa materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care
familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare
(hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei
comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă.
În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a
acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive, cât şi negative, pe parcursul mai multor
generaţii.
Termenul de educaţie parentală, în sens larg, denumeşte,”programele, serviciile şi
resursele destinate părinţilor şi celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe
aceştia şi de a le îmbunătăţi capacitatea de a-şi creşte copiii” (Carter, 1996).
Sensul restrâns, defineşte educaţia parentală ca fiind cea raportată la programele
care ajută părinţii să îşi dezvolte şi să îşi îmbunătăţească abilităţile parentale, să
înţeleagă dezvoltarea copilului, să înveţe să reducă stresul care poate afecta

9
funcţionalitatea parentală, şi să înveţe să folosească modalităţi alternative de abordare a
situaţiilor dificile întâlnite cu copiii (Cojocaru, 2011).
2. Ce este familia?
Instituţia familiei există din cele mai vechi timpuri, având diferite caracteristici,
dependente de specificul fiecărei societăţi în parte. Familia este instituţia care creează
cele mai durabile legături între indivizi, în special între părinţi şi copii. Familia transmite
copilului primul model cultural, primele relaţii sociale, norme şi valori. Pe aceste baze se
construieşte ulterior influenţa socială, culturală şi educativă a altor factori/ instituţii.
Copilul reprezintă pentru familie axul central al existenţei: familia patrimonială
este înlocuită de familia centrată pe copil, iar viaţa cotidiană gravitează în jurul femeii
căreia îi revine sarcina educării lui. În societăţile contemporane sarcina de educare a
copilului revine ambilor părinţi.
Apariţia şi dezvoltarea sentimentului familiei începând cu secolul al XVI-lea, a
avut ca bază progresul vieţii private, al intimităţii domestice. Reţelele de sociabilitate se
rarefiază în direcţia familiei. O expresie particulară a acestui sentiment mai general care
este sentimentul familiei, este sentimentul copilăriei. Apariţia şi dezvoltarea lui s-a
realizat în două etape:
a) Prima etapă datează din secolul al XVI-lea, când se descoperă inocenţa şi
naivitatea copilului. Se impune acum noţiunea de “inocenţă infantilă” şi imperativul
respectării ei. Sensul inocenţei consta în protejarea copilului de aspectele mai puţin
plăcute ale vieţii, de a-i dezvolta caracterul, raţionalitatea.
b) Începând cu secolul al XVII-lea apare cel de-al doilea sentiment al copilăriei
care se caracterizează prin recunoaşterea şi ataşamentul familiei faţă de particularităţile
individuale şi de vârstă ale copilului. Se înregistrează acum modificări în funcţia
educativă a familiei, educaţia devenind foarte importantă.
Constituirea treptată a sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei implică
asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi
şi copii.
Sentimentalizarea relaţiilor părinţi – copii a fost mult timp identificată numai la
clasele superioare al căror acces la educaţia şcolară a fost mai timpuriu; în familiile
sărace sentimentul familiei şi sentimentul copilăriei s-au constituit mult mai lent.

10
În unele culturi, întemeierea familiei era decisă de părinţi, fără ca viitorii soţi să se
cunoască sau să îşi exprime acordul sau dezacordul faţă de căsătorie. Interesele
economice, politice, normele sociale erau mult mai importante. Modelele culturale pe
care le transmite familia diferă de la o societate la alta. De asemenea, normele şi regulile
referitoare la familie pot varia foarte mult de la o cultură la alta. De ex., Francoise
Zonabend descrie unele reguli ale familiei din Burkina-Faso: ”Tatăl şi fiul nu trebuie să
împartă aceeaşi colibă, nici să mănânce împreună şi nici să stea unul lângă celălalt. Dacă
lucrează pe acelaşi teren, trebuie să aibă grijă să nu stea unul lângă altul. (…) În aceeaşi
situaţie, unchiul şi nepotul se întâlnesc şi merg împreună” (citat de Adina Băran-Pescaru,
p. 7).
Familia – cea mai veche instituţie socială – a cunoscut în timp diferite definiţii, în
funcţie de caracteristicile sale în anumite perioade socio-culturale.
Din punct de vedere juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care
există drepturi şi obligaţii, avându-şi originea în acte juridice precum: căsătorie, rudenie,
adopţie.
Din perspectivă sociologică, „familia este elementul natural şi fundamental al
societăţii” (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1991); reprezintă una dintre construcţiile sociale
cele mai vechi şi mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării speciei umane, fiind
condiţionată şi determinată în organizarea şi evoluţia sa de modul în care este organizată
societatea pe care o reflectă.
G. P. Murdock (1949): familia este un grup social caracterizat printr-o locuinţă
comună, cooperare economică şi reproducere; include adulţi de ambele sexe, ..., şi unul
sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi.
C. Levi-Strauss: familia este un grup social ce îşi are originea în căsătorie,
constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii morale,
juridice, economice, religioase şi sociale, incluzându-le pe cele sexuale.
Maria Voinea (1978) defineşte familia ca fiind “o formă complexă de relaţii
biologice, sociale, materiale şi spirituale între oameni legaţi prin căsătorie, sânge sau
adopţiune. Fiind un fenomen social, se dezvoltă odată cu dezvoltarea societăţii şi se
modifică în raport cu aceasta” (apud. Rodica Enache, 2011).
O definiţie interesantă ne este oferită de Adina Baran-Pescaru (2004, p. 14):

11
„Familia este un grup social, care poate sau nu sa include adulti de ambele sexe
(ex. familiile cu un singur parinte), poate sau nu include unul sau mai mulţi copii (ex.
cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuţi din căsătoria lor (ex. copiii adoptaţi sau
copiii unui partener dintr-o căsătorie anterioară. Relaţia dintre adulţi poate sau nu să aibă
originea în căsătorie (de ex., cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o
locuinţa comună (de ex., cuplurile care fac naveta). Adulţii pot sau nu să coabiteze
sexual, iar relaţia poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt:
dragostea, atracţia, respectul faţă de părinţi şi admiraţia ».
Din perspectiva psiho-socială, « familia reprezintă o unitate de interacţiuni şi
intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ, soţie, tată, mamă, fiu şi
fiică, frate şi soră, constituită în şi prin afecţiune » (I. Mitrofan, 1989).
Caracteristici ale familiei (I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de la A la Z,
1991):
a) existenţa unui număr de persoane;
b) reunirea lor ca urmare a unui act civil (actul de casatorie) ;
c) între membrii grupului familial există un ansamblu de
drepturi şi obligaţii garantate juridic;
d) relaţii interpersonală de ordin biologic, psihologic şi moral ;
e) climat/atmosferă psiho-socială;
f) ansamblu de norme şi reguli privind conduita membrilor
grupului familial;
g) organizarea structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi
sarcinilor familiale;
h) îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.
Institutul canadian pentru familie Vanier (apud. Adina Baran-Pescaru,
Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, 2004): familia reprezintă “orice
combinaţie de două sau mai multe persoane, care relaţionează în timp prin legături de
acord reciproc, naştere şi/sau adopţie sau plasament şi care îşi asumă împreună
responsabilităţi :
a) susţinere fizică şi grijă faţă de membrii grupului ;
b) adăugarea de noi membri prin procreaţie şi adopţie ;

12
c) socializarea copiilor ;
d) controlul social al copiilor ;
e) producere, consum si distribuire a bunurilor şi serviciilor ;
f) hrana afectivă – dragoste ».
Ecaterina Vrasmas (2008) defineşte familia ca fiind “unicul grup social
caracterizat de determinările naturale şi biologice, singurul în care legăturile de dragoste
şi consanguinitate căpată o importanţă primordială prin interacţiunile multiple şi
determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente, copilul
primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale” (apud. Rodica Enache, 2011).
Din punct de vedere religios, familia reprezintă unirea conjugală dintre cei doi
soţi în vederea naşterii de copii.
3. Retrospectiva şi perspectiva familiei
Familia este unicul grup social caracterizat prin determinările naturale, biologice,
în care legăturile de dragoste şi consangvinitate capătă o importanţă primordială. Familia
este în societatea contemporană singurul grup bazat pe iubire. Condiţiile juridice sau
normele practice nu intervin în general decât pentru a consolida legăturile reciproce de
înţelegere, unitatea de aspiraţii şi scopuri. Multe dintre relaţiile pe care le avem cu ceilalţi
oameni în afara familiei sunt impersonale.
Nevoile de bază ale copilului în familie, sunt:
 dragoste şi securitate – nevoie permanent în copilărie şi extreme de important în
construirea ataşamentului
De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor
relaţii sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie
fiind condiţia dezvoltării unei personalităţi sănătoase. (Stan, Violeta, 2002, pag.68)
 nevoia de experienţe noi, de stimulare – condiţionează dezvoltarea inteligenţei
copilului.
Jocul şi limbajul sunt cele mai importante activităţi ale copilului în sensul trăirii
de experienţe noi. În joc, copilul explorează lumea, îşi dezvoltă mecanismele de coping
cu situaţiile provocatoare ale realităţii. (coping – ansamblul eforturilor cognitive şi
comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor interne şi
externe care ameninţă sau depăşesc resursele unui individ (Lazarus şi Folkman, 1984,

13
apud. Ionescu S, 2003, pag.116)). Prin aceste experienţe copilul îşi dezvoltă lumea lui
internă care este o reflectare a celei externe, impregnată, colorată cu sentimentele trăite în
momentul în care a descoperit-o. Această lume internă ne face atât de deosebiţi, unici în
modul de a percepe şi reacţiona la situaţii, evenimente, persoane, obiecte ale realităţii.
 nevoia copilului de a fi apreciat şi de ai fi recunoscute capacităţile. Încurajările
adultului şi exprimarea unor exigenţe rezonabile faţă de copil sunt esenţiale în
socializarea copilului.
Acest mod de apreciere îi formează copilului o stimă de sine. Această
recunoaştere a meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil
şi nu rezultatul, atât pentru a încuraja copiii cu rezultate mai slabe, dar şi pentru a preveni
tendinţa copilului de a vâna cu orice preţ rezultatul. Toţi copiii dispun de un potenţial de
învăţare pe care şcoala şi părinţii îl pot stimuli. Un copil care este respectat de adulţii din
jur va creşte cu sentimental valorii şi a respectului de sine şi conduita lui în viaţă va fi în
limitele acestui respect.
 nevoia de responsabilităţi – devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a
copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai
întâi copilul învaţă să se îngrijească singur, să mănânce, să se spele, să se îmbrace.
Responsabilităţile cresc pe măsură ce copilul creşte şi dau copilului sentimentul
puterii lui, al libertăţii în acţiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea
accepta responsabilităţile şi răspunderile care îi revin. În acelaşi timp copilul este
socializat prin asumarea responsabilităţii pentru că el învaţă regulile, tiparul după care se
face un anumit lucru, ce este permis şi ceea ce nu este permis.
 nevoile de bază fiziologice ale copilului – la vârsta mică, adultul răspunde în
totalitate de cunoaşterea şi îndeplinirea lor. Ele sunt garanţia supravieţuirii şi a
dezvoltării copilului. Greşelile pe care le fac adulţii în satisfacerea acestor nevoi
pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecinţele sunt grave şi sunt plătite atât
de indivizi cât şi de societate în ansamblu (Muntean, 2000, pag. 23-27).
La nivel social, structura familiei tradiţionale în care părinţii şi bunicii noştri
aveau locuri bine definite, a intrat în criză. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al
mamei. Participarea femeii la viaţa profesională a generat multe schimbări sociale în
cadrul familiei, cum ar fi planificarea familială şi posibilitatea femeii de a avea şi alte

14
activităţi în afara celei de a creşte şi educa propriii copii.. În consecinţă, tatăl a început să
se implice mai mult în această activitate.
Încotro se îndreaptă familia şi care sunt şansele sale de evoluţie este întrebarea la
care criteriologii sunt din ce în ce mai tentaţi să formuleze răspunsuri. Dar oricum s-ar
numi noile forme familiale pe care societatea industrială şi superindustrială le
proliferează sau le-ar mai putea prolifera (familii comunitare, familii poligame, familii-
agregat, familii geriatrice, nefamilişti cu copii – A. Toffler (1983) – este o certitudine
faptul că familia conjugală va continua să existe ca cea mai importantă verigă a
dezvoltării societăţii, a supravieţuirii sale, purtătoarea cea mai fidelă a ştafetei vieţii
paşnice şi creatoare de la o generaţie la alta.
Frédéric Le Play, întemeietorul metodei monografice de abordare a familiei, a
întreprins către sfârşitul secolului trecut primele cercetări de natură sociologică asupra
familiei. Meritul său este acela de a fi sesizat faptul că schimbările din viaţa socială atrag
schimbări şi în viaţa de familie.
Coexistând antitetic cu concepţia care acreditează determinarea social-istorică a
familiei, o serie de concepţii extremist-biologizante delimitează familia ca o unitate
primară, pur biologică, constituită pe baza şi în vederea satisfacerii instinctului sexual.
Astfel, pe linia concepţiilor freudiene, sociologul american R.M. MacIver definea familia
ca “un grup caracterizat printr-o relaţie între sexe suficient de precisă şi de trainică pentru
a asigura procrearea şi creşterea copiilor”. P.W. Mousgrave în 1967, într-un manual de
sociologie a educaţiei pune accent tot pe aspectul biologic al relaţiilor familiale, pierzând
din vedere aspectul lor psihosocial.
Problematica familiei, prin complexitatea sa, a suscitat în ultimele patru decenii
multiple abordări de pe poziţii complementare şi interdisciplinare. Familia a devenit
subiect şi obiect predilect al cercetărilor inter- şi multidisciplinare, între care cele de
psihologie socială, sociologie, pedagogie a adultului şi psihologie a copilului,
psihopatologie şi psihiatrie socială, psihoterapie şi antropologie deţin poziţii prioritare.
O serie de domenii conexe ca “educaţia părinţilor”, “interacţiunea părinţi-copii”,
“design-ul ambiental familial”, la care se adaugă problematica legislativă circumscrisă de
dreptul familiei, atrag atenţia asupra semnificaţiei şi responsabilităţii sociale a organizării
şi evoluţiei familiei ca microsistem fundamental în cadrul macrosistemului social.

15
Aparţinând unor orientări conceptuale diverse sub aspectul analizei specificului şi
funcţiilor familiei, numeroşi autori au întreprins studii comparative şi transculturale
privind structurile şi tipurile familiale, rolul de soţ-soţie, dinamica relaţiilor conjugale şi
de grup familial. Studiile asupra familiei s-au intensificat în ultimul timp, urmărindu-se
evidenţierea evoluţiei relaţiilor intrafamiliale, a structurii rolurilor familiale şi, în special,
fenomenele de psihosociologia şi psihosexologia familiei.
Familia este locul în care evoluează individul, unde îşi construieşte o mare parte a
relaţiilor, şi care îl determină, în primă instanţă, ca fiinţă socială. Fiinţa umană îşi petrece
o mare parte din viaţă în familie. În consecinţă, aici învaţă să stabilească numeroase
relaţii cu ceilalţi.
Oricare ar fi organizarea familială şi identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea
reprezintă o organizare dinamică, ce îi este proprie şi prin care se manifestă o reţea de
interdicţii ce îi asigură o mobilitate continuă. Familia este prima unitate cu care copiii au
continuu contact şi primul context în care se dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o
lume cu care nimic nu se poate compara şi, totodată, cel mai important „agent al
socializării”.
Sugestii pentru studenţi
Parcurgerea acestui modul vă va oferi prilejul de a cunoaşte diferite viziuni ale
diverşilor autori cu privire la educaţia parentală, dar şi numeroase definiri ale familiei. În
acset sens, vă puteţi constitui o proprie definiţie privind familia, după propriile convingeri
şi accepţiuni.
Exerciţii aplicative
1. Argumentaţi nevoia educaţiei parentale în România.
2. Analizaţi definiţiile anterioare şi comparaţi caracteristicile evidenţiate ale
familiei.
3. Definiţi familia, după propria voastră accepţiune.
4. Comparaţi tipuri de familii din literatura română din diferite perioade
istorice, precum şi din mediul urban şi rural.
5. Analizaţi influenţa contextului economic şi social asupra familiei în
diferite perioade istorice.
 Sumar

16
Modul 1 oferă perspective de reflecţie asupra nevoii de educaţie parentală şi variabile de
analiză a familiei contemporane.

Bibliografie modul

 Alecu,G., Badea, D., Bunescu, Gh.,(1997) Educaţia părinţilor. Strategii şi


programe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
 Baran-Pescaru, A. (2004), Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura
Aramis.
 Carter, N., (1996), See how we grow: a report on the status of parent education in
the US, Philadelphia: Pew Cheritable Trusts.
 Cojocaru, Şt., Cojocaru, D.,(2011), Educaţia parentală în România, Studiu
realizat în cadrul proiectului „Centrul pentru Copilărie şi Parentalitate”
implementat de Holt România – Filiala Iaşi, cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF
în România.
 Enache, R., (2010), O perpectivă psihologică a maternităţii, Editura SPER,
Bucureşti
 Murdock, G.P., (1949), Structura socială, Editura MacMillan, New York.
 Strauss, C., L., (1973), Structuri elementare ale rudeniei, Editura Politică,
Bucureşti
 Vrăsmas, E. (2008). Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi,
Editura Aramis, Bucureşti.

Modulul 2, Funcţiile şi responsabilităţile familiei, prezintă în detaliu funcţiile şi


responsabilităţile fundamentale ale familiei tradiţionale, cele interne şi cele externe,
abilităţile parentale şi sistemul familial şi implicaţiile acestuia la nivelul educaţiei,
precum şi analiza sistemului familial ca mediu educaţional şi posibilele carenţe de ordin
familial.
 Scopul şi obiectivele
- să analizeze funcţiile familie tradiţionale;

17
- să analizeze comparativ familia modernă cu cea tradiţională reliefând avantajele şi
limitele fiecăreia din punct de vedere educativ;
- să identifice carenţele familie din punct de vedere educaţional.
 Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Conceptele premergătoare sunt: educaţie parentală, comportament parental, familie,
 Schema logică a modului
1. Funcţiile şi responsabilităţile familiei
2. Funcţiile interne şi externe
3. Abilităţi şi responsabilităţi parentale
4. Sistemul familial şi educaţia
5. Carenţe în climatul familial

 Conţinutul informaţional detaliat

1. Funcţii şi responsabilităţi ale familiei


Etimologic, cuvântul funcţie este de origine latină: function - fr. function, engl.
function, însemnând în limba română obligaţie, sarcină, funcţie, o acţiune desfăşurată de
cineva pentru a se achita de obligaţiile ce le include o anumită sarcină (Petroman P.,
2003, pag. 26); ceva mai mult, funcţia reprezintă „ansamblul de operaţii în strânsă
legătură unele cu altele, al căror joc armonios exprimă viaţa organismului”.
Termenul de funcţie se acoperă parţial cu cel de statut şi rol social, în care statutul
se referă la poziţia unei persoane în sistemul social, iar rolul reprezintă modul în care are
loc adaptarea la conduitele prescrise de statutul social. Ca atare, rolul poate fi considerat
ca aspectul dinamic al statusului (Linton R.).
Toate acestea pot fi transpuse în sânul familiei, în care fiecare membru are un
statut marital, adică un ansamblu de reguli, drepturi şi îndatoriri, asociate poziţiei
fiecăruia şi un rol marital ce reprezintă partea dinamică a comportamentului şi este
orientat în vederea asigurării, consolidării şi prosperării relaţiilor familiale aşteptate de
parteneri.
Indiferent de natura sa, orice funcţie însumează:

18
 responsabilităţile ce le revin familiei în contextual vieţii sociale, în raport cu o
anumită etapă;
 asumpţia – actele, operaţiile şi acţiunile pe care soţul şi soţia şi le asumă în funcţie
de statutul şi rolul ori rolurile dobândite prin căsătorie precum şi în timpul
coabitării;
 capacitatea sau capacităţile de implicare activă şi efectivă în cadrul vieţii de
familie, preponderent în cadrul subidentităţilor maritală sau parentală;
 abilitatea empatică – îndemânarea soţilor de a se situa concomitent şi consecutiv,
unul în locul altuia în raport cu statutul şi rolurile dobândite de-a lungul existenţei
familiei (Petroman P., 2003, p. 26-27).
În consecinţă funcţia reprezintă:
o activitate - act, operaţie, acţiune, desfăşurată de soţ ori soţie în vederea îndeplinirii
sarcinilor ce le incumbă o atare calitate;
o un rol îndeplinit, un model organizat de conduită, cu privire la o anumită poziţie a
persoanei într-un ansamblu de acţiuni şi interacţiuni;
o obiective, preponderent operaţionale, sarcini şi scopuri menite să
contribuie la înfăptuirea idealului de viaţă al partenerilor.
De-a lungul timpului, au fost realizate multe clasificări ale funcţiilor
familiei. Astfel, G.P. Murdock, pornind de la afirmarea caracterului universal al
familiei nucleare, aprecia că aceasta îndeplineşte următoarele funcţii: sexuală, de
reproducere, economică, educativă şi de socializare. T. Parsons şi R.F. Bales
reduc funcţiile familiei la două: cea de socializare primară în vederea integrării şi
cea de asigurare a securităţii emoţionale a personalităţii adulte.
Petroman, în cartea sa, „Sfânta noastră familie” (1997, pag. 46-47), împarte
funcţiile în:
 fizice: de reproducere, economic, de protecţie
 cultural, afective, sociale - ce vizează instrucţia şi educaţia individului.
Ulterior, în Psihologia familiei, pornind de la cuceririle psihologiei, în general, şi
ale psihologiei familiei, în special, propune următoarea clasificare, preponderant din
considerente didactice:
Funcţii interne

19
Acestea sunt cele care au în vedere crearea, menţinerea şi consolidarea unităţii şi
funcţionalităţii familiei.
 biologică, vizează viaţa şi perpetuarea ei şi include următoarele subfuncţii:
sexuale, igienico-sanitare, procreare sau de reproducere;
 economică constă în capacitatea cuplului de a realize venituri acceptabile pentru
menţinerea, consolidarea şi prosperitatea cuplului marital.
Aspectele care decurg din implementarea sa cu răspundere, vizează laturile:
a. productivă - familia trebuie să manifeste şi să acţioneze ca o unitate de producţie -
să se bazeze, până la un anumit moment, pe o economie autarhică, în stare să
satisfacă nevoile proprii;
b. contabilă – mama sau tatăl, de preferabil amândoi, trebuie să aibă evidenţa
veniturilor, felul în care sunt vehiculate, păstrate acasă, în conturi, depozite, case
de asigurări etc.;
c. financiară - vizează utilizarea banilor;
d. administrativă - însumează sarcinile ce privesc administrarea treburilor
gospodăreşti în toate împrejurările;
e. de pregătire - atât a soţilor cât mai ales a copiilor de la vârsta când încep să
înţeleagă, cu atât mai mult cu cât ei execută cu plăcere tot felul de sarcini.
 solidarizare – are în vedere ajutorul reciproc, colaborarea mutuală, respectul între
parteneri, ajutorul în caz de infirmitate, accidente, boală ş.a. Factorii care
determină solidaritatea sunt:
a. interni - dragostea şi iubirea reciprocă, sentimentul datoriei unuia faţă de
celălalt, aspiraţii comune, grija pentru familie şi casă, năzuinţa de a veni în
întâmpinarea aşteptărilor, visurilor, dezvoltării armonioase a familiei;
b. externi - opinia publică, premisele economice, greutatea întemeierii unei
gospodării în afara familiei, preocuparea unor grupuri pentru familie, piedicile
puse în faţa soţilor de a desface căsătoria.
 educativă - vizează educaţia permanentă, deopotrivă autoeducaţia. Subfuncţiile
acesteia sunt:
a. instrucţional-formativă - primează la începutul ontogenezei, când copiii
primesc răspuns la întrebările ce le adresesază, şi când pe parcursul celor şapte

20
ani şi în continuare se formează priceperi şi deprinderi, obişnuinţe diverse, se
stimulează aptitudinile;
b. psiho-morală (atitudinal-relaţională) - constă în formarea prin imitarea
modelului parental, a unor trăsături, atitudini morale decisive;
c. social-integrativă - are în vedere nivelul de adaptare şi integrare în raport cu
sistemul cerinţelor vieţii şi activităţii sociale, el depinde de achiziţiile din
cadrul grupului familial de apartenenţă; integrarea este rodul modelelor
parentale şi se realizează mai greu în cazul în care se impune plasamentul
social ca urmare a decesului părinţilor sau numai a unuia dintre ei, ori ca
urmare a incapacităţii părinţilor de a-şi creşte şi educa copiii;
d. cultural-formativă - constă în formarea şi cultivarea apetitului cultural-
spiritual, a modului de a percepe şi pricepe, de a recepta frumosul estetic, din
natură şi societate.
Acestora li s-ar mai putea adăuga şi altele, cum ar fi cea de sprijin, religioasă etc.
 emoţional terapeutică - are în vedere ambientul educogen favorabil convieţuirii,
vindecării oricărei traume fizice ori psihice, trăirea firească, normală;
 suportivă - urmăreşte sprijinirea tuturor membrilor familiei şi a fiecăruia în
vederea devenirii, formării şi afirmării plenitudinare a personalităţii acestora,
preponderant a copiilor (2003, pag.26-53)
Funcţii externe
Acestea trebuie înţelese drept responsabilităţi ale familiei, intrinseci existenţei
acesteia, indispensabile creării, menţinerii şi consolidării sale diacronice. Cunoscute,
acţiunile lor pot fi promovate, după caz stimulate, respectate sau, dimpotrivă,
preîntâmpinate, evitate spre binele familiei şi al membrilor săi.
O clasificare efectuată din perspectivă sociologică, stipulează că funcţiile sunt:
 de reglare sexuală - familia este principala instituţie prin care societăţile
organizează şi reglementează satisfacerea dorinţelor sexuale.
 de reproducere - orice societate se bazează pe familie, în primul rând ca izvor de
producere a copiilor. Alte modalităţi teoretice sunt posibile, iar multe societăţi
acceptă copiii realizaţi în afara relaţiilor de căsătorie. Dar nici o societate nu şi-a
stabilit un set de norme pentru a întreţine copiii în afara instituţiei familiei;

21
 de socializare - toate societăţile se sprijină pe familie pentru socializarea copiilor
şi transformarea lor în adulţi, care să funcţioneze cu succes în societate.
Familia reprezintă grupul primar al copilului şi aici este locul unde începe
dezvoltarea personalităţii lui. Cu timpul, copilul este capabil să adere şi la alte grupuri
după ce au fost puse bazele personalităţii.
Una din căile prin care familia socializează copilul este aceea de a prezenta
modele pe care copilul să şi le însuşească. Astfel, băiatul învaţă să devină bărbat, soţ şi
tată, trăind într-o familie, percepând şi înţelegând modelul ori modelele ce i se oferă.
Anumite dificultăţi de socializare apar când un asemenea model lipseşte.
O familie multiproblematică, este aceea în care există numeroase probleme şi
neînţelegeri: sărăcie, conflicte, lipsa tatălui, lipsa serviciului, alcoolism, droguri, adulter,
boli fizice sau mentale. Aceste familii nu sunt capabile să îndeplinească cu succes nici
una din funcţiile familiei şi, astfel, determină copiii să constinue modelul inadecvanţei şi
delincvenţei.
 Afectivă - reprezintă acel ceva de care omul are mai mare nevoie - afecţiunea.
Opinia psihiatrilor este că, probabil singura cauză importantă a dificultăţilor
emoţionale, o constituie lipsa iubirii. Un volum mare de date evidenţiază că delincventul
este tipul de copil de care nu are grijă nimeni. Copiii care se bucură de îngrijire fizică
bună, dar sunt lipsiţi de afecţiune, sunt predispuşi la un fenomen medical numit marasm.
Multe societăţi se bazează în exclusivitate pe familie ca generatoare de afecţiune. Totuşi,
nevoia de înţelegere, de prietenie este realizată şi de alte grupuri.
 de status - intrat în familie oricine dobândeşte un set de statusuri, în funcţie de
vârstă, sex, ordinea naşterii.
În orice societate în care există un sistem de clasă, statusul de clasă al familiei
influenţează foarte mult copilul din familia respectivă, prin posibilităţile şi recompensele
acordate de societate, modalităţi prin care ceilalţi îl ajută sau nu, dimpotrivă îl
descurajează. Statusul de clasă poate fi schimbat printr-o combinare a eforturilor proprii
cu norocul.
În mod normal copilul preia din cadrul familiei sale, un set de interese, valori,
care îl ajută să deţină în continuare statusul de clasă al familiei, iar într-o oarecare măsură
îi creează dificultăţi în dobândirea unui status de clasă mai înalt.

22
 de protecţie - familia asigură într-un anumit grad, protecţia fizică, economică şi
psihologică a membrilor săi.
In cele mai multe societăţi, orice atac asupra unei persoane este considerat un atac
asupra întregii familii. De asemenea, greşeala, ruşinea sunt suportate, în mod egal de
către toţi membrii familiei.
 economică – ca unitatea economic de bază în majoritatea societăţilor, familia este
cea care îndeplineşte această funcţie .
Se poate observa uşor, că din orice punct de vedere, din orice perspectivă am
încerca o clasificare a funcţiilor familiei, acestea se aseamănă foarte mult, ceea ce ne
îndreptăţesc să afirmăm că în cadrul acestora, responsabilitatea educativă are un rol
preponderant.

3. Abilităţi şi responsabilităţi parentale


Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o
dezvoltare normal, precum şi a-l dirija şi susţine în dezvoltarea lui.
Există câteva abilităţi de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte
bun (Killen, K. 1998 pag. 143-159) şi pe care le vom detalia în cele ce urmează:
 abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;
Această abilitate presupune, în primul rând, cunoaşterea nevoilor de bază ale
copilului, şi apoi disponibilitatea părinţilor de a-şi sacrifica propriul confort în favoarea
satisfacerii nevoilor acestuia. Dacă părinţii nu cunosc importanţa de a comunica cu
copilul, de a lăsa timp copilului spre a răspunde în felul lui, de a-l stimula, de a răspunde
solicitărilor copilului, de a mângâia copilul când plânge, luându-l în braţe şi vorbindu-i cu
blândeţe vor eşua în misiunea lor parentală.
 abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv;
Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experienţe care să-l stimuleze în
acţiunea sa de învăţare. Celebrul psiholog, Jean Piaget, asemăna copilul cu un cercetător
în faţa universului, având marea şansă de a descoperi lumea în care există. Părintele
trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experienţe care adesea pe el îl sperie,
prin riscul pe care ele îl incubă şi pe care copilul nu îl cunoaşte încă. Datoria părintelui
este de a-şi stăpâni propria anxietate şi de a asista cu răbdare copilul în experienţele şi

23
descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activităţi nu sunt periculoase pentru copil,
părintele trebuie să permită realizarea lor.
 abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul;
Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Este
o abilitate pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale
copiilor. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia, identifica şi numi
gândurile şi sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct
de vedere mental şi abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte
persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul,
bucuria, tristeţea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l
poate feri pe părinte de hiperprotecţie.
 abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului;
De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi comportamentul
faţă de el. Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are
despre acesta. Adesea părinţii nu observă calităţile reale ale copilului sau dificultăţile care
pot apărea datorită nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau datorită unor condiţii
speciale în care se află acesta. Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi
proiectează asupra lui resentimentele faţă de o altă persoană sau propriile aşteptări
neîmplinite, va avea faţă de copil aşteptări prea mari, nerealiste sau negative.
Aşteptările părinţilor susţin conduita lor faţă de copil. Ele pot stimula copilul,
provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le aşteaptă şi pot fi deci
confirmate de evoluţia copilului. Exigenţele prea mici conduc la nedezvoltarea capacităţii
de rezolvare a problemelor sale şi la iresponsabilitate.
 abilitatea de a pune limite copilului;
Este probabil cea mai provocatoare funcţie parentală şi reprezintă abilitatea prin
care se construieşte în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu îşi poate
construi respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăieşte sentimentul
de a fi protejat de un părinte. Din punctul de vedere al socializării copilului, putem spune
că regulile şi limitele ajută copilul să se adapteze mediului şi grupului din care face parte.
Există însă o barieră fragilă între a spune „nu” şi a restricţiona cu agresivitate. Alegerea

24
de către părinte a celei de-a doua variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de
respect pentru norme şi reguli.
 abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul;
Copiii au nevoie de încurajări şi aprecieri. Una din cele mai importante funcţii
parentale, aceea de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le
face. Copiii care sunt stimulaţi adecvat, fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de
timp.
 abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le proiecta în
relaţia cu copilul;
Un anumit grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict necesar pentru rolul
de părinte. Este absolut vital ca părintele să-şi menţină calmul în relaţia cu copilul mai
ales în momentele în care copilul îl testează, pentru a vedea cum reacţionează.
Responsabilităţi parentale
Cercetările subliniază existenţa mai multor modele familial, care pot fi analizate
din mai multe puncte de vedere, cum ar fi:
- după structură;
- după funcţiile îndeplinite;
- după mărime etc.
Fiecare familie în parte îşi dezvoltă propria structură de repartizare a
responsabilităţilor, devenind astfel un agent de socializare. Caracteristic oricărui sistem ,
la fel şi în cadrul familiei regăsim situaţii conflictuale, însă tot în interiorul unui sistem se
tinde către echilibrarea componentelor.
Acest lucru este realizat în cazul în care în interiorul familiei se comunică şi nu
doar se dau ordine. Procesul de comunicare este condiţionat de: tipul de graniţă a
sistemului familial, deciziile în familie, tipul structurii de putere în familie, exprimarea
sentimentelor, educaţia părinţilor, gradul de apartenenţă la un grup.
Dacă echilibrul nevoi-resurse nu poate fi satisfăcut, familia întâmpină dificultăţi
de adaptare, de realizare, de socializare a urmaşilor, cu alte cuvinte apar dificultăţi de
integrare în noile ritmuri.

25
Normele generale după care trebuie să se desfăşoare procesul de creştere şi de
educare a copilului în familie impun responsabilităţi precise din partea părinţilor. Printre
cele mai importante pot fi menţionate următoarele:
 asigurarea subzistenţei şi a educaţiei;
 educarea şi dirijarea trebuinţelor fiziologice;
 dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului şi stimularea exersării capacităţilor practice,
cognitive, tehnice şi sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală şi
comportamentul autonom;
 orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă,
spre societate, în aşa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea
varietate de situaţii şi poziţii sociale care vor interveni în viaţa de adult;
 transmisia principalelor scopuri sociale, valori culturale ce definesc modelul
cultural-normativ al societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu
scopurile parentale şi sociale;
 dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonale şi de a răspunde în
mod adecvat sentimentelor altora;
 controlul libertăţii de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal,
corectarea erorilor, oferirea unor îndrumări şi interpretări (Gabriela Irimescu, pag.
41).

4. Sistemul familial şi educaţia


Familia reprezintă o formă de organizare caracterizată prin integritate, un mediu
moral şi afectiv, o structură bio-psiho-socială generatoare de continuitate şi afirmare
deplină a fiinţei umane, un mod de intermodelare şi sincronizare, unitate de interacţiuni şi
intercomunicări personale, un cadru care asigură crearea şi menţinerea echilibrului psihic.
Similar cu alte instituţii sociale majore, familia, indiferent cum este organizată ea
în cadrul diferitelor culturi, reprezintă un grup de statute, roluri şi valori necesare unor
importante scopuri sociale. Acestea includ controlul social al reproducerii, socializarea
noii generaţii, precum şi integrarea acestora în instituţii. Însă, abilităţile familiei de a
împlini aceste scopuri sunt foarte mult influenţate de schimbarea social rapidă. Astfel,

26
după cum se întâmplă şi în alte instituţii, familia trebuie să se adapteze continuu acestor
schimbări, să le cunoască, să le vină în întâmpinare, să le stimuleze ori dimpotrivă, să le
evite ori să le stăpânească.
Familia reprezintă o grupare social-fundamentală, care are următoarele
caracteristici:
1. existenţa unui anumit număr de personae;
2. intemeierea ei se realizează pe baza căsătoriei;
3. pe membrii unei familii îi unesc drepturi şi obligaţii;
4. între membri există relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice;
5. familia asigură un climat psihosocial adecvat;
6. existenţa unor norme şi reguli privind conduita partenerilor.
Asemenea caracteristici şi altele impun familiei o dinamică proprie ce favorizează
anumite modificări în interiorul său şi, totodată, în relaţiile sale cu exteriorul.
Familia este cadrul natural în care se formează personalitatea copiilor, dar şi un
factor de perfecţionare a personalităţii părinţilor, chiar dacă funcţia esenţială este
asigurarea securităţii membrilor săi şi educarea copiilor, în acest cadru aceştia dobândesc
limbajul, obiceiurile şi tradiţiile grupului. Ei îşi formează personalitatea, caracterul şi trec
de la egoism la altruism, prin jocul imitării şi identificării cu părinţii. Calitatea dezvoltării
copilului depinde de valorile cultivate în familie, iar coeziunea sa este un factor important
în evoluţia ulterioară a membrilor săi.
Considerată drept spaţiul cel mai profund de relaţii afective, un refugiu din calea
adversităţilor, familia este şi cel mai active centru de agresivitate, poate şi pentru că aici
fiecare îşi poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. (C. Păunescu., 1994, pag. 90).
Autoritatea este tot atât de nefastă ca şi neintervenţia: într-un caz se creează situaţii
frustrante, de unde decurg o agresivitate refulată şi anxietate, în celălalt caz se ajunge la
insecuritate, lene şi răsfăţ.
Atmosfera familială prezintă o importanţă deosebită între cauzele manifestării
agresive la copil, conform căruia Andre Berge sublinia: mediul familial îl satisface pe
copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este
un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să

27
înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalţi (Berge A., 1970, pag.
28).
Există climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie ori
climate de neînţelegere, climate de solidaritate sau de ostilitate. Există climate senine, aşa
cum există şi stări permanente de tensiune care se pot datora şi copiilor, dar care depind
esenţial de tonalitatea de fond imprimată de părinţi, de capacitatea lor de a înţelege şi
îndruma copiii. Un mediu familial frământat de tensiuni, deformat de defectele părinţilor,
de viciile sau neînţelegerile lor, de certuri, de acte de violenţă, distorsionat prin lipsa
mutuală de afecţiune a membrilor săi, constituie un mediu traumatizant pentru conştiinţa
copilului. Conform lui C. Păunescu, în aceste medii copiii devin, în primul rând, nişte
acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuro-psiho-afective care, vor pune în
circulaţie la adolescenţă dar mai ales la vârsta adultă, o mare cantitate de elemente
inflamatoare agresive (1997, pag. 93).
Climatul familial depinde într-o mare măsură de felul în care sunt satisfăcute:
 trebuinţele fundamentale: fiziologice şi de securitate;
 nevoile psihice: proprietate, stimă, apreciere, cognitive şi estetice;
 metanevoile: împlinirea sinelui - al realizării la maximum a potenţialului, de a fi
ceea ce poate fi în raport cu:
- posibilităţile şi
- disponibilităţile
Celei din urmă i-a fost adăugată şi trebuinţa de transcendere, de depăşire a lumii
empirice, de trecere dincolo de lumea materială (Maslow, apud Petroman P., 2002).
Adesea, implementarea lor determină echilibrul biologic şi psihic al individului şi
armonia convieţuirii în familie, iar necompensarea lor generează stări de încordare şi
tensiune ce afectează echilibrul individual şi armonia diadei.
Climatul familial coerent, echilibrat, securizant satisface trebuinţele de siguranţă,
dragoste, afirmare, trebuinţele de apartenenţă şi prestigiu. Anumite evenimente stresante,
neînţelegeri, eşecuri, boli, pun la încercare unitatea, echilibrul şi armonia vieţii de
familie, dar resursele de coeziune, izvorâte din calitatea de fond a relaţiilor
interpersonale, permit depăşirea situaţiilor de impas, restabilirea unităţii şi echilibrului.

28
Familia este cel mai apropiat şi adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă
şi conativă a personalităţii copiilor, climatul devine cadrul de ambianţă materială,
spirituală, morală în care se vor forma copiii. De aceea, carenţele materiale, spirituale,
morale ale mediului familial influenţează negativ dezvoltarea psihocomportamentală şi
socială a copiilor, mai cu seamă când aceste carenţe generează un mediu instabil şi
agravat de tensiune şi conflict, de determinism familial, prezent în forme uşoare în
familiile organizate juridic (familii problemă) şi în forme severe în familiile
dezorganizate.
Aşadar, climatul familial reprezintă ambianţa intelectuală şi etică ce domneşte în
sânul unei familii. Atmosfera de înţelegere, securitatea afectivă, relaţiile umane instituite
diacronic, armonia şi echilibrul contribuie la sporirea eficienţei, menţinerea şi
consolidarea familiei, spre deosebire de antonimele lor coroborate cu anumite sentimente
de frustrare şi de insecuritate care o deteriorează treptat şi conduce, de cele mai multe ori
la denuclearizarea familiei.
De regulă, cei mai mulţi copii cu rezultate slabe la învăţătură trăiesc într-un climat
psihologic deteriorate - neînţelegeri între parteneri, ostilitatea învăţătorului, batjocura din
partea colegilor ş.a. De aceea, indiferent de natura familiei, crearea climatului favorabil
menţinerii şi consolidării cuplului, procreării, naşterii, creşterii şi formării din toate
punctele de vedere ale copiilor, este şi trebuie să fie în atenţia familiei, eventual a
consilierului. Unde nu este înţelegere, colaborare, coordonare în tot ceea ce se
întreprinde, apare pericolul deteriorării climatului afectiv şi, în cele din urmă a
destrămării familiei.
Familia ca unitate educativă urmăreşte nu atât acumularea de cunoştinţe de tip
enciclopedic, ci prioritar:
- dezvoltarea facultăţilor de comunicare: a asculta, a înţelege, a se exprima;
- concomitent a unor facultăţi intelectuale;
- formarea personalităţii copiilor, pregătirea lor pentru şcoală, indiferent de gradul
său;
- depistarea unor predispoziţii, chiar aptitudini, implicarea în cultivarea lor ş.a.
Acestea şi altele vor fi urmărite apoi în şcoală, evident stimulate, cultivate şi
dezvoltate gradual, sistematic, ştiinţific şi desăvârşite alături de familie (Bontaş I., 1995).

29
5.Carenţe în climatul familial
Climatele familial carenţiale prezintă riscul de a defavoriza sau împiedica evoluţia
normală a copiilor. În intervenţia profilactică şi terapeutică, cunoaşterea caracteristicilor
diferitelor tipuri de climate familial, este utilă în vederea prevenirii şi remedierii relaţiilor
conflictuale defavorabile echilibrului diadei.
Dintre tipurile de climate familial conflictuale remarcăm următoarele:
 rigid – sever, închistat;
 libertin – liberal, în afara unui control riguros;
 anxiogen – neliniştit, îngrijorat;
 naiv – nevinovat, simplu, ingenuu;
 conflictual – produs de un conflict, animozitate
 dezorganizat – neorânduit.
Climatul familial rigid se caracterizează prin excesul de severitate manifestat la
unul dintre părinţi sau chiar la amândoi. În anumite limite severitatea înseamnă ordine,
disciplină şi duce la statornicia respectării normelor de familie şi chiar asigură unitatea şi
echilibrul acesteia. De aici, se poate afirma că din aceată perspectivă, severitatea poate fi
constructivă, dacă este exprimată pe fondul unor bune intenţii şi credinţe ale spiritului de
discernământ, ale inteligenţei sau pe fondul dragostei altruiste. Din acest punct de vedere,
severitatea devine un cadru favorabil ce poate duce la maturizarea psiho-socială a copiilor
pe care îi pregăteşte pentru responsabilităţile vieţii. Aspectul negativ îl constituie însă
excesul de severitate pe fondul orgoliului, autoritarismului ori rigidităţii ce poate duce la
o atmosferă de tensiune, opoziţie, suspiciune sau conflict.
Excesul de severitate exercitat asupra unei persoane poate face ca aceasta să
devină timidă, suspicioasă, anxioasă, lipsită de încredere în sine ori în semeni sau,
dimpotrivă, poate ajunge o persoană revoltată ce ripostează ori se opune prin tăcere.
Autoritarismul şi puterea exagerată, corolar al excesului de severitate pot determina o
prelungire a stării de dependenţă faţă de părinţi şi reticenţă în afirmarea sau exprimarea
de sine a copiilor.
Într-o atmosferă de tensiune şi conflict apar confruntări mai mult sau mai puţin
violente de opinii şi mentalităţi încât dialogul firesc se poate transforma într-un conflict
între generaţii, un fenomen frecvent la vârstele pubertăţii şi adolescenţei. Dacă la aceste

30
vârste copiii au nevoie de dragoste, înţelegere, unele concesii, îndrumare consecventă,
echilibrată şi inteligentă, într-un climat familial rigid toate acestea vor fi prejudiciate şi
vor genera lipsă de încredere în sine, o teamă de nereuşită şi sancţiune, stări conflictuale
demobilizatoare ce vor conduce în final la o lipsă de maturitate a copilului.
Părinţii, pentru a preveni sau corecta aceste consecinţe, vor trebui să-şi tempereze
atitudinile de severitate excesivă, să conştientizeze necesitatea cunoaşterii copiilor pentru
a-i putea îndruma cu înţelegere, calm şi fermitate. În legătură cu programul zilnic, cu
activitatea de învăţare ori de petrecere a timpului liber, exigenţele se impun firesc prin
argumente convingătoare, dar neostentative. Prin aceasta, stările de tensiune şi conflict,
tendinţele de autoizolare şi înstrăinare sau schimbul de replici ireverenţioase se pot
preveni, iar înţelegerea pentru un eşec temporar (exemplu: o nereuşită la examen) îi poate
reda copilului încrederea în sine, îi poate stimula şi încuraja iniţiativa faţă de învăţare.
Ironia, dispreţul şi ameninţarea faţă de un eşec sunt atitudini cu un efect mai puţin
benefic şi mai puţin constructive, care stimulează sau întreţin spiritual de frondă şi unele
capricii ale vârstei ce se pot stabiliza. Concesiile ce pot apărea se fac cu intenţia de a
redresa anumite devieri temporare de comportament, de a stimula comunicarea pozitivă
cu copiii care trebuie să-i simtă pe părinţi alături de ei, îndeosebi, în momentele dificile
ale vieţii. De aceea, decizia cu privire la opţiunea şcolară şi profesională trebuie să fie
rezultatul aprecierii juste a capacităţilor, aspiraţiilor, şanselor de reuşită a copiilor şi nu
doar un verdict inflexibil. Cultivarea spiritului de independenţă, a hotărârii şi încrederii în
sine îl va pune pe copil, de timpuriu, în situaţia de a decide.
După cum se ştie, pentru a institui un climat favorabil, părinţii trebuie să dea
dovadă de flexibilitate, care este o aptitudine ori o proprietate a conduitei ce rezidă în
uşurinţa de a sesiza datele, faptele şi întâmplările din unghiuri diferite, de a imagina
soluţii în rezolvarea amiabilă a unei probleme, eventual conflict, fără a-l lăsa să se
acutizeze. Concomitent, psihologii discută despre flexibilitatea gândirii în raport cu
modul de soluţionare a unor problem, cu diferite sarcini perceptive ori cognitive. Ea
apare cu denumirea de aptitudine, de factor sau de component în definirea inteligenţei
fluide, opusă celei cristalizate (la R.B. Cattell şi J.L. Horn) ori de gândire divergentă
opusă celei convergente (la J.P. Guilford), ori ca o componentă a creativităţii (la Al.
Roşca).

31
Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, neconvenţională,
concesivă, de laissez-faire. Membrii familiei sunt independenţi şi detaşaţi, se acceptă
reciproc şi adoptă, în general, atitudini tolerante. Partenerii se înţeleg în orice situaţie, îşi
accept propriile obligaţii sau capricii, după cum se pot neglija reciproc. De fapt, această
comportare după bunul plac poate duce la neglijare, în final, la refuzul obligaţiilor de
convieţuire familial. Lipsa de supraveghere a copiilor, lipsa de interes în ceea ce priveşte
educaţia lor (lăsată la îndemâna bunicilor sau a altor rude) la vârste la care ei au nevoie
de îndrumare şi interes şi chiar fermitate, pot aduce prejudicii maturizării lor
psihosociale.
La vârste mai mari, independenţa excesivă poate acţiona pe doua planuri:
autonomia poate constitui un sprijin pentru a se realiza în viaţă prin forţe proprii, cu
inteligenţă şi spirit de discernământ sau, la fel de bine, această autonomie îi poate deruta
şi-i va face sugestibili, încât pot deveni victimele nonconformismului social şi
delincvenţei, uneori şi prin prisma rezultatelor şcolare şi profesionale sub nivelul
capacităţilor şi aspiraţiilor lor. Un astfel de climat prezintă riscul întârzierii sau chiar
împiedicării maturizării sociale prin preocuparea excesivă a părinţilor pentru ei înşişi
încât sentimentul de apartenenţă faţă de familia de origine se poate transforma într-unul
de jenă, în condiţiile unui abandon aparent datorita unei convieţuiri formale, ce afectează
echilibrul biologic şi fizic, esenţial pentru dezvoltarea sentimentului de apartenenţă
familial. De aici, sentimental de jenă se poate stabiliza sub forma unui complex de
provenienţă, care va influenţa evoluţia ulterioară a copilului.
Climatul familial libertin poate fi favorabil sau, dimpotrivă, defavorabil devenirii
soţilor ori copiilor acestora, după cum acelaşi climat poate fi blocant. Se arată că, în
general, în colectivităţile mai mici, aşadar şi în familie, este mai bine să existe între
parteneri o disonanţă moderată. Dar, formarea sa depinde de adoptarea motivaţiei de către
membrii familiei. M. Roco vorbind despre climatul libertin optim la nivelul grupului mic,
unde putem include şi familia, considera că, acesta este în funcţie de reglarea relaţiilor
din sânul familiei în raport cu anumite valori, fapt ce îngăduie depăşirea
compatibilităţilor ori incompatibilităţilor afective accidentale.

32
Într-un asemenea climat, preponderant democratic, fiecare ştie ce face şi ce va
face în perspectivă, de la mic la mare sau invers, ceea ce înlătură orice suspiciune şi
instituie o atmosferă firească, în cadrul căreia fiecare face cât poate şi ce anume poate.
Climatul familial anxiogen este corolarul unei atmosfere de încordare şi
suspiciune, de permanentă nelinişte cauzată în general, de teama de îmbolnăvire, de
nereuşita şcolară/profesională, de relaţii nedorite cu alţii etc. Această ambianţă creează şi
accentuează timiditatea, poate prelungi starea de dependenţă a copiilor, duce la
neîncredere în sine şi în ceilalţi şi poate favoriza înclinaţia spre melancolie şi reverie.
Faţă de buna intenţie de a obţine performanţele dorite prin îndrumarea şi controlul
copiilor cu rezultate pozitive în organizarea regimului de viaţă şi a stilului de învăţare
prin stimularea perseverenţei în a atinge performanţele dorite, totuşi nu trebuie uitat
faptul că opţiunile de viaţă, convingerile se pot construi cu spirit de discernământ şi
capacitate de selecţie pe care copiii le pot poseda independent de carenţele mediului
familial.
Neîncrederea în evoluţia favorabilă a situaţiilor nedorite, impresia că se poate
întâmpla numai ceva rău, periclitează dezvoltarea din perspectiva maturizării psihosociale
şi dacă anxietatea se instalează ca stare patologică poate genera psihoza, boală ce intră
sub incidenţa tratamentului psihiatric. De aceea, limitarea la maximum a anxietăţii este
necesară şi se poate realiza prin conştientizarea stării şi a consecinţelor negative, prin
dezvoltarea spiritului de discernământ şi a obiectivităţii, prin analiza situaţiilor de viaţă şi
prin autoeducaţie. În general, conştientizarea anxietăţii este realizabilă prin intervenţia
iniţială a unui factor exterior familiei (rude, prieteni, educatori), prin sugestia adresată
părinţilor faţă de posibilitatea remedierii stării de încordare nejustificată şi
demobilizatoare.
Climatul familial naiv este creat de părinţii insuficient maturizaţi social pentru a-
şi asuma obligaţiile convieţuirii în cuplu şi responsabilitatea creşterii şi educării copiilor.
În general, aceste relaţii se destramă frecvent prin desfiinţarea căsătoriei sau prin divorţ,
iar lipsa autonomiei materiale prin dependenţa de părinţi şi, în cazuri limită, refuzul de a
munci, creează neînţelegeri şi conflicte ce se repercutează îndeosebi asupra copiilor.
Imaturitatea socială şi infantilismul ce caracterizează adulţii angrenaţi în această relaţie
nu sunt determinate doar de vârsta timpurie a stabilirii legăturii, ci şi iresponsabilităţii de

33
care dau dovadă, îndeosebi, cu privire la educarea copiilor. Într-un astfel de mediu,
aceştia sunt neglijaţi, abandonaţi, existenţa le este ameninţată şi de cele mai multe ori
rudele sau vecinii apelează la autoritatea tutelară pentru a-i salva încredinţându-i spre
creştere sau educare altor persoane sau spre instituţiile de ocrotire.
Redăm în continuare părerile unor părinţi cu privire la climatul familial naiv:
Un climat simplu, în general, neprefăcut. Atât de simplu, încât devine ori are
şansa să devină simplist, copilăresc. El este intrinsec familiei sau familiilor constituite
prin căsătoria imatură a partenerilor.
O asemenea familie ignoră legile şi normele ce stau la baza sa, eludează
proporţiile, încalcă cerinţele bunului simţ, aproape întotdeauna din neînţelegere,
necunoaştere. Partenerii sunt atât de naive încât calcă în picioare normalitatea, fapt ce
are de cele mai multe ori repercusiuni asupra educaţiei copiilor. Acestea sunt familiile
supranumite copii cu copii.
Climatul naiv trebuie corelat, după opinia mea, cu însuşirea de a fi naiv, fapt ce
se concretizează în ceea ce numim în limbaj obişnuit nevinovăţie, ingenuitate, candoare,
este vorba mai mult despre o prostie nevinovată, fiindcă partenerii în imaturitatea lor nu
ştiu nici ce fac, nici ce vor, ei fac ce să facă, de regulă fără finalitate.
În consecinţă, un asemenea climat dăunează deopotrivă partenerilor şi copiilor,
dacă aceştia au apărut. Într-o atare ambianţă au loc ciocniri între motive, tendinţe,
interese, atitudini opuse, greu de conciliat.
Climatul familial conflictual este generat de repetatele neînţelegeri din familie
determinate de diferite aspectE, cum ar fi: administrarea bugetului, neglijarea relaţiilor
conjugale, inconsecvenţa în educaţia copiilor, alcoolismul, drogurile etc. Revendicările şi
confruntările contradictorii, consecinţele acestui ambient conduc la replici dure şi la
violenţă. Convieţuirea în acest tip familie, devine nu doar o formalitate, ci şi o stare de
stres pentru fiecare membru al familiei.
Copiii sunt traumatizaţi de conflicte, se plasează de partea unuia sau altuia dintre
părinţi şi adoptarea unei poziţii face ca ei să-i judece, dar în egală măsură să şi sufere din
cauza lor. Părinţii îşi neglijează copiii datorită preocupării faţă de situaţiile generatoare de
conflicte, iar lipsa de control şi supraveghere, cu deosebire la vârstele critice când ei au
nevoie de sprijin, îndrumare, dragoste şi înţelegere se repercutează negativ asupra

34
performanţelor şi conduitelor. Marcaţi de conflictele familial, unii sunt copleşiţi de
tensiunea ce predomină în familie, iar alţii evadează datorită preocupărilor şi relaţiilor
extrafamiliale.
Dacă unii sunt derutaţi, demobilizaţi în activitatea de învăţare alţii, dimpotrivă,
învaţă cu stăruinţă, cu dorinţa realizării de sine prin profesiune. Dacă unii îşi construiesc
atitudini pesimiste cu privire la convieţuirea prin căsătorie în viitor, alţii, din contră, speră
într-o viaţă de familie proprie echilibrată şi armonioasă.
Într-o atare ambianţă au loc ciocniri între motive, tendinţe, interese, atitudini
opuse, greu de conciliat, mai întotdeauna ireconciliabile. De regulă, stările conflictuale de
la nivelul cuplului izbucnesc într-un anumit moment or, ceea ce este şi mai grav, sunt
persistente, de durată şi înveninează viaţa partenerilor şi în egală măsură a copiilor. Într-o
asemenea familie se ivesc stări tensionale, frământări interminabile care pot dobândi o
formă dramatică. În atare moment e normal ca unul din parteneri să renunţe, eventual,
după o consiliere, amândoi, dacă există posibilităţi care fac posibilă depăşirea stărilor
conflictuale în favoarea tendinţelor cu semnificaţie superioară. În timp s-a considerat că
există trei tipuri de conflicte - acestea pot apare şi în cadrul familiei-cognitive,
motivaţionale şi afective.
Pe o altă coordonată, Kurt Lewin, luând în consideraţie tensiunile de atracţie sau
apetenţă şi de respingere ori repulsie identifică următoarele forme ale conflictului:
o atracţie- atracţie;
o respingere-respingere;
o atracţie careia i se opune o respingere;
o respingere contracarată de o atracţie.
Ceea ce se impune a fi reţinut este faptul că orice conflict, inclusiv cele din cadrul
familiei, poate fi manifestat între dorinţă şi o exigenţă morală ori între două sentimente
contrare, sau latente care se poate exprima într-o manieră deformată în conflictul
manifest şi să se traducă, cu deosebire, prin formarea de simptome, de dezordine ale
conduitei şi tulburări de caracter. La nivelul grupului, respectiv al familiei, conflictele
sunt, de cele mai multe ori inter-individuale: soţ-soţie, soţie-părinţi, soţie-socri ş.a.m.d
(Popescu Neveanu).

35
Climatul familiilor dezorganizate favorizează un mediu de viaţă dificil,
neglijent, tensionat, traumatizant. Dintre cauzele dezorganizării familiei remarcăm:
decesul, despărţirea, divorţul. Atmosfera familială încordată, apăsătoare pentru fiecare
membru face ca, în general, conflictele să se acutizeze şi poate conduce la traumă. Alte
evenimente, cum ar fi dezechilibrul financiar, suferinţa pierderii din cauza decesului unei
persoane apropiate, decepţia dezmembrării familiei şi consecinţele sale (partajul
bunurilor, separarea copiilor etc. se pot solda cu aceeaşi stare de tensiune care
traumatizeaz copiii implicaţi în neînţelegerile şi conflictele familiale adoptă poziţii în
favoarea unuia sau altuia dintre părinţi, se despart, regretă sau se bucură de separarea faţă
de acesta prin detensionare şi evitarea unui climat violent datorită acestui fapt. Tensiunile
şi conflictele intens trăite de copii conduc la derută şi demobilizare, decepţie şi revoltă.
Mai mult, în colectiv se simt timoraţi, complexaţi, fără dispoziţia de a învăţa sau a se
juca.
Schimbările modului de viaţă prin recăsătorie şi combinarea copiilor din
căsătoriile anterioare creează complicaţii ce au consecinţe negative asupra echilibrului
psihic. În aceste familii, copiii suportă cel mai greu atmosfera tensionată, derutantă şi
violent, iar dezorganizarea familiei determină în unele situaţii fenomenul de adultism - o
maturizare rapidă şi forţată, situaţie sau eveniment prin care unii nu-şi trăiesc copilăria,
iar alţii şi-o trăiesc în mod eronat. O îndrumare consecventă a copiilor care să favorizeze
cultivarea preocupărilor sau înclinaţiilor, perseverenţa în atingerea performanţelor de
reuşită şcolar şi profesională, sunt câteva soluţii vizavi de pericolul constituirii
complexului de provenienţă.
Preocuparea pentru familia de provenienţă va fi o dominant marcată de decepţii şi
regret, derută şi demobilizare - forme de manifestare a suferinţei morale. Consecinţa
acestei situaţii va fi aceea că unii vor atinge pragul delincvenţei.
Există situaţii în care, ajutaţi sau singuri, vor persevera în atingerea
performanţelor de realizare social prin profesiune şi o viaţă de familie echilibrată.
Aşadar carenţele mediului familial defavorizează dezvoltarea normal, echilibrată a
copiilor, chiar dacă, fără să determine în exclusivitate consecinţe negative, nefaste asupra
dezvoltării sub aspectul maturizării sociale, totuşi aceste carenţe prezintă un risc aparte:
nerealizarea în perspectivă pe plan socio-profesional la nivelul capacităţilor şi aspiraţiilor,

36
recurgerea la delincvenţă şi imitarea unor defecte şi vicii ale părinţilor. De cele mai multe
ori, însă, aceste situaţii sunt infirmate. În asemenea situaţii este afectată şi integritatea
psihică a partenerilor, aceştia nu sunt şi nici nu se pot manifesta în toată plenitudinea
potenţialului lor. .
În fine, în raport cu toate cele afirmate, îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei,
responsabilităţilor acesteia, implicit respectarea riguroasă a unor cerinţe, din suita cărora
consemnăm câteva:
a. preocuparea continuă a părinţilor pentru a-şi stăpâni rolul, concomitent pentru a le
oferi un model în sprijinirea dezvoltării personalităţii lor;
b. constituirea, consolidarea şi afirmarea familiei ca un colectiv închegat, unit care
să dispună de forţa socio-educativă necesară;
c. studierea şi cunoaşterea de către părinţi a copiilor, totodată a îndatoririlor ce le
revin în familie şi în afara ei;
d. implicarea părinţilor în realizarea pregătirii psihopedagogice, după posibilităţi, şi,
totodată, a obiectivelor tuturor dimensiunilor educaţiei - intelectuală, moral-
civică, estetică, fizică, profesională etc.;
e. antrenarea copiilor, în raport cu stadiul, la viaţa şi munca variată a familiei,
evitându-se situaţiile de a li se oferi totul de-a gata, de a le îndeplini toate
trebuinţele numai de educatorii naturali;
f. sprijinirea educaţilor în activitatea de învăţare în aşa fel încât părinţii să nu ajungă
să le efectueze temele şi alte lucrări şcolare;
g. orientarea părinţilor în domeniul acordării sancţiunilor pozitive şi negative în aşa
fel încât ele să contribuie la optimizarea activităţii educative;
h. să asigure condiţiile şi mijloacele indispensabile copiilor, fără a exagera în nici un
caz;
i. părinţii să-şi folosească autoritatea firească, raţională, umană în raport cu educaţii,
ei trebuie să ştie că exagerările nu sunt folositoare, nici tolerate, nici exacerbate,
totul să fie cu măsură;
j. dragostea educatorilor trebuie să fie aceeaşi pentru toţi copiii şi pentru fiecare în
parte;
k. intervenţiile părinţilor vor avea în vedere şi relaţiile copiilor

37
l. asigurarea colaborării permanente şi nemijlocite cu educatorii de profesie-
educatoare, învăţător, profesori cu deosebire dirigintele clasei - participarea la
acţiunile organizate de şcoală (Bontaş I., 1995, pag. 168-169).
poate duce la întreţinerea unor relaţii pozitive în cadrul familie.
Exerciţii aplicative
1. Precizaţi care sunt factorii care consideraţi că ameninţă în prezent instituţia
familiei.
2. Contactaţi organizaţii neguvernamentale din localitatea dumneavoastrăvoastră şi
culegeţi date privind problemele cu care se confruntă familiile şi riscurile la care sunt
expuşi copiii.

Sumar
Modulul II analizează funcţiile şi responsabilităţile familiei, abilităţile şi
responsabilităţile parentale, sistemul familial şi educaţia, precum şi carenţele în
climatul familial

 Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Realizaţi un eseu cu tema „Criza familiei moderne în societatea contemporană”,
pornind de la urmatoarele afirmaţii:„...Familia este o realitate vie, care fără a-şi
pierde sensul fundamental sacru, este supusă cu violenţă dezordinii cotidiene a
profanului, traversând o criză fără precedent...ÎNCOTRO?” (I. Mitrofan, C.
Ciupercă, „Psihologia vietii de cuplu”, 2002).

 Bibliografie modul
 Alecu,G., Badea, D., Bunescu, Gh.,(1997) Educaţia părinţilor. Strategii şi
programe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
 Baran-Pescaru, A. (2004), Familia azi. O perspective sociopedagogica, Editura
Aramis.
 Berge, A., (1966), Defectele părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
 Bontaş, I., (2007), Tratat de pedagogie, Editura All, Bucureşti.

38
 Ciohodaru, E.(2004), Succesul relaţiei între părinţi şi copii acasă şi la şcoală,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti.
 G., Irimescu, (2006), Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi.
 Killen, K., (1998), Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara
 Mitrofan, I., C. Ciupercă, (2002), Psihologia vietii de cuplu”, Editura SPER,
Bucureşti.
 Petroman, P. (2003), Psihologia familiei, Editura Eurobit, Timişoara

Modulul 3, Statutul şi rolurile părinţilor în cadrul familiei prezintă tipuri de familii,


statutul şi rolurile părinţilor, stilurile parentale, parentalitate, comunicarea eficientă în
familie.
 Obiectivele modulului
1. Să prezinte tipologia familiei;
2. Să enumere şi să explice rolurile îndeplinite de părinte în cadrul familiei;
3. Să propună un program de educaţie parentală, având la bază cunoştinţele teoretice
deţinute;
4. Să precizeze urmările pozitive ale comunicării eficiente cu copiii, în cadrul
familiei.
 Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Conceptele premergătoare sunt: educaţie parentală, sociologia familiei, psihosociologia
familiei;
 Schema logică a modului
1. Tipuri de familii
2. Statutul şi rolurile părinţilor
3. Stilurile parentale
4. Comunicarea eficientă în familie
 Conţinutul informaţional detaliat
1. Tipuri de familii

39
Evoluţia în timp a familiei, odatǎ cu cea a societǎţii, a fǎcut sǎ aparǎ mai multe
tipuri de familii. Pentru o mai bunǎ clasificare a acestora, s-a recurs la mai multe criterii
de clasificare. Astfel, din punct de vedere socio-istoric familia se clasifică astfel:
- familia extinsǎ (cuprinde şi alte rude);
- familia nucleară (soţ, soţie, copiii acestora);
- familia de origine;
- familia de procreare (conjugalǎ );
- familia dezorganizatǎ, familie ce îşi pierde integritatea ca urmare a separǎrii
pǎrinţilor din cauza unor motive precum: desfacerea cǎsǎtoriei prin divorţ, decesul
unuia dintre pǎrinţi etc.).
Familiile au structuri diferite sau număr diferit de membri. De exemplu, în trecut,
familiile aveau 4-6 copii, în medie. Acum, în societăţile industrializate, au în medie 1-2
copii.

 Familia nucleară – formată din soţ, soţie şi copil/ copii

Este considerată ca fiind familia ”tradiţională”, cea mai longevivă şi mai des
întâlnită formă de familie.

În condiţiile vieţii moderne, în special în marile aglomerǎri urbane, familia


nucleară îşi construieşte un nou stil de viaţǎ, caracterizat prin concentrarea afectivǎ,
comunicaţionalǎ şi acţionalǎ, separarea treptatǎ şi, uneori, rapidǎ de întreaga ramificaţie
de rudenie, ceea ce îi conferă o independenţǎ proprie, cu o marcată posibilitate de
autoconducere şi autodezvoltare. Desprinderea familiei conjugale din familia extinsǎ,
conduce la o modificare a raporturilor acesteia cu mediul exterior, dar mai ales cu familia
de origine.
Esenţialǎ este transmiterea la nesfârşit a experienţei culturale şi sociale, a
modelelor comportamentale de rol-sex, a atitudinilor şi expectanţelor mutuale ale sexelor,
pe de o parte, şi ale pǎrinţilor faţǎ de copii, precum şi ale copiilor faţǎ de pǎrinţi, pe de
altǎ parte.
Familia nucleară este preferatǎ de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a
lumii, pentru cǎ este în mǎsurǎ sǎ asigure cel puţin patru funcţii esenţiale: cooperarea
economică între soţi, relaţii sexuale, reproducerea şi socializarea copiilor .

40
Din punct de vedere psihologic, familia nucleară asigurǎ suportul emoţional, de
satisfacere a nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţǎ ale fiecǎrui membru, precum
şi a nevoilor de comunicare şi creştere a personalitǎţii. Creativitatea interpersonală în
cuplul marital devine o condiţie indispensabilǎ a dezvoltǎrii capacitǎţii familiei de a face
faţǎ stresurilor externe şi interne, de a rezolva cu succes problem fireşti ale vieţii de zi cu
zi, aici şi acum. (Mitrofan I., 1991, pag. 83).
Uniunea liberǎ este un mod de a trǎi împreunǎ a cuplurilor heterosexuale în afara
contractului cǎsǎtoriei. Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară deoarece
realizeazǎ majoritatea funcţiilor şi se confruntǎ cu aceleaşi probleme cu care se confruntǎ
cuplurile cǎsǎtorite (Mihǎilescu I., 1998, pag. 235).
Acest tip de convieţuire încearcă sǎ satisfacǎ prin conjugare nevoia de dependenţǎ
şi identificare cu cea de autonomie. Cuplul decis pentru uniunea liberǎ opteazǎ pentru
calitatea relaţiei în defavoarea durabilităţii sale cu orice preţ. Aşadar nu demult legiferatǎ
şi la noi, uniunea liberǎ a apǎrut ca un reflex de apǎrare al celor care-şi unesc destinele,
faţǎ de constrângerile sociale, deopotrivǎ faţǎ de anumite cerinţe impuse de tradiţie,
deseori erodate de vreme, de multe ori chiar absurde. Opţiunea celor doi pentru o atare
formǎ de coabitare, alternativǎ la familia tradiţionalǎ, reprezintǎ o încercare de satisfacere
a nevoii de independenţǎ, autonomie şi liberalizare a raporturilor dintre cei doi şi,
concomitent, de respingere, neacceptare a unor precepte, nome şi cerinţe rigide, uneori
contrare firii care eludeazǎ naturalul şi împovǎreazǎ existenţa (Petroman P. 2003, pag
149).
În vreme ce sub eticheta cǎsǎtoriei, unele aşteptǎri cu privire la fidelitatea mutuală
devin în ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere propagǎ regula
fidelitǎţii liber consimţite.
 Familia extinsă – soţ, soţie, copil/ copii, bunici şi/sau alte rude

Era mult mai răspândită în trecut. În secolul XX, din cauza mobilităţii persoanelor
legate de locuinţă şi de locul de muncă, dar şi de sistemul de asigurări sociale, a scăzut
numărul familiilor extinse.

Familia extinsă cuprinde rude biologice ale celor din familia nucleară, atât
biologice, cât şi adoptive sau vitrege. O familie extinsă include practic mai multe
generaţii, care coabitează şi într-o anumită măsură, se influenţează reciproc. Există un

41
număr mare de familii extinse care s-au format în anumite circumstanţe impuse de
societate: adulţi care locuiesc cu părinţii din cauza pierderii slujbei sau a divorţului,
părinţi cu sănătatea şubredă, adulţi care şi-au amânat căsătoria, etc. Modelul familiei
extinse există în multe societăţi, însă numărul acestui tip de familie a scăzut cu
preponderenţă, cauzele principale fiind creşterea mobilităţii în ceea ce priveşte locuinţa,
diminuarea responsabilităţilor financiare a copiilor faţă de părinţi sau faptul că susţinerile
financiare din partea statului au devenit un lucru absolut normal
 Familia ”amestecată” sau ”reconstruită” – formată din părinţi care au divorţat,
s-au recăsătorit şi au construit o nouă familie. Mai este numită şi ”familie
vitregă”.
 Familia monoparentală – un părinte cu unul sau mai mulţi copii

Acest tip de familie derivă, de obicei, din familia nucleară care trecea printr-un
divorţ sau în care unul dintre părinţi deceda. Ulterior, familiile monoparentale au apărut
şi în afara căsătoriei: de regulă, mame care nu au fost căsătorite. Măsurile politice
adoptate au diminuat etichetarea copiilor proveniţi din astfel de familii, au extins
drepturile de moştenire ale acestora, au acordat măsuri de sprijin social.

Un nou mod de a întemeia o astfel de familie îl reprezintă femeile care nasc un copil prin
fertilizare artificială, şi nu în urma relaţiilor cu un bărbat.

Deşi ne considerăm o societate modernă, genul acesta de familie tinde să fie privit
negativ şi, ca urmare, copiii proveniţi din aceste familii sunt complexaţi, pot suferi
depresii puternice sau pot fi stresaţi emoţional. Viaţa într-o astfel de familie, deşi
obişnuită în linii generale, poate fi destul de stresantă atât pentru adult, cât şi pentru copii.
Membrii săi pot să se aştepte în mod nerealist ca familia să funcţioneze ca una de tip
nuclear şi uneori li se poate părea că ceva nu funcţionează cum trebuie, deşi nu e
adevărat. Părintele unic se poate simţi depăşit de responsabilitatea de a îngriji copiii, de a-
şi menţine slujba şi de a suporta toate cheltuielile familiei. Este absolut normal ca
membrii unei astfel de familii să se confrunte cu o serie de probleme ce derivă din
imposibilitatea de a funcţiona ca o familie în care responsabilităţile se împart, neputinţa
de a face faţă provocărilor de ordin material.

42
Pe de altă parte, familia monoparentală poate avea o serie de avantaje: o mare
flexibilitate în planificarea timpului, nefiind nevoie de raportarea la dorinţele
partenerului, copiii sunt valorizaţi mai mult, creşterea de unul singur a unui copil oferă
multe provocări, ce reprezintă oportunităţi pentru dezvoltare şi maturizare, părinţii aflaţi
într-o astfel de situaţie au nevoie să-şi dezvolte noi abilităţi şi să înveţe mai multe,
devenind astfel mai puternici, copiii se simt valorizaţi mai mult, pentru că sunt membri de
bază ce contribuie la bunăstarea familiei lor. Practic, aceasta este o provocare, o încercare
la care nu mulţi se încumetă, de aceea părintele unic, singur trebuie să dea dovadă de
mult devotament, răbdare şi seriozitate pentru a putea suplini lipsa celuilalt. Rolul
părintelui unic este cu atât mai important cu cât dezvoltarea psihică a copilului este
puternic influenţată de viaţa familială.
Mulţi dintre părinţii unici - ce au „supravieţuit” cu succes acestei încercări - au
mărturisit că au reuşit prin: acceptarea responsabilităţilor; devotamentul total faţă de
familie; comunicare; o modalitate bună de a conduce activităţile casei; atitudine
răbdătoare faţă de copii; menţinerea ritualurilor şi a tradiţiilor; abordarea unei atitudini
pozitive faţă de noile provocări.
Părinţii unici şi copiii lor constituie o populaţie în continuă creştere. Multe dintre
cercetările iniţiale în acest domeniu s-au centrat pe mamele rămase singure şi pe absenţa
tatălui. În ultima vreme au primit mai multă atenţie taţii singuri, mamele adolescente
necăsătorite, alţi părinţi unici, precum şi procesele de adaptare ale acestora la noua
situaţie. Deşi cercetările timpurii au lăsat impresia că acest tip de familie reprezintă o
formă ciudată, maladivă a familiei, toate cele prezentate anterior constituie, în societatea
modernă, alternative viabile la familiile nucleare.
Un nou mod de a întemeia o astfel de familie îl reprezintă femeile care nasc un
copil prin fertilizare artificială, şi nu în urma relaţiilor cu un bărbat.

 Familia fără copii – alcătuită din soţ şi soţie

 Familii neconvenţionale – uniuni consensuale (persoane care coabitează, fără a


legaliza legătura lor prin căsătorie), familii de homosexuali.

Obs. Familiile de homosexuali sunt recunoscute ca familii încă din 1972 (Institutul
pentru Familie, Vanier).

43
Familiile de homosexuali sunt relativ recent recunoscute ca familii, în unele
societăţi, deşi relaţii între homosexuali au existat dintotdeauna. Statul Hawai (SUA) a fost
unul dintre primele state care au legitimat căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
2. Statutul şi rolurile părinţilor
Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află
informaţiile iniţiale, îşi însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine,
acumulează şi simulează modele de comportament, care îi determină ulterior
personalitatea.
Educaţia în familie constă dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre
formarea şi dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care
încep să fie realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult) familia este mediul natural
cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de
securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se
conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte ani de acasă", ca şi
lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele
sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e
să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai
în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi
frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant,
responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei, împreună cu
părinţii va determina priorităţile, va distribui respectiv veniturile, le va completa, în
măsura posibilităţilor sale, acesta va şti să-şi gestioneze cu mai mult succes în viitor
propriile afaceri.
Astfel, rolul familiei în formarea omului este unul primordial. În familie copilul
va fi învăţat şi deprins:
• să iubească, să compătimească, să uite de orgoliu şi să se dăruiască celor apropiaţi;
• să păstreze anumite tradiţii;
• să înţeleagă corect şi să respecte autoritatea părinţilor, care servesc drept model
comportamental, respectînd anumite reguli, manifestînd autodisciplină,
responsabilitate;

44
• să-şi formeze un simţ sănătos al proprietăţii private, punînd preţ pe muncă în calitate
de izvor al tuturor bunurilor.
“Rolurile parentale reprezintă un ansamblu de comportamente (supraveghere,
educaţie, îngrijire, ocrotire etc) pe care părinţii le manifestă faţă de copii; orice societate
prescrie, într-un sistem de norme (culturale, instituţionale, juridice) conţinutul rolurilor
parentale în funcţie de sexul părinţilor (rol matern şi rol patern) şi emite un set de
aşteptări legitime; totuşi, comportamentele reale ale actorilor nu coincide cu prescripţiile,
iar rolurile sunt în permanenţă reconstituite. Comportamentele familiale contemporane,
inclisiv cele parentale, par a fi produsul unei combinaţii- dependentă întotdeauna de
situaţiile particulare- într-o ordine relaţională (interacţională) şi una statuară
(normativă).” (Elisabeta Stănciulescu, 2002)
O lungă perioadă de timp societăţile au impus ca model universal familia
structurată pe instrumental (masculin)/ expresiv (feminin) astfel că bărbatul asigură
existenţa materială a grupului familial, iar femeia are obligaţii, activităţi gospodăreşti,
creşterea şi educarea copiilor. Astfel rolul mamei a devenit o cheie în procesul de creştere
şi socializare a copilului, factorul principal ce stă la baza formării intelectuale şi
emoţionale a acestuia, mama conturând o figură indispensabilă în modelarea destinului
copilului său, dezvoltarea intelectuală şi emoţională, reuşita şcolară şi integrarea în
mediul cultural fiind un produs al relaţiei dintre mamă şi fiu.
După 1960, statisticile societăţilor cu economie de consum resimt o creştere
accelerată a participării femeilor în câmpul muncii, dezvoltarea economică reclamă
angajarea acestora, astfel că mamele devin o frecvenţă tot mai mare în spaţiul
instrumental, pe care tradiţia l-a considerat un loc al masculinităţii. În societatea franceză,
Andrée Michel (apud. Elisabeta Stănciulescu, 2002) în urma unei anchete (1966)
sesizează o corelaţie între activitatea feminină şi asumarea de către bărbaţi a unor sarcini
domestice. Participarea masculină în îngrijirea şi educaţia copiilor este mai mare în cazul
în care statutul socio-ocupaţional al femeii este mai înalt, însă în toate categoriile sociale
mamele indică o implicare mult mai mare faţă de taţi.
Khellerhals şi Montandon (apud. E. Stăncilescu, 2002) în 1991 prezintă rolurile
educative parentale sub trei aspecte:

45
1. Al reglării directe a comportamentului copilului, unde taţii revin de două ori
mai puţin decât mamele, iar intervenţia lor este normativă;
2. Al comunicării (schimb de informaţii confidente), unde copiii cominică mai
mult cu mamele, iar carenţele în cominicarea cu tatăl sunt compensate printr-o
comunicare mai intensă cu mama;
3. Al cooperării, participarea la activităţi comune. Deşi activităţile sunt frecvente
dintre părinţi şi copii, tatăl este mai puţin prezent decât mama;
E. Millis Duvall (apud. Iolanda Mitrofan, 1989) în 1971 studiază un lot de 300 de
mame evidenţiind două modele de rol matern:
a) Modelul mamei tradiţionale impune prin perseverenţă şi rigiditate, emite o
serie de aşteptări legate de comportamentul copiilor în raport cu orientările ei formale în
domeniul creşterii şi educaţie acestora. Mama deţine conducerea gospodăriei, asigură
igiena fizică şi psihică a copilului şi îl introduce pe acesta intr-o serie de activităţi bine
stabilite.
b) Modelul mamei moderne presupune preocuparea pentru încurajarea şi
susţinerea afectivă a copilului în dezvoltarea sa, aceasta nu exclude rolul menajer, implică
o schimbare a ierarhiei activităţilor, orientarea ei fiind axată pe dezvoltarea personalităţii
din punct de vedere instructiv-educativ, decât pe impunerea unor forme de disciplină
constrângătoare.
Ideea menţionată are ascendant în lucrarea lui R.A.Elder (1949) care evidenţiază
două modele de rol parental:
a) Modelul tatălui tradiţional, care asigură securitatea financiară a familiei,
disciplinează şi sfătuieşte copiii prin puterea exemplului personal, are ultimul cuvânt în
cadrul grupului familial, fiind considerat cel mai bun cunoscător şi orientator al copilului.
b) Modelul tatălui modern, care disciplinează cu mai multă flexibilitate copiii,
fără prea multe metode punitive-restrictive, facilitând astfel atingerea propriilor ţeluri.
Dacă pentru tată tradiţional a fi părinte este mai mult o obligaţie pe care trebuie să o
îndeplinească, pentru tată modern paternitatea este un privilegiu de care se bucură şi pe
care şi-l asumă din proprie convingere.
Rose Vincent în “Cunoaşterea copilului” (1972) vizează trei aspecte principale
ale rolului parental:

46
_Afecţiunea, prezenţa sa alături de familie;
_Protecţia, sprijinul material, deciziile tatălui în momente dificile;
_Iniţierea în viaţa socială devenind un model pentru imitare şi identificare,
exercitarea controlului prin autoritatea sa;
Deosebirile dintre rolul feminin şi masculin vizează modul, natura implicării şi
nu gradul mai mare sau mai mic, ambii având o viziune diferită a timpului şi a spaţiului,
astfel în cazul taţilor timplu masculin este în mare parte familial, timpul profesional este
un timp parental indirect (tatăl munceşte pentru copii, pentru a le asigura un trai decent),
iar timpul pe care îl alocă activităţilor domestice este tot pentru familie (Elisabeta
Stănciulescu, 2002).
Distribuţia rolurilor parentale se realizează în funcţie de raporturile familiale,
identitatea maternă şi cea paternă nu sunt prestabilite, ci se clădesc în cuplul existent prin
interacţiunea celor doi parteneri.Aceste roluri trebuie să prezinte funcţionalitate şi
eficacitate, se armonizează în funcţie de conjuncturi, de norma socială şi în termenii
spectrului mutual dintre parteneri.
“Datoria parentală constă, aşadar, în a susţine încercările copilului şi a-l încuraja
să-şi exprime individualitatea. Copilului trebuie să i se ofere un cadru securizant, dar
dacă acest cadru devine prea protector sau prea rigid creativitatea lui va fi afectată.
Copilul va fi castrat de instrumentul cel mai preţios: capacitatea de a-şi exprima sinele.”
(Guy Corneau, 2006, pp. 48)
3. Stilurile parentale
3.1. Stilul educativ şi dezvoltarea personalităţii copilului
Dezvoltarea personalităţii copilului începe în familie, fiind influenţată, pozitiv sau
negativ, de stilul educaţional al părinţilor. Stilul educativ al familiei influenţează
dezvoltarea cognitivă a copilului. Deşi nu se poate stabili cu precizie corelaţia certă între
un nivel înalt al dezvoltării şi un anume stil educativ, s-ar părea totuşi că stilurile
“liberale”, “democratice” aduc mai multe beneficii în plan cognitiv. Lautrey (1980)
consideră că familiile cu o structură flexibilă, care practică un stil educativ ce le oferă
copiilor posibilitatea de a-şi manifesta individualitatea, sunt cele care oferă condiţii
optime pentru dezvoltarea lor din punct de vedere cognitiv.

47
Un stil caracterizat printr-un grad înalt de acceptare, de afecţiune şi înţelegere a
copilului de către persoana care îl îngrijeşte, indiferent dacă persoana respectivă este
mama, tatăl sau altcineva, favorizează dezvoltarea personalităţii şi, implicit,
disponibilitatea copilului de a face faţă exigenţelor vieţii cotidiene. Aceşti copii îşi fac
prieteni şi întreţin cu uşurinţă relaţii “orizontale”, cu egalii, şi fac de asemenea faţă
relaţiilor pe “verticală”, relaţii care presupun respectarea unor norme exterioare şi a unor
ierarhii. Dimpotrivă pentru copiii care trăiesc într-o familie rigidă, care impune norme
irevocabile, control parental şi supunerea copilului, acesta din urmă va manifesta puţină
încredere în cei din jur şi, implicit, va întâmpina dificultăţi în a-şi face prieteni, va fi
încapabil să se adapteze unui mediu pe care îl percepe ca ostil.
Severitatea excesivă a părinţilor, rigidităţile, interdicţiile, comenzile ferme însoţite
de ameninţări, privaţiunile de tot felul, îşi lasă puternic amprenta asupra procesului de
formare a personalităţii copilului, determinând modificări serioase în una din cele mai
importante dimensiuni ale personalităţii, şi anume latura atitudinal – relaţională.
Deşi rolul principal al părinţilor este acela de a influenţa, învăţa şi supraveghea
copiii, oamenii aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri. La o extremă ar fi cei
care doresc să exercite un control absolut, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar
la cealaltă aceia care se limitează la a îndeplini doar sarcinile elementare presupuse de
statutul de părinte. Observând aceste diferenţe, specialiştii au propus conceptul de stil
parental pentru a se referi la variaţiile normale în încercările de control şi socializare a
copiilor de către părinţi.

3.2. Tipologia stilurilor parentale


Cele patru stiluri parentale majore dețin următoareke caracteristici:
Părintele autoritar
Persoanele care adoptă acest stil parental sunt orientaţi spre supunere şi statut şi
se aşteaptă ca regulile şi ordinele lor să fie respectate cu stricteţe, chiar dacă nu explică
raţiunile pe care acestea se întemeiază. Dominat de aşteptări mari şi de dorinţa de
perfecţiune, părintele autoritar doreşte un copil competitiv, care să-şi folosească la
maxim posibilităţile, motiv pentru care îl presează pe acesta să studieze în permanenţă.
Chiar şi atunci când copilul are reuşite, părintele autoritar nu îşi arată afecţiunea,

48
recurgând arareori la laudă şi recompensă. De regulă, copiii ai căror părinţi utilizează
acest stil parental obţin performanţe şcolare bune şi nu prezintă probleme de
comportament, în schimb nu demonstrează abilităţi sociale dezvoltate, au o stimă de sine
scăzută şi înregistrează nivele crescute de depresie.
Avantajele stilului autoritar
• stilul autoritar îl învăţa pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei
de care îi este frică;
• se dezvoltă spiritul critic al copilului, el învaţă să devină perfecţionist
Dezavantajele stilului autoritar
• copilul crescut de părinţi autoritari, va învăţa foarte greu să fie maleabil, sensibil la
dorinţele altora, el va fi neiertator cu cei care greşesc;
• va întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente,
• va fi frecvent lipsit de iniţiativă, de curaj şi veşnic nemultumit;
• pentru el, ,,a greşi” este sinonim cu ,,a fi un ratat”, de aceea preocupareasa majoră
este ,,Ce va zice mama sau tata când va afla?”
•diminuarea stimei de sine (,,Am greşit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea
să.....”)
Părintele democratic
Asemeni părinţilor autoritari, părinţii democratici stabilesc reguli şi cer ca
acestea să fie respectate. Diferenţa rezidă, însă, în faptul că aceste reguli sunt comunicate
într-o manieră clară. Sensibil la nevoile copilului, părintele democratic acceptă
întrebările şi solicită opiniile acestuia. El îşi arată atât aprobarea, cât şi nemulţumirea
faţă de comportamentul copilului. Atunci când acesta greşeşte, nu este atât de orientat
spre pedeapsă precum părintele autoritar, metodele sale disciplinare fiind, mai curând
suportive decât punitive.
Specialiştii sunt de părere că părinţii democratici au stabilite standarde clare
pentru copiii lor, urmărind constant măsura în care acestea sunt atinse. Asertivi, dar nu
intruzivi şi restrictivi, aceşti părinţi vor să-şi educe copiii, astfel încât să poată deveni
adulţi responsabili, disciplinaţi şi cooperanţi. Acest stil parental nu pare a rămâne lipsit de
rezultate: copiii şi adolescenţii ai căror părinţi adoptă acest stil se auto-evaluează şi au

49
scoruri la evaluări obiective care indică o mai bună competenţă socială şi instrumentală
decât copiii ai căror părinţi adoptă alte stiluri.
Părintele permisiv
Părinţii permisivi sau indulgenţi sunt atenţi la nevoile copiiilor, dar nu au
aşteptări clare de la ei. Non-conformişti şi blânzi, ei nu impun copiiilor un anumit tip de
comportament, ci le acordă o mare libertate, lăsând la latitudinea acestora procesul de
auto-reglare. Părintele permisiv aplica o disciplină inconstantă, evită confruntările şi
cedează uşor constrângerilor sau plânsului copilului. Este, în general apropiat de membrii
familiei şi comunicativ, preferând, mai degrabă, statutul de prieten al copilului decât pe
cel de părinte. Copiii ai căror părinţi adoptă stilul permisiv prezintă o mai mare
probabilitate de a manifesta probleme de comportament ori de a înregistra performanţe
şcolare scăzute, dar au o stimă de sine ridicată, bune abilităţi sociale şi sunt puţin
predispuşi depresiei.
Avantajele stilului permisiv
• Această atitudine îi permite copilului să-şi dezvolte o identitate proprie şi să aibă o
personalitate distinctă, marcantă, originală.
• El se simte important, special, fapt ce determină creşterea nivelului stimei de sine
(care reprezintă o condiţie esenţială în dezvoltarea armonioasă a personalităţii)
• Un stil parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativităţii şi a capacităţii de a
lua decizii.
Dezavantajele stilului permisiv
• Copilului îi va fi foarte greu să înţeleagă rolul limitelor, al regulilor şi să ţină cont de ele
atunci când situaţia o va cere.
• El poate fi considerat obraznic sau chiar copil problemă.
• Părinţii se pot aştepta ca foarte curând el ,,să preia controlul familiei” în sensul că nu va
mai face decât ce vrea el şi nu va mai accepta sfaturi.
• Părintele va fi ,,depăşit”.
Părintele neimplicat
Părintele căruia îi este caracteristic acest stil nu are prea multe aşteptări de la
copil şi comunică destul de puţin. Deşi satisface nevoile fundamentale ale copilului, el
rămâne, de obicei, detaşat şi dezinteresat faţă de viaţa acestuia. În cazuri extreme, astfel

50
de părinţi pot ajunge chiar să neglijeze sau să respingă nevoile copilului. Atitudinea
pasivă a părintelui adept al acestui stil se reflectă în rezultatele copiilor: aceştia au cele
mai slabe performanţe în majoritatea domeniilor în care desfăşoară activităţi.
Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor, propriul său stil
parental. Dar stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toţi părinţii educă
copiii în acelaşi fel. De asemenea, nici stiluri parentale pure nu există în practică. Nu
am putea spune că unul dintre părinţi are unul din stilurile parental în proporţie de sută la
sută. Există de obicei stiluri parentale predominante, care pun amprenta asupra
dezvoltării ulterioare a copilului.
Consecinţele stilului parental neimplicat
•Copilul învaţă că parerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanţă şi
uneori absolvit de orice responsabilitate.
•El îşi poate dezvolta o stimă de sine redusă (asemeni copilului crescut autoritar), poate
deveni timorat şi urmărit în permanenţă de un complex de inferioritate
•Spre deosebire de copilul crescut autoritar, copilul crescut de părinţi indiferenţi, se va
baza doar pe experienţa lui de viaţă.
•Când va deveni la rândul lui parinte, va da replici copiilor lui, cum ar fi: ,,Ce ştii tu? Ai
trăit ce am trăit eu?” Cine eşti tu ca să-mi dai sfaturi?”).
•Copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil la sentimentele şi la dorintele
celorlalţi, mai apatic, mai pragmatic.
•Unii se grăbesc să-l eticheteze ca fiind un copil ,,fără suflet”, ,,de gheaţă”, fără să
bănuiască faptul că prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determină să se ghideze pe
principiul ,,Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab”.
4. Comunicarea eficientă în familie
Comunicarea reprezintă transmiterea unui mesaj (idei, sentimente, informaţii,
opinii) de la o persoană - emiţătorul la alta - receptor. Scopul comunicării poate fi
informarea receptorului, convingerea, sensibilizarea lui în direcţia dorită de noi.
Comunicarea eficientă presupune ca tot ceea ce noi vrem să transmitem să fie perceput
cât mai corect. Oamenii comunică atât verbal, cât şi nonverbal. Pe cale verbală reuşim să
comunicăm ideile, să denumim emoţiile şi sentimentele, în vreme ce comunicarea
nonverbală îmbogăţeşte comunicarea prin mimică, gesturi, postură, distanţă şi contact

51
fizic. Noi exersăm comunicarea în fiecare zi, alternând de fiecare dată cele două roluri:
cel de "emiţător" şi cel de "receptor". Constatăm însă că există o diferenţă mare între ce
doreşte "emiţătorul" să comunice şi ce primeşte "receptorul". Din cauza dificultăţii de a
exprima gândurile în cuvinte, apar dificultăţi în transmiterea mesajului dorit. De aceea
este necesar să vedem care sunt barierele care influenţează negativ comunicarea şi o
îngreunează până la a o face uneori imposibilă. Iată câteva dintre cele mai frecvente
bariere de comunicare:
 ameninţările (produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate): "Fă aşa, dacă nu
...";
 a da ordine (folosirea puterii asupra altuia): "Nu mai întreba de ce, fă-o fiindcă
aşa spun eu!";
 critica (descurajează iniţiativa): "Nu munceşti destul"; insulta: "Numai un idiot
ar spune asta";
 etichetarea: "Eşti un leneş"; interogarea: "Ce-ai făcut de la 10.00 la 12.00? Cât
timp ţi-a luat să termini ce aveai de făcut? Ce-ai făcut după? Unde ai fost?";
 lauda în scopul manipulării: "Dar ţie îţi iese aşa de bine! Nu vrei să-l faci şi pe al
meu?";
 sfatul necerut (când persoana nu vrea altceva decât să fie ascultată): "De ce nu
faci aşa?";
 schimbarea subiectului: "Lasă c-o să-ţi treacă... Să-ţi povestesc ce film am văzut
aseară";
 punerea în prim-plan a propriei persoane: "Să mă fi văzut pe mine când mi s-a
întâmplat...";
 refuzul de a accepta problema: "Nu avem ce discuta. Eu nu văd nici o problemă
aici";
 încurajarea prin negarea existenţei problemei: "Nu fi nervos"; "Nu te teme, va
merge"; "Vei fi bine".
Pentru a prezenta informaţia eficient şi a descoperi nevoile celui căruia te adresezi
următoarele tehnici pot fi de folos:
 ascultarea activă verificaţi dacă aţi înţeles, folosind propriile cuvinte,
înainte de a face propuneri sau de a lua decizii;

52
 privirea în faţă: astfel îl vom ajuta pe celălalt să observe că suntem atenţi
la ceea ce comunică;
 adaptarea vitezei cu care vorbiţi în funcţie de interlocutor: unii oameni
au probleme cu auzul, cu vorbirea sau cu învăţarea;
 urmărirea reacţiilor nonverbale: verificaţi-vă dacă mesajul a fost înţeles
corect din reacţiile celeilalte persoane, dar nu faceţi presupuneri care nu au
legătură cu realitatea;
 folosirea un limbaj pe înţelesul interlocutorului.
Comunicarea în cadrul familiei, la nivelul părinte-copil, ceea ce ne interesează pe
noi în mod special, se caracterizează prin aspectele enumerate mai sus. Ceea ce aude un
copil despre sine din partea unui părinte va determina un efect în sensul că, el va ajunge
să fie ceea ce spun şi cred părinţii lui că este ("fără minte", "un mincinos", "un leneş"
etc.). Deşi intenţiile părinţilor sunt bune (să prevină un eveniment negativ sau înrăutăţirea
unei situaţii), prin mesajele lor ei pot determina efecte contrarii.
Iată câteva exemple de expresii folosite de părinţi în comunicarea cu copii:
Expresii negative "Nu eşti bun de nimic". ""Ai înnebunit, sau ce ai?" , "Eşti un
egoist.", "Eşti neîndemânatic.", "Nu ţii cont de nimic.", "Eşti ca taică-tău! De ce nu eşti
bun cu fratele tău mai mic?", "Nu prea îi merge mintea la şcoală, dar la prostii nu-l
întrece nimeni!", "Ce leneş eşti!", “Nu mă mai bate la cap!", "Habar nu ai pe ce lume
trăieşti" ş.a.
Expresii pozitive: “Ştiu că eşti deştept şi că vei face faţă la matematică dacă te
va ajuta cineva.", "Corpul tău se reface repede după boală. Odihneşte-te puţin şi te vei
face repede bine.", "Ai foarte multă energie. Te rog las-o mai încet pentru că eu obosesc
mai repede.","Ai fost foarte grijuliu cu copilaşii aceia. Chiar te-au plăcut.", "Băiete, ai
multă imaginaţie. Îmi place ce ai făcut.", "Cânţi extraordinar. Ai o voce deosebită.", Îmi
place cum ai făcut asta.", "Te-ai comportat ca un copil mare.", "Chiar dacă ai greşit, ai
învăţat ceva din asta.", "Tu eşti un copil bun, dar acum ai făcut ceva rău. Acum sunt
supărat.",” Am încredere că o să-ţi respecţi promisiunea.", “Pentru că ai greşit trebuie să
plăteşti. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc."

53
Este evident că aceste expresii pozitive transformă comunicarea într-un excelent
instrument pe care îl putem folosi în educarea copiilor, ajutându-i pe aceştia să se simtă
iubiţi şi acceptaţi.
Copilul, încă de la naştere, are nevoie de un climat familial echilibrat în care să se
simtă în siguranţă, care implică o comunicare eficientă cu părinţii săi. Acest lucru este
posibil dacă aceştia din urmă sunt atenţi la nevoile copilului, se preocupă de educaţia lui,
dacă dau dovadă de înţelegere, sunt afectuoşi şi calmi şi participă la evenimentele
importante din viaţa lui. Totodată, este necesar ca părinţii să fie fermi, să stabilească
limite şi să nu lase copilul să facă tot ceea ce vrea, aspecte care pot fi îndeplinite printr-o
comunicare adecvată părinte-copil. Ca orice altă relaţie, relaţia părinte-copil este una
complexă, care începe să se construiască încă din primele zile de viaţă ale copilului şi
care impune foarte multe calităţi ale părintelui: răbdare, dăruire, înţelegere, atenţie,
dragoste, comunicare şi tot aşa mai departe. Această relaţie se bazează atât pe
comunicarea verbală, cât şi pe cea nonverbală – gesturi, mimică, ton al vocii, postură care
să întărească cele comunicate verbal de părinte.
În vederea dezvoltarea personalităţii copilului precum şi pentru dezvoltarea unei
relaţii adecvate şi a unei comunicări eficiente între părinte şi copil, pe lângă satisfacerea
nevoilor de bază ale copilului, foarte importante sunt şi nevoile emoţionale ale acestuia şi
anume:
- respectul: chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de respectul şi de valorizarea
celorlaţi, ca orice alt individ. Respectarea copilului înseamnă oferirea de alternative,
explicarea motivelor care impun un comportament sau altul, libertatea de exprimare şi de
a lua decizii şi multe alte lucruri;
- sinceritatea: copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea încredere în ei, cu atât
mai mult în părinţii lor. Minciunile sau adevărul spus pe jumătate nu fac altceva decât să-
i facă să fie confuzi şi să-şi dezvolte un stil de comunicare bazat pe minciună şi
nesinceritate;
- acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de părinţii săi indiferent de
succesul sau insuccesul acţiunilor sale, lucru care se poate realiza atât prin încurajări
verbale cât şi prin încurajări nonverbal, iar, în general, părinţii au mai mult tendinţa de a
valoriza şi recompensa succesul copilului şi de a critica sau pedepsi eşecul acestuia. În

54
timp, această atitudine a părinţilor duce la deteriorarea comunicării dintre cele două
generaţii şi nu-l fac pe copil decât să se ferească de ei şi să-i mintă, pentru a nu fi criticat
sau a i se aduce din nou reproşuri;
- dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinţilor săi tot timpul adică atât în
momentele fericite cât şi în cele triste. Părintele îşi poate exprima dragostea faţă de copil
atât verbal, cât şi nonverbal – îmbrăţişări, strângeri de mână, mângâieri etc. Alternarea
comportamentelor de manifestare a dragostei cu cele de neglijare, de indiferenţă sau cu
cele agresive, îl pot face pe copil să nu mai aibă încredere în părinţii săi, să-i evite, să-i
mintă sau, mai rău, sa-i respingă;
- răbdarea: unui copil nu i se poate cere ceva ”aici şi acum”, ci are nevoie de timp şi de
explicaţii pentru a se putea adapta unui comportament sau altul solicitat de adult. Cei mai
mulţi părinţi se aşteaptă şi doresc ca, o dată ce au cerut un anumit lucru copilului lor,
acesta să-l realizeze fără a lua în considerare faptul că, mai întâi, copilul are nevoie să
înţeleagă de ce este necesar acel lucru;
- timpul: copilul are nevoie de compania şi atenţia părinţilor săi. Nu se poate construi o
relaţie între părinte şi copil atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul său, este la
serviciu mai toată ziua sau are alte priorităţi atunci când este acasă;
- corectitudinea: copiii trebuie să cunoască regulile iar, o dată ce acestea au fost stabilite
(în colaborare cu copiii), aplicarea lor trebuie să fie corectă şi constantă;
- înţelegerea: relaţiile, în general, se bazează pe înţelegere astfel că, şi copilul, are nevoie
să fie ascultat şi înţeles de părinţii săi.
Bineînţeles lista de mai sus poate continua, iar motivul pentru care am adus în
discuţie aceste nevoi emoţionale ale copiilor nu este întâmplător, deoarece tot mai mulţi
părinţi tind să le piardă din vedere şi să se axeze doar pe satisfacerea nevoilor de bază ale
copilului – hrană, îmbrăcăminte, locuinţă și alte lucruri materiale.
În prezent, părinţii sunt foarte interesaţi de aspectul financiar, muncesc mult,
uneori toată ziua, motivaţi de gândul: ”Copilului meu să nu-i lipsească nimic!” şi, ca
atare, nu mai au când să construiască o relaţie cu copilul lor, nu mai au când să discute cu
el şi să-l asculte, să-l cunoască şi să-l facă să aibă încredere în ei. Copilul îşi vede din ce
în ce mai puţin părintele, este singur majoritatea timpului, dacă este mai mic, sau îşi
petrece toată ziua în compania calculatorului sau a prietenilor, dacă este mai mare.

55
Ca şi orice altă relaţie, construirea unei relaţii pozitive între părinte şi copil este
una care necesită multă muncă şi efort pentru a fi şi de succes. Dar cui îi revine sarcina de
a desfăşura această muncă şi de a depune un astfel de efort? Cei mai mulţi specialişti
vorbesc de rolul deosebit de important pe care îl au părinţii în cadrul acestei relaţii, poate
doar şi pentru simplul fapt că ei sunt adulţi, au o experienţă de viaţă şi o personalitate
deja formată.
Foarte mulţi autori au oferit sfaturi şi recomandări pentru părinţi, mai ales, dar şi
pentru copii, cu scopul de a-i ajuta să aibă o relaţie cât mai armonioasă şi o comunicare
cât mai eficientă.
Pentru că relaţia părinte-copil este deosebit de complexă şi implică foarte multe
aspecte, ne vom concentra atenţia doar asupra unora dintre acestea, pe care le considerăm
a fi mai importante. De exemplu: Ce poate face un părinte pentru a comunica eficient cu
copilul său? Iată o întrebare la care vom încerca să formulăm unele răspunsuri în
continuare.
Părinţii, în general, au tendinţa de a discuta cu copiii lor despre notele pe care le-
au obţinut la şcoală, despre temele pe care le au, despre cât, cum şi la ce materii au
învăţat sau motivele pentru care nu au învăţat, adică, cu alte cuvinte, despre temele pe
care îi interesează mai ales pe ei ca părinţi, comunicarea axându-se, în astfel de situaţii,
mai ales pe emiţător – de obicei părintele şi mai puţin pe receptor – copilul. Pentru ca
părinţii să aibă o comunicare eficientă cu copiii lor, acest lucru, din păcate, nu este
suficient. Părinţii trebuie să fie conştienţi nu numai de importanţa lor ca emiţători ai unui
anumit mesaj, ci şi de cea a emiţătorului pentru că, în funcţie de feedback-ul oferit, se
poate observa dacă mesajul a fost clar, concis şi corect înţeles de emiţător. Copilul va
comunica cu plăcere cu părintele său dacă temele de discuţie vor fi de interes comun şi
dacă părintele nu va domina discuţia, va avea răbdare şi o atitudine deschisă, nu va ridica
vocea şi îşi va asculta copilul, va oferi exemple şi se va asigura că mesajul său a fost
corect înţeles. Aceste lucruri îl vor face pe copil să aibă încredere în părintele său, să fie
sincer cu el şi să nu îl mintă, să-i ceară ajutorul atunci când are nevoie şi să ştie că se
poate baza pe acesta.
Un alt aspect care ţine de comunicarea dintre părinte şi copil este acela că, în
discuţiile avute cu copiii lor, părinţii vorbesc foarte mult despre ceea ce simt, despre

56
modul în care s-au simţit într-o anumită situaţie, despre ”suferinţa”, ”ruşinea” sau
”indispoziţia” pe care le-a creat-o un anumit comportament al copiilor lor sau o anumită
acţiune, pierzând din vedere faptul că şi aceştia au sentimente şi emoţii şi că, poate, şi
pentru ei acele acţiuni au fost dificile, ruşinoase sau dureroase.
Părinţii nu trebuie să uite că şi copiii pot avea momente de nelinişte, de
îngrijorare, de nesiguranţă sau de tristeţe, de neîncredere în propriile puteri sau de
incertitudine, în astfel de momente fiind cu atât mai important ca ei să fie lângă copiii lor,
să-i sprijine, să aibă încredere în ei, să-i asculte şi să-i încurajeze. Un copil care observă
că părinţii săi sunt alături de el doar în momentele în care are succes sau atunci când face
lucrurile ”corect”, îşi va crea o imagine greşită despre aceștia, încercând ca, în timp, să
evite cât mai mult discuţiile cu ei. O astfel de situaţie duce, foarte probabil, la tensionarea
şi deteriorarea relaţiilor dintre cele două părţi.
Toate acestea ne fac să vedem, încă o dată, faptul că nu se poate consolida o
relaţie armonioasă între părinţi şi copii şi, ca urmare, nu poate exista o comunicare
adecvată între cele două părţi, dacă părinţii nu dau dovadă de încredere în copiii lor,
dacă nu ţin cont de opiniile şi ideile lor, dacă nu îi sprijină în deciziile pe care le iau, dacă
nu sunt alături de ei la ”bine” şi la ”greu”.
Un alt aspect care ţine de relaţia dintre părinte şi copil este acela că aceasta ar
trebui să se bazeze pe toleranţă şi sub nicio formă pe agresivitate sau forţă. Limitele
toleranţei trebuie, totuşi, să se situeze la nivelul la care să nu devină nocive pentru copil şi
să nu se transforme în nepăsare, indulgenţă necondiţionată. Părinţii nu pot comunica cu
copiii lor prin ţipete, crize de isterie, îmbrânceli, lovituri sau pedepse drastice, precum nu
pot realiza acest lucru nici prin indiferenţă, supraprotecţie, absenţa regulilor, a
responsabilităţilor sau a sancţiunilor.
Relaţia părinte-copil nu presupune numai respectarea cerinţelor mai sus
prezentate, ci a şi multor alte cerinţe, dintre care am dori să le amintim pe următoarele:
 copilul are nevoie de intimitate, la fel ca orice alt individ, astfel că este important
ca părinţii să-i respecte intimitatea, fapt care îl va face pe copil să aibă încredere
în părinţii săi, dar şi în el, precum şi să comunice între ei;
 este necesar ca părinţii să ţină cont şi de nevoile copilului lor atunci când vor
impune reguli şi norme; de asemenea, pe cât posibil, acestea nu vor fi impuse

57
copilului, ci identificate împreună cu acesta deoarece în acest fel le va înţelege
mai bine, va fi mai responsabil şi se va angaja în respectarea lor;
 părinţii îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte o imagine de sine pozitivă. Pot realiza
acest lucru prin încurajări şi aprobări verbale şi/sau nonverbale, complimente, prin
încurajarea copilului că este capabil de performanţe şi realizări deosebite, că este
isteţ şi descurcăreţ. Totuşi, părinţii nu vor exagera în această privinţă cunoscut
fiind faptul că insistarea pe aceste aspecte îl pot frustra pe copil şi poate avea mai
mult efecte negative decât positive, sau chiar pot să dezvolte o imagine de sine
neconcordantă cu realitatea;
 chiar dacă părinţii nu sunt de acord cu prietenii copilului sau cu participarea lui
la activităţile unui grup, acolo unde este cazul, vor discuta cu acesta despre
eventualele riscuri şi pericole, dar pe un ton calm şi liniştit, cu o voce caldă şi
înţelegătoare;
 afecţiunea este cel mai important sentiment care trebuie să stea la baza relaţiei
părinte-copil şi implicit la baza comunicării între aceştia. Dar ce înseamnă, de
fapt, să fii afectuos cu copilul tău? A fi afectuos cu copilul tău însemnă foarte
multe lucuri, de care am mai vorbit deja pe parcursul lucrării noastre şi pe care
trebuie să le amintim ca să înţelegem cât mai bine semnificaţia acestui cuvânt.
Astfel, o relaţie caracterizată prin îmbrăţişări, zâmbete, strângeri de mână,
încurajări, are foarte multe şanse de a persista în timp şi de a se dezvolta decât o
relaţie care se caracterizează prin critici, ţipete, jigniri, lipsa încurajărilor.
O comunicare eficientă părinte-copil, presupune efort, răbdare, mesaje clare şi
concise, atenţie, timp alocat, respect şi încredere.

Exerciţii aplicative:
1. Daţi alte exemple de expresii negative pe care le folosiţi în anumite situaţii în
comunicare şi încercaţi să le transformaţi în expresii pozitive.
2. Cum aţi reacţionat în copilărie, atunci când aţi fost jigniţi?
3. Ce alte tehnici eficiente de comunicare utilizaţi?
 Sumar

58
Modulul 3 prezintă tipologia familiei, stilurile parentale şi modul de comportare cu
copilul n funcţie de acestea, precum şi sugestii privind comunicarea eficientă cu copiii în
familie.
 Sarcini şi teme ce vor fi notate
Studenţii vor include în portofoliul de evaluare finală următoarele piese:
1.Redactaţi un eseu de două pagini, pornind de la următoarele afirmaţii: „Încotro se
îndreaptă familia şi care sunt şansele sale de evoluţie este întrebarea la care sociologii şi
psihologii sunt din ce în ce mai tentaţi să formuleze răspunsuri. Dar oricum s-ar numi
noile forme familiale pe care societatea industrială le proliferează sau le-ar mai putea
prolifera (familii comunitare, familii poligame, familii-agregat, familii geriatrice,
nefamilişti cu copii), este o certitudine faptul că familia conjugală va continua să existe
ca cea mai importantă verigă a dezvoltării societăţii, a supravieţuirii sale, purtătoarea cea
mai fidelă a ştafetei vieţii paşnice şi creatoare de la o generaţie la alta” (R. Enache,
„Asistenţa socială a copilului şi a familiei”, 2011).
2. Realizaţi o prezentare a stilului parental, sub cupola căruia aţi fost educaţi, apoi
prezentaţi urmările acestuia în viaţa de actual adult.
3. Plecând de la următorul citat, identificaţi rolurile pe care le are părintele cu privire la
creşterea şi educaţia copilului. Enumeraţi minim 6 modalităţi prin care putem să îl
îndreptăm pe copil spre fericire. Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu
determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog,
acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume...
4. Elaboraţi un chestionar,care să aibă ca temă Comunicarea părinte-copil în care să
utilizaţi diverse tipuri de itemi, pe care să-l aplicaţi unui grupe de părinţi ai unor elevi din
clasa aIV-a (din Child”s Appeal, Mamie Gene Cole)

Bibliografie modul

59
 Faber, A, Mazlish, E., Nyberg L., Anstine Templeton R., (2013), Comunicarea
eficientă cu copiii. Acasă şi la şcoală, Ediţia a IV-a, Editura Familia la Curtea
Veche, Bucureşti.

 Jaques, S, (2012), Vorbeşte-mi, am atâtea să-ţi spun!, Editura Curtea Veche,


Bucureşti.
 Jaques, S, (2012), Mami, tati, m-auziţi?, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
 Mitrofan, I., C. Ciupercă, (2002), Psihologia vietii de cuplu”, Editura SPER,
Bucureşti.
 Stănciulescu, E., (1998), Psihologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi.
 Vincent, R., (1972), Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.

Modulul 4, Programele de educaţie parentală şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea


abilităţilor parentale, include detalieri ale programelor de educaţie parentală din
România, caracteristici, tipuri, furnizori, grupuri ţintă etc.
 Scopul şi obiectivele
 Să cunoască diverse programe de educaţie parentală derulate la nivel naţional, precum
şi a aspectelor urmărite prin intermediul acestora;
 Să întocmească un program de educaţie parentală pentru părinţii copiilor din clasa la
care îşi derulează practica pedagogică:
 Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
Conceptele prezentate anterior, cu rol important în acest modul sunt: tipologia familiei,
stilurile parentale, climatul familial, rolurile părinţilor în cadrul familiei, comunicarea
eficientă.
 Schema logică a modulului
1. Prezentarea unor programe de educaţie parentală derulate în
România. Caracteristici. Tipuri. Furnizori. Grupuri ţintă.
2. Prezentarea programului pentru educaţie parentală „ Împreună
pentru succesul tuturor”, program derulat cu părinţii unor elevi de
clasa a IV-a

60
 Conţinutul informaţional detaliat
1. Programele de educaţie parentală din România. Caracteristici. Tipuri.
Furnizori. Grupuri ţintă.
În România există diverse forme în care se realizează educaţia parentală (cursuri,
programe etc.), având ca scop armonizarea relaţiei părinţi-copii. În general, acestea sunt
adresate părinţilor cu copii de vârstă preşcolară, puberi sau adolescenţi.
Este foarte importantă aplecarea teoretică şi investigativă asupra funcţionării
competenţei parentale în relaţie cu şcolarul mic (între 6 şi 10/11 ani), aspect mai puţin
studiat, probabil şi din cauza aprecierii că problemele copilului în acest stadiu sunt mai
reduse, considerând că includerea părinţilor într-un program de educaţie parentală este
esenţială pentru a preveni probleme ulterioare, mult mai grave.

a. Cursul de educație parentală organizat de Holt România – Fundaţia de

Consultanţă şi Servicii Sociale pentru Copii şi Familii


De-a lungul anilor, s-au identificat multiple modalităţi şi stiluri de educare şi s-au
formulat numeroase păreri legate de educaţia parentală, atât printre părinţi, printre
specialişti, cât şi în societate, în general. Noţiunea de competenţă parentală este de mare
actualitate, existând tendinţa de a profesionaliza rolul parental, în concordanţă cu
dezvoltarea societăţii şi aşteptările tot mai mari, în ceea ce-i priveşte pe copii, dar şi pe
părinţi.
Educaţia parentală se adresează tuturor categoriilor de părinţi,vizând activarea
resurselor parentale intrinseci, mărirea competenţelor şi abilităţilor educative şi nu
modificarea unui comportament sau a unei structuri existente. Prin programele de
educaţie parentală implementate de către Holt România – Fundaţia de Consultanţă şi
Servicii Sociale pentru Copii şi Familii, nu se urmăreşte crearea unui mit despre
părintele perfect, ci se promovează imaginea realistă despre provocarea şi bucuria de a fi
părinte, oferind părinţilor posibilitatea de a se redescoperi pe ei înşişi, de a-şi îmbunătăţi
comunicarea şi a-şi dezvolta abilităţile necesare îndeplinirii rolului de părinte.

61
Programele de educaţie parentală derulate de Holt România au fost sprijinite de UNICEF
încă de la iniţierea lor. Activităţile organizate în cadrul programelor de educaţie parentală
se înscriu într-o logică a prevenirii situaţiilor problematice, se focalizează în principal pe
prevenire şi abia apoi pe intervenţie.
Holt România – FCCSF vine în sprijinul tuturor părinţilor care se confruntă cu
îngrijorări legate de creşterea, îngrijirea, dezvoltarea şi educarea copilului, dezvoltând
programe care să-i ajute, prin activităţi specifice: înainte, în timpul şi după momentul
naşterii.
Activităţile organizate în cadrul acestor programe sunt structurate în 4
componente:
 Consilierea gravidei
 Bun venit, bebeluşule!
 Cursuri pentru părinţi “Cum să devenim Părinţi mai buni!“
 Întâlniri cu specialişti
Premiza acestui program, o constituie ideea, potrivit căreia, educaţia părinţilor
este necesară, în egală măsură, atât în beneficiul copiilor cât şi pentru dezvoltarea şi
emanciparea socială a persoanei.
Astfel, în cadrul acestor întâlniri, părintele este valorizat, ca persoană, dincolo de
rolul parental pe care îl are în viaţa de zi cu zi. Se evidenţiază faptul că, a te cunoaşte pe
tine însuţi şi a avea grijă de tine, ca şi părinte, te ajută să te simţi mai puternic şi suficient
de confortabil, pentru a acorda atenţia necesară, dezvoltării armonioase a copilului tău.
Iniţial, cursurile se adresau părinţilor care traversau o perioadă de criză, crescând
astfel riscul de a avea un comportament inadecvat faţă de copil.
Programul derulat în această etapă de Holt România este relevant şi util pentru
orice familie care experimentează “stresul parental”: părinţi adoptivi, asistenţi maternali,
părinţi singuri, familii cu copii seropozitivi sau cu boli terminale, părinţi ai copiilor cu
dizabilităţi, părinţi aflaţi la primul copil, al doilea sau al treilea copil etc.
Încurajăm abordarea “meseriei de părinte” dintr-o perspectivă apreciativă şi
pozitivă, ajutând la reducerea stresului pe care îl resimte familia şi urmărim să diminuăm
riscul ca părinţii să-şi manifeste frustrările asupra copiilor lor. Fiind de multe ori obosiţi,
preocupaţi de grijile cotidiene, părinţii nu mai au răbdare pentru a asculta numeroasele

62
întrebări şi îngrijorări ale copiilor sau nu mai au suficientă toleranţă pentru a accepta
anumite comportamente rebele ale acestora. În plus, acest program se adresează în mod
specific factorilor care contribuie la abuz şi neglijare (lipsa informaţiilor şi a abilităţilor
parentale sau caracterul nepotrivit al acestora, respectul scăzut faţă de sine însuşi,
aşteptările nerealiste şi înţelegerea greşită a dezvoltării copilului său a rolului de părinte,
etc). Întâlnirile părinţilor sunt percepute şi ca o reală metodă de relaxare precum şi un
prilej de auto-evaluare şi auto-îngrijire prin dezvoltarea unei atitudini pozitive şi
apreciative, dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la un grup având aceleaşi bucurii,
griji şi preocupări precum şi conştientizarea faptului că nu sunt singuri în solicitanta
“meserie” de părinte.
A fi un bun părinte, reprezintă adesea a dărui foarte mult copilului tău. Dar a fi un
bun părinte, mai înseamnă şi a fi bun cu tine însuţi. Un părinte relaxat, un părinte cu un
nivel ridicat al preţuirii de sine, va putea face faţă cu mai multă uşurinţă momentelor
dificile.
Programul de educaţie parentală derulat de către Holt România, nu reprezintă o
soluţie unică, pentru toate problemele vieţii de părinte dar în mod cert reprezintă un pas
către o nouă abordare a meseriei de părinte, deoarece subliniază că, dincolo de provocări,
de stresul parental şi inerentele îngrijorări, “meseria de părinte”, este cea mai
recompensatoare şi generatoare de bucurii şi satisfacţii.
La nivelul unor judeţe, există acest program de educaţie parentală. De exemplu,

începând cu data de 13 octombrie 2013, la Liceul Tehnologic ”Petru Rareș” Vetrișoaia,

Județul Vaslui, se desfășoară încă un curs de Educație Parentală „Cum să devenim

63
părinți mai buni!”, în cadrul proiectului “Developing of Local Network of Parent

Educators” implementat de Fundația HoltRomânia – Filiala Iași, cu sprijinul

Reprezentanței UNICEF în România ca parte a Campaniei pentru participarea școlară

HAI LA ȘCOALĂ! Întâlnirile cu cei 12 de părinți participanți se derulează de două ori

pe săptămână, timp de 7 săptămâni. Cursurile sunt susținute de Doamna Butuc Carmen,

ca activitate practică prevăzută în vederea acreditării ca Educator Parental-Model Holt.

Anul acesta, în perioada 26 iunie -17 iulie 2013, Doamna Butuc Carmen a mai susținut

64
un curs de Educație Parentală cu părinții copiilor înscriși la Liceul Tehnologic ”Petru

Rareș” Vetrișoaia, Județul Vaslui.

Conform, cjrae-neamt.ro/proiectul-cum-sa-devenim-parinti-mai-buni/
b. Cursul Educaţi aşa
Fundaţia Copiii Nostri consideră că educaţia părinţilor trebuie să devină o
preocupare profesională constantă şi cu caracter oficial - obligatoriu, elemente de
educaţie a părinţilor trebuind să nu lipsească din curriculum-ul cadrelor didactice şi din
programa analitică a personalului pedagogic.
Iniţiat în 1998, programul se derulează în mod continuu până în prezent, în

parteneriat cu Ministerul Educaţiei Cercetării, Tineretului și Sportului și în colaborare cu

UNICEF România.
Obiective:
 Încurajarea schimbărilor în mediul social prin îmbunătăţirea relaţiilor
dintre părinţi şi copii, asumare a rolului activ şi pozitiv al părinţilor în
educaţia copilului
 Dezvoltarea unei atitudini stimulative în rândul personalului didactic faţă
de părinţi, cunoaşterea şi promovarea drepturilor copilului

65
 Crearea unui sistem unitar, corelat şi complex de educaţie a părinţilor pe
plan naţional, integrat în strategia generală de restructurare a educaţiei
copilului în România. Căi de abordare a problematicii educaţiei părinţilor:
 Crearea unui sistem de formare de formatori pentru educaţia părinţilor pe
baza unei metode unitare
 Pregătirea personalului didactic, în primul rând a celui din învăţământul
preşcolar şi primar pentru a se asigura educaţia părinţilor într-un cadru
organizat. Aceşti specialişti vor fi abilitaţi să organizeze “lecţii” pentru
părinţi utilizând concepte moderne de educaţie.
 Consolidarea colaborării între familie şi instituţia de învăţământ respectivă
(grădiniţa, şcoala) în direcţia concertării eforturilor de optimizare a
rezultatelor educaţionale asupra copilului.
 Antrenarea şi a altor profesionişti (asistenţi sociali din centrele
comunitare, specialişti din cadrul ONG etc.) pentru a se asigura educaţia
părinţilor într-un cadru organizat

Fundația Copiii Noștri a pus la dispoziția fiecărui inspectorat școlar numeroase

exemplare suport de curs, materiale auxiliare, casete video, toate pentru a susține

continuarea proiectului pe plan local. Creșterea de la an la an a numărului de părinți

66
interesați de a participa la cursul “Educați Așa!” reprezintă un element important punând

in evidenta nevoia reala si cererea mare fata de acest serviciu. Astfel au fost asigurate

pârghiile necesare continuării proiectului în vederea schimbării mentalităților învechite

privind educația și statutul copilului în familie. Fundația Copiii Noștri a publicat

numeroase materiale de educație parentală pentru părinți și profesioniști care sunt de

asemenea distribuite în grădinițe și scoli primare și care pot constitui suport și pentru alte

întâlniri cu părinții.

67
Pornind de la necesitatea extinderii și generalizării programelor de educație

parentală, începând cu anul 2005/2006 Ministerul Educației, Cercetării și Inovării a

preluat inițiativa Fundației Copiii Noștri conducând în continuare procesul de formare a

cadrelor didactice din învățământul preșcolar pentru a-i abilita în derularea programelor

de educație parentală. Actualmente programul este generalizat la nivel național, respectiv

fiecare județ dispune de un număr de cel puțin 12 formatori de formatori specializați în

68
metoda „ Educați Așa”, care la rândul lor pot forma alte cadre didactice sau pot organiza

direct cursuri pentru părinți.

Desfășurarea acestui program în parteneriat cu Ministerul Educației, Cercetării și

Inovării asigură continuitatea proiectului pe termen lung și extinderea lui geografică într-

un număr tot mai mare de grădinițe și școli primare, conducând la generalizarea

programelor de educație parentală în învățământul preșcolar și primar.

(material preluat de pe pagina Fundaţiei Copiii Noştri)

69
În cele susţinute mai sus, sunt extrem de bine specificate obiectivele şi importanţa
educaţiei parentale realizate atât în cazul părinţilor, dar şi a viitorilor părinţi, deoarece
pentru aceştia din urmă, toate informaţiile, sfaturile şi situaţiile prezentate pot constitui
adevărate repere pentru această dificilă, dar incomparabil de frumoasă meserie, şi anume
cea de părinte. Afirmăm acestea, deoarece în viaţa de părinte, există numeroase situaţii în
care nu ştim să reacţionăm potrivit, astfel că dăunăm prin comprotament şi reacţii
personalităţii copiilor noştri, ceea ce va avea repercusiuni negative în viitor. Astfel de
cursuri preîntâmpină astfel de situaţii sau poate le ameliorează pe moment, însă cu
siguranţă, efectele sunt întotdeauna pozitive, atâta timp cât suntem interesaţi de acset
aspect al vieţii noastre.

2. Exemple practice: Cursul de educaţie parentală: „Împreună pentru succesul


tuturor”

Obiectivele cursului:

 îmbunătăţirea relaţiilor dintre părinţi şi copii, prin asumarea rolului activ şi


pozitiv al părinţilor în educaţia copilului;
 consolidarea relaţiei şcoală-familie;
 cunoaşterea unor strategii potrivite de educare a copilului în situaţii
problematice;
 cunoaşterea reală a personalităţii propriului copilul, de către fiecare părinte
în parte;
 dezvoltarea unor relaţii bazate pe cooperare între părinţii elevilor;
 cunoaterea importanţei şi a urmărilor colaborării între şcoală şi familie
pentru dezvoltarea plenară a copilului.

Grup ţintă: părinţii unor elevi cu vârste cuprinse între 9 şi 10 ani

Parteneri implicaţi: medic, consilier şcolar

Resurse materiale: videoproiector, fişe pentru activităţile independente şi pe ateliere,


prezentări PPT

70
Temele abordate în cadrul cursului:

Tema abordată
1. Elevul de 9/10 ani în clasă și acasă
2. Stilurile parentale
3. Petrecerea timpului liber al copilului
4. Stima de sine
5. Disciplinarea pozitivă
6. Cum stimulăm interesul elevilor
pentru învăţare? Temele pentru acasă,
un ajutor în acset sens?

7. Cum ne pregătim copiii pentru un


viitor imprevizibil?
8. Cele 7 medalii ale succesului
9. Evaluarea cursului

Tema 1: Elevul de 9,10 ani în clasă şi acasă


Obiectivul:
Familiarizarea părinţilor cu particularităţile de vârstă specifice copilului de 9 ani.
Resurse procedurale: brainstormingul, expunerea cu oponent, demonstraţia.
Resurse materiale: flipchart, markere,
Mod de desfăşurare:
1. Am iniţiat un brainstormig, pe tema copilului de 9,10 ani acasă, în urmă căruia, s-au
notat următoarele idei referitoare la comportamentul copiilor acasă:
 energie;
 curiozitate;
 negociere;
 creativitate;
 explorare;
 transformare;
 maturizare;
 ascultare;
 responsabilitate;
 dezvoltarea personalităţii.

71
2. După această etapă, s-au oferit informaţii referitoare la dezvoltarea fizică, socio-
emoţională şi morală a elevilor de această vârstă, apoi s-au discutat situaţii concrete în
care s-au sesizat aceste comportamente sau caracteristici.
Aspecte caracteristice dezvoltării cognitive:
 înţeleg concepte fără a fi trecut printr-o experienţă generală;
 prezintă interes pentru cărţile de acţiune;
 se îmbogăţeşte vocabularul;
 folosesc propoziţii complexe în exprimare;
 creşte spiritul de evaluare şi autoevaluare;
 de dezvoltă percepţia spaţială şi temporală;
 manifestă independenţă şi supleţe în gândire;
 îşi elaborează şi consolidează instrumente ale gândirii: scheme, algoritmi, reguli,
operaţii;
 creşte învăţarea indirectă;
 apare interesul pentru descoperire, învăţarea bazată pe experienţă directă;
 sunt interesaţi de proiecte;
 creşte rapiditatea reacţiilor;
 apare o mare extroversiune.
Aspecte ale dezvoltării socio-emoţionale:
 acceptă regulile şi le respectă;
 sunt interesaţi de jocurile cu reguli;
 îi incită ideea de a deveni membri ai unui grup;
 au interes sporit pentru sporturile competitive;
 răbufnirile de furie sunt tot mai rare;
 uneori sfidează sau minimalizează autoritatea adulţilor;
 manifestă responsabilitate, independenţă, ascultare;
 apar fluctuaţii de emoţii;
 apar stări de frustrare, conflictuale;
 sunt mai interesaţi de prieteni;
 au tendinţa de a fi îngrijoraţi;
 trăiesc realizări, eşecuri;

72
 copiii sunt mai severi şi mai critici faţă de mamă;
 anxietatea camuflată poate duce la nervozitate, tulburări de somn, ticuri;
 se dezvoltă emoţiile artistice;
 apar valorile morale;
 sunt instabili emoţional;
 se automotivează;
 simţul dreptăţii este foarte important;
 începe să li se dezvolte conştiinţa morală;
 acceptă critici motivate;
 emoţiile pozitive sunt foarte des întâlnite.
Aspecte caracteristice dezvoltării fizice:
 fetele sunt în general cu doi ani mai avansate fizic decât băieţii;
 corpul devine mai puternic;
 coordonarea şi timpul de reacţie se îmbunătăţesc;
 îşi controlează mai bine viteza;
 îi interesează dezvoltarea propriei forţe.
Capacitatea de învăţare:
- după 8 ani cresc evident performanţele mnemice, repetiţia devine subiectul de
bază al învăţării;
- interesele cognitive impulsionează învăţarea preferenţială;
- succesul repetat are consonanţe psihologice importante;
- comunicarea rezultatelor creează repere importante în învăţare;
- construiesc structuri complexe;
- fac schiţe de detaliu.
Puncte tari:
 Implicarea părinţilor în discuţii;
 Oferirea unui număr mare de situaţii concrete;
 Identificarea unor stiluri diferite de abordare a problemelor.
Tema 2: Stilurile parentale
Obiectivul:
Conştientizarea importanţei stilurilor parentale asupra formării personalităţii copilului

73
Resurse procedurale: expunerea cu oponent, demonstraţia, explicaţia
Resurse materiale: flipchart, markere, laptop, video-proiector, ecran
Mod de desfăşurare
Părinţilor li s-a prezentat un material PPT, în care erau expuse informaţii referitoare
la stilurile parentale. Acestea au făcut referire la trăsăturile fiecărui stil parental în parte,
riscuri ale acestora, dar şi modalităţi de îmbunătăţire a stilului parental caracteristic
fiecăruia.
În urma acestei prezentări, am discutat despre aspecte practice întâlnite.
Deşi rolul principal al părinţilor este acela de a influenţa, învăţa şi supraveghea
copiii, oamenii aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri. La o extremă ar fi cei
care doresc să exercite un control absolut, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar
la cealaltă aceia care se limitează la a îndeplini doar sarcinile elementare presupuse de
statutul de părinte. Observând aceste diferenţe, specialiştii au propus conceptul de stil
parental pentru a se referi la variaţiile normale în încercările de control şi socializare a
copiilor de către părinţi. Iată cele patru stiluri parentale majore şi principalele lor
caracteristici:
Părintele autoritar
Persoanele care adoptă acest stil parental sunt orientaţi spre supunere şi statut şi
se aşteaptă ca regulile şi ordinele lor să fie respectate cu stricteţe, chiar dacă nu explică
raţiunile pe care acestea se întemeiază. Dominat de aşteptări mari şi de dorinţa de
perfecţiune, părintele autoritar doreşte un copil competitiv, care să-şi folosească la
maxim posibilităţile, motiv pentru care îl presează pe acesta să studieze în permanenţă.
Chiar şi atunci când copilul are reuşite, părintele autoritar nu îşi arată afecţiunea,
recurgând arareori la laudă şi recompensă. De regulă, copiii ai căror părinţi utilizează
acest stil parental obţin performanţe şcolare bune şi nu prezintă probleme de
comportament, în schimb nu demonstrează abilităţi sociale dezvoltate, au o stimă de sine
scăzută şi înregistrează nivele crescute de depresie.
Părintele democratic
Asemeni părinţilor autoritari, părinţii democratici stabilesc reguli şi cer ca
acestea să fie respectate. Diferenţa rezidă, însă, în faptul că aceste reguli sunt comunicate
într-o manieră clară. Sensibil la nevoile copilului, părintele democratic acceptă

74
întrebările şi solicită opiniile acestuia. El îşi arată atât aprobarea, cât şi nemulţumirea
faţă de comportamentul copilului. Atunci când acesta greşeşte, nu este atât de orientat
spre pedeapsă precum părintele autoritar, metodele sale disciplinare fiind, mai curând
suportive decât punitive.
Specialiştii sunt de părere că părinţii democratici au stabilite standarde clare
pentru copiii lor, urmărind constant măsura în care acestea sunt atinse. Asertivi, dar nu
intruzivi şi restrictivi, aceşti părinţi vor să-şi educe copiii, astfel încât să poată deveni
adulţi responsabili, disciplinaţi şi cooperanţi. Acest stil parental nu pare a rămâne lipsit de
rezultate: copiii şi adolescenţii ai căror părinţi adoptă acest stil se auto-evaluează şi au
scoruri la evaluări obiective care indică o mai bună competenţă socială şi instrumentală
decât copiii ai căror părinţi adoptă alte stiluri.
Părintele permisiv
Părinţii permisivi sau indulgenţi sunt atenţi la nevoile copiilor, dar nu au
aşteptări clare de la ei. Non-conformişti şi blânzi, ei nu impun copiilor un anumit tip de
comportament, ci le acordă o mare libertate, lăsând la latitudinea acestora procesul de
auto-reglare. Părintele permisiv aplica o disciplină inconstantă, evită confruntările şi
cedează uşor constrângerilor sau plânsului copilului. Este, în general apropiat de membrii
familiei şi comunicativ, preferând, mai degrabă, statutul de prieten al copilului decât pe
cel de părinte. Copiii ai căror părinţi adoptă stilul permisiv prezintă o mai mare
probabilitate de a manifesta probleme de comportament ori de a înregistra performanţe
şcolare scăzute, dar au o stimă de sine ridicată, bune abilităţi sociale şi sunt puţin
predispuşi depresiei.
Părintele neimplicat
Părintele căruia îi este caracteristic acest stil nu are prea multe aşteptări de la
copil şi comunică destul de puţin. Deşi satisface nevoile fundamentale ale copilului, el
rămâne, de obicei, detaşat şi dezinteresat faţă de viaţa acestuia. În cazuri extreme, astfel
de părinţi pot ajunge chiar să neglijeze sau să respingă nevoile copilului. Atitudinea
pasivă a părintelui adept al acestui stil se reflectă în rezultatele copiilor: aceştia au cele
mai slabe performanţe în majoritatea domeniilor în care desfăşoară activităţi.
Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor, propriul său stil
parental. Dar stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toţi părinţii educă

75
copiii în acelaşi fel. De asemenea, nici stiluri parentale pure nu există în practică. Nu
am putea spune că unul dintre părinţi are unul din stilurile parental în proporţie de sută
la sută. Există de obicei stiluri parentale predominante, care pun amprenta asupra
dezvoltării ulterioare a copilului.
Dragi părinţi,
Care este stilul dumneavoastră?
Gândiţi-vă la ceea ce doriţi dumneavoastră să înveţe copiii…
Copiii cu părinţi permisivi pot dezvolta o identitate proprie, o personalitate
distinctă, originală. Ei se simt importanţi, speciali, fapt ce determină creşterea nivelului
stimei de sine. Aceşti copii pot fi creativi şi au capacitatea de a lua decizii. Pe de altă
parte, le va fi foarte greu să înţeleagă rolul limitelor, al regulilor şi să ţină cont de ele
atunci când situaţia o va cere; de aceea, ei pot fi consideraţi obraznici sau chiar copii
problemă.
Există riscul ca foarte curând copiii ,,să preia controlul familiei” în sensul că nu
vor mai face decât ce vor ei şi nu vor mai accepta sfaturi.
Copiii crescuţi de părinţi autoritari învaţă foarte greu să fie maleabili, sensibili la
dorinţele altora, ei vor fi neiertători cu cei care greşesc. De asemenea, aceşti copii vor
întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente, vor fi lipsiţi de iniţiativă, de
curaj şi veşnic nemulţumiţi, deoarece se vor teme în permanenţă că vor putea greşi. Ei
dezvoltă stimă de sine scăzută.
Cercetările din domeniul dezvoltării copilului arată că se obţin rezultate pozitive
pentru copil atunci când părinţii adoptă stilul democratic. Ca urmare a acestei atitudini
parentale, copiii îşi vor dezvolta un echilibru emoţional, deprinderi de comunicare
eficientă, vor fi creativi, cu capacitate decizională şi autonomie personală. Vor avea un
nivel ridicat al stimei de sine.
Tema 3: Petrecerea timpului liber al copilului
Obiective:
- identificarea unor modalităţi de petrece a timpului liber, astfel ca acestea să
constituie strategii pentru dezvoltarea multilaterală a copilului;
- încurajarea dezvoltării aptitudinilor copii, prin organizarea unor activităţi în acest
sens;

76
- organizarea unor activităţi comune părinţi-copii;
- evitarea supraaglomerării programului copiilor, în vederea evitării oboselii fizice
şi intelectuale a acestora.
Resurse materiale: prezentare PPT, videoproiector, laptop.
Resurse procesurale: Metoda 6-3-5,Turul galeriei, prelegerea, exerciţiul
Desfăşurarea activităţii:
Părinţii au fost solicitaţi să se împartă în grupuri de câte 6 persoane. Li s-au
explicat sarcinile de lucru astfel: ”Pe parcursul a 5 minute, fiecare echipă va trebui să
noteze trei idei privind modalităţi de petrecere a timpului liber al copilului”.
După expirarea timpului, părinţii şi-au expus părerile, sub forma Turului galeriei.
Posterele au fost expuse în sala de clasă, iar părinţii au studiat ceea ce s-a scris şi au
completat cu altă culoare şi alte modalităţi. S-a discutat apoi pe baza acestora şi s-au
concluzionat următoarele activităţi potrivite pentru petrecerea timpului liber al
copiilor:
 plimbări în parc;
 cursuri de pictură, muzică, dans;
 mersul cu bicicleta;
 vizite la prieteni.
Următoarea activitate a fost de prezentare a unui material PPT, în care erau oferite
diverse sugestii de petrecere a timpului liber al unui copil, în funcţie de
particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. (anexa …)
Tema 4: Stima de sine
Obiective:
- Conştientizarea rolului încrederii în sine în dezvoltarea copilului;
- Identificarea aspectelor care contribuie la formarea stimei de sine;
- Dezvoltarea abilităţilor părinţilor de a contribui la îmbunătăţirea stimei de sine a
copiilor.
Resurse materiale: chestionare imprimate, materiale informative, videoproiector,
ecran, laptop
Resurse procedurale dezbaterea, discuţiile de grup, comentarea unei imagini, jocul de
rol

77
Desfăşurarea activităţii:
1. Spargerea gheţii- Autocunoaşterea
2. Chestionar- Stima de sine a copilului meu
3. Aspecte teoretice privitoare la imaginea şi stima de sine
4. Sfaturi de la părinţi pentru părinţi
5. Alegoria broscuţelor
Spargerea gheţii
 Discutaţi în echipă despre imaginea următoare.
 Formulaţi morala acesteia.
 Definiţi, după propriile dumneavoastră cunoştinţe şi convingeri, imaginea de sine.

Scala de evaluare a nivelului stimei de sine:


Nivelul stimei de sine poate fi evaluat cu ajutorul unei scale:
1 2 3 4 5
Vorbeşte despre el însuşi în Vorbeşte despre el însuşi tranşant şi
manieră neutră şi cu îndoială într-un fel pozitiv
Ezită atunci când trebuie să ia o Se hotărăşte rapid în luarea
decizie, se lasă influenţat de ceilalţi deciziilor
Nu este perseverent, are tendinţa de Este perseverent în ciuda
a renunţa atunci dificultăţilor
când întâmpină dificultăţi
Reuşitele îi îngrijorează pentru că se Succesul le provoacă emoţii pozitive
tem că nu vor fi la înălţime
Eşecul îi provoacă emoţii negative Reacţia „depresivă” provocată de

78
care persistă mult timp eşec este trecătoare
Critica îi provoacă emoţii puternice Receptiv şi rezistent la critică,
de tristeţe uneori disproporţionate în Se poate apăra energic
raport cu mesajul
Plânge uşor atunci când nu i se face Este conştient de existenţa unor
pe plac limite pe care trebuie să le respecte
Nu participă cu uşurinţă la jocurile şi Iniţiază cu uşurinţă contacte cu
activităţile celorlalţi ceilalţi
Nu îi place competiţia, nu îi place să îi place competiţia
piardă
Este dispus să facă concesii, Are calităţi de lider
renunţări pentru a fi acceptat,
apreciat de ceilalţi
Ţine foarte mult cont de sfaturile Are multă iniţiativă şi independenţă
celor din jur, este un conformist, se
supune situaţiilor dictate de anturaj

Total :
 până la 15 puncte – stimă de sine scăzută;
 între 16 şi 35 puncte – stimă de sine de nivel mediu;
 între 36 şi 55 puncte – nivel înalt al stimei de sine.
Aspecte teoretice
Optimizarea şi ameliorarea comportamentului pentru reuşita în viaţă depind în
mod fundamental de imaginea pe care şi-o face copilul despre el însuşi. Ca organizator al
vieţii psihice, imaginea de sine reprezintă felul cum se percepe individul, ce crede el
despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu ceilalţi în diferite etape ale dezvoltării sale.
Semnificativ pentru imaginea de sine este caracterul adecvat sau neadecvat al reflectării
pe care o presupune. Ea depinde de capacitatea de autocunoaştere a individului, de
nivelul dezvoltării intelectuale şi de experienţa acestuia. Dacă aceasă capacitate este
formată şi dezvoltată corespunzător, atunci imaginea de sine va fi cât mai adecvată şi se
va putea asigura astfel o adaptare corespunzătoare la solicitările mediului.

79
În structura imaginii de sine intră două categorii de elemente:reprezentări
corporal-dinamice şi reprezentări asupra propriilor posibilităţi de acţiune.
Fiecare om asociază in mod inconştient imaginea despre sine cu un sentiment
de satisfacţie sau insatisfacţie. Foarte important pentru viaţa individului, pentru sănătatea
sa psihică şi chiar biologică este ca acesta să se afle în acord cu sine, să-şi accepte
imaginea pe care şi-a făcut-o despre sine pentru a dobândi stima faţă de sine.
Stima de sine este o judecată despre noi înşine corelată cu respectul pe care
ni-l purtăm în ciuda limitelor şi a eşecurilor Ea conferă individului încrederea de a
acţiona fară teamă excesivă de eşec şi de judecata altuia. Stima de sine poate fi pozitivă
(ne simţim bine în propria piele, facem faţă dificultăţilor existenţei) sau negativă
(provoacă suferinţe şi neplăceri).
Fericirea viitoare a copilului depinde de ceea ce simte el despre sine, fapt ce
va determina succesul sau eşecul în oricare din eforturile depuse în viaţă. Cercetările
recente au demonstrat că atât copiii cât şi adulţii care se respectă se vor descurca bine şi
nu se vor „împiedica” sau nu vor „bâjbâi” prin viaţă.
Stima de sine poate avea un nivel mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de
satisfacerea a două mari trebuinţe:
 sentimentul de a fi iubit (a te simţi iubit înseamnă a fi apreciat,
simpatizat, dorit, popular);
 sentimentul de a fi competent (a te simţi competent înseamnă a fi
performant, înzestrat, abil, etc.).
Este important ca cele două aspecte să fie satisfăcute în egală măsură şi
permanent pentru ca numai astfel aşteptările individului să fie împlinite.

Sfaturi pentru părinţi:


 Fiţi apropiaţi şi disponibili oricând pentru copilul d-voastră, valorizati-l în mod
realist.
 Susţineţi şi încurajaţi toate acţiunile copiilor d-voastră!
 Nu vă supraprotejaţi copiii! Dacă veţi proceda în acest mod copiii d-voastră vor
avea competenţe limitate sau vor fi nepopulari printre ceilalţi, vor deveni victime ale
unor îndoieli permanente cu privire la capacitatea lor de a reuşi.

80
 Luaţi în serios îndoielile sau plângerile copilului atunci când face o evaluare
despre sine însuşi. Acordaţi suficient timp pentru a-l asculta înainte de a-l linişti şi
evitaţi să minimalizaţi importanţa îngrijorărilor sale. înainte de a-l sfătui cum să
procedeze este bine să-l lăsaţi să reflecteze şi asupra propriilor soluţii
 Dăruiţi copilului dragostea de care are nevoie. „hrana afectivă” necesară, altfel îşi
va forma convingerea că nu este la înălţime, va avea o imagine de sine mediocră.
 Iubiţi-vă copiii pentru că sunt ai d-voastră, chiar dacă nu sunteţi de acord cu tot
ceea ce fac. Când se simte iubit astfel el simte că aparţine cuiva, că este nevoie de el,
că este respectat, iar aceste sentimente îl vor ajuta să devină o persoană serioasă şi
matură.
 Proiectele pe care le faceţi pentru copilul d-voastră trebuie să poată fi realizate de
către acesta şi să ţină cont şi de dorinţele lui; dacă nu vor putea fi realizate, copilul va
deveni victima incapacităţii sale de a împlini dorinţele dumneavoastră ca părinţi, se
va teme să nu vă dezamăgească. Această situaţie poate genera o neîncredere în
capacităţile personale care creează dependenţă de alţii (în relaţiile cu ceilalţi se va
limita la rolul de succesor, va iniţia şi va realiza mai greu proiecte personale, va calca
doar pe drumuri deja explorate de alţii, se va teme de eşec, va avea aspiraţii joase,
chiar dacă sunt posibilităţi).
 Consideraţi că în vederea dezvoltării caracterului copilului d-voastră este necesar
să-i spuneţi ceea ce nu vă place la el. Greşiţi ! Criticile transmit neacceptare şi
favorizează formarea unei imagini negative de sine care îl va afecta în modul cel mai
distructiv şi vizibil.
 Nu judecaţi copilul numai după capacităţile intelectuale, dacă acestea sunt
limitate. Evitaţi să-l caracterizaţi pe copil numai prin ceea ce nu poate. Descoperiţi
priceperile şi capacităţile copilului d-voastră şi dezvoltaţi-le! în acest fel îşi va spori
sentimentele valorii de sine, iar sentimentele de împlinire dezvoltă stima de sine.
 Nu blamaţi în mod constant comportamentul copilului d-voastră! („eşti rău, leneş,
urât, prost, obraznic, tâmpit, ridicol, neîndemânatic” etc.). Aceste cuvinte îl umilesc şi
fac să micşoreze simţămintele de valoare personală a copilului.
 Oferiţi copilului posibilitatea de a avea permanent mici succese cotidiene absolut
necesare pentru echilibrul psihologic.

81
 Prezentaţi copilului eşecul ca pe o consecinţă posibilă şi nu ca pe o catastrofă!
 Recompensaţi copilul atât pentru că a încercat cât şi pentru că a reuşit!
 Învăţaţi-l să tragă învăţăminte din dificultăţile sale şi nu-l sfătuiţi să nu mai
acţioneze!
 Învăţaţi-l să-şi accepte eşecurile oferindu-i acest exemplu!
Tema 4: Disciplinarea pozitivă
Obiective:
- cunoaşterea de către părinţi a unor tehnici de disciplinare pozitivă
- aplicarea unor tehnici de disciplinare pozitivă în educarea copiilor.
Resurse procedurale: Brainstormingul , Linia valorilor, studiul de caz
Resurse materiale: Flipchart, coli de hârtie, markere
Mod de desfăşurare:
Întâlnirea a debutat cu prezentarea unei situaţii aparent simple, dar care implică
decizii luate greşit, din partea unui părinte:
Tatăl (nervos): Ai luat ciocanul fără permisiunea mea. Nu ştii că asta este ca şi
cum ai fura? Să furi este un lucru greşit, urât. Acum l-ai pierdut. Nu îţi vei mai primi
alocaţia, până când ciocanul nu va fi plătit.
Li s-a cerut părinţilor să analizeze situaţia şi conform Liniei valorilor, să aprecieze
decizia luată de tată.
După discuţiile în care cei mai mulţi părinţi au fost de părere că pedeapsa a fost
prea aspră, am introdus în discuţie termenul de disciplinare pozitivă, explicându-le că
aceasta se referă la comportament, nu la persoană şi nu implică judecata morală. Aceasta
permite copilului acceptarea ideii că s-a comportat inadecvat şi dorinţa de a se schimba.
În acest sens, tatăl evitând pedeapsa, putea reacţiona în acest mod: Mihai, cum vei
înlocui ciocanul?

Pornind de la această situaţie, s-a urmat planul dezbaterii, astfel:

Disciplinarea pozitivă versus pedeapsă. Conceptul de disciplină


Ingredientele unei bune disciplinări: reguli, comunicarea ( mesaj tip EU),
ascultarea sentimentelor, timpul de liniştire
Concluzii

82
Conceptul de disciplină

 Cum vă disciplinau părinţii dumneavoastră?


 Cum va disciplinaţi dumneavoastră copiii?
 Să nu uităm!
 Modelul oferit de părinţi are un impact mare asupra copilului!
1 . Disciplina /pedeapsa. Conceptul de disciplină
Părinţii au fost grupaţi în echipe de câte patru membri. Li s-a adresat părinţilor
următoarea întrebare: Ce vă vine în minte când vă gândiţi la cuvântul disciplină? Dar la
cuvântul pedeapsă?
S-au notat:
- ascultare;
- stricteţe;
- supunere;
- lipsa comentariilor;
- tăcere;
- lipsa comunicării;
- fără televizor;
- ceartă;
- plâns;
- supărare;
- tristeţe.
S-a făcut o analiză asupra acestora şi s-a ajuns la concluzia că, având în vedere
importanţa dezvoltării socio-emoţionale a copiilor, aceste modalităţi de a reacţiona la
comportamentele problematice ale copiilor sunt total neeficiente.
A urmat o analiză a disciplinării părinţilor de către proprii părinţei, în perioada
copilăriei, apoi la strategiile lor de disciplinare a copiilor, plecând de la întrebările:
 Cum vă disciplinau părinţii dumneavoastră?
 Cum va disciplinaţi dumneavoastră copiii?
 Ce consecinţe are disciplina asupra relaţiei părinte –copil?
 Ce consecinţe are pedeapsa asupra relaţiei părinte –copil?

83
Răspunsurile oferite la prima întrebare, au convers spre ideea că fie erau pedepsiţi
în copilărie prin admonestare, fie prin acte de violenţă fizică, iar la cea de-a doua nu au
existat cazuri de pedeapsă fizică, doar ameninţări.
Părinţii au fost conştienţi de impactul pedepselor asupra dezvoltării propriilor
copii.
S-au oferit apoi informaţii teoretice referitoare la conceptul de disciplină, pe baza
cărora s-a discutat.
Disciplina reprezintă:
 Învăţare
 Modalitate de pregătire a copiilor pentru viaţă
 Nevoia de limite
 Ţelul disciplinei este să-i înveţe pe copii cum să se auto-
disciplineze
 Fundamentul disciplinei:timpul special şi atenţia pozitivă
 Prin disciplină îi învăţăm pe copii valorile şi regulile noastre şi
de ce sunt ele importante.
Pedeapsa este o sancţiune aplicată celui care a săvârşit o
greşeală
2. Ingredientele unei bune disciplinări:
 Regulile
 Copilul are nevoie de limite, impuse flexibil, în funcţie de capacităţile vârstei
lui.
Într-o lume plină de necunoscut, regulile creează siguranţă.
Regulile trebuie folosite ca instrument de învăţare a autocontrolului şi nu sub
forma unei pedepse.
3. Cum stabilim reguli?
a. Identificăm nevoia copilului ( ex.să devină ordonat).
b. Stabilim regula.
în manieră pozitivă(greşită folosirea negaţiei: Nu sărim)
cuvinte simple şi formulări scurte
maxim 3-5 reguli

84
( După ce te joci, aşezi lucrurile la locul lor.)
c. Stabilim consecinţele împreună cu copilul.
(consecinţa nerespectării: pâna seara, jucăriile vor fi strânse şi nu vei avea
acces la ele)
d. Reamintim regulile de câte ori este nevoie, în contextul potrivit.
Ca şi concluzie a activităţii, s-a oferit părinţilor: Reţeta succesului:
PERSEVERENŢA ŞI CONSECVENŢA!
Tema 6: Cum stimulăm interesul pentru învăţare? Temele pentru acasă-un ajutor
în acest sens?
Obiective:
- cunoaşterea unor modalităţi prin care să stimulăm interesul elevilor pentru
învăţare;
- conştientizarea importanţei motivaţiei intrinseci în activitatea de învăţare.
Resurse procedurale: învăţarea prin descoperire, „mai multe capete la un loc”
Resurse materiale: fişe cu informaţii despre copilăria lui Einstein, Flipchart, coli de
hârtie, markere
Mod de desfăşurare:
Activitatea a debutat cu tehnica Fishbone, prin care părinţii au trebuit să identifice …

www.performanţe.ro
Părinţilor li s-a dat spre lecturare un fragment care prezenta copilăria lui Einstein.

85
„Albert Einstein s-a născut la Ulm, în Germania, la 14 martie 1879, fiind primul
copil al cuplului Hermann şi Pauline Einstein, o familie de germani-evrei din clasa de
mijloc. În 1880, Hermann şi Pauline şi-au mutat domiciliul micii lor familii la Munchen,
acolo unde, un an mai târziu, s-a născut Maria, sora lui Einstein.
Familia a avut un rol însemnat în stimularea curiozităţii şi a înzestrărilor
înnăscute ale viitorului savant. Familia şi rudele aveau o poziţie socială destul de bună,
astfel încât au putut să-i pună la dispoziţie cărţi şi alte materiale care l-au ajutat să-şi
continue studiile.
Atât inteligenţa, cât şi aptitudinea pentru ştiinţă au fost două dintre trăsăturile
familiei Einstein. Mama savantului nu numai că a avut grijă de casă, dar a fost şi
muziciană. Unchiul său, Jakob, a condus o companie de inginerie – Einstein & Co. Tatăl
său, Hermann, a lucrat ca electrician, dar avea totodată si o înclinaţie pentru invenţii în
domeniul electricităţii. Chiar a reuşit să pună bazele unei întreprinderi electrotehnice în
Munchen curând după naşterea lui Albert, împreună cu fratele său Jakob, dar Hermann
nu s-a dovedit a fi prea norocos în domeniul afacerilor.
Veniturile tatălui erau trecătoare, dar atât bunicii, cât şi alte rude i-au ajutat
îndeajuns pentru ca niciodată să nu ducă lipsă de nimic. Stabilitatea financiară a familiei
Einstein a avut o importanţă capitală în viaţa acestuia, deoarece i-a permis să se
concentreze încă din copilărie asupra intereselor de natură intelectuală, nefiind nevoit să
muncească pentru a-şi câştiga existenţa.
A primit, de asemenea, şi sprijin afectiv din partea familiei. Hermann şi Pauline l-
au crescut într-un mediu stimulant, în care viitorul savant s-a dezvoltat cu succes. Ambii
părinţi au fost persoane educate şi, la rândul lor, au pus mai presus decât orice educaţia
copilului. La vârsta de unsprezece ani, Einstein ajunsese să citească texte filozofice şi
religioase, pe lângă lecturile obligatorii de la şcoală. Unchiul Jakob i-a insuflat micuţului
pasiunea pentru matematică, iar unchiul Caesar Kock l-a îndrumat în studiul ştiinţelor
naturii. Dar, mai presus de toate, Einstein era un copil pasionat de cunoaştere. Punea tot
felul de întrebări şi căuta răspunsuri. Era perseverent şi hotărât în analiza unei probleme
până ce curiozitatea îi era satisfăcută.
Atmosfera religioasă din familie a contribuit mai târziu la formularea teoriilor
sale. Părinţii erau evrei nepracticanţi, ceea ce însemna că nu respectau chiar toate

86
ritualurile şi obligaţiile impuse de religie. Nu mâncau exclusiv cuşer şi nici nu frecventau
cu regularitate ceremoniile de la sinagogă. Dar, în orice caz, respectau religia iudaică şi
au insuflat acelaşi respect şi copiilor lor. Într-o anumită măsură, poate că această
atmosferă religioasă a fost cea care a pus piatra de temelie pentru unele dintre încercările
de mai târziu ale lui Einstein. Încă din copilărie a început să se gândească la dihotomia
dintre ştiinţă şi religie sau dintre creaţionism şi evoluţionism.
După eşecul afacerii lui Hermann în Germania, survenit în anul 1890, acestuia i s-
a oferit şansa de a înfiinţa o fabrică în Pavia (un oraş lângă Milano, Italia). În acel
moment, familia s-a mutat în Italia, dar Einstein a mai rămas în Germania timp de câţiva
ani, pentru terminarea studiilor. Deoarece casa familiei a fost vândută, Einstein s-a mutat
la nişte rude, unde a locuit pe toată durata şederii în Germania, aparent nefericit de
perspectivele ce se întrezăreau. A plecat din München în 1894, fără să-şi dea examenul de
licenţă, alăturându-se familiei sale la Milano. În 1895 a picat examenul de admitere la
Universitatea Politehnică Federală din Elveţia, a învăţat un an de zile la Arrau, iar în
1896 a intrat cu succes la universitate.”sursa: Cynthia Phillips, Shana Priwer, 101
lucruri inedite despre Einstein. Sex, ştiinţă şi misterele universului
În urma lecturării, în grup, au avut ca sarcină să selecteze cinci idei importante, să
le noteze pe coala de flipchart şi să argumenteze alegerea făcută.
Ceea ce s-a selectat este evidenţiat în textul ancoră, iar în urma discuţiilor s-a
reliefat faptul că familia are un rol deosebit de important, alături de şcoală, în cultivarea
interesului elevilor pentru învăţătură.
A urmat apoi o surpriză pentru părinţi, care a constat în prezentarea de către elevi
a produselor unui proiect realizat, pe echipe, cu tema Anotimpurile, cu scopul de a
evidenţia importanţa aplicării unor strategii moderne în vederea stimulării interesului de
cunoaştere: învăţarea prin descoperire şi învăţarea bazată pe proiect.
Ca ultimă activitate s-a dat părinţilor să citească o serie de sugestii referitoare la
modalităţi eficiente de stimulare a interesului copiilor pentru învăţare.
Asiguraţi copilului un mediu propice studiului
Un mediu adecvat studiului este esenţial în procesul de învăţare al copilului.
Factorii perturbatori precum zgomotul sau o atmosfera tensionată reduc gradul de
concentrare al copilului şi dă naştere dificultăţilor de înţelegere şi memorare a temelor

87
pentru acasă. O cameră liniştită, cu un iluminat adecvat sunt excelente pentru copilul
dumneavoastră. Crearea unui mediu propice studiului este datoria exclusivă a părinţilor,
care trebuie să se asigure că îndeplinesc toate condiţiile de care micuţii au nevoie.
Camera de studiu pentru copii trebuie sa fie bine luminată
Ajutor în stabilirea obiectivelor realizabile
Copilul trebuie ajutat să-şi stabilească obiective realizabile, ceea ce va oferi nu
doar o imagine clară asupra a ceea ce trebuie să fie realizat într-un anumit interval de
timp, ci şi o mai bună perspectivă asupra potenţialelor rezultate. Îndeplinirea
obiectivelor prestabilite va insufla încredere copilului şi, indirect, îl va motiva să depună
eforturi pentru realizarea obiectivelor noi.
Trebuie să aveţi aşteptări rezonabile de la copilul dumneavoastră
Mulţi părinţi au obiceiul de a cere rezultate aproape imposibil de obţinut de la
copil, ceea ce creează presiuni nejustificate asupra acestuia. De multe ori, tensiunea
afectează rezultatele şi, în locul notelor bune apare o scădere a performanţelor şcolare.
Prin urmare, părinţii trebuie să cunoască perfect capacitatea copilului lor de a învăţa şi
să aibă aşteptări rezonabile de la el. La final, copilul se va simţi mulţumit de propriile
rezultate şi va continua să lucreze la fel de bine. Părinţii trebuie să aibă aşteptări
rezonabile de la copii
Inoculaţi-i importanţa studiului
Elevii care nu manifestă interes faţă de procesul de învăţare nu sunt conştienţi
nici de importanţa studiului în viaţă. De multe ori, copiii pun şcoala pe un loc inferior şi
nu acordă atenţia cuvenită studiului. Unui copil cu o astfel de mentalitate ar trebui să-i
fie inoculată importanţa studiului şi consecinţele nefaste ale neîndeplinirii îndatoririlor
şcolare.
Să utilizeze tehnici de învăţare interesante
Cel puţin în teorie, procesul de învăţare trebuie să fie o activitate interesantă şi
interactivă. Copiii se plictisesc repede si asociază procesul de învăţare cu rutina, ceea ce
îi face să-şi piardă interesul. Folosiţi tehnici interactive de învăţare, apelaţi la activităţi
distractive şi jocuri ce menţin interesul copilului şi îl motivează să studieze cu spor.
Metodele interactive de studiu fac procesul de învăţare mai plăcut.

88
Fiecare copil are domenii specifice de interes. Identificaţi, ca părinţi, aceste arii
de interes şi îndemnaţi-i să se concentreze cu precădere pe aceste domenii de studiu,
astfel încât copilul să înveţe cu plăcere. Printre sesiunile de învăţare a lecţiilor
interesante includeţi şi lecţii care suscită mai puţin interesul copilului. Îmbinaţi utilul cu
plăcutul şi, în acelaşi timp, transformaţi procesul de învăţare într-o activitate relaxantă.
Recompensaţi rezultatele bune
Recompensaţi rezultatele şcolare bune ale copiilor dumneavoastră. O
recompensă cât de mică face minuni în motivarea copilului. Chiar dacă rezultatele nu
sunt dintre cele mai performante, orice evoluţie trebuie lăudată. Aceste aprecieri pozitive
cântăresc enorm în stima de sine a copilului şi funcţionează ca o încurajare pentru ca, pe
viitor, rezultatele să fie şi mai bune. Cu toate acestea, asiguraţi-vă ca aceste recompense
să fie rezonabile şi pe măsura performanţelor. În caz contrar, ele se pot întoarce
împotriva dumneavoastră şi să nu mai reprezinte un actor de motivare, ci de şantaj.
Sursa: www.performanţe.ro
Tema 7: Cum să ne pregătim copilul pentru un viitor imprevizibil?
Obiective:
- Identificarea unor modalităţi de pregătire a elevilor pentru viaţă;
- Cunoaşterea importanţei dezvoltării intelectuale, dar şi socio-emoţionale a
copiilor.
Resurse procedurale: învăţarea prin descoperire, Tehnica Pălăriilor gînditoare
Resurse materiale:
- fişă cu articolul Ştiinţa întrebărilor: cum să îţi pregăteşti copilul pentru un viitor
imprevizibil
- flipchart, coli de hârtie, markere.
Mod de desfăşurare:
Părinţii au fost împărţiţi în grupe de câte şase membri, în vederea derulării tehnicii
Pălăriile gânditoare. Li s-a dat ca text suport articolul amintit mai sus, apoi s-au oferit
informaţii referitoare la caracteristicile fiecărui tip de pălărie:
Pălăria albă se centrează pe fapte, pe necesarul de informaţii şi pe privirea obiectivă,
neutră adusă de acestea;

89
Sarcină de lucru: Selectaţi patru informaţii pe care le consideraţi importante referitoare la
ceea ce ne transmite acest articol.
Pălăria roşie trimite spre intuiţie, sentimente şi emoţii. Ne focalizăm astfel pe
propriile trăiri fără să fie necesar să le argumentăm în vreun fel;
Sarcină de lucru: Notaţi stările emoţionale prin care aţi trecut în momentul citirii
articolului.
Pălăria neagră obligă cursantul la judecată şi prudenţă. Pălăria neagră trimite
deci spre logică critică, pesimistă, care pune în evidență pericolele;
Sarcină de lucru: Evidenţiaţi pericolele la care sunt supuşi copiii noştri în viitor.
Pălăria galbenă se bazează pe o logică pozitivă. Rolul presupus de ea este acela
de a privi înainte la rezultatele şi beneficiile ce vor fi aduse de acţiune, dar se poate utiliza
şi pentru a valoriza ceva ce s-a petrecut deja;
Sarcină de lucru: Notaţi aspecte pozitive pe care le întrevedeţi în viitorul apropiat,
privitoare la copii.
Pălăria verde reprezintă rolul dominat de creativitate, identificarea alternativelor,
provocărilor şi schimbărilor;
Sarcina de lucru: Gândiţi-vă la diverse strategii care să diminueze elementele negative
din viitorul copiilor noştri.
Pălăria albastră vizează controlul al întregului proces, focalizarea nefiind asupra
subiectului discutat, ci asupra modului în care s-a desfăşurat procesul de gândire la adresa
acestuia (metacogniţie). Rolul jucat este cel al organizatorului, al moderatorului întregii
activităţi.
Sarcina de lucru: Cum aţi fi gândit dumneavoastră acest articol, pornind de la acelaşi
titlu? Notaţi câteva idei importante.
Ştiinţa întrebărilor: cum să îţi pregăteşti copilul pentru un viitor imprevizibil
Publicat în 13 mai 2012 de Ion-Ovidiu Pânişoară
Un părinte responsabil este un părinte care-şi face griji pentru copilul său. El ştie
că trebuie să-l pregătească pe micuţ cât mai bine pentru a face faţă cu succes
provocărilor de tot tipul pe care viitorul i le rezervă. În viaţa de zi cu zi am întâlnit
părinţi care aleg să-şi rezolve această dilemă prin una sau alta dintre următoarele
abordări: ori devin superprotectivi, încercând să înlăture ei toate piedicile care ar putea

90
sta în evoluţia copilului, ori consideră că micuţul va învăţa cel mai bine prin propria
experienţă (şi ca atare îl lasă să înveţe “pe propria piele” cum să se descurce). Nu
credem că vreuna dintre aceste extreme este pozitivă, dar ceva trebuie făcut, nu este aşa?
Simister (2011) preluând o statistică spunea că un procent de 60% dintre muncile pe
care copiii noştri le vor face (atunci când vor ajunge adulţi) probabil că nu au fost nici
măcar inventate! Iată de ce, prima variantă (a părintelui superprotecţionist) nu este
deloc o soluţie; în acest caz copilul nu va avea flexibilitatea necesară pentru a se adapta,
pentru a se construi pe sine ori de câte ori viaţa i-o va cere. Atunci să încercăm cealaltă
cale? Să mergem pe varianta “nu mă interesează, te descurci”?
Astăzi am fost cu fiica mea în parc. Jocul preferat a fost ceea ce, noi adulţii, am
numit Podul piraţilor. La un moment dat o fată de aceeaşi vârstă s-a urcat pe banda de
cauciuc de deasupra “podului” – o poziţie periculoasă. M-am uitat în jur – nici un
părinte dintre cei văzuţi de mine nu părea să fie al fetiţei în cauză, nimeni din apropiere
nu o supraveghea şi nu intervenea la gestul necugetat. I-am spus eu atunci că nu este Ok
şi poate să cadă. După ce m-a ascultat şi a coborât pe pod a întrebat-o brusc pe fata mea
(deşi nu interacţionaseră în vreun fel până în acel moment): Vrei să fim prietene?
Este bine ca părintele să fie absent (fizic sau psihic) din experienţele de învăţare
ale copilului său? Ce se întâmplase cu fata nesupravegheată? Ce carenţă emoţională
sugera întrebarea ei, ce nevoie acută de afectivitate pe care nu o primise de acolo de
unde trebuia? Lipsa de sprijin nu credeţi că aduce şi o anumită insecuritate afectivă la
copil? Sunteţi pregătiţi să plătiţi un asemenea preţ?
Dacă – aşa cum lesne puteam intui – extremele nu sunt favorabile educaţiei
micuţilor noştri ce altceva ne mai rămâne?
Propunerea noastră priveşte posibilitatea unor tehnici de simulare (directă/fizică
sau mentală atunci când suportul fizic nu este posibil). Să explicăm puţin justeţea acestei
opţiuni: ce aţi zice dacă un pilot ar fi lăsat să zboare la prima lecţie într-un cadru real,
cu pasageri la bordul avionului pe care îl pilotează? Şi ca să apropiem şi mai mult
situaţiile prezentate – presupuneţi că este şi singur în carlinga pilotului, nu are pe nimeni
cu experienţă de zbor care să-l îndrume. Sau, mai simplu, un tânăr care în viaţa lui nu s-
a urcat într-o maşină pe locul conducătorului auto i se spune să se pornească prin oraş,
în trafic, fără să aibă instructorul. Mai pare o soluţie învăţarea “pe propria piele” fără

91
sprijin, îndrumare şi control din partea unei persoane mai experimentate în domeniu?
Dacă pentru un om matur ridicolul unei astfel de perspective pare de domeniul evidenţei,
de ce pentru cel mic ar putea să fie o opţiune?
Ok, trebuie să îl ajutăm să înveţe pe “simulatoare”. Uneori, însă, este greu să
simulăm în mod direct, fizic o situaţie pe care dorim să o traverseze. În acest caz soluţia
este simularea la nivel psihic, prin întrebări care să-l pună în ipostaza de a se pune în
situaţie. Valliers (2012) ne oferă un excelent exemplu pentru o situaţie critică în viaţa
celui mic: să rămână singur acasă pentru o perioadă mai îndelungată (câteva ore, o
jumătate de zi), timp în care părintele este la serviciu sau îndeplinind alte activităţi
importante. Iată întrebările propuse de către Valliers: (1) Ce ai face dacă ai sparge un
pahar? (2) Cum ai reacţiona dacă s-ar întrerupe curentul electric? (3) Ce ai face dacă ar
suna cineva la uşa? şi (4) Ce ai spune dacă ar telefona cineva? Autoarea ne atenţionează
că nu atât obţinerea unui răspuns corect este importantă, cât să ne dăm seama cum ar
reacţiona copilul nostru în asemenea situaţii. Îi va fi frică? Va deveni neliniştit? Va fi
calm? Va avea încredere în propria persoană? Dacă din atitudinea lui arată că este în
vreun fel neliniştit, ei bine, acest aspect poate să fie un indicator că nu este încă pregătit
pentru a rămâne acasă singur.
Iată că, întrebările bine puse ne oferă informaţii preţioase privitoare la gradul de
pregătire a copilului nostru pentru a face faţă unei anumite situaţii. Dar nu trebuie să vă
opriţi aici! Nu veţi sta întotdeauna în apropierea copilului ca un barometru al nivelului
la care a ajuns versus gestionarea unei situaţii problematice. Va trebui să-l învăţaţi şi pe
el să îşi pună astfel de întrebări. Atunci când copilul ştie să citească poate să fie util să
afişaţi întrebările pe un poster mare în holul casei. Puteţi porni de la clasicele “unde?”
“cine?” “ce?” “cum?” “de ce?” adaptându-le la problematica concretă care vă
interesează. Veţi avea un copil fericit nu doar pentru că va reuşi singur în tot ceea ce-şi
propune dar şi pentru că îi sunteţi aproape, un copil echilibrat intelectual şi emoţional.
Tema 8: Cele şapte medalii ale succesului
Obiective:
- realizarea unor activităţi comune părinţi-copii;
- încurajarea copiilor în vederea formării unei personalităţi campanile de a se
integra în societate;

92
Resurse procedurale:
- povestirea, conversaţia, învăţarea prin descoperire
Resurse materiale: cartea „Cele şapte medalii ale succesului”, flip-chart, coli de hârtie,
markere
Mod de desfăşurare:
La această ultimă activitate au participat părinţii şi copiii. Acestora li s-a prezentat
cartea „Cele şapte medalii ale succesului”, apoi s-au citit poezii şi povestiri educative
care aveau ca temă toate cele şapte teme abordate de noi în cadrul cursului.

Tema 9- Evaluarea cursului


S-a realizat prin intermediul chestionarului final care s-a aplicat tuturor părinţilor
implicaţi în activitate.

Avantaje ale derulării cursului:


 Activităţile organizate au constituit un succes;
 Părinţii implicaţi în program au apreciat temele abordate;
 Unii dintre părinţi şi-au îmbunătăţit atitudinea faţă de copil şi şcoală;
 Au existat numeroase momente de comunicare eficientă;
 S-a constat o apropiere a relaţiilor între învăţătoare şi părinţi, aceştia
manifestând o mai mare deschidere sufletească;
 S-a observat o modificare a comportamentelor copiilor în colectivul clasei,
acesta fiind mult mai închegat;
 Au existat mici progrese ale elevilor la învăţătură;
 Elevii au sesizat o schimbare de atitudine la nivelul părinţilor, afirmând
chiar că aceştia nu îi mai ceartă atât de des, au mai multă încredere în ei şi
sunt mai relaxaţi;
 Învăţătoarele clasei au simţit aprecierea sinceră a părinţilor;
 Au cunoscut stiluri diferite care acţionează diferit în diverse situaţii;
 Au aflat multe lucruri interesante despre copii, dar şi despre modul de
gândire al părinţilor, convingerile pe care aceştia le au şi aşteptările
diferite pe care le au de la proprii copii şi de la şcoală;

93
Limite ale derulării cursului:
o Existenţa unor teme de interes pentru părinţi care nu au putut fi
atinse din cauza lipsei timpului;
o Numărul mic de părinţi( doar dintr-o clasă) care au participat la
acest program
Deschideri ale cercetării:
Organizarea unui curs care să abordeze aceste teme şi nu numai, în care să fie
implicaţi cât mai mulţi părinţi de la toate clasele din ciclul primar, şi în care să colaboreze
consilierul şcolii cu învăţătoarele şi alţi specialişti ( psiholog şcolar, medic, sociolog etc)

Sugestii pentru studenţi

Modelele de proiecte oferite în cadrul acestui modul, vă vor fi de folos în


elaborarea unui propriu program de educaţie parentală.

Exerciţii aplicative
1. Identificaţi posibile avantaje şi limte ale programelor de educaţie parentală, ce pot fi
derulate la nivel naţional.
2. Elaboraţi un program de educaţie parentală pentru părinţii elevilor clasei la care vă
derulaţi practica pedagogică. Puteţi avea în vedere structura programului prezentat, sau
alta, pe care o consideraţi relevantă pentru scopul proiectului.

 Sumar
Modulul IV, Programele de educaţie parentală şi rolul lor în formarea şi
dezvoltarea abilităţilor parentale, a realizat o prezentare la nivel, mezo..., a programelor
de parenting, derulate la nivel naţional, dar şi o particularizare a acestora, la nivel
microeducaţional şi anume pentru părinţii unei clase din ciclul primar.
 Bibliografie modul
Botiş, A., Tarău, A.,(2004), Disciplinarea pozitivă, sau cum să disciplinezi fără
să răneşti, Editura ASCR, Bucureşti.
Di Pietro, P.,(2007), Copilul meu merge la şcoală, Editura All, Bucureşti

94
Drăgan, I., Petroman, P., Mărgineanţu, D., (1992), Educaţia noastră cea de toate
zilele, Editura Eurobit, Timişoara.
Mitrofan I., Mitrofan N., (1991), Familia de la A la Z, Ed. Stiinţificǎ, Bucureşti.
Pânişoară, O., Pânişoară, G (2012), Cele şapte medalii ale succesului Editura
Polirom,Iaşi.
Stănciulescu, E,(1998), Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi.
http://www.fcn.org.ro/proiecte/programul-national-de-educatie-parentala
www.performanţe.ro

III. Anexe

Bibliografia completă a cursului

 Albulescu, I., (2008), Morală şi educaţie, Editura Eikon, Cluj Napoca.


 Alecu,G., Badea, D., Bunescu, Gh.,(1997) Educaţia părinţilor. Strategii şi
programe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
 Baran-Pescaru, A. (2004), Familia azi. O perspective sociopedagogică, Editura
Aramis.
 Berge, A., (1966), Defectele părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
 Bontaş, I., (2007), Tratat de pedagogie, Editura All, Bucureşti.
 Botiş, A., Tarău, A., (2004), Disciplinarea pozitivă, sau cum să disciplinezi fără
să răneşti, Editura ASCR, Bucureşti.
 Carter, N., (1996), See how we grow: a report on the status of parent education in
the US, Philadelphia: Pew Cheritable Trusts.
 Cojocaru, Şt., Cojocaru, D., (2011), Educaţia parentală în România, Studiu
realizat în cadrul proiectului „Centrul pentru Copilărie şi Parentalitate”
implementat de Holt România – Filiala Iaşi, cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF
în România.
 Ciohodaru, E., (2004), Succesul relaţiei între părinţi şi copii acasă şi la şcoală,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti.

95
 Cojocaru, Şt., Cojocaru, D., (2011), Educaţia parentală în România, Studiu
realizat în cadrul proiectului „Centrul pentru Copilărie şi Parentalitate”
implementat de Holt România – Filiala Iaşi, cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF
în România.
 Di Pietro, P., (2007), Copilul meu merge la şcoală, Editura All, Bucureşti.
 Drăgan, I., Petroman, P., Mărgineanţu, D., (1992), Educaţia noastră cea de toate
zilele, Editura Eurobit, Timişoara.
 Enache, R., (2010), O perpectivă psihologică a maternităţii, Editura SPER,
Bucureşti.
 Irimescu, G., (2006), Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi.
 Killen, K., (1998), Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timişoara.
 Mitrofan I., Mitrofan N., (1991), Familia de la A la Z, Ed. Stiinţificǎ, Bucureşti.
 Mitrofan, I., Ciupercă, C., (2002), Psihologia vieţii de cuplu”, Editura SPER,
Bucureşti.
 Mitrofan I., Ciupercă, C., (2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi
realitate, Editura SPER, Bucureşti.
 Murdock, G.P., (1949), Social Structure, MacMillan Publishing, New York.
 Pânişoară, O., Pânişoară, G., (2012), Cele şapte medalii ale succesului, Editura
Polirom, Iaşi,
 Petroman, P., (2003), Psihologia familiei, Editura Eurobit, Timişoara.
 Stănciulescu, E., (1998), Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi
 Vincent, R., (1972), Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
 Vrăşmaş, E., (2008). Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi,
Editura Aramis, Bucureşti.
 http://www.fcn.org.ro/proiecte/programul-national-de-educatie-parentala
 www.performanţe.ro

96