Determinantul posesiv în română

1. Obiectiv general

Decelăm particularităţile pragmasemantice ale determinantului posesiv, inclusiv precizarea rolului deţinut
de al în mecanismele referenţiale implicate de SN posesivă. Problemele referitoare la categorizarea
lexico-gramaticală a determinantului posesiv (adjectiv sau pronume?) sau a lui al (articol, pronume sau
element coeziv?).

2. Întrebare-problemă
Punctul de plecare este reprezentat de teza incompatibilităţii dintre articolul hotărât şi al, pe care o
repunem în discuţie, încercând să afăm dacă, în SN posesive, incompatibilitatea dintre articolul hotărât şi
al este dictată de factori exclusiv sintactici.

3. Constatări empirice

Argumentele empirice constau în faptul că articolul hotărât şi al au domenii de aplicare diferite, în cadrul
SN posesive, în măsura în care articolul hotărât cuantifică numele (comun) centru, iar al vizează
întotdeauna o SN (caietul meu /vs/ un caiet al meu).

 se remarcă existenţa unor SN posesive unde cele două unităţi sunt coprezente. Este vorba de
construcţii de forma:
a) N – art. hot. – adj.dem. – al – pos:
(1) copilul acesta al meu.
b) N – art. hot. – d-nt prep. – al – pos:
(2) mâncarea de regim a voastră.
c) N – art.hot. – cel – adj. – al – pos:
(3) fata cea harnică a ta.
d) Adj. – art.hot. – N – al – pos:
(4) frumosul copil al său.
e) N – art.hot. – adj. – al – pos:
(5) copilul frumos al său.

Comparând structurile de tipul (a) – (e) cu sintagmele redate sub (f) – (i):

f) N – art.hot. – pos. – d-nt prep:

(6) mâncarea voastră de regim.

g) N – art.hot. – pos. – cel – adj:

(7) fata ta cea harnică.
 h) Adj – art.hot. – pos. – N:
(8) frumosul său copil.

 una dintre funcţiile fundamentale ale lui al este de a circumscrie domeniul de aplicare (sau sfera de
cuantificare) a determinantului posesiv, acolo unde îşi face apariţia un alt modificator al numelui.
Este evident că, în exemplele (1) – (5), posesivul se aplică nu doar numelui comun, ci întregii
secvenţe nume+ modificator, în vreme ce, în exemplele (6) – (9), modificatorul este cel care se aplică
SN posesive.

În SN posesive cu un nume propriu, numai antroponimele feminine la singular terminate în –a şi cele

(masculine / feminine) la plural pot fi determinate prin posesivul fără –al, ca în:

(10) Ioana mea.

(11) Andreele tale.
(12) Ionii noştri.

iar celelalte antroponime (inclusiv masculinele în –a) necesită prezenţa lui al, ca în:

(13) Popa al meu.

(14) Mihnea al meu.
(15) Ion al meu.

De asemenea, numai toponimele în –a şi –ul au un determinant posesiv fără –al:

(16) Constanţa mea.

(17) Braşovul meu.
(18) Bucureştiul meu.

în timp ce restul toponimelor, variante reconstituite (în –ă) sau forme primare, fac obligatorie

prezenţa lui al:

(19) Constanţă a mea.

(20) Braşov al meu.
(21) Ploieşti al meu

4. Ipoteză teoretică.

Al este un marcator de saturare semantico – referenţială a posesivului, prin intermediul presupoziţiei

semantice de existenţă şi unicitate a unei categorii referenţiale superioare, în interiorul căreia se
delimitează o subcategorie, organizată pe baza unei relaţii de proximitate cu persoana sau obiectul
discursiv desemnat(ă) de posesiv. Posesivul apare ca o expresie hibridă care invită la declanşarea unui
dublu mecanism de recuperare referenţială (pe de o parte, clasa şi, pe de altă parte, referentul – sursă),
pentru a se putea identifica referentul global al SN posesive, însă nu fără a furniza, graţie formei sale
gramaticale, reperele necesare procedurii de recuperare referenţială.

4.1. Clasă-ţintă şi saturare contextuală

Determinantul posesiv introduce o (re)clasificare sau (re)categorizare a referentului global al sintagmei,

prin prezentarea sa ca element unic al unei subclase rezultate dintr-o operaţie de reducere, aplicată
categoriei referenţiale superioare presupuse semantic de numele – centru, în virtutea unui raport de
proximitate cu un referent – sursă (sau „posesor”). Posesivul impune, în acest mod, trei restricţii asupra
referentului SN posesive:

(i) referentul nu este un (inter)locutor sau, în termenii lui Benveniste (1966:p. 225- 236, 245-
266), o „realitate a discursului”, ci un obiect de discurs (± Animat, ± Uman etc.).

(ii) referentul este prezentat ca deja clasificat, ca aparţinând a priori clasei desemnate de numele –
centru.
(iii) referentul este conceput ca obiect unic sau particular.

Se înţelege astfel că valenţa anaforică a determinantului posesiv rezidă în necesitatea de a recupera,

pornind de la numele– centru, o clasă referenţială de N, considerată ca deja prezentă în focusul
interlocutorilor. De exemplu, orice utilizare a SN posesive:
(22) colegul meu.

SN posesive se diferenţiază de SN definite, care acceptă lecţiunea generică:

(23) *Profesorul ne-a vorbit despre balene. Balenele sale sunt / erau (nişte) mamifere.
(24) Balenele sunt mamifere.

4.2. Referent – sursă şi saturare contextuală/ deictică

Identificarea referentului– sursă recurge la o procedură deictică, atunci când forma gramaticală a
posesivului conţine informaţia de persoana I (persoana locutorului) sau de persoana a II-a (marcă a
interlocutorului), ca în exemplele (25) şi (26):
(25) Fratele meu a plecat.
(26) Verişoarele noastre nu au sosit încă.
sau atât la o procedură deictică (exemplul (27)), cât şi la una anaforică (exemplul (28)), dacă este
ocurentă o formă de persoana a III-a:
(27) [arătând spre o altă persoană]:
- Prietena sa l-a părăsit?
 (28) Mi-ai povestit ieri despre un doctor. Nu cumva soţia sa este directoarea
liceului din cartier?

În această privinţă, am preferat o caracterizare în termeni de relaţie de proximitate, întrucât în opoziţie cu

definiţia clasică de relaţie de posesie, ea permite integrarea situaţiilor în care nu este vorba de o simplă
posesie sau, mai general, de apartenenţă, ca în (29) şi (30):
(29) cuvintele sale (≠ “cuvintele pe care le are”).
(30) blestemul său (≠ “blestemul pe care îl are”).

4.3. AL- marcă de categorizare supraordonată

Al într-o SN posesivă nu rezidă exclusiv în prezenţa sau în absenţa articolului hotărât, ci prezenţa lui al
este dictată de caracteristicile intrinsece ale determinantului posesiv. În SN posesive, articolul hotărât
aplicat unui nume- centru fără alt determinant îşi asumă, până la un anumit punct, un rol similar cu al :
acela de a semnala continuitatea modului de referinţă şi, implicit, de a invita la recuperarea categoriei
referenţiale supraordonate.
Prezenţa lui al este reclamată ori de câte ori operaţia de „încastrare” (izolarea clasei hiponime în interiorul
clasei hiperonime) nu-şi vede satisfăcute, la nivel lingvistic, condiţiile de reuşită a recuperării categoriei
referenţiale hiperordonate.

Articolul hotărât este un indicator de continuitate, deoarece individualizarea se produce într-un context
justificativ deja manifest/ cunoscut, rezultă că ”încastrarea”este posibilă, când determinantul posesiv se
aplică unei SN definite N + art.hot., dar ea este blocată a priori, în cazul unei SN (definite sau nu) în care
îşi face apariţia un modificator, dat fiind că nu mai este satisfăcută condiţia, impusă de posesiv, de
recuperare a unei clase supraordonate activate de către centru.

Rolul lui al este de a grefa discursiv presupoziţia de existenţă a clasei supraordonate şi de a semnala, pe
de o parte, necesitatea de a recupera, pornind de la secvenţa– centru a determinantului posesiv, clasa
supraordonată corespunzătoare, graţie caracteristicii sale de a fi considerată ca deja manifestă, iar, pe de
altă parte, de a indica faptul că obiectul de referinţă este surprins în relaţie de continuitate cu această clasă
referenţială primară. O confirmare a acestei ipoteze teoretice este oferită de SN posesive unde
determinantul posesiv, obligatoriu precedat de al, are o topică antepusă:
(31) al meu destin.
(32) al meu nefericit destin.
(33) al meu destin nefericit.
Calitatea de topic discursiv, dobândită prin emfatizare, îi revine lui al în detrimentul lui meu, tocmai
pentru că al este un marcator de continuitate/ coerenţă, aşadar un element anaforic, în vreme ce meu are
rolul de a produce o ruptură, prin (re)categorizarea obiectului de referinţă, responsabilă de prezentarea lui
dintr-o nouă perspectivă (ca element inserat în clasa subordonată al cărei declanşator este referentul
recuperat graţie informaţiilor gramaticale de persoana I şi numărul singular).
Rezultă că, în construcţia al + posesiv, este marcată clar „disjuncţia surselor”: al recuperează anaforic
clasa activată de centrul sintagmei, posesivul recuperează indexical sau deictic (în accepţia memorială a
termenului) clasa al cărei declanşator este posesorul. Astfel, al este un indicator de continuitate, în vreme
ce posesivul rămâne doar un indicator de ruptură sau, altfel spus, al trimite la ceva deja dat, iar posesivul
la ceva nou.

5. În loc de concluzii

În SN posesive unde centrul nominal este determinat exclusiv de articolul hotărât, nu apare al, în
vreme ce prezenţa lui al devine obligatorie în SN posesive unde articolul hotărât fie se aplică unei
secvenţe complexe de tipul nume + modificator, fie este absent, totuşi, între articolul hotărât şi al nu se
poate susţine decât superficial existenţa unei reguli care să dicteze că prezenţa articolului este cea care
blochează apariţia lui al şi, invers, că absenţa articolului impune prezenţa lui al.
Determinantul posesiv, prin proprietăţile sale referenţiale intrinsece, este cel care regizează prezenţa sau
absenţa lui al, după cum centrul SN posesive posedă sau nu capacitatea de a activa o clasă supraordonată
închisă sau specifică. Posesivul cunoaşte în limba română două realizări diferite: una, fără al, ocurentă
exclusiv acolo unde determinarea posesivă se răsfrânge asupra unei SN definite (nume + articol hotărât);
cealaltă, cu formantul al - în situaţiile contrare.
Posesivul nu poate determina un nume comun fără predeterminanţi, ci întotdeauna un nume comun deja
cuantificat, dată fiind condiţia de existenţă a unei categorii referenţiale supraordonate închise, care, de
altfel, stă la baza excluderii lecţiunii generice pentru indiferent ce SN posesivă.